Pretenţii – Despăgubiri Legea nr. 221/2009 .

Pretenţii – Despăgubiri Legea nr. 221/2009 . Inexistenţa  cadrului legal în limitele căruia reclamantul a înţeles să îşi întemeieze pretenţia privind daunele morale  Titularul dreptului la acţiunea in răspunderea civila delictuala este persoana care a suferit direct un prejudiciu printr-o faptă considerată delict sau cvasidelict civil iar nu moştenitorii acestuia.

Sediul materiei : art. 4 alin.3 din Legea nr. 221/2009, art.1349, art. 1373, art. 2500 , art. 2501 , art. 2517 Cod civil şi pct.8 din Rezoluţia nr. 1096/1996 a Consiliului Europei.

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a Civilă la data de 07.06.2011, reclamanta M. A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul finanţelor Publice, solicitând instanţei ca prin sentinţa ce va pronunţa să constate caracterul politic al condamnării suferite de tatăl reclamantei, C. N.I, în temeiul art. 209 pct.1 Cod penal din 1936 şi să oblige pârâtul la plata sumei de 300.000 Euro, pentru prejudiciul moral adus tatălui reclamantei.

În fapt, reclamanta a arătat că, în baza sentinţei penale nr. 934/14.07.1949 pronunţată de Tribunalul Militar Bucureşti, definitivă prin decizia nr.529/28.02.1950 a curţii Militare de Casaţie şi Justiţie, tatăl său, C N.I, a fost condamnat la 6 ani închisoare corecţională , pentru săvârşirea infracţiunii de uneltire contra ordinii sociale. În sarcina acestuia s-a reţinut că în perioada octombrie 1947- octombrie 1948 a organizat şi a participat la strângerea de ajutoare băneşti pentru legionarii închişi şi familiile acestora. În închisorile comuniste, condamnatul a suferit de foame şi de frig, a fost umilit şi bătut.Acesta a fost eliberat la data de 23 martie 1955 din Penitenciarul .Ajuns acasă, s-a constatat că era distrofic , avea doar 38 kg , şi era bolnav de TBC.După o scurtă perioadă de adaptare , tatăl reclamantei a încercat să îşi găsească o slujbă , dar nu a reuşit să se angajeze conform pregătirii sale.În plus, după detenţie , a fost urmărit permanent de organele securităţii statului , până în anul 1989.Întreaga familie a suferit pe plan personal şi profesional .Tatăl reclamantei este beneficiarul Decretului Lege nr. 118/1990, dar în baza acestui act normativ nu a primit despăgubiri morale.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 4 alin.3) din Legea nr. 221/2009.

Prin completarea de acţiune  reclamanta a indicat ca  temei juridic şi prevederile art.1349, art. 1373, art. 2500 , art. 2501 , art. 2517 Cod civil şi pct.8 din Rezoluţia nr. 1096/1996 a Consiliului Europei.

Prin sentinţa civilă nr. 286/09.02.2012 pronunţată în dosar nr. 46412/3/2012, Tribunalul Bucureşti-Secţia a V-a Civilă a admis în parte acţiunea , iar pe cale de consecinţă: a constatat caracterul politic al condamnării suferite de autorul reclamantei, Căpruciu N.Ioan; a respins ca nefondată cererea de acordare de daune morale.

Pentru a pronunţa această soluţie, având în vedere condamnarea autorului reclamantei, Căpruciu N.Ioan, pentru săvârşirea unor fapte de împotrivire la regimul totalitar instaurat în data de 6 martie 1945, în temeiul art. 1 alin.1) din Legea nr. 221/2009, instanţa de fond a apreciat că se impune constatarea caracterului politic al condamnării.

Cât priveşte cererea de acordare de daune morale, tribunalul a reţinut că nu poate fi analizată prin raportare la art. 5 alin.1 lit.a) teza întâi  din Legea nr. 221/2009, urmare a declarării sale ca neconstituţional, prin deciziile nr. 1354/2010 şi nr. 1358/2010 ale Curţii Constituţionale a României. Pe de altă parte, nu se poate face aplicarea art.5 din CEDO, deoarece legiuitorul român a acordat o atenţie deosebită reglementărilor referitoare la reparaţiile pentru suferinţele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989 , astfel că nu se poate reţine că dispoziţiile naţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului sunt mai puţin favorabile decât reglementările internaţionale. În acest sens, instanţa de control constituţional a reţinut că prin OUG nr. 214/1999, persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi răsturnare prin forţă a regimului comunist li s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă, , iar decizia poate fi folosită în faţa instituţiilor abilitate , în ceea ce priveşte aprecierea caracterului politic al infracţiunilor a căror săvârşirea a atras măsura confiscării bunurilor.Scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă nu este repararea prejudiciului suferit, prin  repunerea persoanei persecutate într-o situaţie similară cu cea avută anterior, ci producerea unei satisfacţii morale, prin însăşi recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului.În acest sens, Curtea Constituţională a arătat că nu poate exista decât o obligaţie „ morală” a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă , cu referire la jurisprudenţa CEDO.

În concluzie, reţinând că nu mai există cadrul legal în limitele căruia reclamantul a înţeles să îşi întemeieze pretenţia, cererea de acordare de daune morale a fost respinsă ca nefondată.

Împotriva sentinţei civile susmenţionate au formulat recurs reclamanta M. A. şi pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

Prin decizia civilă nr. 73/ 17.01.2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a Civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie, au fost admise ambele recursuri, iar sentinţa recurată a fost casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare, motivat de faptul că ultima manifestare de voinţă a reclamantei, cuprinsă în completarea de acţiune depusă la termenul din 12.01.2012, a fost în sensul că reclamanta a invocat doar art. 1-4 din Legea nr. 221/2009 pentru primul capăt de cerere , iar nu şi art. 5 din această lege, iar cel de al doilea capăt de cerere , privind acordarea de daune morale, a fost fundamentat exclusiv pe dispoziţiile art. 1349, 1373, 2500, 2501 şi 2517 Cod civil şi pct. 8 din rezoluţia nr. 1096/1996 a Consiliului Europei. Ori, prima instanţă a analizat capătul de cerere în pretenţii prin prisma prevederilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, implicit a efectelor pe care le-a produs în cauză decizia Curţii Constituţionale nr. 1354/2010. Procedând astfel, prima instanţă a modificat cauza juridică a cererii, încălcând principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil, ceea ce înseamnă că a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului. Astfel, sentinţa a fost recurată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare, fără ca instanţa de control judiciar să mai analizeze celelalte motive de recurs invocate de părţi.

În rejudecare, la primul termen de judecată, din data de 20.03.2013, au fost invocate excepţia de tardivitate a pretenţiilor, de către pârâtul Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice, şi inadmisibilitatea pretenţiilor, de către instanţa de judecată.

Reclamantul, prin apărător, a solicitat respingerea excepţiilor susmenţionate.

Referitor la temeiul juridic invocat de reclamantă prin completarea de acţiune, tribunalul a observat că sunt dispoziţii ale Noului Cod civil, referitoare la răspunderea civilă delictuală (art. 1349), răspunderea comitentului pentru prepus (art. 1373), prescripţia extinctivă (art. 2500, 2501, 2517).

Tribunalul a reţinut că reclamanta invocă o faptă ilicită a statului comunist, săvârşită anterior intrării în vigoare a Noului cod civil, iar potrivit art.103 din Legea nr. 71/2011, obligaţiile născute din faptele juridice extracontractuale sunt supuse dispoziţiilor legii în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârşirii lor. În consecinţă, în speţă reclamanta poate invoca răspunderea civilă delictuală a Statului român şi a prepuşilor săi, în condiţiile vechiului Cod civil, respectiv art.998-999 Cod civil, art. 1000 alin.3 şi art. 1003 Cod civil de la 1864.

Prin sentinţa civilă nr. 580din 20.03.2013, Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a Civilă a admis excepţia lipsei de interes invocată de pârâtul Statul român, prin Ministerul finanţelor Publice, a respins ca lipsit de interes capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al condamnării autorului reclamantei, Căpruciu N.Ioan, pentru faptele penale prevăzute de art. 209 Partea a III-a Cod penal şi art. 328 al. II Cod penal republicat 1948, a respins excepţia de inadmisibilitate a acţiunii şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, în ceea ce priveşte daunele interese de 300.000 Euro şi a respins ca nefondate pretenţiile susmenţionate.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta M.A.

În dezvoltarea motivelor de recurs s-a arătat că soluţia atacată ignoră jurisprudenţa CEDO privind acordarea daunelor morale în materie penală, respectiv hotărârile pronunţate în cauzele Bursuc vs. România, Barbu Anghelescu vs. România şi Rupa vs. România.

De asemenea, recurenta a arătat că nu a învestit instanţa cu o cerere pentru a se recunoaşte autorului său, în complinire sau alternativ, în temeiul dreptului comun reprezentat de art. 998 – 999 C.civ.vechi şi art. 1003 C.civ. vechi, despăgubiri pentru acelaşi prejudiciu acoperit de legea nr. 118/1990, ci de a primi daune morale în temeiul art. 1-4 din Legea nr. 221/2009 raportate la dispoziţiile dreptului comun privind răspunderea civilă delictuală pentru suferinţele suportate de reclamantă, personal, ca urmare a condamnării autorului său.

Drepturile stabilite pentru persoanele persecutate politic sau pentru urmaşii acestora stabilite prin Decretul-lege nr. 118/1991 şi OUG nr. 214/1999 sunt strict limitate şi nu se refera la prejudiciul moral.

Recurenta-reclamantă arată că nu putea să introducă o acţiune personală în baza Decretului-lege nr. 118/1991 şi a OUG nr. 214/1999 pentru că aceste acte normative nu-i acordau nici un drept. Unicul act normativ care îi permite ei – descendenta celui condamnat politic, să introducă acţiune în instanţă este, pe de o parte Legea nr. 221/2009 (art. 1 – 4) şi dreptul comun – răspunderea civilă delictuală.

Analizând actele şi lucrările dosarului sub aspectul motivelor de recurs invocate, Curtea a respins recursul pentru următoarele considerente:

Unul dintre principiile care guvernează procesul civil este principiul disponibilităţii, reglementat de art. 129 alin. final din Codul de procedură civilă, potrivit căruia instanţa este ţinută de limitele învestirii sale determinate prin  cererea de chemare  în judecată,  ea neputând hotărî decât  asupra a ceea ce formează obiectul  cererii deduse judecăţii, fără a putea depăşi limitele  investirii sale.

Prin urmare, cererea de chemare în judecată constituie baza raportului procesual civil ce se formează prin introducerea ei între reclamant şi pârât, fixând cadrul procesual în care se va desfăşura judecata cu privire la părţi şi obiectul litigiului.

În speţă, prin cererea de chemare în judecată, recurenta reclamantă a solicitat constatarea caracterului politic al condamnării tatălui său şi obligarea intimatului pârât la plata sumei de 300.000 euro pentru prejudiciile morale suferite de acesta în urma condamnării politice şi a executării nedreptei condamnări.

Acţiunea a fost completată la termenul din 12.01.2012 doar sub aspectul indicării, pe lângă temeiul de drept iniţial (art. 1 – 4 din Legea nr. 221/2009) şi a dispoziţiilor art. 1349, 1373, 2500, 2501, 2517 C.civ. şi pct. 8 din Rezoluţia nr. 1096/1996 a Consiliului Europei. 

În raport de obiectul cererii de chemare în judecată şi de temeiurile de drept invocate, Curtea constată că dispoziţiile art. 1 - 3 din Legea nr. 221/2009 reglementează condamnările şi măsurile administrative care intră sub incidenţa acestui act normativ, iar dispoziţiile art. 4 din lege conţin norme de procedură, dispoziţiile care recunoşteau dreptul persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, în perioada de referinţă a legii, precum si, dupa decesul acestei persoane, sotului sau descendentilor acesteia pana la gradul al II-lea inclusiv, fiind cele cuprinse în art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009.

Or, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 s-a stabilit că prevederile art.5 alin.1 lit.a) din Legea nr.221/2009 sunt neconstituţionale.

Este adevărat că modalitatea de aplicare a acestei decizii la cauzele aflate în curs de soluţionare la data publicării acestei decizii de neconstituţionalitate a reprezentat un izvor de practică neunitară, însă această divergenţă de practică judiciară a fost însă înlăturată prin pronunţarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 19.09.2011 a deciziei în recurs în interesul legii nr. 12.

Prin această decizie se stabileşte că „urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010 şi nr. 1.360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial”.

Aceasta decizie dată în recurs în interesul legii a fost publicată în Monitorul Oficial la data de 07.11.2011, fiind obligatorie pentru instanţe de la data publicării ei, conform dispozitiilor art. 3307 alin. 4 C.pr.civ.

Interpretarea instanţei supreme a fost confirmată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin decizia de inadmisibilitate din 4 septembrie 2012, din cauza Nastaca Dolca şi alţii împotriva României (cererea nr. 59282/11).

Asupra art. 6 par. 1 din Convenţie, Curtea a reţinut de la bun început că în cauză este vorba despre rezultatul unui control a posteriori de constituţionalitate asupra unei legi, realizat de un organ judiciar independent, şi anume Curtea Constituţională, iar nu despre rezultatul unei intervenţii a legiuitorului, prin care dispoziţia care a constituit temeiul juridic pentru acţiunea reclamantei a fost modificată.

Prin urmare, Curtea a considerat că principiile consacrate în jurisprudenţa sa, în situaţiile referitoare la intervenţia legiuitorului în administrarea justiţiei, menită să influenţeze stabilirea judiciară a cauzelor aflate pe rol (Rafinăriile greceşti Stran şi Stratis Andreadis c. Greciei, 9 decembrie 1994, par. 49; National & Provincial Building Society, Leeds Permanent Building Society şi Yorkshire Building Society c. Marii Britanii, 23 octombrie 1997, par. 112; Zielinski, Pradal şi Gonzalez şi alţii c. Franţei [MC], par. 57; mutatis mutandis, Aubert şi alţii c. Franţei, 9 ianuarie 2007, par. 84, şi Ducret c. Franţei, 12 iunie 2007, par. 35-41), nu sunt aplicabile în speţă, contrar opiniei reclamanţilor.

Curtea a remarcat faptul că eliminarea art. 5 alin. 1 lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, temeiul juridic al cererii reclamanţilor, a avut loc ca urmare a unui control de constituţionalitate obişnuit într-un stat democratic şi nu reprezintă rezultatul unui mecanism extraordinar ad-hoc (mutatis mutandis, Slavov şi alţii c. Bulgariei, decizia din 2 decembrie 2008, par. 99). Invalidarea dispoziţiei în cauză de către Curtea Constituţională a urmărit un obiectiv de interes public, legat de buna administrare a justiţiei, aşa cum rezultă din motivarea Curţii Constituţionale, care a criticat modul vag de redactare a dispoziţiilor legale în cauză şi a subliniat necesitatea de a evita coexistenţa mai multor acte normative referitoare la despăgubiri pentru daunele suferite de persoanele persecutate politic în timpul regimului comunist.

Curtea nu a putut reţine vreun indiciu de arbitrariu în aplicarea de către instanţele judecătoreşti naţionale, într-un dosar aflat pe rolul lor şi nesoluţionat definitiv, a legislaţiei relevante, în forma în care se afla la data pronunţării hotărârii.

Dacă reclamanţii percep ca o nedreptate faptul că instanţele de judecată au dat curs deciziilor menţionate ale Curţii Constituţionale, o astfel de nedreptate este inerentă oricărei schimbări în soluţia juridică ce ar apărea, ca urmare a exercitării unui mecanism de control normal într-un stat democratic. Curtea a reamintit, de asemenea, în acest sens, faptul că şi cerinţele securităţii juridice şi protecţiei încrederii legitime a justiţiabililor nu consacră un drept legitim la o jurisprudenţă constantă (Unédic c. Franţei, par. 71).

Aplicarea în speţă a soluţiei reţinute în decizia Curţii Constituţionale din 21 octombrie 2010 nu a pus la îndoială drepturile care au fost dobândite cu caracter definitiv de către reclamanţi (Unédic c. Franţei, par. 75 in fine). Mai mult, noua situaţie juridică ce rezultă din decizia Curţii Constituţionale din 21 octombrie 2010 a fost perfect cunoscută de reclamanţi şi în întregime previzibilă, atunci când instanţele de judecată s-au pronunţat cu privire la cererea lor în despăgubiri.

În ceea ce priveşte lipsa de reacţie a Parlamentului naţional, în sensul revizuirii dispoziţiei în cauză, invocată de către reclamanţi, Curtea a considerat că nici art. 6 par. 1, nici vreo altă dispoziţie a Convenţiei, nu pot fi interpretate ca impunând statelor contractante o obligaţie generală de a sprijini parlamentele naţionale să revizuiască o lege sau o prevedere legală declarată neconstituţională printr-un mecanism de control firesc într-un stat democratic.

Aşadar, Curtea a considerat că reclamanţii nu au suferit vreo ingerinţă în ce priveşte drepturile garantate de art. 6, acest capăt de cerere fiind în mod vădit nefondat, motiv pentru care a fost respins, în temeiul art. 35 par. 3 lit. a) şi par. 4 din Convenţie.

Asupra art. 6 par. 1 din Convenţie combinat cu art. 14 din Convenţie, Curtea a reţinut că nicio obligaţie nu revine statului, în temeiul art. 6 şi 14 combinate sau al oricărei alte dispoziţii a Convenţiei, de a contesta actele sau situaţiile juridice anterioare pronunţării deciziei Curţii Constituţionale (mutatis mutandis, Marckx c. Belgiei, 13 iunie 1979, par. 58).

Curtea a considerat, de asemenea, că dezvoltarea jurisprudenţei instanţelor naţionale pentru a aplica decizia Curţii Constituţionale ce constata neconstituţionalitatea dispoziţiei ce fusese temeiul juridic al acţiunii reclamanţilor nu este contrară unui bune administrări a justiţiei (mutatis mutandis, Atanasovski c. Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, 14 ianuarie 2010, par. 38).

Asupra art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, Curtea a constatat că motivul invocat de reclamanţi, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, se confundă, într-o foarte mare măsură, cu plângerea formulată în temeiul art. 6 din Convenţie. Atunci când interesul patrimonial de care se prevalează un reclamant este, precum în speţă, o creanţă, aceasta nu poate fi considerată drept un "bun", în înţelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern şi dacă reclamantul are dreptul de a avea cel puţin o "speranţă legitimă" de a obţine folosinţa efectivă a unui bun (printre altele, Roche c. Marii Britanii [MC], par. 129; Slavov c. Bulgariei, supra; Kopecký c. Slovaciei [MC], par. 35; Gratzinger şi Gratzingerova c. Republicii Cehe [MC], decizia din 10 iulie 2002, par. 69). Potrivit reclamanţilor, aceste condiţii sunt îndeplinite în speţă, în special având în vedere practica instanţelor naţionale, care au admis un număr semnificativ de cereri, în temeiul art. 5 alin. 1 lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, în forma în vigoare la data formulării lor.

Curtea a considerat că nu poate reţine un astfel de raţionament. Reclamanţii nu pot pretinde că deţin o hotărâre judecătorească definitivă pronunţată de o autoritate competentă, ce ar recunoaşte că sunt îndeplinite condiţiile legale pentru a obţine despăgubiri în temeiul legii în cauză, hotărâre care ar putea constitui un temei legal suficient pentru a se considera că au o "speranţă legitimă", ce ar atrage protecţia art.1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie (Ivanova c. Bulgariei, decizia din 1 decembrie 2009, şi, a contrario, Drăculeţ c. României, 6 decembrie 2007, par. 40). Rezultă clar, din situaţia de fapt din fiecare dintre aceste dosare, că acţiunile reclamanţilor au fost respinse atât în prima instanţă, cât şi în recurs. Aşadar, aceştia nu deţin o creanţă suficient de certă pentru a fi exigibilă şi pentru a le oferi dreptul de a o invoca împotriva Statului.

Mai mult decât atât, aşa cum Curtea a constatat pe tărâmul art. 6 par. 1 din Convenţie, aplicarea de către instanţele judecătoreşti naţionale, într-un dosar aflat pe rolul lor şi nesoluţionat în mod definitiv, a legislaţiei relevante în forma în care se găsea la data pronunţării hotărârilor a fost în întregime previzibilă, iar nu arbitrară. În aceste condiţii, reclamanţii nu ar putea avea o speranţă legitimă că acţiunile lor vor fi soluţionate în raport de forma legii de la un moment anterior judecăţii (mutatis mutandis, Unédic c. Franţei, par. 75; Slavov şi alţii, supra, par. 87 şi decizia Ivanova, supra).

Aplicând cauzei pendinte dezlegările date prin decizia dată în recurs în interesul legii nr. 12/2001 şi statuările Curţii Europene a Drepturilor Omului din decizia de inadmisibilitate din 4 septembrie 2012 pronunţată în cauza Nastaca Dolca şi alţii împotriva României, instanţa de recurs constată că cererea reclamantei a fost introdusă ulterior publicării în Monitorul Oficial a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010 şi nr. 1.360/2010 (15.11.2010), iar pe de altă parte, soluţia în primă instanţă a fost aceea de respingere a cererii reclamantei, astfel că nu conferă acesteia un bun, pentru a opera distincţia avută în vedere în considerentele deciziei dată în recurs în interesul legii.

Totodată, Curtea are în vedere şi faptul că, la data introducerii cererii de chemare în judecată fusese publicată şi decizia dată în recurs în interesul legii nr. 12/2011, menţionată mai sus, obligatorie pentru instanţa de recurs la momentul soluţionării prezentei cauze.

Prin urmare, faţă de această decizie dată în recurs în interesul legii, obligatorie pentru Curte la acest moment, cererea reclamantei privind repararea prejudiciului moral în baza Legii nr. 221/2009 este rămasă fără de temei legal.

În ceea ce priveşte cererea întemeiată pe dispoziţiile de drept comun, prin care reclamanta a solicitat repararea prejudiciului moral suferit de tatăl său în urma condamnării politice şi a executării nedreptei condamnări, Curtea reţine că titularul dreptului la actiunea in raspunderea civila delictuala este persoana care a suferit direct un prejudiciu printr-o faptă considerată delict sau cvasidelict civil. Acest drept poate fi exercitat personal de către cel păgubit sau prin reprezentare legală sau convenţională şi se poate transmite prin moştenire sau act juridic. Însă, o astfel de transmisiune are ca obiect dreptul la acţiune manifestat de titularul său, respectiv acţiunea în răspundere civilă delictuală exercitată de defunct. Această interpretare decurge atât din caracterul strict personal al dreptului vătămat cât şi din modul în care este definit obiectul transmisiunii succesorale. Or, transmisiunea succesorală are ca obiect patrimoniul defunctului, adică ansamblul drepturilor şi obligaţiilor pe care acesta le-a lăsat la încetarea din viaţă. Nu intră în patrimoniul succesoral drepturi şi obligaţii care nu existau în patrimoniul defunctului la data decesului acestuia.

Cum dreptul la despăgubiri morale nu exista în patrimoniul tatălui reclamantei la data decesului acestuia şi nici dreptul la acţiunea în răspundere civilă delictuală nu fusese exercitat personal de către defunctul său tată, rezultă că recurenta reclamantă nu putea dobândi prin moştenire un drept care nu exista în patrimoniul defunctului.

Prin urmare, recurenta reclamantă nu poate fi titulara unei acţiuni în răspundere civilă delictuală pentru repararea prejudiciului cauzat tatălui său, ci eventual, dacă defunctul său tată ar fi exercitat personal acest drept, recurenta, în calitate de moştenitoare, ar fi putut continua demersul judiciar promovat de autorul său.

Totuşi, Curtea nu poate respinge acest capăt de cerere ca fiind formulat de o persoană lipsită de calitate procesuală activă, întrucât astfel ar fi încălcat principiul  neagravării situaţiei în propria cale de atac exprimat prin adagiul latin non reformatio în peius, consacrat legislativ prin dispoziţiile cuprinse în art. 296 C.pr.civ., teza a II-a, potrivit cărora ,,apelantului nu i se poate însă crea în propria cale de atac o situaţie mai grea decât aceea din hotărârea atacată.” dispoziţii  aplicabile şi în recurs, potrivit art. 316 Codul de procedură civilă.

Potrivit acestui principiu, hotărârea atacată poate fi reformată numai în favoarea apelantului şi nicidecum în defavoarea acestuia, fiind o chestiune de interes general ca părţile să nu fie ameninţate de nici un risc de agravare a situaţiei lor dacă vor exercita o cale de atac pusă la dispoziţie de lege împotriva unei hotărâri pe care ele o consideră ca fiind nelegală şi netemeinică.

Prin urmare, părții ce a exercitat o cale de atac nu i se poate înrăutăți situația față de cea stabilită prin hotărârea judecătorească supusă controlului judiciar, astfel încât, în speţă, în calea de atac a recursului promovat de reclamantă nu poate fi schimbată sentinţa instanţei de fond în sensul respingerii cererii întemeiată pe dispoziţiile de drept comun, prin care reclamanta a solicitat repararea prejudiciului moral suferit de tatăl său în urma condamnării politice şi a executării nedreptei condamnări, pentru lipsa calităţii procesuale active.

Curtea mai reţine că recurenta reclamantă ar fi putut solicita repararea propriului prejudiciu produs ca urmare a condamnării tatălui său, însă, verificând limitele cu care reclamanta a învestit instanţa prin cererea de chemare în judecată, se constată că recurenta reclamantă nu a formulat o astfel de solicitare, motiv pentru care criticile formulate în acest sens sunt apreciate ca neîntemeiate.

Faţă de cele reţinute, apreciind că nu există motive prevăzute de art.304 Cod procedură civilă, care să atragă modificarea sau casarea deciziei şi nici motive prevăzute de art.306 Cod procedură civilă, Curtea în baza art.312 alin.1 din Codul de procedură civilă va respinge recursul ca nefondat.

(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI – SECŢIA A IV A CIVILĂ -DECIZIA CIVILĂ NR. 109 R / 21.01.2014)

Domenii speta

Spete similare