Revendicare imobiliară. Criterii de preferabilitate. Noţiunea de bun.

Revendicare imobiliară. Criterii de preferabilitate. Noţiunea de bun.

Sediul materiei :art. 480 c civ; art. 21-22 Lg 10/2001

Prin sentinţa civilă nr.2185/13.03.2012, Judecătoria Sectorului  4 Bucureşti arespins ca neîntemeiate excepţiile lipsei calităţii procesuale active, lipsei de interes şi inadmisibilităţii cererii, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta H. D. în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin M. F.P., Municipiul Bucureşti prin Primarul General,  G. I, G.C. şi G. C. şi a constatat nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobilul – apartamentul situat în Bucureşti,  sector 4. Prin aceeaşi sentinţă, judecătoria a respins capetele de cerere având ca obiect revendicare şi plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiate.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut următoarele:

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale active invocată de pârâtul G.  I. se reţine că pârâtul a contestat calitatea procesuală a reclamantei susţinând că naţionalizarea imobilului din prezentul litigiu s-a făcut pe numele de H.S., iar numele autorului reclamantei este altul, astfel că nu există identitate între persoana autorului reclamantei şi autorul supus naţionalizării.

Se reţine că prin sentinţa civilă nr. 4444/27.06.2008, pronunţată în dosarul nr. 1194/283/2007 de Judecătoria sector 6 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, s-a constatat calitatea reclamantei de moştenitoare a defunctului H.S., prin retransmiterea moştenirii de la defunctul Hanganu Dan Nicolae.

Asupra excepţiei lipsei de interes referitoare la capătul de cerere privitor la constatarea nevalabilităţii titlului statului invocată de pârâtul Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice instanţa a reţinut că interesul este folosul practic urmărit de acela care a pus în mişcare acţiunea civilă, respectiv oricare din formele procedurale ce intra în conţinutul acesteia. Totodată, interesul, condiţie a acţiunii civile, trebuie să fie legitim, născut şi actual, personal şi direct.

În cauza de faţă pârâtul Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice a invocat lipsa de interes a primului capăt de cerere prin raportare la dispoziţiile Legii nr.10/2001 modificată, care statuează că toate imobilele preluate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 au fost preluate în mod abuziv.

Această susţinere nu poate fi primită în prezenta cauză deoarece reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile dreptului comun, art.480 C.civ., investind astfel instanţa cu o acţiune în revendicare clasică, şi nu cu o acţiune decurgând din Legea nr.10/2001, act normativ care stabileşte că imobilele  preluate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 au fost preluate abuziv.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de toţi pârâţii, instanţa a constatat că potrivit art. 21 alin.1 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, imobilele - terenuri şi construcţii - preluate în mod abuziv, indiferent de destinaţie, care sunt deţinute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie naţională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar ori asociat majoritar, de o organizaţie cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptăţite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată a organelor de conducere ale unităţii deţinătoare. Potrivit art. 22 alin.1 din aceeaşi lege, persoana îndreptăţită va notifica în termen de 18 luni de la data intrării în vigoare a legii persoana juridică deţinătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului.

Cu toate că Legea nr. 10/2001 se referă în mod expres şi la situaţia în care imobilele au fost înstrăinate unor terţi, acţiunile în revendicare, întemeiate pe dispoziţiile art. 480 C.civ., de către persoanele îndreptăţite care se pretind proprietari, în contradictoriu cu terţii dobânditori de la statul pretins neproprietar, nu pot fi considerate inadmisibile, aplicarea legii speciale raporturilor juridice ce intră sub incidenţa ei reprezentând o chestiune de fond.

Pe fondul cauzei, analizând actele si lucrările dosarului instanţa a reţinut că există identitatea între imobilul cumpărat de autorul reclamantei şi cel revendicat în prezent, aspect care de altfel nu a fost contestat în cauză.

Referitor la cererea reclamantei de constatare a nevalabilităţii titlului statului instanţa a constatat că o asemenea cerere este admisibila şi recunoscută în mod expres de art.6 alin.3 din Legea nr.213/199, potrivit căruia "instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului".

Reţinând nelegalitatea Decretului nr. 92/1950 prin raportare la dispoziţiile Constituţionale, instanţa a constatat că nu se mai impune a analiza dacă măsura naţionalizării a avut loc cu respectarea dispoziţiilor tratatelor internaţionale la care România era parte sau a legilor interne.

Rezultă că dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 4, str. Principatele Unite, nr. 11, nu a ieşit din patrimoniul autorului reclamantei, prin efectul legislaţiei adoptate de statul comunist şi al actelor de aplicare a acestei legislaţii.

S-a reţinut astfel că, în condiţiile în care reclamanta nu a cerut în termenul prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001, constatarea nulităţii titlului de proprietate al pârâţilor, în cadrul căreia putea încerca să demonstreze că aceştia au fost de rea-credinţă la încheierea contractului, prezumţia de valabilitate a devenit incontestabilă. Instanţa a apreciat astfel faţă de atitudinea pasivă a reclamantei, că pârâţii care se află în posesia bunului sunt persoanele cele mai îndreptăţite să rămână cu bunul în natură, reclamanta acceptând prin atitudinea sa despăgubirile pentru pierderea bunului.  Criteriile de comparare a două titluri  de proprietate care provin de la proprietari diferiţi create de doctrină nu îşi găsesc aplicarea în speţă, atâta timp cât imobilul în cauză face parte dintr-o categorie specială cu o reglementare specială.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General şi pârâţii Gugu Ion, Gugu Corneliu şi Gugu Cătălin, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Apelanta-intimată-reclamantă a solicitat schimbarea în parte a sentinţei, în sensul admiterii capătului de cerere având ca obiect revendicarea şi a cererii având ca obiect acordarea cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 181 A/26.02.2013 Tribunalul Bucureşti- Secţia a V-a Civilă a respins ca nefondate apelurile.

Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti au formulat recurs în termen legal reclamanta H.D. şi pârâţii G.C. ,G.C  C şi G. I, criticând-o pentru nelegalitate.

Curtea a reţinut că recursurile sunt nefondate pentru următoarele considerente:

Instanţele de judecată au soluţionat în mod corect şi legal atât excepţia inadmisibilităţii, cât şi acţiunea în revendicare dedusă judecăţii.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare invocată de către pârâţii Curtea reţine că atât în acord cu decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cât şi cu întreaga jurisprudenţă C.E.D.O,  nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.

În acest sens, sunt si deciziile Curţii Europene a Drepturilor Omului, care,  (cauza Faimblat contra României) si-a marcat evident poziţia privitor la invocarea excepţiei de inadmisibilitate: Limitările aduse exerciţiului unui drept nu îi pot restricţiona unui justiţiabil accesul liber într-un  asemenea mod sau într-o asemenea măsură, încât dreptul său de a se adresa unei instanţe judecătoreşti să fie afectat în însăşi esenţa sa. Mai mult chiar, astfel de limitări nu sunt compatibile cu prevederile art. 6 § 1 din Convenţie decât daca ele urmăresc un scop legitim si dacă exista un raport rezonabil de proporţionalitate intre mijloacele folosite si scopul urmărit (Yagtzilar si alţii împotriva Greciei, nr. 41.727/98, §§ 22-23, CEDO 2001-XII, si Lungoci împotriva României nr. 62.710/00, §§ 34-36, 26 ianuarie 2006). In plus, simplul fapt că partea interesată a avut la dispoziţie căi de recurs interne nu satisface exigentele art. 6 § 1: se impune respectarea cerinţei ca gradul de acces asigurat de legislaţia naţionala sa fie suficient pentru a le asigura părţilor  interesate "dreptul la o instanţa", având in vedere principiul supremaţiei dreptului intr-o societate democratica (Yagtzilar, § 26, si Lungoci, § 43, citate anterior). Aceasta se întâmplă mai ales atunci când, de exemplu, partea interesată nu a avut acces la o instanţa decât pentru a-şi vedea acţiunea declarată inadmisibila prin efectul legii (ibidem)" (par. 28-29).

Totodată, Curtea de Justiţie de la Luxemburg a consacrat la rândul sau ca „dreptul de proprietate este garantat in ordinea juridica comunitara in conformitate cu concepţiile constituţiilor statelor membre reflectate totodată in primul protocol adiţional la Convenţia Europeana Pentru Apărarea Drepturilor Omului" si ca „nu pot fi admise in comunitate masuri incompatibile cu drepturile fundamentale recunoscute de constituţiile acestor state" (cauza Hauer c Land Rheinland-Pfalz, CJCE, 44/79, 13.dec. 1979).

Chiar daca statele au dreptul de a limita folosinţa bunurilor, aceasta trebuie sa rezulte neechivoc din lege, iar aplicarea respectivelor limitări sa corespunda imperativelor nevoii publice si proporţionalităţii si predictibilităţii.

În privinţa temeiului juridic al acţiunii, Curtea constată că reclamanta şi-a întemeiat acţiunea în revendicare pe dispoziţiile art. 480 din Codul civil. Acţiunea în revendicare reglementată de art.480 şi următoarele Cod civil este o acţiune petitorie, reală şi imprescriptibilă, iar nu o acţiune în despăgubiri, în natură sau prin echivalent, care este o acţiune personală imobiliară, acţiune supusă atât prescripţiei,cât şi decăderii, aşa cum rezultă din reglementarea Legii nr.18/1991. Natura juridică a acestor acţiuni este diferită, chiar dacă obiectul material este acelaşi. Intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 a permis proprietarilor ale căror imobile au fost preluate abuziv de Statul Român să solicite retrocedarea în natură a acestor imobile, sau, în cazul în care nu mai era posibilă restituirea în natură, foştii proprietari aveau posibilitatea de a obţine despăgubiri cu privire la respectivele bunuri. Nici o dispoziţie din Legea nr. 10/2001 nu prevede că se interzice orice altă cale de a recupera bunul în litigiu. Legea nr. 10/2001 este o lege specială, dar care nu derogă de la prevederile art.480 Cod civil. Acţiunea în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, art.480 şi urm. Cod civil, nu poate să devină inadmisibilă pe dreptul comun, art.480 şi urm. Cod civil, nu poate să devină inadmisibilă prin apariţia unei legi speciale de reparaţie. Exercitarea acţiunii în revendicare nu poate fi paralizată prin dispoziţii speciale contrare dispoziţiilor generale în materia apărării dreptului de proprietate, ea decurgând din dreptul de proprietate şi sancţionând încălcarea acestuia.

Faptul că reclamanta nu a înţeles să beneficieze de prevederile legii speciale -  10/2001 şi că autorul său a fost despăgubit în temeiul Legii nr. 112/1995 nu poate constitui un fine de neprimire a acţiunii în revendicare,  ci constituie un aspect ce ţine de fondul dreptului dedus judecăţii, aşa cum, în mod legal, au stabilit instanţele de judecată.

Dispoziţiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie invocate de reclamantă nu pot fi interpretate în sensul existenţei unui „bun” în patrimoniul reclamantei, ci  reprezintă un argument pentru admisibilitatea acţiunii în revendicare în condiţiile în care aceasta nu a uzat de legea specială de reparaţie, respectiv Legea nr. 10/2001.

Aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, întreaga jurisprudenţă a C.E.D.O în materia proprietăţii a fost  reconsiderată de către Curtea Europeană odată cu pronunţarea Hotărârii Pilot în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României în care se arată că existenţa unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii, acestea au dispus în mod expres restituirea bunului. Or, susţinerile recurentei reclamante în sensul că deţine un „bun”, întrucât calitatea de proprietar i-a fost recunoscută autorului său prin dispoziţia de acordare a despăgubirilor, iar în prezenta cauză s-a constatat în mod irevocabil nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului revendicat, nu pot fi reţinute de Curte în sensul existenţei unui „bun” în patrimoniul reclamantei şi ca un criteriu de preferinţă în cadrul operaţiunii de comparare a titlurilor de proprietate, întrucât reclamanta nu dispune în prezent de o hotărâre judecătorească prin care nu numai să i se recunoască calitatea de proprietar, ci să se fi dispus în mod expres restituirea imobilului. Numai în acest context,  conform cu dispoziţiile de principiu ale Hotărârii C.E.D.O în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, refuzul administraţiei de a se conforma unei asemenea hotărâri constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor, care ţine deprima frază a primului alineat al art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie.

Ca urmare, se arată în aceeaşi hotărâre, simpla constatare judiciară a naţionalizării abuzive a imobilului nu atrage, după sine, în mod automat un drept la restituire al bunului.

Pe de altă parte, titlul exhibat de către pârâţi a fost consolidat prin neatacarea în instanţă cu o acţiune în constatarea nulităţii absolute conform art. 45 din Legea nr. 10/2001 şi ca urmare argumentul reclamantei în sensul că imobilul nu trebuia vândut conform dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, întrucât imobilul a fost preluat fără titlu nu poate avea relevanţă în aprecierea preferabilităţii titlurilor de proprietate.

Ca urmare, din perspectiva argumentelor prezentate mai sus, criticile formulate de reclamantă vizând aplicabilitatea dispoziţiilor art. 18 şi 20 din Legea nr. 10/2001, aplicarea principiului bunei credinţe al subdobânditorului nu prezintă relevanţă juridică faţă de împrejurarea că în cauză este analizată o acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 Cod civil  şi art. 1 Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţie şi nu o acţiune în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare exhibat de pârâţi.

Aşadar, în mod legal, instanţele de judecată au apreciat în cadrul operaţiunii de comparare a titlurilor de proprietate că reclamanta nu beneficiază în prezent de un „bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţie în lumina noilor principii enunţate de Curtea Europeană în Cauza Pilot Maria Atanasiu şi alţii împotriva României şi ca urmare,  titlul de proprietate prezentat de pârâţi este preferabil celui al reclamantei,  dându-se eficienţă în acest mod şi principiului „justului echilibru” în exercitarea unui drept sau a unei libertăţi recunoscute de Convenţie, cât şi principiului stabilităţii raporturilor juridice civile, de vreme ce contractul de vânzare-cumpărare nu a fost anulat.

Faţă de aceste considerente, în baza dispoziţiilor art. 312 alin, (1) Cod procedură civilă, Curtea a respins recursurile ca fiind nefondate.

( C.A.B. secţia a IV a civilă DECIZIA CIVILĂ  NR. 44R/  13 ianuarie 2014)

Domenii speta

Spete similare