Răspundere civilă delictuală a funcţionarului public

Răspundere civilă delictuală a funcţionarului public

Prin Decizia menţionată s-a admis recursul formulat împotriva Sentinţei Tribunalului Harghita.

Instanţa de control judiciar a reţinut că, în mod greşit a considerat tribunalul că dispoziţia atacată ar fi nelegală motivat de faptul că în cauză nu se poate reţine că reclamanta ar fi săvârşit cu vinovăţie vreo faptă ilicită. Aceasta deoarece dispoziţia de imputare a fost emisă având în vedere prevederile art. 84 alin. 1 lit. b) din Legea nr.188/1999 care statuează că răspunderea civilă a funcţionarului public se angajează „pentru nerestituirea în termenul legal a sumelor ce i s-au acordat necuvenit”. Ori, obligaţia de restituire reglementată de textul legal amintit nu reprezintă o formă a răspunderii patrimoniale a funcţionarului public, ci se întemeiază pe plata nedatorată, pe îmbogăţirea fără justă cauză.

Curtea de apel apreciază că fapta ilicită ar avea relevanţă şi s-ar impune a fi cercetată doar în situaţiile prevăzute de art. 84 alin. 1 lit. a) şi c) din Legea nr. 188/1999, însă aceste temeiuri legale nu au fost invocate în cauză. Aşadar, dispoziţiile art. 84 lit. b) din Legea nr. 188/1999 nu se coroborează cu cele ale art. 75 din acelaşi act normativ, în cauză nefiind vorba despre încălcarea de către funcţionarii publici a îndatoririlor de serviciu.

Ca o consecinţă, această critică a recurentului va fi primită.

În continuare, analizând legalitatea hotărârii atacate prin raportare la celelalte aspecte invocate de părţi în faţa instanţei de fond, Curtea subliniază că recurentul-pârât a arătat că dispoziţia de imputare a fost emisă în urma auditului Curţii de Conturi Harghita care a constatat că includerea în anul 2011 a indemnizaţiei de dispozitiv în salariul de bază nu are temei legal, aspect recunoscut de reclamantă în cuprinsul acţiunii. De altfel, şi în preambulul dispoziţiei de imputare s-a făcut referire la Referatul nr. 3048/2013 al Direcţiei Economice „din care rezultă necesitatea recuperării prejudiciului constatat de Camera de Conturi Harghita în urma acordării necuvenite a sporului de dispozitiv pe anul 2011”. Or, în privinţa reclamantei, constatările camerei de conturi sunt fapte juridice împotriva cărora aceasta poate formula apărări proprii, astfel că instanţa de control va proceda la analizarea lor.

Se reţine că, aşa cum au susţinut ambele părţi, drepturile băneşti cu privire la a căror imputare s-a emis de către primarul Municipiului Miercurea-Ciuc dispoziţia nr. 1145/5 august 2013 au fost acordate reclamantei în baza Contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate pârâtă.

Reclamanta a susţinut că acest contract colectiv de muncă, încheiat în anul 2008 (sub nr. 501/11 ianuarie 2008), reprezintă legea părţilor, astfel că, din această perspectivă, acordarea sporului de dispozitiv în anul 2011 ar fi fost legală.

La momentul încheierii contractului colectiv de muncă amintit producea efecte Legea nr. 130/1996 (acest act normativ a fost abrogat prin art. 244 lit. d) din Legea nr. 62/2011).

Art. 12 alin. 1 din Legea nr. 130/1996 statua că „contracte colective de muncă se pot încheia şi pentru salariaţii instituţiilor bugetare. Prin aceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare şi cuantum sunt stabilite prin dispoziţii legale”.

Pentru a analiza legalitatea dispoziţiei atacate, Curtea subliniază că drepturile salariale ale bugetarilor erau reglementate în anul 2011 prin Legea nr. 285/2010 (privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice) care prevedea la art. 1 alin. 2 şi 5 că “Începând cu 1 ianuarie 2011, cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut, solda lunară brută/salariul lunar brut, indemnizaţia brută de încadrare, astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010, se majorează cu 15%, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. (…). În salariul de bază, indemnizaţia lunară de încadrare, respectiv în solda funcţiei de bază/salariul funcţiei de bază aferente lunii octombrie 2010 sunt cuprinse sporurile, indemnizaţiile, care potrivit Legii-cadru nr. 330/2009*) privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare, făceau parte din salariul de bază, din indemnizaţia de încadrare brută lunară, respectiv din solda/salariul funcţiei de bază, precum şi sumele compensatorii cu caracter tranzitoriu, acordate potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/2010”.

Iar în luna octombrie 2010, drepturile salariale ale personalului din sistemul bugetar erau reglementate de Legea nr. 330/2009.

Cu toate că art. 3, alin. 1, lit. c) din Legea nr. 330/2009 (aplicabil şi în anul 2011, prin norma de trimitere amintită anterior) enumeră printre principiile sistemului de salarizare reglementat prin acest act normativ şi pe acela al luării „în considerare a sporurilor, a adaosurilor salariale, a majorărilor, a indemnizaţiilor cu caracter general sau special, precum şi a altor drepturi de natură salarială, recunoscute sau stabilite, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, prin hotărâri judecătoreşti, prin acte de negociere colectivă, precum şi prin alte modalităţi, acestea regăsindu-se la un nivel acceptat, potrivit principiilor prezentei legi, în salariul brut sau, după caz, în salariul de bază, în solda funcţiei de bază sau în indemnizaţia lunară de încadrare”, în cauză nu pot fi ignorate prevederile art. 10 din OUG nr. 1/2010 care statuează că „în conformitate cu prevederile art. 30 din Legea-cadru nr. 330/2009, la stabilirea salariilor personalului bugetar începând cu 1 ianuarie 2010 nu vor fi luate în considerare drepturi salariale stabilite prin contractele şi acordurile colective şi contracte individuale de muncă încheiate cu nerespectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data încheierii lor sau prin acte administrative emise cu încălcarea normelor în vigoare la data emiterii lor şi care excedează prevederilor Legii-cadru nr. 330/2009”.

Aşadar, aspectul esenţial care trebuie avut în vedere la soluţionarea cauzei îl constituie principiul că drepturile salariale ale personalului din sectorul bugetar sunt stabilite expres prin lege, aşa cum rezultă expres din prevederile art. 1 şi 3 din Legile-cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice nr. 330/2009 şi nr. 284/2010.

De asemenea, potrivit art. 31 din Legea nr. 188/1999, drepturile salariale ale personalului din sectorul bugetar sunt stabilite exclusiv prin lege, relevante în cauză fiind şi prevederile art. 22 şi 25 din HG nr. 833/2007, art. 72, alin. 1 din Legea nr. 188/1999, din aceste din urmă prevederi legale rezultând că acordurile colective de muncă pot cuprinde numai măsuri (şi nu sume de bani) referitoare la aspecte de ordin social (îmbunătăţirii condiţiilor la locul de muncă, sănătatea şi securitatea în muncă).

Iar sporul de dispozitiv nu poate fi apreciat ca fiind o astfel de măsură, ci are natura unui drept salarial.

În atare situaţie, se reţine că prin negocierea clauzelor care vizează drepturile băneşti amintite au fost încălcate prevederile art. 12, alin. 1 din Legea nr. 130/1996.

De asemenea, trebuie subliniat faptul că sporul de dispozitiv a fost reglementat, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009, prin Legea nr. 138/1999.

Însă, Curtea aminteşte că prin decizia nr. 37/14 decembrie 2009 a ÎCCJ s-a admis recursul în interesul legii stabilindu-se că „dispoziţiile art. 13 raportat la art. 47 din Legea nr. 138/1999 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului militar din instituţiile publice de apărare naţională, precum şi acordarea unor drepturi salariale personalului civil din aceste instituţii se interpretează în sensul că indemnizaţia de dispozitiv lunară în cuantum de 25% din salariul de bază, prevăzută de art. 13 din acest act normativ, se acordă funcţionarilor publici şi personalului contractual care îşi desfăşoară activitatea în cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor şi în instituţiile publice din subordinea ministerului, precum şi personalului care îşi desfăşoară activitatea în serviciile comunitare din subordinea consiliilor locale şi a prefecturilor care au beneficiat de acest drept salarial şi înainte de transfer sau detaşare din cadrul fostului Minister de Interne”. 

Or, în cauză nu s-a susţinut şi dovedit că reclamanta se încadrează în categoria de personal cu privire la care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie  a apreciat, în dezlegarea dată prin decizia amintită, că este îndreptăţit la acordarea sporului de dispozitiv.

Pentru toate motivele expuse, Curtea apreciază că reclamanta nu a fost îndreptăţită la acordarea sporului de dispozitiv în anul 2011 în baza contractului colectiv de muncă.

Nici faptul că Legea nr. 330/2009 prevede în nota de la anexa I/3 referitoare la administraţia publică locală că în coeficientul prevăzut în coloana „bază” este cuprins şi sporul de dispozitiv, nu este de natură a conduce la concluzia că acest spor a fost cuvenit recurentei. Aceasta deoarece, potrivit prevederilor art. 30, alin. 1 din Legea nr. 330/2009 (aplicabile şi în anul 2011, astfel cum s-a arătat anterior, prin norma de trimitere amintită), „începând cu 1 ianuarie 2010, sporurile, acordate prin legi sau hotărâri ale Guvernului, şi, după caz, indemnizaţiile de conducere, care potrivit legii făceau parte din salariul de bază, din soldele funcţiilor de bază, respectiv din indemnizaţiile lunare de încadrare, prevăzute în notele din anexele la prezenta lege, se introduc în salariul de bază, în soldele funcţiilor de bază, respectiv în indemnizaţiile lunare de încadrare corespunzătoare funcţiilor din luna decembrie 2009, atât pentru personalul de execuţie, cât şi pentru funcţiile de conducere”. Or, astfel cum s-a arătat anterior, reclamanta nu a susţinut că se încadra în categoria de personal cu privire la care ÎCCJ a apreciat, în dezlegarea obligatorie dată prin decizia amintită, că este îndreptăţit la acordarea sporului de dispozitiv, astfel că nu se poate reţine că acest spor făcea parte din salariul de bază al acesteia în decembrie 2009.

Nu are relevanţă faptul că în cauză nu s-a anulat CCM-ul, instanţa fiind chemată în prezentul litigiu să analizeze pe cale incidentală legalitatea acordării drepturilor băneşti în discuţie în favoarea reclamantei-intimate. Ca o consecinţă, referirea reclamantei la prevederile art. 1270 Cod civil, respectiv la art. 229 alin. 4 din Codul muncii nu este de natură a conduce la concluzia legalităţii acordării sporului de dispozitiv.

Este lipsită de relevanţă şi susţinerea reclamantei în sensul că, contractul colectiv de muncă ar fi fost verificat sub aspectul legalităţii de DGMPS Harghita, această instituţie neavând atribuţii de verificare a legalităţii contractelor colective de muncă.

De asemenea, practica judecătorească diferită nu reprezintă nu un motiv care să justifice discriminarea invocată de reclamantă. Aceasta deoarece soluţiile pronunţate în alte dosare sunt consecinţa aspectelor invocate şi a şi probelor administrate în fiecare dintre aceste dosare, aspecte şi probe pe care prezenta instanţă de control nu este în măsură a le analiza. 

Susţinerea reclamantei în sensul că sumele necesare acordării sporului de dispozitiv au fost aprobate de Consiliului Local al municipiului Miercurea-Ciuc prin adoptarea bugetului de venituri şi cheltuieli nu are relevanţă în cauză atâta timp cât reclamanta nu era îndreptăţită la acordarea acestui spor. Pentru aceleaşi motive, la fel de lipsit de relevanţă este aspectul reţinut de prima instanţă privitor la faptul că dispoziţia de reîncadrare nu a fost revocată sau anulată.

Faţă de toate aspectele reţinute, Curtea apreciază că soluţia instanţei de fond este nelegală, motiv pentru care, în baza art. 496 alin. 1 Cod procedură civilă, coroborat cu art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă, va admite recursul şi va casa în tot sentinţa atacată în sensul că va respinge acţiunea.

Domenii speta

Spete similare