Prescripţie obligaţie de plată

Prescripţie obligaţie de plată

Prin Decizia menţionată s-a admis apelul formulat împotriva Sentinţei Tribunalului Harghita.

Instanţa de control judiciar a reţinut că apelul este doar în parte întemeiat având în vedere următoarele considerente:

 1. Cererea petentei de recunoaştere a hotărârilor judecătoreşti a fost înaintată Tribunalului Harghita. La cerere au fost anexate iniţial doar o parte din actele necesare, iar, la solicitarea instanţei, documentaţia a fost completată prin intermediul autorităţii centrale, Ministerul Justiţiei. Conform traducerii aflată la dosar, la data de 22.06.1996 intimatului i-au fost comunicate: cererea de chemare în judecată, instrucţiuni şi citaţia pentru cauza IIC 249/96. De asemenea, traducerea aflată la dosar arată că, la data de 17.04.2002, i-au fost comunicate intimatului, prin intermediul mamei sale, copia cererii de chemare în judecată, instrucţiuni, citaţie şi informare.

Aşadar, intimatului i-au fost comunicate documentele necesare, nefiind incident motivul de refuz prevăzut de art. 24 alin. 1 lit. b din Regulament.

 2. Intimatul a apreciat că nu pot fi recunoscute cele două hotărâri pentru că acestea nu i-au fost comunicate, ceea ce încalcă normele de procedură din România.

 Art. 20 din Regulament nu prevede printre documentele necesare recunoaşterii şi încuviinţării executării unei hotărâri judecătoreşti în alt stat membru al Uniunii Europene şi dovezile de comunicare a acesteia. De altfel, în chiar documentele depuse de autoritatea polonă se menţionează că cele două hotărâri judecătoreşti nu au fost comunicate intimatului. Refuzul recunoaşterii şi încuviinţării executării poate avea loc numai dacă intimatului nu i-a fost comunicat sau notificat actul de sesizare a instanţei sau un act echivalent al acestuia, urmărindu-se astfel respectarea principiului contradictorialităţii.

 Nu poate fi primit acest argument invocat de intimat şi anume că lipsa comunicării hotărârilor poloneze încalcă ordinea publică din România pentru că, potrivit art. 174 – 179 Cod procedură civilă, nulitatea absolută, sancţiune aplicabilă în cazul încălcării unei norme ce ocroteşte ordinea publică, nu intervine decât pentru cauzele expres şi limitativ prevăzute de art. 176 Cod procedură civilă, care nu au în vedere procedura de comunicare a hotărârilor judecătoreşti.

 În fine, intimatul şi-a motivat apelul apreciind că, în speţă, este incident unul dintre motivele de refuz de recunoaştere prevăzut de art. 21 alin. 2 teza a II-a din Regulament şi anume existenţa unor hotărâri ireconciliabile.

 Nici acest argument nu poate fi primit pentru că recunoaşterea unei hotărâri judecătoreşti poate fi refuzată doar atunci când există două hotărâri potrivnice care soluţionează una şi aceeaşi cauză pe fond. Ori, în speţă, intimatul opune hotărârile instanţelor poloneze de stabilire a unei obligaţii de întreţinere unei alte hotărâri pronunţate de instanţele italiene în procedura de recunoaştere, în care nu sunt analizate aspecte de fond.

 3. Încă în faţa instanţei de fond intimatul a cerut respingerea cererii invocând prescripţia dreptului la acţiune.

 Potrivit art. 21 alin. 1 şi 2 din Regulament, recunoaşterea şi încuviinţarea executării unei hotărâri judecătoreşti este respinsă atunci când s-a prescris dreptul la acţiune.

 În raport cu prevederile art. 201 din Legea nr. 71/2011, în speţă prescripţia este guvernată de normele prevăzute în Decretul nr. 167/1958. Potrivit art. 3 din decret, termenul general de prescripţie este de 3 ani şi a început să curgă, potrivit art. 7, de la data pronunţării celor două hotărâri judecătoreşti.

 În speţă sunt aplicabile însă şi normele prevăzute de art. 14, care stabilesc că între părinţi şi copiii aflaţi sub ocrotirea lor termenul de prescripţie nu curge.

 Prin raportare la prevederile art. 97 şi următoarele din fostul Cod al familiei, preluate de noul Cod civil în dispoziţiile art. 483 – 502, termenul de prescripţie în acţiunea formulată de petentă împotriva tatălui său, intimatul, a început să curgă, în raport cu legislaţia românească, doar de la majoratul reclamantei, adică de la data de 02.10.2012. În raport cu această dată, acţiunea reclamantei este în termen.

 Prin Hotărârea nr. II C 249/1996 din 24.02.1998, pronunţată de Tribunalul Districtual din Gdansk, Polonia, au fost stabilite în sarcina intimatului obligaţii de plată a unor sume de bani nu doar faţă de petentă, ci şi faţă de mama acesteia.

 În condiţiile în care pentru doamna E nu sunt incidente prevederile art. 14 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, excepţia prescripţiei invocată de intimat este întemeiată.

Prin urmare, faţă de cele reţinute, în conformitate cu prevederile art. 480 Cod procedură civilă, Curtea va admite apelul şi va schimba doar în parte hotărârea atacată în sensul că recunoaşterea şi încuviinţarea executării silite va avea în vedere doar obligaţiile în favoarea petentei, stabilite prin cele două hotărâri judecătoreşti.

Domenii speta

Spete similare