Clauze abuzive

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de …, sub nr. .., reclamanţii AA şi BBau chemat-o în judecată pe pârâta CC., solicitând constatarea clauzelor abuzive prevăzute în contractul de credit nr. 20091312506 din 19.06.2006 (cu anexa 10) şi în contractul de credit nr. 20091551789 din 20.10.2009 (cu actul adiţional nr. 1/07.10.2010), respectiv comision de acordare credit 3,00% flat, comision de urmărire riscuri de 45 lei/lunar, comision de rambursare anticipată şi comision de administrare de 168 lei/lunar şi constatarea nulităţii acestor clauze.

Reclamanţii au solicitat şi restituirea sumelor achitate conform clauzelor abuzive din contractele de credit, respectiv: în ce priveşte contractul de credit nr. 20091312506/19.06.2009, restituirea comisionului de acordare, a comisionului de urmărire riscuri de 45,06 lei/lunar şi a comisionului de rambursare anticipată; în ce priveşte contractul de credit nr. 20091551789/20.10.2009, restituirea comisionului de acordare credit de 3%, a comisionului de administrare de 168 lei/lunar şi a comisionului de rambursare anticipată.

Au solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

La solicitarea instanţei, la data de 24.09.2015, reclamanţii au precizat sumele solicitate, respectiv: pentru contractul nr. 20091312506 din 19.06.2009: comision de acordare credit de 3% flat = 375 RON, comision de risc 4 luni×45 RON = 180 RON; contract de refinanţare nr. 20091551789/20.10.2009: comision de acordare credit 3% flat = 1440 RON, comision de administrare 11 luni × 168 RON = 1848 RON. La data de 07.10.2010 are loc rescadenţarea creditului, conform actului adiţional nr. 1/07.10.2010 (rescadenţare datorată micşorărilor salariale din domeniul bugetar, beneficiarii creditului lucrând în învăţământ): comision rescadenţare 30 euro sau echivalentul lor la data de 07.10.2010, comision de administrare 57 luni × 168 RON = 9576 RON, comision de rambursare anticipată de 354,92 RON. Suma totală de plată 13.773,92 RON + 30 euro, la care se adaugă dobânda aferentă sumei.

În motivarea în fapt a cererii, reclamanţii au arătat că, în data de 19.06.2009, au solicitat băncii CC acordarea unui credit pentru nevoi personale de 12.875 lei pe o perioadă de 120 de luni, fiind calculată o rată de 578 lei/lunar. În data de 19.06.2009, a semnat contractul de credit nr. 20091312506, contract care era un formular, neavând posibilitatea de a negocia nicio clauză. În contract se precizează că dobânda efectivă este de 26,95% pe an, însă banca mai percepe şi comisioane. Comisionul de acordare credit de 3% a fost oprit obligatoriu la data acordării creditului, primind efectiv numai suma de 12.500 lei, în loc de 12.875 lei, comisionul de acordare fiind de 375 lei. S-a prevăzut şi un comision de urmărire riscuri, în sumă de 45 lei lunar, comision cu privire la care nu au avut posibilitatea negocierii, neînţelegând rostul acestuia atâta timp cât au fost obligaţi să încheie o asigurare de viaţă tot la CC unde beneficiarul asigurării era banca. Nici comisionul de rambursare anticipată nu a putut fi negociat, fiind reţinut la data de 12.06.2015, în sumă de 354,92 lei.

Au arătat că, la data de 20.10.2009, au încheiat cu pârâta un alt contract de credit pentru suma de 48.000 lei, respectiv contractul de credit bancar nr. 20091551789. În conţinutul acestuia s-a inserat comisionul de acordare credit de 3% (efectiv luat de bancă, în cumă de 1440 lei), fără a putea negocia acest aspect, primind efectiv suma de 48.000 lei redusă cu cei 1440 lei. În acest contract, pe lângă dobânda efectivă anuală se menţionează şi un comision de administrare de 168 lei. Au susţinut că acest comision reprezintă o clauză abuzivă deoarece valoarea sumei pe care o restituie practic se dublează prin acest comision deoarece rata de credit este de 205 lei, iar comisionul de administrare este de 168 lei/lunar. În opinia lor, comisionul de administrare reprezintă o dobândă ascunsă. A invocat jurisprudenţa Înaltei Curţi de Justiţie din decizia nr. 302 din 2014. Cu privire la comisionul de acordare credit, au susţinut că acesta este o clauză abuzivă deoarece nu a putut fi negociat cu banca, fiind impus de aceasta. Acest comision nu reprezintă un cost al băncii pentru întocmirea dosarului de credit, suma fiind în procent şi nu o sumă fixă. Reclamanţii au afirmat că instanţele româneşti s-au pronunţat în sensul că acest comision nu reflectă munca depusă de bancă pentru întocmirea unui dosar de credit.

În drept, au invocat Legea 193/2000.

În dovedire, reclamanţii au solicitat administrarea pobei cu înscrisuri şi cu expertiză contabilă.

Au anexat, în copie, următoarele înscrisuri: contract de credit bancar pentru persoane fizice nr. 20091551789, certificat de asigurare, grafic rambursare credit din 21.10.2009, act adiţional nr. 1/07.10.2010 la contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 20091551789, grafic rambursare credit din 08.10.2010, de credit bancar pentru persoane fizice nr. 20091312506, certificat de asigurare, grafic de rambursare din 23.06.2009.

Cererea este scutită de plata taxei judiciare de timbru, conform art. 29 alin. 1 lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013.

La data de 03.11.2015, pârâta CC. a formulat întâmpinare, depusă la filele 45-61, solicitând, pe cale de excepţie, respingerea ca lipsită de interes a solicitării de anulare a clauzei privind comisionul de rambursare anticipată şi respingerea cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă.

Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, cu obligarea reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Cu privire la situaţia de fapt, pârâta a detaliat premisele contractuale ale speţei.

La data de 19 iunie 2009, între Bancă, în calitate de creditor, domnul AA, în calitate de împrumutat si dna. BB, în calitate de coplătitor a fost semnat Contractul de credit nr. … care prevedea obligaţia subscrisei de a pune la dispoziţie acestuia din urmă suma de 12.875,00 RON pentru o perioadă de 10 ani, respectiv 120 de luni (un împrumut pentru nevoi personale). Preţul perceput în schimbul oferirii acestui credit consta în dobânda şi comisioanele percepute, aşa cum au fost acestea stabilite în Contractul de credit, la momentul semnării acestuia. În acest sens, dobânda anuală efectivă la data semnării Contractului de credit a fost de 26,95 % pe an. Astfel, dobânda iniţială a fost calculată ca fiind 18,25% pe an şi este fixă pe toată perioada. Această prevedere se află la pct. 5 din Contractul de credit semnat de reclamant. Cuantumul comisioanelor percepute de Bancă pentru acordarea creditului a fost clar explicat în Contractul de credit, la pct. 9, din condiţiile speciale. Astfel, exista (i) un comision de acordare credit de 3, 000 % flat (plătit o singură dată), (ii) comision de urmărire riscuri de 45,06 lunar, reprezentând un procent de 0,35% din valoarea creditului şi (iii) comision de rambursare anticipata: în primele 60 de luni de creditare -4,50 %, minim 30.000 EURO sau echivalent şi peste 61 luni de creditare - 4,00 % minim 30.000 EURO sau echivalent.

La data de 20 octombrie 2009 între Bancă, în calitate de creditor, domnul, în calitate de împrumutat si dna. BB, în calitate de coplătitor a mai fost semnat un alt contract de credit, Contractul de credit nr. 20091551789 care prevedea obligaţia de a pune la dispoziţie acestuia din urmă suma de 48.000,00 RON pentru o perioadă de 10 ani, respectiv 120 de luni (un împrumut pentru nevoi personale). Preţul perceput de subscrisa în schimbul oferirii acestui credit consta în dobânda şi comisioanele percepute, aşa cum au fost acestea stabilite în Contractul de credit, la momentul semnării acestuia. În acest sens, dobânda anuală efectivă  la data semnării Contractului de credit a fost de 22,74 % pe an. Astfel, dobânda iniţială a fost calculată ca ftind 14,25% pe an şi este fixă pe toată perioada. Această prevedere se află la pct. 5 din Contractul de credit semnat de reclamant. Cuantumul comisioanelor percepute de Bancă pentru acordarea creditului a fost clar explicat în Contractul de credit, la pct. 9, din condiţiile speciale. Astfel, exista (i) un comision de acordare credit de 3, 000 % flat (plătit o singură dată), (ii) comision de administrare de168 lei lunar, reprezentând 0,35 % din valoarea creditului şi (iii) comision de rambursare anticipata: în primele 60 de luni de creditare - 4,50 %, minim 30.000 EURO sau echivalent şi peste 61 luni de creditare - 4,00 % minim 30.000 EURO sau echivalent.

La data de 07 octombrie 2010, între părţile menţionate mai sus, a fost semnat actul adiţional nr. 1 („Actul adiţional 1" - Anexa 1) la Contractul de credit nr. 20091551789, prin care au fost agreate următoarele:

- rescadenţarea creditului contractat prin Contractul de credit nr. 20091551789,

cu o rată lunară de 920,51 RON;

- diminuarea ratei lunare totale de plată la 461 RON, pe o periodă de 12 luni.

Privitor la excepţia lipsei de interes a solicitării de anulare a clauzei privind comisionul de rambursare anticipată, a arătat că, potrivit art. 9 lit. f din Contracte, pentru creditul acordat se percepea un comision de rambursare anticipată perceput în cuantum între 4,5% şi 2% în funcţie de perioada în care urma să intervină rambursarea anticipată. Nu reiese din niciun document depus de la dosarul cauzei faptul că reclamanţii ar fi procedat la rambursarea anticipată parţială sau totală a creditului acordat astfel încât subscrisa să fi perceput aceste comisioane.

Referitor la inadmisibilitatea cererii de analiză a comisioanelor, a invocat art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 potrivit căruia „Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.” Condiţiile cumulative ce trebuie îndeplinite pentru a atrage aplicarea art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi, pe cale de consecinţă, exceptarea unei clauze de la aprecierea caracterului său abuziv, sunt: (i) clauza să se refere la elemente care fac parte din obiectul principal al Contractului şi (ii) clauza să fie exprimată într-un limbaj uşor inteligibil.

În ceea ce priveşte prima dintre condiţii, a precizat că prevederile privind dobânda şi comisioanele reprezintă în fapt clauzele prin care se stabileşte preţul contractului. În sprijinul celor menţionate, a amintit dispoziţiile art. 3 litera g) din Directiva 2008/48/CE transpuse ulterior în legislaţia noastră prin OUG 50/2010, potrivit cărora prin cost total al creditului pentru consumatori înţelegem „toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele şi orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit şi care sunt cunoscute de către creditor, cu excepţia taxelor notariale (...)”. De asemenea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (Decizia nr. 2450/2011) a reţinut faptul că preţul contractului de credit este compus din dobândă şi comisioane: „Pe de altă parte, clauzele referitoare la dobândă sunt elemente care determină costul total al creditului şi împreună cu marja de profit a băncii formează preţul contractului, iar aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu pot privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil - aşa cum rezultă în cauză în acest sens fiind dispoziţiile Legii nr. 193/2000 (art. 4 alin. 6) care au transpus Directiva nr. 93/13/CEE”.

Cea de-a doua condiţie ce trebuie îndeplinită pentru a se aplica excluderea prevăzută de către art. 4 alin. (6) din Legea 193/2000 este ca acea clauză să fie exprimată într-un limbaj uşor inteligibil. A considerat că limbajul utilizat este uşor inteligibil şi uşor accesibil pentru orice consumator cu aptitudini medii de informare, după cum se poate observa din analizarea acestora. De asemenea, clauzele referitoare la perceperea comisioanelor sunt fără îndoială redactate într-un mod clar şi inteligibil, fiind folosiţi termeni nesusceptibili de interpretare. Acestea conţin modalitatea în care comisioanelor vor fi calculate, periodicitatea cu care acestea vor fi percepute şi momentul la care trebuie plătite, neimpunându-se niciun fel de clarificări suplimentare. Comisionul de administrare a fost agreat a fi perceput lunar, în cuantum de 1,75 RON. Comisionul de urmărire riscuri a fost prevăzut lunar în cuantum de 0,35%, de 45,06 RON/ lunar şi respectiv de 168 RON/lunar. Comisionul de acordare credit a fost perceput o singură dată, la semnarea Contractului de credit, şi era în cuantum de 3,0% flat. Comisionul de rambursare anticipată urma a fi perceput în mod diferit, variind între 4.5% si 4%. Totodată, împrumutatul a luat la cunoştinţă şi şi-a asumat clauzele mai sus arătate, după cum rezultă şi din declaraţia cuprinsă la finalul acestuia: „Prin semnarea prezentului contract, declar că am citit, înţeles şi mi-au fost explicate clauzele acestuia, pe care mi le însuşesc în întregime.” Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut în legătură cu această problemă următoarele: „Cât priveşte susţinerea recurentei reclamante, în sensul că această prevedere contractuală stipulată la art. 10 nu a fost negociată în mod direct, aceste contracte fiind preformulate, standard, este de observat că, la art. 21 din contractul de credit bancar, cu titlu de „Clauze speciale”, s-a stipulat: „Prin semnarea prezentului contract, declar că am citit, înţeles şi mi-au fost explicate clauzele acestuia, pe care mi le însuşesc în întregime”, astfel încât, faţă de conţinutul acestei clauze, Înalta Curte apreciază critica recurentei drept nefondată, cu atât mai mult urmare încheierii contractului, care presupune o reală negociere a acestuia si care exclude abuzul de drept al părţii determinante în pretinsul raport de adeziune creat.”

Ca atare, întrucât prevederile referitoare la dobândă şi comisioane reprezintă parte din „obiectul principal al contractului”, fiind totodată redactate într-un limbaj clar inteligibil, este incontestabil faptul că instanţa nu are dreptul de a interveni în redactarea acestora.

Cu privire la inadmisibilitatea cererii de restituire a sumelor încasate cu titlu de comisioane, pârâta a arătat că reclamanţii solicită instanţei aplicarea principiului restitutio in integrum, iar, în consecinţă, ca urmare a eventualei constatări de către instanţa a respectivelor clauze ca fiind abuzive, să oblige pârâta la restituirea sumelor de bani percepute urmare a aplicării acelor clauze contractuale. Se reţine în doctrină faptul că unul dintre principiile efectelor nulităţii îl constituie repunerea părţilor în situaţia anterioară care s-ar putea realiza prin restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul actului juridic anulat. Cu toate acestea, doctrina apreciază că de la principiul restitutio in integrum există şi anumite excepţii, printre care s-ar număra şi menţinerea până la data anulării a efectelor produse de un contract cu executare succesivă. Este de notorietate încadrarea contractelor de credit în categoria contractelor cu executare succesivă, având în vedere obligaţiile împrumutatului, de a rambursa lunar principal, dobândă precum şi comisioanele stipulate contractual. În acest sens, chiar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele: „Contractul de Credit reprezintă contract cu executare succesivă, iar în cazul împrumutului de consumaţie intervine rezilierea, specifică contractelor cu executare succesivă si nu rezoluţiunea specifică contractelor cu executare dintr-o dată, deoarece obligaţia împrumutatului se execută în timp, prin rate succesive, iar obligaţia împrumutătorului de a lăsa la dispoziţia celui dintâi suma de bani se întinde pe durata contractuală. Astfel, prestaţiile ambelor părţi, respectiv atât cele ale împrumutatului, cât si cele ale împrumutătorului se execută în timp. în mod succesiv.” Anularea unei clauze dintr-un contract cu executare succesivă nu poate produce efecte retroactive. Acest fapt se explică prin imposibilitatea uneia dintre părţi de a returna folosinţa asigurată de cealaltă parte. Această excepţie de la principiul restitutio in integrum este pe deplin aplicabilă si în cazul contractului de credit încheiat de bancă. Astfel cum un chiriaş nu poate restitui folosinţa de care s-a bucurat a unui bun, tot aşa, nici debitorul nu poate restitui echivalentul folosinţei sumelor de bani puse la dispoziţie de către creditor.”

Chiar şi în situaţia în care contractul nu ar fi un contract cu executare succesivă, ci cu executare uno ictu, a arătat că această caracterizare nu s-ar aplica în nici un caz componentei costurilor care constă în comisionul de administrare. Astfel, există contraprestaţii din partea CC în schimbul cărora se percep aceste comisioane.

Pârâta a susţinut că cererea reclamanţilor este netemeinică deoarece nu sunt îndeplinite condiţiile pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor criticate. Potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, o clauză va putea fi considerată abuzivă numai dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: i. asupra acelei clauze să nu se fi purtat negocieri; ii. Acea clauză, prin ea însăşi sau împreună cu altele din contract, să creeze în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor: iii. Dezechilibrul semnificativ astfel creat să fie contrar cerinţelor bunei-credinţe.

Clauzele privitoare la comisioane nu pot fi criticate sub aspectul lipsei de negociere. Condiţia lipsei caracterului negociat trebuie analizată din perspectiva dispoziţiilor art. 4 alin. 2 din Legea nr. 193/2000 care stabileşte că „o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei”. Rezultă că lipsa caracterului negociat ar putea fi constatată doar în cazul în care reclamanţii ar fi dovedit faptul că au încercat/intenţionat negocierea, iar banca nu a oferit posibilitatea de a negocia o anumită clauză, adică nu a acceptat modificări sau ajustări. Faptul că nu a existat din partea consumatorului o iniţiativă în sensul de a solicita să negocieze anumite clauze contractuale nu este un abuz al băncii din moment ce ar fi fost ilogic ca banca să facă o ofertă şi apoi să aibă tot ea iniţiativa de a-şi contraoferta propria ofertă.

În ceea ce priveşte afirmaţia reclamantului, potrivit căreia Contractul de credit nu permite negocierea prevederilor sale, chiar dacă permite înţelegerea acestora de către aderent, se impun două precizări. Astfel, în primul rând, reclamantul recunoaşte că a înţeles ceea ce contractează, aspect care este de natură a confirma faptul că prevederile contractuale sunt redactate în termeni clari şi inteligibili, accesibili pentru orice consumator mediu. Cu alte cuvinte, reclamanţii au ales dintre toate ofertele de pe piaţă oferta propusă de bancă. Această alegere nu a fost una din pură şansă, ci un rezultat al unei analize făcute de un consumator diligent, care înţelege faptul că pentru o sumă împrumutată va trebui să achite un preţ. În al doilea rând, referitor la susţinerea potrivit căreia nu ar fi permisă negocierea prevederilor contractului de credit aceasta este neîntemeiată. Astfel, a arătat că, la nivelul băncii există o reglementare internă care stabileşte atât procedura de negociere, cât şi responsabilităţile salariaţilor băncii în ceea ce priveşte desfăşurarea acestei proceduri. Art. 1.2.1 din procedura mai sus amintită prevede următoarele, „pot beneficia de un nivel negociat al comisioanelor/marjei produs din structura dobânzilor/dobânzii fixe practicate la credite persoane fizice/persoane fizice autorizate care au cont deschis/nu au cont deschis la CC si care solicită negocierea dobânzii/comisioanelor pentru produsele tip credit pe care intenţionează să le cumpere”. Cu alte cuvinte procedura mai sus menţionată devine aplicabilă de la data la care se solicită negocierea de către un consumator, inclusiv pe chestiunea comisioanelor.

Cât priveşte produsele bancare ce pot fi negociate, art. 1.2.2 din procedura de negociere stabileşte că „produsele pentru care se pot negocia comisioanele, dobânda fixă sau marja de produs din structura dobânzii sunt toate produsele de creditare clienţi retail cu excepţia facilităţii de descoperit de cont acordare prin intermediul cardului de debit”.

Totodată, în ceea ce priveşte etapele procesului de negociere, la art. 3.1 din procedura se prevede faptul că „iniţierea analizei pentru avizarea/aprobarea unui nivel negociat al comisioanelor/dobânzii fixe/marjei de produs din structura dobânzilor, începe cu solicitarea scrisă a clientului retail..” Aşadar, din prevederile mai sus citate se desprinde cu uşurinţă concluzia potrivit căreia orice consumator poate negocia cu banca nivelul dobânzii si al comisioanelor. Ceea ce este însă important de reţinut este faptul că această procedură de negociere trebuie să fie iniţiată de consumator, şi nu de bancă, întrucât ar fi absurd ca banca să propună oferta de creditare şi să şi demareze o negociere cu consumatorul pentru modificarea propriei oferte.

Pe de altă parte, în măsura în care nu ar fi existat nicio informare a consumatorilor cu privire la ofertele existente în portofoliul subscrisei, cu siguranţă consumatorii nu ar mai fi contractat un nou credit tot la CC. Astfel, faţă de existenţa a două contracte de credit încheiate între reclamanţi şi CC, se poate aprecia că aceştia au fost nişte consumatori diligenţi, care au studiat ofertele de pe piaţa bancară a produselor puse la dispoziţie şi le-au ales pe acelea care se pliau cel mai bine pe nevoile acestora.

În concluzie, deşi toate informaţiile referitoare la preţul Contractelor (preţ în care sunt incluse, astfel cum am arătat deja, toate comisioanele percepute de Bancă) erau cunoscute încă înainte de a contracta, deşi reclamanţii recunosc ei înşişi că au înţeles conţinutul contractelor, deşi reclamanţii nu au ales să îşi exercite dreptul de negociere cu privire la clauzele contestate nici anterior încheierii Contractelor şi nici ulterior, pe tot parcursul derulării acestora, cu toate ca aveau această posibilitate, totuşi, aceiaşi reclamanţi înţeleg să conteste aceste prevederi prin prisma unei aşa-zise lipse de negociere, la 6 ani de la data încheierii Contractului de credit, şi respectiv după rambursarea în integralitate a împrumutului.

Pârâta a susţinut că este evident că nu este vorba despre un consumator „abuzat”, ci doar despre unul care încearcă în mod nejudicios completarea disponibilului bănesc prin solicitarea unor sume de bani.

Clauzele privitoare la comisioanele percepute de bancă nu pot fi criticate sub aspectul creării unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorilor. În ceea ce priveşte critica reclamantului potrivit căreia contractul de credit nu ar cuprinde detalierea motivelor pentru care au fost percepute comisioanele, a învederat că nu există nicio prevedere legală care să oblige banca la detalierea motivelor perceperii unor costuri, banca fiind obligată doar la exprimarea termenilor contractuali de o manieră clară, accesibilă nivelului de înţelegere şi de informare al unui consumator mediu. Or, banca şi-a respectat această obligaţie, prevederile contractuale contestate de reclamanţi fiind redactate într-un limbaj uşor inteligibil.

Pe de altă parte, lipsa detalierii în contractul de credit a motivelor pentru care banca percepe anumite comisioane nu echivalează cu inexistenţa acestor motive. Astfel, toate comisioanele percepute de bancă au la bază o contraprestaţie, sumele achitate de consumator cu titlu de comision reprezentând un cost al creditului, pe care banca trebuie să îl suporte.

Referitor la comisionul de acordare credit, a arătat că acesta se percepe pentru activităţi de punere la dispoziţia clientului a creditului, în concret, comisionul de acordare cuprinde costurile băncii cu deschiderea contului de credit, punerea la dispoziţia clientului în contul curent a sumei de bani provenind din credit, punerea la dispoziţia clientului a graficului de rambursare. Mai mult, acest comision este perceput o singură dată, la momentul acordării creditului, pentru servicii necesare punerii sumei de bani la dispoziţia clientului. Aşadar, comisionul de acordare este un cost justificat, pe care banca l-a învederat împrumutatului de la momentul solicitării creditului, deci înainte de semnarea contractului de credit, acesta fiind reluat şi menţionat clar şi inteligibil chiar pe prima pagină a contractului de credit. În lumina acestor argumente, pârâta a susţinut că perceperea acestui comision nu poate fi contestată prin prisma lipsei contraprestaţiei, pentru că banca a suportat aceste costuri la rândul său. În acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, într-o speţă similară, stabilind faptul că „acordarea creditului se face în baza analizei documentelor puse la dispoziţie de client, analiză ce presupune existenţa unor costuri în legătură cu verificările impuse de respectiva situaţie. În consecinţă, nu există un dezechilibru semnificativ între drepturi si obligaţii, deoarece este la latitudinea băncii stabilirea comisionului de acordare a creditului într-o anumită formă, respectiv un procent din valoarea creditului sau o sumă fixă.”

În ceea ce priveşte comisionul de urmărire riscuri, pârâta a precizat că acest comision este perceput exclusiv pentru creditele acordate fără garanţii reale mobiliare/imobiliare sau personale. În contextul inexistenţei unor elemente suplimentare (garanţii) care să confere împrumutătorului confortul unei satisfaceri cât mai cuprinzătoare a creanţei sale, scopul perceperii acestui comision apare ca fiind evident şi anume prevenirea unor riscuri de colectare cu întârziere/necolectare a sumelor ce trebuie plătite băncii de către titularul de credit. Potrivit practicilor comune din sectorul financiar- bancar în perioada 2005-2007, pentru astfel de credite de nevoi personale, negarantate, Banca şi-a asigurat pe piaţa asigurărilor împotriva riscului de neplată întreg portofoliul de credite fără garanţii, costul asigurării, respectiv costul cu riscul de neplată fiind reflectat corespunzător în preţul creditelor. Odată ce pe piaţa asigurărilor s-a renunţat la astfel de produse de asigurare, Banca a intemalizat riscul de neplată aferent portofoliilor de credite, costul cu riscul de neplată fiind reflectat în continuare în preţul creditelor. Contraprestatia Băncii în schimbul căreia se percepe comisionul de urmărire riscuri este reprezentată de efectuarea operaţiunilor care implică gestiunea riscului de credit, cum ar fi cele de colectare realizate de către Bancă sau societăţi specializate asupra portofoliului de credite care înregistrează întârzieri la plata creditelor. în acelaşi timp, acest comision reflectă şi costul cu riscul de neplată în integralitate pentru întregul portofoliu de credite de acest tip.

Mai mult decât atât, cu privire la comisionul de risc, Banca a procedat în permanenţă în conformitate cu reglementările BNR. Astfel, Norma nr. 17/2003 privind organizarea şi controlul intem al activităţii instituţiilor de credit şi administrarea riscurilor semnificative, precum şi organizarea şi desfăşurarea activităţii de audit intem a instituţiilor de credit obligă instituţiile de credit să ia măsuri în vederea administrării şi gestionării riscurilor de credit (riscul de credit este definit la art. 3 lit. g din această normă, ca reprezentând riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor estimate, ca urmare a neîndeplinirii de către contrapartidă a obligaţiilor contractuale). Totodată, art. 50 din aceeaşi normă obligă instituţiile de credit ca la elaborarea politicilor privind gestionarea riscului de credit să aibă în vedere „toate activităţile acestora şi trebuie să aibă în vedere atât creditele la nivel individual, cât şi întregul portofoliu.” Mai mult decât atât, în ceea ce priveşte modalitatea de stabilire a cuantumului acestui comision, aceasta s-a realizat tot în conformitate cu prevederile normei BNR mai sus amintite. Astfel, art. 51 alin. (2) din această normă prevede faptul că „în ceea ce priveşte cadrul contractual, instituţiile de credit trebuie să aibă în vedere cel puţin următoarele: a) natura specifică a creditului; b) clauzele contractuale aferente creditului; c) profilul expunerii până la scadenţă prin prisma evoluţiilor potenţiale ale pieţei; d) existenţa garanţiilor reale sau personale; e) probabilitatea nerespectării obligaţiilor contractuale, stabilită pe baza unui sistem intern de rating.” Aşadar, cuantumul comisionului de risc este stabilit în baza unui sistem intern de rating, sistem care este influenţat de o serie de factori impuşi de Banca Naţională. Cu titlu de exemplu, printre aceşti factori se numără existenţa sau inexistenţa garanţiilor acordate de împrumutat. Cu privire la acest aspect, Banca percepe comisionul de risc exclusiv pentru creditele acordate fără garanţii reale mobiliare/imobiliare sau personale. Totodată, ca parte a politicii pentru gestionarea şi administrarea riscului de credit, Banca constituie provizioane specifice de risc de credit, obligaţia de constituire a unor astfel de provizioane fiind impusă de art. 11 din Regulamentul BNR nr. 5/2002. Provizioanele specifice de risc de credit reprezintă cheltuieli ale Băncii în legătură cu creditul acordat împrumutatului, cheltuieli ce sunt incluse în costul total al creditului. Faţă de toate aspectele menţionate se impune o singură concluzie, şi anume aceea că perceperea comisionului de risc nu creează un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului, câtă vreme acest comision (i) are o justificare şi (ii) face parte din politica Băncii de administrare şi gestionare a riscului de credit, politică impusă chiar prin normele BNR.

Referitor la comisionul de administrare, acesta este perceput de Bancă indiferent de tipul de credit acordat consumatorului şi este prevăzut în cuantum fix, constant pe toată perioada de creditare. Contraprestaţiile Băncii care justifică în mod neîndoielnic necesitatea perceperii comisionului de administrare sunt următoarele: întreţinerea aplicaţiilor informatice de gestiune a creditului; informări client cu privire la modificările costurilor creditului atât la iniţiativa băncii, cât şi impuse de legislaţia românească; închidere cont de credit şi informare client; informări client cu privire la înregistrarea de credite restante. Aşadar, în cadrul comisionului de administrare se regăsesc costurile suportate de bancă pentru diligenţele cu care aceasta se îngrijeşte ca rambursarea creditului să aibă loc în mod corect, în conformitate cu prevederile contractuale - ratele să fie calculate corect, scadenţele să fie respectate, notificările şi raportările către cei abilitaţi şi către instituţiile de reglementare competente în domeniu să fie efectuate la timp. Toate aceste operaţiuni sunt constante şi trebuie efectuate într-un anumit interval de timp, astfel încât să nu genereze sincope în procesul de rambursare a creditului acordat.

Totodată, pârâta a precizat că OUG 50/2010, al cărei scop a fost acela de a clarifica modul de calcul al dobânzii şi tipurile comisioanelor ce pot fi percepute de Bancă, permite perceperea comisionului de administrare, stabilind totodată care este raţiunea acestuia. Astfel, potrivit art. 36, „comisionul de administrare se percepe pentru monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operaţiuni de către creditor în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului.”

Cu alte cuvinte, acest comision, a cărui raţiune rezultă chiar din lege, se percepe pentru activităţi de administrare a contului de credit, cum ar fi întreţinerea aplicaţiilor informatice de gestiune a creditelor, informarea clientului cu privire la modificările costurilor creditului atât la iniţiativa Băncii (în cazul creditelor cu dobândă variabilă), cât si impuse de legislaţia românească.

Cât priveşte modul de stabilire, comisionul de administrare este perceput într-un cuantum fix, indicat expres în Contractul de credit. De altfel, întrucât comisionul de administrare reprezintă un cost determinat de o activitate constantă ca volum şi intensitate pe întreaga perioadă de derulare a creditului, este firesc ca acest comision să aibă aceeaşi valoare, constantă, pe toată perioada creditării, indiferent de valoarea sumei rămase de rambursat.

Cu privire la comisionul de rambursare anticipată, pârâta a precizat că acesta este perceput exclusiv pentru creditele cu dobândă fixă şi este prevăzut în valoare procentuală calculată la valoarea creditului rambursată anticipat, cuantumul acestuia fiind diferenţiat în funcţie de perioada de creditare rămasă. Contraprestaţiile CC care explică necesitatea perceperii acestui comision de rambursare anticipată constau în demersurile întreprinse cu acoperirea costurilor legate de rambursarea anticipată a creditului. Astfel, în situaţia în care consumatorul uzează de dreptul său de a rambursa creditul anticipat, CC suferă un prejudiciu constând în neîncasarea dobânzii conform graficului iniţial de rambursare.

De asemenea, lichidităţile necesare acordării creditelor cu dobândă fixă sunt obţinute din sumele constituite cu titlu de depozit, sume pentru care CC plăteşte, la rândul său, o dobândă fixă către deponenţi. Or, în cazul unei rambursări anticipate, intervenite într-o perioadă în care rata dobânzii este sub nivelul ratei fixe pe care o achita împrumutatul, CC va continua să plătească aceeaşi dobândă fixă la depozite, pe de o parte, dar este forţată să folosească sumele încasate anticipat la dobânzi mai mici (aplicabile la data rambursării) decât cele pe care le-ar fi încasat din creditul plătit în avans. Aşadar, în situaţia rambursării anticipate, CC este lipsită de o sursă de venit (dobânda), dar este în continuare ţinută să suporte costul sumelor preluate de la deponenţi. Aşadar, rezultă fără îndoială faptul că perceperea comisioanelor nu creează un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, din moment ce acestea reprezintă costul unor operaţiuni efectuate de Bancă, indispensabile pentru acordarea, administrarea şi restituirea sumei acordare cu titlu de împrumut. În acest context, apare ca evident eronată susţinerea reclamantului, potrivit căreia aceste comisioane ar reprezenta o dobândă mascată.

Intenţia Băncii nu a fost niciodată în sensul ascunderii costurilor care urmau a fi percepute în baza contractului de credit sau a mascării acestora în vreun fel, dovada clară în acest sens fiind dispoziţiile contractuale care reglementează în clauze diferite toate obligaţiile de plată. Totodată, reclamantul cunoştea încă de la momentul semnării contractului de credit totalitatea obligaţiilor impuse în sarcina sa (deci inclusiv obligaţia de plată a comisioanelor), acestea fiind reflectate în DAE. În realitate, comisioanele transpun cheltuielile Băncii, pe care aceasta fie putea să le includă în dobândă, fie să le detalieze separat de aceasta. Dacă există consumatori care critică faptul că nu înţeleg din ce este format preţul creditului, reclamantul, din contră, fiind în cunoştinţă de cauză şi în faţa unei transparenţe maxime dovedite de bancă, consideră că nu trebuie să fie incluse în costul creditului acordat cheltuielile suportate de Bancă. Dacă am accepta admisibilă o astfel de ipoteză, am deschide calea oricărei persoane să negocieze orice componentă a preţului, indiferent de costul efectiv pe care îl suportă un profesionist. Cu titlu de exemplu, urmând acelaşi raţionament, reclamanţii ar putea solicita instanţei să oblige banca să elimine din preţul total al creditului partea de costuri aferentă chiriei spaţiului sucursalei unde a contractat acesta sau, şi mai elocvent, partea de costuri ce acoperă cheltuielile cu salariile analistului de credit care se ocupă şi în acest moment de dosarul clientului. Este evident că reclamanţii nu pot solicita instanţei să aprecieze asupra cheltuielilor băncii ce intră în preţul contractului şi nu poate să elimine aceste cheltuieli doar la nivel scriptic. Dacă instanţa ar interveni asupra acestor clauze, nu numai că nu ar aduce un echilibru contractual, dar ar produce un dezechilibru în prezenţa căruia banca nu ar mai fi oferit suma creditată.

În concluzie, pârâta a susţinut că este exclusă existenţa unui dezechilibru contractual, din moment ce (i) comisioanele sunt percepute în schimbul unor contraprestaţii precis determinate ale Băncii, iar (ii) cuantumul comisioanelor a fost stabilit în mod clar şi de comun acord în Contractul de credit.

Pârâta a solicitat menţinerea prezumţiei bunei – credinţe. Deşi a expus pe larg motivele care atestă inexistenţa unui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, totuşi, în cazul în care instanţa ar reţine contrariul, aceasta va trebui să analizeze, în conformitate cu prevederile Legii 193/2000, dacă presupusul dezechilibru invocat de reclamant ar fi contrar bunei-credinţe, condiţie necesar a fi întrunită pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor. Ca să poată aprecia asupra acestui caracter al „dezechilibrului semnificativ” trebuie identificat ce poate să semnifice buna-credinţă în contractele de credit. Sub acest aspect trebuie să se constate că banca aplică aceste categorii de comisioane pentru toţi clienţii cu acest tip de contract de credit, iar cuantumul acestor comisioane este unul la nivel competitiv (în avantajul consumatorilor) pe o piaţă foarte bine dezvoltată din punct de vedere al concurenţei. Mai mult, clauzele privind perceperea comisioanelor sunt redactate într-un limbaj extrem de clar şi inteligibil, modalitatea de calcul a acestora fiind redată astfel încât să nu necesite o pregătire prealabilă/de specialitate în vederea înţelegerii acesteia. Relaţia contractuală dintre Bancă şi împrumutat a fost caracterizată în întregime de o transparenţă totală a costurilor implicate de acordarea creditului, o dovadă în plus în acest sens fiind achitarea tuturor costurilor de către împrumutat, pe toata perioada de desfăşurare a relaţiilor contractuale, fără ca acesta să indice vreo nelămurire cu privire la orice element component al costului total al Contractului de credit.

Sub un alt aspect, pârâta a învederat disponibilitatea şi receptivitatea Băncii la propunerile consumatorilor, concretizate prin încheierea Actului adiţional la al doilea contract, prin care se prevedea rescadenţarea creditului contractat prin Contractul de credit nr. 20091551789, cu o rată lunară de 920,51 RON şi diminuarea ratei lunare totale de plată la 461 RON, pe o periodă de 12 luni.

Pe de altă parte, buna-credinţă se prezumă până la proba contrară. Astfel, nu este suficient ca reclamanţii să invoce, pur formal, un pretins comportament contrar exigenţelor bunei-credinţe, ci ar fi fost necesar să şi probeze o astfel de susţinere, or, reclamanţii nu au probat în vreun fel o astfel de susţinere.

În concluzie, nici această condiţie impusă de Legea 193/2000 în vederea calificării unei clauze drept abuzivă nu a fost îndeplinită, banca bucurându-se în continuare de prezumţia bunei-credinţe.

Pârâta, având în vedere considerentele expuse, a considerat că se impune respingerea ca neîntemeiată a criticilor aduse clauzelor privind comisioanele întrucât: (a) aceste clauze au o formulare clară şi transparentă; (b) clauzele nu pot fi criticate din perspectiva lipsei negocierii; (c) s-a demonstrat absenţa dezechilibrului drepturilor şi obligaţiilor părţilor prin explicitarea contraprestaţiei subscrisei; (d) nu a fost răsturnată prezumţia bunei-credinţe a băncii.

În drept, a invocat Legea nr. 193/2000.

În dovedire, a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, interogatoriul reclamantului.

Pârâta a anexat întâmpinării, în copie, actul adiţional nr. 1/07.10.2010 şi jurisprudenţă.

La data de 23.11.2015, reclamanţii au depus răspuns la întâmpinare, la filele 124-125 din dosar. Cu privire la excepţia lipsei de interes în solicitarea de a se constata nulitatea clauzei privind comisionul de rambursare anticipată, au arătat că acest comision a fost reţinut de pârâtă la data de 12.06.2015, în sumă de 354,92 lei. Au precizat că a fost perceput acest comision când au plătit integral creditul.

Au solicitat respingerea excepţiei inadmisibilităţii analizei comisioanelor, având în vedere dispoziţiile Legii nr. 193/2000.

Reclamanţii au solicitat respingerea excepţiei inadmisibilităţii cererii de restituire a sumelor încasate cu titlu de comisioane, nefiind o excepţie, ci o chestiune de fond.

Au precizat că, la data încheierii contractului de credit, nu au avut posibilitatea să negocieze nicio clauză, li s-a spus că ori semnează, ori nu iau nici un ban, şi că nu au avut posibilitatea de a lua acasă un exemplar al contractului de credit pentru a-l citi acasă şi a se lămuri cu privire la clauze. La bancă li s-a pus în faţă un contract cadru, nu li s-a explicat nicio clauză şi nu au negociat cu banca nici o clauză în cunoştinţă de cauză.

Prin încheierea de şedinţă din data de 16 februarie 2016, instanţa a unit cu fondul cauzei excepţia lipsei de interes în formularea cererii de a se constata nulitatea clauzei privind comisionul de rambursare anticipată.

Instanţa apreciază ca nefondată această excepţie. Din calculul depus la dosar chiar de către pârâtă, la fila 138, rezultă că a fost perceput un comision de rambursare anticipată în cuantum de 127,18 RON, aferent contractului de credit nr. 20091312506/23.06.2009, şi un comision de rambursare anticipată în cuantum de 350,08 RON, aferent contractului de credit nr. 20091551789/21.10.2009. Aşadar, susţinerile pârâtei referitoare la lipsa de interes motivat de faptul că reclamanţii nu au dovedit că au procedat la rambursarea anticipată a creditului sunt neîntemeiate. De altfel, în finalul întâmpinării pârâta menţionează că împrumutul a fost rambursat integral, iar reclamanţii de asemenea au precizat în răspunsul la întâmpinare (fila 124) că acest comision a fost perceput când au plătit integral debitul. Din extrasul de cont depus la fila 137 rezultă cert că reclamanţii au rambursat integral creditul la data de 25.06.2015.

În consecinţă, instanţa va respinge ca nefondată excepţia lipsei de interes.

Pe fondul cauzei, instanţa a administrat, la cererea părţilor, proba cu înscrisurile depuse la dosar.

Instanţa a apreciat ca nefiind utilă soluţionării cauzei proba cu expertiza contabilă, solicitată de reclamanţi, având în vedere înscrisurile depuse la dosar şi proba cu interogatoriul reclamanţilor, solicitată de pârâtă.

Examinând probele administrate în cauză şi apreciindu-le în mod liber, potrivit convingerii sale, în temeiul art. 264 din Codul de procedură civilă, instanţa reţine următoarele:

În fapt, la data de 19.06.2009, reclamanţii AA, în calitate de împrumutat, şi Lazăr Dorina-Valentina, în calitate de coplătitor, au încheiat cu pârâta CC., contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 20091312506/19.06.2009, având ca obiect acordarea unui credit în cuantum de 12.875 RON, reprezentând credit pentru nevoi personale, pe o perioadă de 120 de luni.

Conform art. 9 din contract, „Pentru creditul pus la dispoziţie banca percepe următoarele comisioane: a. comision de acordare credit de 3,00% flat; … e. comision de urmărire riscuri de 45,06 RON lunar, reprezentând un procent de 0,35 % din valoarea creditului contractat prevăzută la pct. 1; f. comision rambursare anticipată: - în primele 60 de luni de creditare: 4,50%, minim 30,00 EUR sau echivalent; - peste 61 luni: 4,00%, minim 30,00 EUR sau echivalent.”

La data de 07.10.2010, părţile au încheiat actul adiţional nr. 1/07.10.2010 la contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 20091551789/20.10.2009 potrivit căruia banca a rescadenţat creditul împrumutatului prin diminuarea ratei lunare totale de plată în urma negocierii. Pentru rescadenţarea creditului, potrivit pct. 7 din actul adiţional, „clientul va plăti un comision de rescadenţare fix de 30 EUR sau echivalent”.

Ulterior, la data de 20.10.2009, reclamanţii AA, în calitate de împrumutat, şi Lazăr Dorina-Valentina, în calitate de coplătitor, au încheiat cu pârâta CC., contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. ,……, având ca obiect acordarea unui credit în cuantum de 48.000 RON, reprezentând credit pentru nevoi personale, pe o perioadă de 120 de luni.

Potrivit art. 13 şi art. 19 din contract, creditul reprezintă în realitate refinanţarea creditului anterior.

Conform art. 9 din contract, „Pentru creditul pus la dispoziţie banca percepe următoarele comisioane: a. comision de acordare credit de 3,00% flat; b. comision de administrare de 168,00 RON lunar, reprezentând un procent de 0,35% din valoarea creditului contractat prevăzută la pct. 1; … f. comision rambursare anticipată: - în primele 60 de luni de creditare: 4,50%, minim 30,00 EUR sau echivalent; - peste 61 luni: 4,00%, minim 30,00 EUR sau echivalent.”

În anul 2015, reclamanţii au rambursat anticipat întregul credit.

Prin acţiunea de faţă, reclamanţii au considerat ca fiind abuzive clauzele referitoare la perceperea comisionului de acordare credit, a comisionului de urmărire riscuri, a comisionului de rambursare anticipată şi a comisionului de administrare.

În drept, instanţa reţine că este incidentă în speţă Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, invocată de părţi, întrucât reclamanţii au calitatea de consumatori, în sensul art. 2 alin. 1 din lege, iar pârâta are calitatea de profesionist, în accepţiunea art. 2 alin. 2 din lege, raportul juridic născut ca urmare a încheierii contractelor de credit supuse analizei în cauză intrând aşadar sub incidenţa de reglementare a acestui act normative din domeniul protecţiei consumatorului.

Potrivit art. 4 din Legea nr. 193/2000, „O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. (2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv. (3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de profesionist. Dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. (4) Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive. (5) Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcţie de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toţi factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde. (6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.”

În primul rând, se impune a fi analizată apărarea pârâtei referitoare la exceptarea clauzelor criticate de reclamanţi de la analiza caracterului abuziv, conform art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000. Acest text legal instituie o excepţie de la controlul naturii abuzive a clauzelor cuprinse în contractele încheiate de profesionişti cu consumatorii, fiind înlăturate de la acest control clauzele care definesc obiectul principal al contractului sau care vizează raportul calitate/preţ al serviciilor furnizate, cu condiţia exprimării lor într-un limbaj uşor inteligibil.

Sub acest aspect, instanţa consideră că obligaţia reclamanţilor de a achita un comision de acordare a creditului, un comision de urmărire riscuri şi un comision de rambursare anticipată în baza primului contract din 19.06.2009 şi de a achita un comision de acordare a creditului, un comision de administrare şi un comision de rambursare anticipată în temeiul celui de al doilea contract din 20.10.2009 este prevăzută în cuprinsul unor clauze care definesc obiectul principal al contractului, fiind exprimate într-un limbaj clar, motiv pentru care sunt exceptate de la analiza caracterului abuziv.

Jurisprudenţa CJUE, respectiv cauza Caja de Ahorros, nu are relevanţă în speţă deoarece în cauza respectivă legislaţia spaniolă nu preluase această excepţie permisă de directiva europeană, iar Curtea a avut de hotărât dacă acest lucru este permis. În acest context particular, s-a statuat în sensul că legislaţia unui stat poate să permită controlul jurisdicţional al caracterului abuziv şi al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al preţului faţă de serviciile furnizate, în acest fel stabilindu-se un nivel de protecţie efectivă mai ridicat decât cel prevăzut la nivel european. Situaţia din speţă este diferită de aceea din cauza CJUE, deoarece legislaţia românească a preluat ca atare excepţia permisă de directiva europeană şi nu a acordat un nivel de protecţie sporit, aşa cum s-a procedat în legislaţia spaniolă.

Instanţa apreciază în continuare că prin clauze contractuale „clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate” nu se înţelege definirea economică a tuturor elementelor menţionate într-un contract, fie şi unul complex, cum e cel de creditare, ci aceste clauze clare se referă esenţialmente la înţelegerea naturii şi întinderii obligaţiei. Or, natura şi întinderea obligaţiei consumatorilor vizaţi de astfel de clauze era clară, fiind o obligaţie de a da o sumă de bani, uşor determinabilă.

În concluzie, prezenta instanţă este în acord cu pârâta că astfel de clauze privesc obiectul contractului şi, fiind clar exprimate, nu intră sub incidenţa controlului din perspectiva caracterului abuziv.

În subsidiar, instanţa optează să analizeze totuşi clauzele criticate de reclamanţi, pentru ipoteza în care s-ar considera că acestea nu sunt exceptate de la evaluarea naturii abuzive, conform art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000.

Instanţa reţine că art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 impune îndeplinirea cumulativă a două condiţii pentru a se putea reţine caracterul abuziv al unei clauze contractuale şi anume: 1) clauza să nu fi fost negociată direct şi 2) să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţei bunei-credinţe.

Instanţa apreciază că este evidentă natura contractului de credit ca fiind un contract de adeziune în sensul definit de doctrină ca fiind acel contract ale cărui clauze sunt prestabilite în intregime de către una din părţi, iar cealaltă parte nu are posibilitatea să le discute, fiind liberă să le accepte sau să nu le accepte, iar dacă acceptă, atunci aderă pur şi simplu la contractul prestabilit. Este de subliniat însă că această varietate de contract este permisă de lege, iar calificarea juridică dată unei convenţii ca fiind un contract de adeziune nu este suficientă pentru a stabili caracterul abuziv al clauzelor tip. Instanța apreciază că nu există o prezumție legală absolută referitoare la caracterul abuziv al clauzelor pe care contractele de adeziune le cuprind. În considerarea, însă, a legislației privind protecția consumatorilor, este de domeniul evidenței că legiuitorul intern și cel european au în vedere existența acestor contracte ca premisă în analiza caracterului abuziv al unora dintre clauzele pe care le cuprind, impunând profesioniștilor dovada caracterului negociat al clauzelor ca garanție a exprimării acordului neconstrâns al consumatorilor la inserarea lor în contract.

Sarcina probei referitoare la împrejurarea că prevederile contractuale standard preformulate au fost negociate revine profesionistului, aşa cum rezultă din art. 4 alin. 3 teza ultimă din Legea nr. 193/2000, aşadar pârâtei.

În această ordine de idei, instanța subliniază că din economia Legii nr. 193/2000 se desprinde neîndoielnic faptul că legiuitorul a înțeles să instituie în favoarea consumatorilor un regim special, care să îi protejeze de un eventual dezechilibru în raporturile contractuale cu profesioniștii, iar acest regim vizează cu precădere momentul încheierii contractului și faza negocierilor, de aceea analiza tuturor condițiilor impuse pentru a verifica natura abuzivă a unei clauze trebuie să se raporteze la aceste două momente, fiind, în această logică și sub aspectul caracterului abuziv al unor clauze, quasi-irelevant faptul că un contract s-a pus în executare, față de caracterul retroactiv al sancțiunii nulității, atașată acestui caracter abuziv.

Instanţa apreciază că în speță pârâta nu a făcut dovada caracterului negociat al clauzei. Este dincolo de orice îndoială că, în materia contractelor încheiate între profesioniști și consumatori, dispozițiile art. 4 alin. 3 teza finală din Legea nr. 193/2000 inversează sarcina probei, obligându-l pe profesionist să facă dovada faptului că o clauză standard dintr-un contract preformulat a fost negociată direct cu consumatorul, în cazul în care are o susținere de acest gen. Este, de asemenea, necontestat faptul că în speță este vorba de contracte de adeziune, preformulate, care nu sunt interzise de lege, dar care cad sub incidența regimului legal de protecție instituit de Legea nr. 193/2000 și de Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului.

În acest context, instanța constată, raportat la probatoriul administrat sub acest aspect, că nici un mijloc de dovadă nu autorizează a se conchide că vreuna din clauzele denunțate în cauza de față ar fi fost negociată direct cu împrumutații, așa cum impune textul legal evocat.

Preliminar, trebuie subliniat faptul că teza probatorie care ar fi trebuit să fie urmărită și dovedită viza o etapă anterioară celei a realizării acordului de voință, respectiv faza negocierii, din interpretarea logic-gramaticală a textului legal evocat putându-se deduce indubitabil că legiuitorul nu acordă preferință necondiționată aspectului formal legat de semnarea contractului, ci modalității de realizare a acordului de voință și posibilității reale acordate consumatorului de a discuta clauzele propuse de profesionist, de a le negocia și de a le accepta în cunoștință de cauză și în acord cu propriul interes.

În această logică, trebuie evidențiat faptul că sunt lipsite de relevanță faptul că reclamanții au semnat contractele de împrumut, precum și împrejurarea că aceștia au optat pentru un anumit tip de contract preformulat dintr-o serie de alte contracte similare de același gen, câtă vreme legiuitorul nu consideră suficient faptul aderării la contract sau al opțiunii între mai multe tipuri de contracte de adeziune, ci impune ferm dovada negocierii directe a contractului în întregul lui sau a unora dintre clauzele acestuia, respectiv dovada acelor discuții prealabile încheierii contractului și din care a reieșit obținerea acordului împrumutatului cu privire la conținutul clauzei denunțate. Ca urmare, apărările formulate de către pârâtă, întemeiate pe lipsa solicitării unei negocieri din partea reclamanţilor, sunt apreciate ca neîntemeiate, întrucât nu se înscriu în teza probatorie deja enunțată.

Cum, în cauză, pârâta nu a probat o asemenea negociere directă în legătură cu prevederile contractuale criticate de reclamanţi, instanţa reţine ca fiind îndeplinită prima condiţie prevăzută de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000.

Cât priveşte cea de-a doua condiţie, instanţa apreciază că aceasta nu este îndeplinită în speţa de faţă întrucât clauzele care impun comisioanele respective au fost redactate de o manieră clară, neechivocă, care nu pune probleme de interpretare şi reclamanţii nu au dovedit că au creat dezechilibre semnificative între drpturile şi obligaţiile părţilor.

Instanţa reţine în legătură cu comisionul de acordare a creditului că acesta este perceput de bănci pentru amortizarea costurilor pe care le suportă pentru acordarea creditului, cum sunt cheltuielile pentru salarizarea personalului implicat în activitatea de creditare, pentru asigurarea sistemului informatic, a materialelor de birotică și servicii interne, pregătirea dosarului de împrumut etc., aceste cheltuieli fiind inerente pentru buna desfășurare a activității băncii. Faptul că nu este indicată în mod expres în contract contraprestația băncii pentru perceperea comisionului de acordare nu este de natură să imprime acestuia caracter abuziv. A pretinde ca banca să prevadă în convenţia de credit, în mod explicit şi pe înţelesul tuturor, raţiunea şi finalitatea fiecărui comision aplicat este o sarcină excesivă. Esenţial este că acest comision era permis de legislaţia în vigoare la data încheierii convenţiei şi că a fost indicat în modul cel mai transparent cu putinţă în convenţia de credit.

Contrar susţinerilor reclamanţilor, instanţa consideră că nu există un dezechilibru  între  drepturi şi obligaţii  şi că nu sunt încălcate exigenţele  bunei-credinţe  prin perceperea  acestui  comision, calculat  la valoarea creditului, întrucât acordarea creditului  se face  în baza analizei  documentelor  puse la  dispoziţie de client, analiză  ce  presupune  existenţa  unor  costuri  în legătură  cu  verificările  impuse  de respectiva situaţie.

Esenţial de reţinut este că în contract nu s-a prevăzut şi plata de către împrumutaţi a unui alt comision care să presupună, din partea băncii, aceleaşi operaţiuni legate de analiza şi soluţionarea cererilor, ca atare nu există  un dezechilibru  semnificativ  între  drepturi  şi obligaţii, deoarece  este  la latitudinea băncii  stabilirea  comisionului  de  acordare  a creditului  într-o anumită formă, respectiv  un procent  din  valoarea  creditului  sau o sumă fixă.

Instanţa mai reţine că, la data încheierii  contractului de credit, nu era  interzisă  stabilirea  comisionului  de acordare  în raport  de valoarea  creditului, numai  prin  prevederi  legale  ulterioare (art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010) stabilindu-se că pentru analiza dosarului se percepe un comision  în sumă fixă.

În ceea ce priveşte comisionul de urmărire riscuri, aplicabil în temeiul contractului încheiat la 19.06.2009 până la semnarea contractului din 20.10.2009, instanţa apreciază că scopul acestuia a fost explicat de pârâtă, prin întâmpinare, fiind în prezenţa unui contract ce se derula pe o durată lungă de timp, de 10 ani, şi căruia nu îi era afectată nicio garanţie reală sau personală. Pârâta a arătat că acest comision este de natură a acoperi costul cu asigurarea pentru riscul de neplată, cu operaţiunile care implică gestiunea riscului de credit, având în vedere normele BNR constituirea provizioanelor etc.

Deşi nu se enumeră într-o manieră exhaustivă riscurile pe care le suportă creditorul într-un contract de împrumut de lungă durată, aceasta din cauză că riscurile punctuale pot fi multiple şi sunt aproape imposibil de indicat toate, punctul convergent al acestor riscuri este reprezentat de o situaţie, din păcate, foarte întâlnită: imposibilitatea debitorului de a-şi achita datoria coroborată cu imposibilitatea executării silite a acestuia. Or, nu se poate considera că un consumator mediu dintr-o societate deschisă, cu economie de piaţă, nu-şi poate imagina că creditorul său dintr-un contract de împrumut nu se teme de convergenţa celor două mari situaţii enunţate şi că, pentru a o evita, nu ar trebui să efectueze nişte cheltuieli suplimentare importante ce au drept scop atât studierea evoluţiei riscurilor pe piaţa relevantă în ansamblu, cât şi aplicarea acestor riscuri la cazul individual.

Mai mult, în calitate a sa de „împrumutător” profesionist, având ca principală sursă de profit creditarea (deci urmărind creditarea în urma căreia se recuperează atât capitalul, cât şi dobânzile), este logic ca orice bancă să acorde fonduri importante studierii solvabilităţii generale a clienţilor săi, precum şi a solvabilităţii fiecărui client în parte. Or, este logic ca aceste costuri să fie recuperate fie din creşterea dobânzilor (pentru ca dobânda să acopere şi profit şi cheltuieli de funcţionare, în general), fie din imputarea separată, sub forma unor comisioane, a diverselor cheltuieli de funcţionare. Or, dintre toate cheltuielile de funcţionare, apreciate global şi particular, cea mai importantă este reprezentată de urmărirea şi pe cât posibil prevenirea riscurilor. Deci, pe lângă caracterul inteligibil al clauzei, sumele imputate cu acest titlu nu apar drept creând un dezechilibru semnificativ faţă de prestaţia Băncii, care este o prestaţie fără de care nu se poate (sine-qua-non) cu privire la supravieţuirea oricărei entităţi de credit.

Faptul că ulterior încheierii contractului debitorul, fiind solvabil şi de bună-credinţă, îi creează mult mai puţine cheltuieli efective băncii decât media celorlalţi nu poate da dreptul la rambursarea sumei, nici nu transformă retroactiv clauza în abuzivă, din moment ce, la momentul încheierii, niciuna dintre părţi nu putea prevedea dacă respectivele sume vor acoperi sau nu cheltuielile de urmărire riscuri pentru respectiva persoană.  Este adevărat că, sub acest aspect, clauza apare ca având şi un caracter aleatoriu, dar ea este aleatorie pentru ambele părţi (sunt şi contracte în care comisionul de urmărire riscuri plătit poate doar de câteva ori până ca debitorul să devină insolvabil şi imposibil de executat nu va acoperi niciodată cheltuielile efectuate cu prevenţia riscului din contractul respectiv), ceea ce nu rupe în nici un fel echilibrul contractual. De asemenea, nu este interzisă per se prezenţa unui element de alea chiar şi într-un contract comutativ.

Mai trebuie observat şi că exista o logică inerentă a solicitării unui astfel de comision: inexistenţa sau insuficienţa garanţiilor (în genere a ipotecilor) în respectivele contracte; or, aceasta este o dovadă suplimentară că el nu era perceput cu rea-credinţă, ci că pur şi simplu acele contracte prezentau un risc mai mare de nerecuperare a sumelor, deci era necesară alocarea mai multor eforturi pentru urmărirea situaţiei lor.

Pe de altă parte, aplicarea în fapt pentru o scurtă perioadă de timp a acestui comision de urmărire riscuri, până la refinanţarea creditului, practic numai pentru patru luni, cu o valoare de 45 lei lunar, este un factor determinant pentru a constata lipsa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Comisionul de rambursare anticipată este considerat de instanţă ca respectând exigenţele bunei-credinţe, prin perceperea acestuia nefiind creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, având în vedere că acest comision este practicat de bancă exclusiv pentru creditele cu dobândă fixă şi necesitatea perceperii lui este determinată de faptul că neîncasarea de către bancă a dobânzii pentru toată perioada de creditare stabilită iniţial în contract este de natură a reconfigura nu numai obligaţiile reclamanţilor, dar şi drepturile băncii.

Instanţa apreciază că nici încasarea de către pârâtă a unui comision de administrare stipulat în cel de-al doilea contract încheiat la data de 20.10.2009 nu este de natură să creeze un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor. Astfel, creditul acordat pe o perioadă de 120 de luni, respectiv de 10 ani, implică o serie de costuri legate de urmărirea, verificarea desfăşurării acestui credit, aşa cum le-a menţionat şi pârâta prin întâmpinare, respectiv cele legate de urmărirea ca ratele să fie calculate corect, scadenţele să fie respectate etc. De altfel, inclusiv legislaţia ulterioară care a impus băncilor un comportament mai riguros în raport cu drepturile consumatorului, respectiv OUG nr. 50/2010, a prevăzut la art. 36 posibilitatea perceperii unui comision de administrare pentru monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operaţiuni de către creditor în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului. Or, nu numai că legislaţia în vigoare la data de 20.10.2009, data semnării contractului de către părţi, nu interzicea perceperea unui comision de administrare, dar nici legislaţia actuală mai riguroasă cu banca nu interzice acest comision, ci dimpotrivă îl permite în mod expres.

În consecinţă, instanţa va respinge ca nefondată cererea privind constatarea caracterului abuziv şi deci a nulităţii clauzelor mai sus arătate.

Subsecvent, această soluţie determină şi respingerea ca nefondat a capătului de cerere având ca obiect restituirea sumelor încasate de către bancă în temeiul clauzelor analizate anterior.

În temeiul art. 453 din Codul de procedură civilă, instanţa urmează a-i obliga pe reclamanţi să achite pârâtei cheltuieli de judecată, întrucât ei au căzut în pretenţii, fiind deci în culpă procesuală pentru desfăşurarea litigiului. Pârâta a solicitat cu titlu de onorariu avocaţial suma de 3612,58 lei, potrivit înscrisurilor depuse la filele 143 şi urm. Instanţa, apreciind activitatea depusă de avocat prin prisma faptului că singura probă administrată în cauză este aceea cu înscrisuri, în temeiul art. 451 alin. 2 din Codul de procedură civilă, va dispune reducerea onorariului ce urmează a fi suportat de reclamanţi la suma de 1500 lei.

Domenii speta

Spete similare