Anulare act nulitate clauze abuzive

Prin cererea înregistrarea pe rolul Judecătoriei Bacău sub nr. ------------, reclamanţii ------------- au chemat în judecată pe pârâta --------------., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să constate ca având caracter abuziv următoarele clauze din convenţia de credit nr. ………..: clauza menţionată la art. 3 lit. d din Condiţiile speciale privind „data ajustării dobânzii”, art. 5 lit. a din Condiţiile speciale şi art. 3 punctul 5 din Condiţiile generale privind „comisionul de risc”, precum şi art. 3 punctul 11 din Condiţiile generale privind „comisionul de rezervă minimă obligatorie”, art. 8 punctul 1 lit. c şi lit. d din Condiţiile generale privind „scadenţa anticipată”, art. 10 punctul 1 şi art. 10 punctul 2 din Condiţiile generale ale convenţiei de credit din data de 19.03.2008 privind „costurile suplimentare”, să fie obligată pârâta la restituirea contravalorii comisionului de risc de la data încheierii contractului la zi, la cursul BNR din ziua efectuării plăţii şi la plata dobânzii legale calculate asupra fiecărei sume nedatorate de la data încasării la data achitării efective, precum şi la restituirea contravalorii comisionului de rezervă minimă obligatorie plătit în baza convenţiei de credit nr. ………………, precum şi a dobânzii legale calculate de la data achitării fiecărei sume nedatorate până la data plăţii efective a debitului restant.

În motivare, reclamanţii au arătat că la data de ----------------, între ei în calitate de împrumutaţi şi pârâta în calitate de Bancă-împrumutătoare s-a încheiat Convenţia de credit nr. -----------------, având ca obiect acordarea unui împrumut în cuantum de 37.700 CHF pentru o perioadă de 300 luni, stabilindu-se o rată lunară în cuantum de 205,59 CHF scadente în data de 20 a fiecărei luni. Prevederile contractuale enumerate nu au fost negociate direct cu reclamanţii în sensul dispoziţiilor legale având în vedere faptul că aceste contracte sunt preformulate, standard, iar eventualele diferenţe între ele nu se datorează negocierii cu clienţii.

Prin convenţia de credit nr. -------------- , la art. 3 lit. d din Condiţiile speciale prevede că „banca îşi rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul apariţiei unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, comunicând Împrumutatului noua rată a dobânzii: Rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării”. Această clauză oferă pârâtei dreptul de revizui rata dobânzii curente, fără ca această nouă rată să fie negociată cu clientul, acesta trebuind doar a fi înştiinţat. O clauză contractuală trebuie să fie astfel formulată încât consumatorul să poată anticipa că dacă o anumită situaţie intervine, o anumită consecinţe se produce”. Motivul unei „schimbări semnificative pe piaţa monetară” nu îndeplineşte această condiţie, astfel că nu se poate aprecia dacă este întemeiat sau nu şi nu există criterii obiective prin care să se poată stabili dacă s-a produs.

Mai arată reclamanţii că şi clauzele prevăzute la art. 5 lit. a din Condiţiile speciale ale convenţiei de credit privind „comisionul de risc”, art. 3 punctul 5 din Condiţiile generale şi art. 3 punctul 11 din Condiţiile generale sunt abuzive, pentru că prin acestea pârâta transferă toate riscurile de pierdere pe client, în condiţiile în care riscul ar trebui să fie al pârâtei, asumat de aceasta pentru a obţine un profit. Cu atât mai mult creditul este garantat cu o garanţie ipotecară, iar prezenţa garanţilor acoperă satisfacerea riscului de neplată a creditului.

Şi clauza prevăzută de art. 8 lit. c şi lit. d din Condiţiile generale ale convenţiei de credit privind „scadenţa anticipată” este abuzivă în condiţiile în care nu descrie un motiv întemeiat care să poată fi determinat. Această clauză oferă pârâtei dreptul exclusiv şi discreţionar de a declara soldul creditului scadent anticipat, fără să existe vreun control asupra legalităţii unei astfel de măsuri.

Şi clauza prevăzută de art. 10 punctul 1 şi art. 10 punctul 2 din condiţiile generale ale convenţiei de credit privind „costurile suplimentare” creează în detrimentul reclamanţilor şi contrar bunei-credinţe un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, astfel încât este abuzivă din perspectiva art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000. Ar fi fost echitabil ca eventuala creştere a costurilor Băncii cu creditul acordat să fie suportată de aceasta sau, în cel mai rău caz, riscul să fie împărţit între Bancă şi client.

Art. 3 punctul 2 din Directiva 93/13/CEE prevede că „se consideră întotdeauna că o clauză nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar, din acest motiv, consumatorul nu a avut posibilitatea de a influenţa conţinutul clauzei”, în special în cazul contractelor de adeziune, aşa cum este şi contractul de credit.

În condiţiile în care se va constata nulitatea clauzelor referitoare la perceperea comisionului de risc şi a comisionului de rezervă minimă obligatorie se naşte şi obligaţia de restituire a ceea ce s-a prestat în temeiul acesteia, nulitatea producând efecte retroactive de la data încheierii contractului, sumele achitate cu titlu de comision de risc şi comision de rezervă minimă obligatorie fiind considerate ca nedatorate în baza principiului „quod nullum producit effectum”.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000, Directiva 93/13/C.J.U.E., O.G. nr. 50/2010, art. 998 din Codul civil (1865).

În dovedire, reclamanţii au depus înscrisuri.

Pârâta ………….. a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia prescripţiei, dat fiind că nu ne regăsim în cazul unei nulităţi absolute, astfel încât această acţiune ar fi una prescriptibilă în 3 ani de la data la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască pretinsul prejudiciu şi persoana care l-a cauzat, reclamanţii având posibilitatea să cunoască pretinsul prejudiciu încă de la momentul perceperii sumelor reprezentând comision de risc/administrare, excepţie care a fost respinsă prin încheierea din data de 28.11.2014.

Pârâta a invocat de asemenea excepţia lipsei de obiect, arătând că după încheierea convenţiei de credit în 2007 şi după apariţia O.U.G. nr. 50/2010, în conformitate cu dispoziţiile art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010 a implementat tacit dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010 la 20.08.2010, prin actul adiţional nr. 1/20.08.2010, fără a se modifica preţul total al contractului, excepţie care a fost unită cu fondul cauzei prin încheierea din data de 28.11.2014.

Pe fondul cauzei, pârâta a solicitat respingerea acţiunii, arătând că în principal, clauza referitoare la comisionul de risc nu poate face obiectul analizei caracterului abuziv, întrucât comisionul de risc face parte din preţul contractului. Clauzele referitoare la dobândă, comisioane sau la costuri, fie că acestea sunt percepute la termen sau anticipat, sunt elemente care formează costul total al creditului. Acest cost împreună cu marja de profit (reliefată de o fracţie din rata dobânzii) a băncii formează preţul contractului de credit, acesta din urmă reprezentând componenta esenţială a obiectului contractului de credit de consum.

În ceea ce priveşte clauza privind comisionul de risc, pârâta a arătat că reclamanţii au semnat convenţia şi au stabilit condiţiile generale şi speciale împreună cu reprezentantul băncii, reclamanţii nu au fost racolaţi de bancă prin practici de management agresive, ci au venit la sediul băncii şi au optat pentru un anumit produs bancar semnând o cerere de credit şi solicitând un anumit produs bancar. De asemenea, imobilul este asigurat la asigurător pentru anumite riscuri, nu pentru riscul de neplată. În plus valoarea imobilului nu mai asigură garantarea preţului întregului contract de credit în condiţiile crizei economice actuale, întrucât valoarea imobilelor a scăzut simţitor şi astfel există un risc evident în sarcina băncii.

În ceea ce priveşte clauza privind comisionul de risc, aceasta nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi nu este contrară bunei-credinţe. Reclamanţii nu au făcut dovada şi nici nu au explicat modul în care se manifestă acel dezechilibru semnificativ şi nici a modului în care ar fi contrar bunei-credinţe. Banca a împrumutat o sumă de bani pe care speră să o recupereze integral într-un interval îndelungat de timp, din partea reclamanţilor nu mai există vreun risc de a nu obţine plata sumelor împrumutate dar din partea sa subzistă riscul de a nu mai primi sumele acordate şi costul sau profitul preconizat de această prestaţie. Art. 5  lit. a din condiţiile speciale nu poate fi calificat ca fiind clauză abuzivă întrucât articolul respectiv este clar, cuantumul comisionului este determinat şi nu depinde de voinţa unilaterală a băncii, deoarece a fost stabilit de ambele părţi la data încheierii convenţiei de credit şi nu sunt prevăzute în contract clauze de modificare unilaterală a acestui comision. Nu s-a dovedit că articolul respectiv a fost inserat cu rea-credinţă  de bancă, cu atât mai puţin că determină caracterul neevaluabil al cauzei actului juridic şi implicit că ar compromite echilibrul acestuia.

Cu privire la clauza prevăzută de art. 3 lit. d din condiţiile speciale ale convenţiei de credit, se susţine de pârâtă că reclamanţii nu au motivat acest capăt de cerere decât la modul general, că nu se arată cum au fost încălcate dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000. Reclamanţii au arătat că dobânda ar trebui să fie determinată sau determinabilă. Clauza privind rata dobânzii se asociază cu obiectul principal al convenţiei de credit, respectiva clauză a fost negociată şi nu este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor întrucât ajustarea dobânzii poate avea loc doar în cazul intervenirii unor fluctuaţii semnificative pe piaţa monetară, nu şi în alte cazuri, iar noua rată i se comunică împrumutatului. Nedefinirea noţiunii de schimbări semnificative din contract nu conferă băncii o poziţie privilegiată deoarece în cazul producerii unei schimbări în cuantumul dobânzii instanţa va interpreta de la caz la caz dacă împrejurarea care a cauzat schimbarea dobânzii este determinată de o schimbare a pieţei monetare care poate fi considerată semnificativă. Clauza nu îndeplineşte nici una din condiţiile cumulativ prevăzute de Legea nr. 193/2000, iar dispoziţiile cuprinse în anexa Legii permit în mod expres modificarea unilaterală a ratei dobânzii pentru produsele financiare. Preţul contractului este principalul element pe care un consumator trebuie să îl ia în calcul când încheie un contract, iar  modalitatea de determinare a dobânzii nu poate fi analizată din perspectiva clauzelor abuzive. Clauza a fot negociată întrucât la încheierea convenţiei clienţilor li se comunică condiţiile generale şi se discută şi se negociază condiţiile speciale care conţin cele mai importante ale clienţilor.

Referitor la constatarea caracterului abuziv al clauzelor cuprinse la art. 8 alin. d referitoare la scadenţa anticipată motivat de faptul că nu există descris un motiv întemeiat, oferind băncii dreptul exclusiv şi discreţionar de a declara soldul creditului scadent anticipat fără a exista un control al legalităţii unei asemenea măsuri, pârâta a arătat că raţiunea care justifică introducerea unei astfel de clauze este existenţa unui risc ca pe parcursul derulării creditului, împrumutatul să nu îşi mai poată îndeplini obligaţia de plată, care este un element de care Banca este obligată să ţină cont şi să încerce să-l acopere. Clauza cuprinsă în art. 8.1 lit. d nu dă dreptul comerciantului să interpreteze clauzele contractuale, ci se referă la apariţia unor situaţii de fapt neprevăzute care fac improbabilă executarea obligaţiilor contractuale, inclusiv cele cu privire la garantarea creditului.

Nici clauza referitoare la costurile suplimentare nu este abuzivă, nici acest capăt de cerere nefiind motivat prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 193/2000. Această clauză nu se încadrează în ipoteza descrisă în Anexa 1 lit. g din Legea nr. 193/2000, potrivit căreia „sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul exclusiv comerciantului să interpreteze clauzele contractuale”. Prevederile contractuale nu îngrădesc în niciun mod posibilitatea reclamanţilor de a solicita rezilierea contractului, conform dispoziţiilor prevăzute în art. 1020 şi 1021 din Codul civil, cu toate consecinţele ce decurg din exercitarea acestei opţiuni. Legea 193 nu impune stipularea unui pact compromisoriu în contracte, ci cuprinde o cauză de reziliere legală, care operează în condiţiile legii. Banca nu a interzis în vreun mod exercitarea liberă a acestui drept de către clienţii săi, cu toate consecinţele acestuia, inclusiv cea referitoare la întoarcerea prestaţiilor anterioare.

Referitor la restituirea sumelor cu titlu de comision de risc şi rezervă minimă obligatorie, pârâta a arătat că reclamanţii nu au indicat temeiul de drept aferent acestui capăt de cerere şi raportat la temeiurile de drept indicate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, acest capăt de cerere apare ca fiind inadmisibil. Comisionul de rezervă minimă obligatorie a fost 0 întotdeauna, iar comisionul de risc nu a mai fost perceput după 20.08.2010. Convenţia de credit încheiată între părţi este un contract cu executare succesivă şi dacă prin reducere la absurd ar fi admisă cererea reclamanţilor, atunci ar trebui ca odată cu obligarea lor la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de risc să fie obligaţi şi reclamanţii la restituirea folosinţei sumei de bani. Singura soluţie posibilă este aceea de a dispune pentru viitor, în speţă de a rezilia contractul, însă această soluţie nu poate fi dorită de către reclamanţi, deoarece ar fi însemnat achitarea în întregime a creditului contractat. Comisionul de risc, fiind parte a preţului creditului, plata lui s-a făcut pentru folosirea sumei de bani ce a fost împrumutată. Prin plata comisionului de risc reclamanţii au achitat o parte din costul creditului, situaţie în care acest comision de risc nu este o plată nedatorată.

În apărare pârâta a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri şi a interogatoriului reclamanţilor.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:

Între pârâta S.C. Volksbank România S.A. în calitate de bancă şi reclamanţii -------------------, în calitate de împrumutaţi s-a încheiat convenţia de credit nr. ---------------, în temeiul căreia pârâta a acordat reclamanţilor un credit în valoare de 37.700 CHF pe o durată de 300 de luni, restituirea creditului fiind garantată cu instituirea unei ipoteci de prim rang asupra imobilului situat în -------------------------, CF 9399.

În prezenta speţă, reclamanţii au calitatea de consumator în sensul art. 2 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, iar pârâta S.C. Volksbank România S.A. are calitatea de comerciant – împrumutător încheind contractele de credit în cadrul activităţii sale comerciale, conform prevederilor art. 2 alin. 2 din aceeaşi lege, prin urmare convenţia de credit nr. -------------- intră sub incidenţa Legii nr. 193/2000. Instanţa reţine că interesul protecţiei consumatorului ocrotit de acest act normativ este unul de interes public, astfel că încălcarea interdicţiei de a stipula clauze abuzive atrage nulitatea absolută.

Conform art. 1 alin. 3 Legea nr. 193/2000 republicată, se interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Potrivit art. 4 alin 1 din aceeaşi lege, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Aşadar, pentru a se reţine caracterul abuziv al unei clauze contractuale este necesară îndeplinirea cumulată a următoarelor condiţii: clauza să nu fi fost negociată direct şi să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe. Cu privire la negocierea clauzelor contractuale, art. 4 alin. 2 din Legea nr. 193/2000 prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard pre-formulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi, pe piaţa produsului sau serviciului respectiv. Instanţa reţine că negocierea unei clauze implică posibilitatea consumatorului de a influenţa natura clauzei contractuale.

Conform art. 10 lit. b) din O.G. nr. 21/1992, consumatorii au dreptul de a beneficia de o redactare clară şi precisă a clauzelor contractuale, indicarea exactă a preţurilor şi tarifelor şi, după caz, a condiţiilor de garanţie.

De asemenea, conform art. 1 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 193/2000 republicată, orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate. În caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului.

Pentru a se putea trece însă la analiza caracterului eventual abuziv al clauzelor mai sus menţionate se impune o analiză a prevederilor care exceptează anumite prevederi contractuale de la controlul caracterului abuziv.

Legea nr. 193/2000 este legea de transpunere în dreptul naţional a cerinţelor Directivei nr.93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. La art. 4 alin.6 din lege se prevede că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

Acest text de lege transpune în legislaţia naţională dispoziţia comunitară, prevăzută la art. 4 alin. 2 conform căreia: „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau a remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil”.

Clauzele referitoare la dobânzi şi comisioane sunt elemente care determină costul total al creditului şi împreună cu marja de profit formează preţul contractului iar aprecierea asupra caracterului abuziv al clauzelor, potrivit normelor de drept naţionale şi comunitare sus citate, nu poate privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, în raport cu serviciul furnizat, cu condiţia ca aceste clauze să fie clar şi inteligibil exprimate. Comisionul de risc intră în sfera noţiunii de „preţ a contractului de credit”, de vreme ce reprezintă contraprestaţii lunare solicitate de bancă în virtutea creditului acordat.

Astfel, potrivit definiţiilor cuprinse la art.3 lit. g şi i din Directiva 2008/48/CE din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori şi de abrogare a Directivei 87/102/CEE: (g) „costul total al creditului pentru consumatori înseamnă toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele şi orice alt tip de costuri pe care trebuie să Ie suporte consumatorul  în legătură cu contractul de credit şi care sunt cunoscute de către creditor, cu excepţia taxelor notariale...”; (i) dobânda anuală efectivă înseamnă costul total a! creditului pentru consumator exprimat ca procent anual din valoarea totală a creditului...”.

Riscul de credit este în strânsă legătură cu riscul de diminuare a valorii creanţei, riscul contrapartidei, riscul de poziţie, riscul de decontare, riscul valutar, riscul de marfă, riscul reputaţional şi riscul operaţional, cum sunt acestea reglementate de art.26 alin. 1 din Ordonanţa de Urgenţa a Guvernului nr.99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului.

Instanţa apreciază că textul de lege indicat limitează intervenţia instanţei în definirea noţiunilor de obiect al contractului, de preţ al contractului şi de plată, însă nu interzice instanţei să evalueze modul cum se calculează o parte din preţul contractului.

Cu privire la clauza cuprinsă de art.5 lit.a) privind comisionul de risc/administrare, instanţa reţine că în Condiţii speciale ale convenţiei de credit nr. ------------------- încheiate de părţi, la pct. 5 lit. a), a fost stipulată clauza potrivit căreia împrumutatul datorează băncii un comision de risc de 0,1% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în ziua de scadenţă, pe toată durata de derulare a convenţiei (fila 10 dosar)

Creditul acordat urma a fi rambursat potrivit planurilor de rambursare anexă la contract, în care este prevăzută, pentru fiecare lună, alături de valoarea lunară a creditului rambursat şi dobânda aferentă, şi valoarea comisionului de risc la care face referire pct. 5 lit. a) din convenţie.

Cu privire la negocierea acestei clauze, deşi pârâta a susţinut că prevederile contractuale a căror nulitate absolută se cere a fi constatată nu au caracter abuziv întrucât sunt clauze negociate, cuprinse în Condiţiile Speciale ale contractului, prevederile din Condiţiile Speciale prezentând toate caracteristicile unui contract cu forţă obligatorie între părţi încheiat în urma exprimării libere a voinţei din partea ambilor cocontractanţi, instanţa nu poate reţine această susţinere, datele speţei conducând la o altă concluzie.

Astfel, analizând secţiunea Condiţii Generale ale convenţiilor de credit  intervenită între părţi, instanţa constată că art. 3.5 instituie obligaţia reclamanţilor de a achita un comision de risc. Astfel, se stipulează că, pentru punerea la dispoziţie a creditului, împrumutatul poate datora Băncii un comision de risc, aplicat soldului creditului, care se plăteşte pe toată perioada creditului; modul de calcul şi scadenţa/scadenţele plăţii acestuia se stabilesc în Condiţiile Speciale. Prin urmare, o eventuală negociere ce a avut loc între părţi s-a purtat exclusiv cu privire la modul de plată şi termenele scadente, nu şi asupra posibilităţii inserării sau nu a obligaţiei de plată a unei asemenea sume, reclamanţii neputând astfel influenţa naşterea unei asemenea obligaţii în sarcina lor, conform art. 4 alin.2 din Legea nr. 193/2000.

Instanţa apreciază că, în prezenta cauză, clauza referitoare la comisionul de risc nu poate fi considerată ca fiind negociată direct cu reclamanţii întrucât contractul încheiat cu aceştia a fost tip, preformulat, cu clauze nenegociabile, aspect confirmat şi de către reclamanţi prin răspunsurile la interogatorii.

Împrejurarea invocată de pârâtă prin întâmpinare şi anume că reclamanţii au avut cunoştinţă atât de existenţa cât şi de întinderea obligaţiilor ce le reveneau, sub aspectul valorii şi sub cel al perioadelor şi au fost de acord, prin semnarea convenţiilor, cu plata comisionului de risc, dispunând de posibilitatea de a refuza semnarea convenţiei dacă nu erau de acord cu acest comision, nu poate determina lipsa de incidenţă a prevederilor Legii nr.193/2000.

A valida un astfel de raţionament ar echivala cu lipsirea, în mare parte, de aplicabilitate a dispoziţiilor acestui act normativ, în condiţiile în care, prin edictarea sa, legiuitorul a urmărit să protejeze tocmai consumatorii care deja au încheiat contracte ce ar putea conţine clauze abuzive. Codul civil consacră principiul libertăţii contractuale, dar art. 969 Codul civil conferă putere de lege doar convenţiilor legal făcute, Legea nr.193/2000 reglementând tocmai situaţii în care clauze contractuale consimţite de parte prin asumarea contractului nu au caracter legal, fiind considerate abuzive.

Instanţa va înlătura apărările pârâtei conform cărora Legea nr.193/2000 instituie doar pentru clauzele standardizate o prezumţie de nenegociere, reţinând că toate clauzele unui contract de credit, indiferent că sunt situate în partea specială sau generală şi că sunt preformulate sau scrise olograf pot face obiectul analizei instanţei pentru a se stabili dacă sunt abuzive sau nu, pârâtei revenindu-i obligaţia de a face dovada faptului că au fost negociate.

De asemenea, nu se poate susţine că dispoziţiile Condiţiilor generale reprezintă doar o cartă a efectelor contractului, contract în sensul de negotium iuris fiind Condiţiile speciale împreună cu Condiţiile Generale.

Pentru a fi incidente prevederile art. 4 alin.1 din Legea nr. 193/2000 în privinţa dispoziţiei de la pct. 5 lit. a din Condiţiile speciale ale convenţiilor de credit, se impune ca această clauză să fi creat, în detrimentul reclamanţilor şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Potrivit pârâtei, comisionul de risc prevăzut la pct. 5 lit.a) din Condiţiile speciale ale convenţiilor de credit reprezintă un element al preţului băncii, pentru acoperirea riscului bancar, întrucât pe parcursul derulării convenţiei există posibilitatea ca banca să sufere o pierdere, prin nerecuperarea sumelor acordate şi că aceste credite şi că imobilele aduse în garanţie au fost asigurate doar pentru anumite riscuri.

Instanţa nu contestă faptul că acordarea de credite reprezintă o operaţiune ce implică anumite riscuri pentru împrumutător, dar apreciază că aceste riscuri trebuie analizate raportat la situaţia fiecărui împrumutat în parte, urmând a fi avuţi în vedere factori precum solvabilitatea probabilă viitoare a clientului sau garanţiile acordate pentru aprobarea împrumutului, însă desfăşurarea oricărei activităţi comerciale implică o serie de riscuri pentru comerciant, pe care acesta trebuie să şi le asume odată ce a ales să se implice în respectiva activitate.

Analizând conţinutul contractului încheiat de către părţi, instanţa constată că nu sunt menţionate destinaţia comisionului de risc şi nici justificarea perceperii acestuia, astfel încât pentru acordarea creditului, pârâta a perceput dobândă şi comision fără evidenţierea distincţiei dintre acestea, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 ce impun exprimarea clauzelor într-un limbaj uşor inteligibil.

În plus, acest text afirmă că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, însă în cazul de faţă, după cum s-a arătat, Banca nu a oferit niciun produs sau serviciu în schimbul perceperii acestui comision, el reprezentând un beneficiu unilateral. Includerea sa expresă în „preţul contractului” ar fi dat posibilitatea consumatorului să aprecieze în mod clar asupra naturii sale şi ar fi dus la scoaterea sa din discuţia cu privire la clauzele abuzive. Însă, deşi el pare a fi destul de evident un element al preţului, problema este tocmai faptul că Banca a încercat (şi încearcă în continuare) să-i ofere o altă justificare decât dreptul său de a face profit, ceea ce evidenţiază şi mai mult caracterul deloc uşor inteligibil al clauzei care îl prevede. În consecinţă, Banca nu poate beneficia de efectul exclusiv al art. 4 alin. 6, tocmai din cauza modalităţii sale de exprimare şi explicare a comisionului de risc.

De asemenea, se reţine că pârâta nu a făcut proba că ar fi avut, la încheierea contractului, suspiciuni fondate cu privire la comportamentul viitor al reclamanţilor în desfăşurarea raportului contractual în discuţie, comportament de natură să genereze o probabilitate crescută de a prejudicia banca, astfel că punerea în sarcina reclamanţilor, anticipat şi nediferenţiat, a tuturor riscurilor pe care le-ar putea întâmpina banca, contravine cerinţelor bunei-credinţe. Mai mult, nu este stipulată în contract posibilitatea restituirii către împrumutaţi a valorii, cel puţin parţiale, a comisionului de risc la finalul perioadei de derulare a convenţiei, dacă se constată că riscurile pentru a căror acoperire a fost prevăzut acest comision nu s-au produs.

Instanţa reţine şi faptul că  potrivit planului de rambursare al creditului, cuantumul comisionului de risc este destul de ridicat raportat la valoarea totală a ratelor de credit şi a dobânzilor. Acest fapt, coroborat şi cu cele arătate mai sus, conduce la concluzia că prin stipularea clauzei care prevede acest comision s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante.

În ceea ce priveşte comisionul de administrare, instanţa reţine că, potrivit susţinerilor pârâtei, în contextul modificărilor impuse de noul cadru legislativ creat de O.U.G. nr. 50/2010, banca a adaptat structura de comisioane astfel încât să se încadreze în enumerarea limitativ prevăzută de art. 36 din cuprinsul O.U.G. nr. 50/2010.

Comisionul denumit de pârâtă „comision de administrare” reprezintă, în esenţă, comisionul de risc indicat în cuprinsul convenţiei de credit şi vizează administrarea creditului din perspectiva riscurilor asumate de către pârâtă prin punerea la dispoziţie a împrumuturilor (fila 35).

 Deşi în cuprinsul Actului adiţional, este oferită o definiţie a comisionului ce urmează a fi încasat cu titlu de comision de administrare, instanţa apreciază că aceleaşi raţiuni avute în vedere în analiza dezechilibrului contractual cu referire la comisionul de risc, sunt valabile şi în analiza caracterului abuziv al clauzei ce prevede comisionul de administrare.

În fapt, pârâta a redenumit comisionul de risc drept comision de administrare, aceasta urmărind să înlăture deficientele  iniţiale pentru a conferi o aparentă legalitate comisionului iniţial. Astfel, în actul adiţional nr. 1/20.08.2010, prin care s-a stabilit acest comision se prevede că acest comision vizează administrarea de către bancă a creditului din perspectiva riscurilor asumate de către aceasta prin punerea la dispoziţia împrumutatului, în termenii şi în condiţiile prevăzute în Convenţie În acest context, instanţa apreciază că redenumirea unei clauze nu poate înlătura caracterul abuziv al acesteia, adăugarea unei definiţii noi acesteia pentru a  conferi o aparenta legalitate nefiind de natură a  suplini ceea ce iniţial a lipsit clauzei respective. Prin demersurile ulterioare ale băncii pârâte, aceea de inserare a pretinsei clauze noi in contract, aceasta a recunoscut, de fapt, caracterul abuziv al acesteia,  întrucât a procedat la o aşa zisă definire în condiţiile în care aceasta a lipsit iniţial.  Caracterul abuziv  al clauzei este menţinut in continuare si prin faptul că banca nu a dovedit că această clauză ar fi fost negociată cu reclamanţii. Prin urmare, caracterul abuziv se extinde si asupra comisionului de administrare, motiv pentru care instanţa va respinge excepţia de obiect.

Mai mult decât atât, instanţa reţine că, în sensul art. 40 alin. 3 din O.U.G. nr. 50/2010, în cazul modificărilor impuse prin legislaţie, nesemnarea de către consumator a actelor adiţionale prevăzute la alin. 1 este considerată acceptare tacită. În acest caz se interzice introducerea în actele adiţionale a altor prevederi decât cele impuse prin legislaţie. Introducerea în actele adiţionale a oricăror altor prevederi decât cele impuse prin legislaţie sunt considerate nule de drept.

Conform art. II din Legea nr. 288/2010, actele adiţionale nesemnate de către consumatori, considerate acceptate tacit până la data intrării în vigoare a prezentei legi, îşi vor produce efectele în conformitate cu termenii în care au fost formulate, cu excepţia cazului în care consumatorul sau creditorul notifică cealaltă parte în sens contrar, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi (02.01.2011).

În speţă, instanţa constată că la dosarul cauzei nu a fost depus de către pârâtă invitaţia adresată reclamanţilor de a se prezenta la sediul băncii pentru a semna actul adiţional, la dosar existând doar notificarea adresată numitului -------------- (fila 41 dosar), astfel că instanţa nu poate stabili clar dacă invitaţia şi actele adiţionale au fost comunicate sau nu, pârâta având obligaţia de a-i convoca pe ambii reclamanţi.

Având în vedere că nu s-a făcut dovada comunicării către reclamanţi a acestor acte adiţionale, instanţa apreciază că între trebuiau să se derulează contractele astfel cum au fost acestea agreate la data încheierii lor.

Astfel, pentru argumentele dezvoltate mai sus, instanţa va constata caracterul abuziv al clauzei prevăzute de art. 5 lit. a) privind comisionul de risc, redenumit comision de administrare din Contractul de credit nr. ---------------------, consecinţa fiind nulitatea absolută acestei clauze.

În ceea ce priveşte comisionul de rezervă minimă obligatorie, instanţa reţine că potrivit art. 3 pct. 11 din Condiţiile generale ale convenţiei, acest comision este „datorat ca urmare a obligaţiei băncii de a constitui rezerva minimă obligatorie la Banca Naţională a României. Valoarea comisionului de rezervă este stabilită în funcţie de valoarea obligaţiei băncii. Banca îşi rezervă dreptul de a modifica în mod corespunzător valoarea acestui comision, în condiţiile în care obligaţia băncii faţă de Banca Naţională a României creşte/se diminuează. Comisionul de rezervă se acumulează zilnic şi se calculează la soldul creditului pentru un număr de zile calendaristice (perioada de calcul), începând cu data primei trageri”. Faptul că în condiţiile speciale ale convenţiei se precizează că acest comision este de 0% nu face ca inserarea lui în condiţiile generale ale convenţiei să-şi piardă caracterul abuziv, câtă vreme prin condiţiile generale, Banca şi-a rezervat dreptul de a modifica valoarea acestui comision, comision care nu are alt caracter decât cel al unei dobânzi mascate, pentru satisfacerea unor obligaţii pe care legea le-a pus exclusiv în sarcina băncii şi nu reprezintă un preţ pentru serviciile prestate de bancă, întrucât clientul nu primeşte nimic în schimb. Faţă de aceste considerente, instanţa apreciază că şi clauza prevăzută de art. 3 pct. 11 din contract are caracter abuziv.

Cu privire la clauza prevăzută de art. 3 lit. d) privind dobânda, instanţa reţine că, potrivit Secţiunii 3, art. 3.1., intitulat marginal „Dobânda curentă”, pct. 2 lit.c) din Condiţiile Generale ale convenţiei, rata dobânzii curente este fixă sau variabilă, exprimată în formă procentuale (ex. x%), valoarea sa fiind menţionată în Condiţiile Speciale .

Potrivit pct. 3 litera a) din Condiţiile Speciale ale Convenţiilor (fila 22 verso), rata dobânzii curente este fixă, de 4,25% pe an. Potrivit literei d) al aceluiaşi punct, cu privire la care reclamanţii au solicitat să se constate că reprezintă o clauză abuzivă lovită de nulitate, banca îşi rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii. Rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării.

Analizând raportul dintre clauzele generale şi cele speciale, instanţa apreciază că pct. 3 litera a) din Condiţiile Speciale are prevalenţă asupra art. 3.2.1 din Condiţiile Generale, acestea din urmă trimiţând ele însele, pentru lămurirea clauzelor contractuale, la regulile speciale. Astfel, dacă pârâta poate acorda, potrivit regulilor generale, împrumuturi fie cu rată fixă, fie cu rată variabilă, în cazul reclamanţilor,  părţile au încheiat o convenţie de credit cu rata dobânzii fixă, de 4,25% pe an.

După concluzia logică de interpretare menţionată mai sus, art. 3 litera d) din Condiţiile Speciale prevede că banca îşi rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piaţa monetară. Or, instanţa reţine că banca nu a inserat şi interpretat această clauză în contextul schimbărilor intervenite pe piaţa monetară, ci a nesocotit drepturile consumatorului, prin introducerea unei clauze abuzive.

Astfel cum s-a arătat, potrivit art. 1 alin. 2 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului (ca o aplicaţie a principiului de drept comun in dubio pro reo, art. 983 C.civ.).

Cu toate acestea, Banca a interpretat art. 3 litera d) din Condiţiile Speciale în sensul dreptului său de a modifica unilateral rata dobânzii, fără informarea în mod transparent şi complet a consumatorului cu privire la cauzele ce au determinat o asemenea măsură. Modificarea dobânzii nu a fost raportată la un indicator precis, individualizat, în condiţiile în care piaţa financiară evoluează diferit în funcţie de indicele la care ne raportăm, iar Banca va putea invoca de fiecare dată că s-a raportat la alt indicator, favorabil intereselor sale.

Clauzele contractuale („rezervarea dreptului”) şi definirea termenilor („motivaţiile întemeiate”) trebuie formulate într-un astfel de mod încât să ofere posibilitatea unui observator obiectiv de a aprecia asupra temeiniciei motivelor de modificare unilaterală a contractului. Astfel cum este formulat, art. 3 litera d) îi oferă Băncii dreptul exclusiv şi discreţionar de a modifica dobânda, iar clauza analizată este abuzivă, întrucât exclude, prin modul în care este formulată, posibilitatea verificării îndeplinirii condiţiilor pe care le cuprinde.

În ceea ce priveşte dezechilibrul semnificativ dintre părţi, instanţa reţine că nu rezultă din niciun înscris de la dosar că Banca şi-ar fi asumat în egală măsură un minim risc decurgând din evoluţia pieţei monetare. În măsura în Banca interpretează clauzele contractuale în sensul că orice schimbare a împrejurărilor care au stat la baza încheierii contractului se reflectă în nivelul dobânzii, ea îl lipseşte pe consumator de orice previzibilitate, iar interpretarea sa excede limitele teoriei impreviziunii şi este contrară cerinţelor bunei-credinţe.

Instanţa va înlătura apărările pârâtei privind includerea dobânzii în obiectul contractului, reţinând că art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE şi art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 nu înlătură de la controlul caracterului abuziv orice clauză privind preţul contractului, ci fac trimitere la adecvarea dintre preţ şi valoarea prestaţiei, respectiv serviciile ori produsele oferite în schimb, precum şi la condiţia ca, pentru a nu putea face obiectul controlului, clauza referitoare la preţ să fie exprimată în mod clar şi inteligibil.

De asemenea, se va înlătura şi apărarea privind posibilitatea de interpretare de la caz la caz de către instanţa de judecată a faptului dacă împrejurarea ce a cauzat modificarea dobânzii este determinată de o schimbare a pieţei monetare ce poate fi considerată semnificativă, reţinând că prevederile contractuale trebuie să fie clare, nu să impună reclamanţilor să se adreseze instanţei de judecată pentru clarificarea acestui aspect, ori de câte ori intervin modificări ale dobânzii

Însă, astfel cum a fost inserată în convenţia de credit clauza referitoare la posibilitatea unilaterală a băncii de a revizui rata dobânzii este doar o parte a costului contractului. Posibilitatea rezervată de pârâtă ca în cazul unor schimbări semnificative pe piaţa monetară să poată modifica unilateral rata dobânzii nu poate fi acceptată, deoarece scindarea costului contractului induce ideea unor raţiuni diferite de percepere a componentelor preţului, ce ar fi trebuit aduse la cunoştinţa reclamanţilor la momentul încheierii convenţiei de credit, printr-o informare corectă, completă şi precisă a  acestora cu privire la data şi modul de ajustare a dobânzii cunoscute .

Această modalitate de exprimare face ca respectiva clauză să fie interpretată doar în favoarea pârâtei - bancă, servind intereselor acesteia, fără a da  posibilitatea reclamanţilor de a verifica dacă modificarea invocată de bancă este judicios dispusă şi dacă este necesară şi proporţională prin raportare la obligaţiile reciproce.

Prin necircumstanţierea în nici un mod a elementelor care-i permit băncii modificarea unilaterală a dobânzii curente contractuale, prin neindicarea niciunui criteriu care să-i dea băncii acest drept, lăsând practic la libera sa apreciere majorarea dobânzii, această clauză încalcă prevederile legale incidente în materie, fiind de natură să îi prejudicieze pe reclamanţi.

 În consecinţă, instanţa reţine că art. 3 lit. d) din Condiţiile speciale ale Convenţiilor de credit nr. ---------------- reprezintă o clauză ce încalcă drepturile consumatorului care a intrat în raporturi contractuale cu pârâta Volksbank România S.A. în cadrul unor contracte de împrumut cu dobânda fixă, ca modalitate răspândită de acordare a creditelor, astfel că instanţa o va declara abuzivă, consecinţa fiind nulitatea absolută acesteia.

Cu privire la clauza prevăzută de art. 8.1 lit. d, instanţa reţine că în Condiţiile generale ale convenţiei s-a stipulat că în cazul în care se iveşte vreuna dintre situaţiile următoare, atunci, în orice moment, Banca va avea dreptul, pe baza unei notificări transmise împrumutatului, codebitorului şi garantului să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat împreună cu dobânda acumulată şi toate celelalte costuri datorate băncii conform convenţiei: lit. d în cazul apariţiei unei situaţii neprevăzute conform căreia, în opinia băncii, creditul acordat nu mai este garantat corespunzător.

În conformitate cu dispoziţiile cuprinse în punctul 1 lit. g din Anexa la Legea nr. 193/2000, sunt considerate abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul exclusiv comerciantului să interpreteze clauzele contractuale. Aceste dispoziţii sunt incidente şi în cazul clauzelor contractuale cuprinse de art. 8.1 lit. d din Condiţiile Generale ale Convenţiilor întrucât dau dreptul pârâtei de a interpreta în mod exclusiv noţiunea de situaţie neprevăzută şi nu precizează elementele sau criteriile de natură obiectivă pe care Banca le va avea în vedere la interpretare. Astfel, aceste clauze oferă băncii dreptul exclusiv şi discreţionar de a declara soldul creditului scadent anticipat, fără ca instanţa învestită eventual cu verificarea legalităţii acestei măsuri să poată face verificări în raport de clauzele contractuale.

Prin urmare instanţa va constata caracterul abuziv  al clauzelor  prev. la art. art. 8.1 lit. d din „Condiţiile Generale” ale convenţiei de credit nr. ---------------.

 Cu privire la clauza prevăzută de art. 10.1 şi 10.2 din Condiţiile Generale ale Convenţiei, instanţa reţine că potrivit acestui articol „referitor la Convenţie pot apărea, la data semnării sau ulterior modificării (inclusiv de interpretare, ale oricăror  acte normative:  lit. a) supune Banca la  orice impozit, taxă cu privire la creditele acordate sau la obligaţiile sale de a acorda credite sau la obligaţiile sale de a acorda credita sau care schimbă baza de impozitare pentru suma principală şi dobânzi la creditele acordate sau care se referă la orice alte sume datorate, rezultând din Convenţie cu privire la indicele acordate sau la obligaţia sa de a acorda credite în conformitate cu prevederile legale în baza cărora funcţionează şi este organizată banca; lit. b) impun, modifică sau consideră aplicabile orice rezervă, depozit special sau orice cerinţă similară afectează activele Băncii, depozitele constituite cu sau pentru costurile  Băncii sau care impun Băncii o altă condiţie care afectează condiţiile acordate sau obligaţia de a acorda credite; lit. c) al căror rezultat este: I. creşterea costurilor Băncii legate de acordarea sau de punerea la dispoziţie a oricărui credit; II. Reducerea cuantumului oricărei sume primite sau a oricărei creanţe a Băncii în baza Convenţiei  şi art. 10.2 din Condiţii Speciale al Convenţiei „În oricare din cazurile de mai sus-menţionate, în termen de 15 zile de la data la care a fost notificat în scris de către bancă, Împrumutatul va plăti acestuia sumele suplimentare, astfel încât să compenseze Banca pentru creşterile costurilor sau altor rambursări”.

În această situaţie, instanţa constată că se impune suportarea exclusivă de către client a costurilor Băncii, riscul nefiind împărţit cu ceea ce cauzează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor astfel încât este abuziv, conform art.  4 alin 1 din Legea nr.193/2000.

Referitor la capătul de cerere privind restituirea sumelor încasate de pârâtă cu titlu de comision de risc, ulterior redenumit comision de administrare, instanţa reţine că nulitatea reprezintă o sancţiune de drept civil ce constă în desfiinţarea retroactivă a unui act juridic încheiat cu încălcarea dispoziţiilor legale.

Principiul restabilirii situaţiei anterioare este unul dintre principiile care guvernează efectele nulităţii actului juridic civil şi presupune că tot ceea ce s-a executat în baza unui act juridic anulat trebuie restituit, astfel încât părţile raportului juridic să ajungă în situaţia în care acel act juridic nu s-ar fi încheiat.

Întrucât s-a stabilit caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de risc, aceasta fiind nulă absolut, plăţile efectuate de reclamanţi către pârâtă, cu titlu de comision de risc, potrivit graficului de rambursare anexă celor două contracte de credit, capătă caracter de plăţi nedatorate, instanţa va obligă pârâta la restituirea către reclamanţi a sumei de 3.025,54 franci elveţieni încasată cu titlu de „comision de risc”, redenumit „comision de administrare”, precum şi a dobânzii legale aferente acestei sume, calculată de la data introducerii acţiunii – ---------- şi până la data plăţii efective.

În ceea ce priveşte restituirea contravalorii comisionului de rezervă minimă obligatorie, instanţa constată că prin condiţiile speciale ale convenţiei s-a prevăzut la art. 5 lit. f că valoarea comisionului de rezervă minimă obligatorie este de 0%, valoare care nu a fost modificată pe tot parcursul contractului, motiv pentru care instanţa va respinge cererea de restituire a acestui comision ca neîntemeiată, reclamanţii neexecutând vreo prestaţie în baza acestei clauze.

Având în vedere dispoziţiile art. 453 NCPC, instanţa va obliga pârâta la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat, în măsura admiterii cererii.

Domenii speta

Spete similare