Clauze abuzive. Act adiţional de aplicare a oug nr. 50/2010 în care este introdusă formula de calcul a dobânzii, rata dobânzii a rămas nemodificată în actul adiţional, fiind percepută în continuare o dobândă de 6,99%, ca la data încheierii contractului, n

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 05.09.2016, sub nr. A, reclamantul B.S.D. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta O.B.R. S.A., ca prin hotărârea ce se va pronunţa: 1. să se constate caracterul nul absolut şi abuziv al clauzelor prevăzute la art. 5.2, art. 5.3 şi art. 5.5 din contractul de credit nr. B/2008 referitoare la dobândă, respectiv art. V din Actul adiţional nr. 2/04.08.2011; 2. obligarea pârâtei la recalcularea ratei dobânzii pe parcursul derulării contractului de credit și refacerea graficelor de rambursare raportat la valoarea marjei băncii de la data încheierii contractului, 28.08.2008 și a indicelui de referință LIBOR actualizat periodic; 3. obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor încasate în baza clauzelor contractuale nule, la care se vor adăuga dobânzile legale aferente;  4. constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar și, în consecință, constatarea nulității absolute a acesteia; 5. stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF – leu la cursul de la data semnării contractului, curs care să fie  valabil pe toată perioadă derulării contractului; 6. obligarea pârâtei la restituirea diferenței achitate în baza cursului de CHF de la momentul semnării contractului de credit și evoluția acestuia crescătoare; 7. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul dosar, în temeiul art. 453 C.pr.civ.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, în calitate de împrumutat, a încheiat cu pârâta, în calitate de împrumutător, contractul de credit nr. B/2008 pentru suma de 26.600 CHF.

Referitor la dobândă, reclamantul a precizat că, pe parcursul derulării contractului, banca a modificat unilateral dobânda, rezervându-și acest drept prin clauzele contractuale inserate în contractul de credit. Astfel, raportat la susținerea anterioară, reclamantul a înţeles să solicite restituirea sumelor percepute cu titlu de dobândă excedentară raportat la valoarea ratei de dobândă stabilită inițial (marjă + Indicele LIBOR la 6 luni), având în vedere nulitatea absolută a clauzei contractuale prevăzute la art. 5.2, art. 5.3, art. 5.5 din contractul de credit nr B/2008 prin care banca a modificat dobânda fără consimțământul Clientului. Raportat la nulitatea absolută a clauzei contractuale care dă dreptul băncii de a modifica dobânda unilateral, se impune repunerea părților în situația anterioară, restabilirea pentru toată perioada menționată a ratei dobânzii, astfel cum a fost stabilită de către părți la momentul semnării contractului.

Reclamantul a invocat prevederile art. 37 lit. a din O.U.G. nr. 50/2010, arătând că rata dobânzii, la data de 11.05.2010, ar fi trebuit să fie calculată în funcție de: LIBOR la 3 luni + marja fixă stabilită inițial. Astfel, banca ar fi trebuit să indice modul de calcul al dobânzii stabilite inițial în contract și nu să indice modul de calcul al dobânzii stabilite în mod unilateral de către această.

 Trebuie de asemenea observat că, în condițiile scăderii veniturilor reclamantului din cauza crizei economice naționale, banca și-a maximizat profitul, ca urmare a suportării riscului majorării cursului valutar CHF, precum și ca urmare a creșterii marjei fixe și a dobânzii pretinse. 

Ca urmare a constatării nulității absolute a clauzelor contractuale, se impune revenirea la marja fixă rezultată din interpretarea contractului inițial, în scopul respectării prevederilor art. 93 lit. g pct. 1 din O.G. nr. 21/1992 coroborate cu dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010, care consacră formula de calcul a dobânzii ca fiind compusă din indicele de referință aferent monedei creditului, la care se adaugă marjă fixă stabilită și percepută la momentul încheierii contractului. Ca atare, pârâta trebuie să fie obligată să recalculeze nivelul dobânzii curente conform formulei marja fixă a băncii + indicele de referință LIBOR, începând cu data intrării în vigoare a ordonanței O.U.G. nr. 50/2010.

Contrar susținerilor pârâtei în astfel de litigii, modificarea clauzei referitoare la dobânda curentă în sensul respectării prevederilor legale nu reprezintă o ingerință nepermisă în convenția părților, ci este unica modalitate de a asigura continuarea raporturilor contractuale dintre părți. Libertatea contractuală nu poate fi concepută și exercitată decât în limitele prevăzute de legislația în domeniul protecției consumatorilor, legislație edictată în scopul de a restabili echilibrul contractual între părți aflate pe poziții inegale.

De asemenea, ca urmare a constatării nulității absolute a clauzelor contractuale referitoare la dobânda curentă, se va da eficiență principiului repunerii părților în situația anterioară, în sensul restituirii sumelor de bani achitate în baza acestor clauze abuzive.

Restituirea sumelor de bani percepute de către bancă în temeiul clauzelor constatate a fi abuzive este o consecință a principiului repunerii părților în situația anterioară, întrucât nulitatea produce efecte retroactive, sumele de bani achitate cu acest titlu fiind considerate ca nedatorate.

Astfel, clauzele abuzive pun probleme sub aspectul echilibrului contractual, în sensul că oferă băncii drepturi, în detrimentul consumatorului, respectiv, așa cum un act normativ trebuie caracterizat de previzibilitate, la fel și o clauză contractuală trebuie să fie astfel formulată, încât consumatorul să poată anticipa că, dacă o anumită situație intervine, o anumită consecință se produce.

 Convențiile de credit încheiate reprezintă contracte de adeziune, toate clauzele cuprinse în acestea fiind prestabilite de bancă, fără a da posibilitatea împrumutaților de a modifica sau a înlătura vreuna din aceste clauze din contractul standard. Reclamantul a susţinut că nu a avut posibilitatea de a negocia nici o clauză din convenția de credit, întregul act juridic fiindu-i impus, în forma respectivă de către Bancă. După acest an, obligația de plată a devenit excesiv de oneroasă, cu atât mai mult cu cât moneda creditului a devenit instabilă. Reclamantul a învederat că, de la semnare și până în prezent, banca a modificat unilateral procentul de dobândă, contrar bunei credințe și prevederilor legale.

 Acesta a menţionat că a achitat întotdeauna ratele lunare la timp, a fost consumator de bună credință, însă, observând faptul că prevederile contractuale stabilite inițial nu au fost respectate, în condiţiile în care au fost percepute comisioane abuzive și nelegale, a înţeles să formuleze prezența acțiune în față instanțelor de judecată.

În ceea ce privește caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, reclamantul a susţinut că, așa cum rezultă și din înscrisurile depuse la dosar, operatorii economici nu i-au oferit informații complete, corecte și precise asupra aspectelor esențiale legate de produsul oferit. Mai mult decât atât, operatorul economic l-a asigurat de faptul că riscul valutar este minim, iar francul elvețian este cea mai sigură monedă.   

De asemenea, reclamantul a susţinut că materialele publicitare din acea perioadă induceau subliminal această ofertă ca fiind cea mai bună alegere la momentul respectiv. Reclamantul a precizat că s-a adresat băncii în vederea contractării unui împrumut, fără a formula o solicitare explicită de acordare a unui împrumut în moneda CHF, iar la acel moment, banca i-a prezentat, ca singură variantă de creditare pe o putea accesa, contractarea unui credit în franci. Astfel, banca a impus efectiv creditul în CHF ca singura opțiune în care putea obține un credit bancar la acel moment care să-i satisfacă necesitățile reale.

Mai mult decât atât, este clar că în acea perioadă, pârâta a îndemnat și încurajat consumatorii către acest produs, cunoscând efectiv, în calitatea să de profesionist, modul în care cursul francului avea să evolueze sau putând, cel puțin, să previzioneze evoluția cursului de schimb valutar dat fiind faptul că, la acel moment, valoarea CHF se situa la un minim istoric, iar tendințele şi reacția pe termen mediu și lung ar fi fost de creștere.

Reclamantul a precizat că este adevărat că, la momentul contractării unui credit în moneda străină, şi-a asumat un risc rezultat din creșterea sau scăderea cursului acestei monede, însă a înțeles acest risc la o valoare foarte mică prin raportare și la celelalte monede în sensul că, de exemplu, moneda euro a înregistrat schimbări de curs valutar de o diferență incomparabilă cu francul elvețian.

Mai mult decât atât, la momentul contractării, banca i-a prezentat această monedă într-o lumină favorabilă, ca fiind una extrem de stabilă și care nu va înregistra diferențe de schimb valutar semnificative. Reclamantul a susţinut că aceste argumente au avut un rol hotărâtor în contractarea unui credit condițiile arătate.

De asemenea, reclamantul a menţionat că nu avea pretenția ca banca să-l consilieze, așa cum se susține, în sensul necontractării creditelor. Însă, în calitatea ei de profesionist și de co-contractant, trebuia ca, în mod obiectiv, să prezinte riscurile unui astfel de contract și, pretinzându-se de bună credință, așa cum l-a îndreptat spre acest produs, trebuia să-i aducă la cunoștință și existența unui risc și nu să-l inducă în eroare prin prezentarea monedei CHF ca fiind una care nu comportă riscuri.

Reclamantul a susţinut că i s-a specificat la acel moment că nu există un risc de hipervalorizare a acestei monede, prezentate ca având caracter stabil și a cărei evoluție nu va da naștere unor diferențe fundamentale de curs. În considerarea celor arătate, a solicitat instanței să constate, raportat la dispozițiile Legii nr. 193/2000 – caracterul abuziv al clauzei contractuale de risc valutar, având în vedere și faptul că în contract nu se specifică ce se întâmplă efectiv cu suportarea riscului în caz de devalorizare/hipervalorizare  a monedei CHF. Astfel, raportat la lipsă reglementării unui mecanism de suportare a riscului valutar, rezultă, fără putință de tăgadă, că riscul de hipervalorizare a monedei CHF urmează să fie suportat exclusiv de către împrumutați.

În ceea ce privește solicitarea în sensul de a se dispune stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF – leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioadă derulării contractului, reclamantul a menţionat faptul că, în vederea anulării/înlocuirii clauzelor abuzive, se impune revizuirea efectelor contractului prin înghețarea cursului de schimb valutar la valoarea de la momentul încheierii contractului, respectiv calcularea și plata ratelor de rambursare creditului la valoarea în lei a francului elvețian de la data încheierii contractului, pe întreaga perioadă de valabilitate a acestuia, întrucât obligațiile contractuale au fost asumate în condițiile economice existente la data încheierii contractului, când valoarea francului elvețian era la un minim istoric, iar, ca urmare a schimbării acestor condiții, este necesar ca și contractul să fie adaptat la noile împrejurări economice.

Având în vedere că schimbarea condițiilor economice a fost imprevizibilă, iar reclamantul nu a avut cunoștințe de specialitate în domeniul financiar-bancar care să îi permită anticiparea unei devalorizări vădite a leului față de francul elvețian, dar și de faptul că banca nu i-a pus la dispoziție nici o informație din care să reiasă riscurile de devalorizare a leului în raport cu francul elvețian, se poate considera că revizuirea efectelor contractului corespunde acordului de voință al părților, întrucât hipervalorizarea francului elvețian denaturează contractul de la scopul în vederea căruia a fost încheiat, schimbând natura acestuia, astfel că executarea lui în contextul actual nu mai corespunde voinței concordante a părților.

În susținerea capătului de cerere privind denominarea în moneda națională a plăților, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională, reclamantul a menţionat faptul că se impune ca executarea obligațiilor decurgând din acest contract să se facă în RON. Efectuarea plăților în valută implică suportarea unor costuri suplimentare în sarcină consumatorului ocazionate de schimbul valutar, cu consecința împovărării consumatorului, determinând o creștere a caracterului oneros al obligațiilor asumate de către acesta, fapt contrar principiului echității și bunei credințe, care trebuie să guverneze executarea contractului. Prin urmare, se impune calcularea și plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea cursului de schimb valutar de la momentul încheierii contractului pe întreaga perioadă de valabilitate a acestuia. 

În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 193/2000, O.G. nr. 21/1992, O.U.G. nr. 99/2006, O.U.G. nr. 50/2010, Legea nr. 288/2010, art. 15 din Constituţia României, art. 194 şi următoarele C.pr.civ., art. 480 şi art. 992 C.civ., Directiva nr. 93/13/CEE, art. 276 TFUE.

În susţinerea cererii, reclamantul a depus, în copie certificată pentru conformitate cu originalul: mod de calcul dobândă (filele 6-11), contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. CB/2008 (filele 12-24), scadenţar credit (filele 25-28), act adiţional nr. 2*22.12.2010 (filele 29-31), scadenţar credit informativ (filele 32-33, 38-39), act adiţional nr. 2/04.08.2011 (filele 34-37), extras de cont (filele 40-96).

Cererea a fost scutită de la plata taxei judiciare de timbru, în conformitate cu prevederile art. 29 lit. f din O.U.G. nr. 80/2013.

La data de 30.09, prin serviciul registratură, reclamantul a depus cerere precizatoare, prin care a indicat valoarea capetelor 1-6 de cerere, respectiv 19.265,76 lei şi 49.476 lei.

La data de 03.11.2016, prin serviciul registratură, pârâta O.B.R. S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, având în vedere că dispoziţiile contractului de credit nu sunt abuzive şi nu încalcă legislaţia din materia protecţiei consumatorului.

În motivarea întâmpinării, pârâta a arătat că respectivul contract de credit în litigiu a fost încheiat cu reclamantul în anul 2008, fiind vorba de contract de credit nevoi personale garantat cu ipotecă în franci elvețieni (CHF) încheiat în scopul satisfacerii anumitor nevoi proprii împrumutatului. Conform clauzelor contractuale,

Având în vedere faptul ca acest contract de credit a fost încheiat în 2008, rezultă că, dintre toate prevederile legale la care face trimitere reclamantul, nu sunt în niciun caz aplicabile în cauză dispoziţiile art. 92 şi 93 din O.G. nr. 21/1992, care au fost introduse prin O.U.G. nr. 174/2008, ordonanță care a intrat în vigoare în luna decembrie 2008, deci ulterior încheierii contractului, respectiv art. 8 lit. b din Legea nr. 289/2004 care a fost introdus prin aceeaşi O.U.G. nr. 174/2008.

În ceea ce priveşte dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010, pârâta a arătat că, după intrarea in vigoare a acestui act normativ şi alinierea contractului la rigorile ordonanței, în contract a fost introdusă o formulă de calcul a ratei dobânzii formată din marja fixă şi indice de referință variabil trimestrial. Astfel, împrumutații au fost notificați în vederea prezentării în unitățile teritoriale pentru punerea de acord a clauzelor contractuale cu cerințele imperative ale O.U.G. nr. 50/2010, însă nu au înțeles să dea curs invitației băncii. Pentru a complini cerințele legii, pârâta a procedat la aplicarea art. 95 alin. 2 din O.U.G. nr. 50/2010, în forma inițială a acestuia, sens în care a considerat că împrumutatul a acceptat tacit dispozițiile instituite de legiuitor  în beneficiul consumatorilor. 

Astfel, deşi acţiunea introductivă de instanţă a fost formulată ulterior adoptării noilor reglementări invocate, în realitate, caracterul abuziv al clauzelor contractuale trebuie să fie raportat la legislaţia care era în vigoare în momentul încheierii contractului şi al formulării acestor clauze, iar nu la reglementări viitoare pe care niciuna dintre părţi nu ar fi avut posibilitatea obiectivă de a le anticipa. Prin urmare, pârâta a considerat ca va trebui să fie supusă analizei strict perioada derulării creditului până la intrarea în vigoare a prevederilor O.U.G. nr. 50/2010 şi cu luarea în considerare a legislației existente la acel moment pentru fiecare tip de produs de creditare supus analizei.

În aceste condiţii, având în vedere principiul neretroactivităţii legii, potrivit căruia nulitatea unui contract sau a unei clauze contractuale se determină în raport cu prevederile legale în vigoare la data încheierii contractului,  rezultă că dispoziţiile legale indicate anterior şi pe care reclamantul susţine că banca le-ar fi încălcat la încheierea contractelor, în materie de dobândă, nu sunt incidente în cauză şi nu pot fi avute în vedere la soluţionarea pretenţiilor deduse judecăţii, pentru simplul motiv că aceste reglementări nu existau la momentul avut în vedere, adică la anul 2008.  Fiind reglementări ulterioare  încheierii contractelor nu se poate stabili nulitatea unei clauze prin raportare la aceste reglementări. Nu se confundă, aşadar, problema nulităţii clauzelor din contractele de credit cu problema unei adaptări sau modificări ulterioare a contractelor, pe calea unor acte adiţionale, în raport cu noile dispoziţii legale, respectiv sunt cele instituite prin O.U.G. nr. 50/2010.

În continuare, pârâta a menţionat că, potrivit art. 4 alin. 1 din  Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă creează în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. În speţă, reclamantul se prevalează atât de Anexa la lege, cât şi de criteriile generale prevăzute la art. 4. Evident însă, în măsura în care o clauză contractuală se încadrează în una dintre categoriile prevăzute în Anexă, nu mai este necesară calificarea acelei clauze pe baza criteriilor generale prevăzute de art. 4.

De aceea, pentru a determina clar limitele şi condiţiile judecăţii cererii de chemare în judecată, instanţa va trebui să stabilească mai întâi dacă şi în ce măsură clauzele considerate abuzive se încadrează sau nu în Anexa la Legea nr. 193/2000. Dacă o asemenea încadrare nu este posibilă, calificările făcute de reclamant sunt forţate, artificiale şi nu pot fi reţinute, înseamnă că, practic, discuţia pentru fiecare clauză pretins abuzivă se va purta cu privire la aplicabilitatea sau inaplicabilitatea în speţă a condiţiilor generale prevăzute de art. 4 din lege.

Pârâta a arătat că în niciunul dintre contractele încheiate şi anexate acţiunii introductive de instanţă nu se stipulează, nici direct, nici indirect, faptul că banca ar putea să modifice clauzele contractuale la care consumatorii, în calitate de împrumutaţi, şi-au exprimat consimţământul. Faptul că, de exemplu, dobânda indicată în contract se modifică pe parcursul executării acestuia este o consecinţă a caracterului variabil al dobânzii, astfel cum aceasta a fost stipulată la momentul încheierii contractului. În realitate, ceea ce se modifică este cuantumul dobânzii, iar nu clauza contractuală referitoare la dobândă, ca urmare a aplicării clauzelor contractuale agreate de părţi, care prevăd faptul că dobânda aplicabilă în contract este o dobândă variabilă, deci fluctuantă. Tot astfel, în cazul comisioanelor, ceea ce se modifică este cuantumul comisioanelor, iar nu clauza contractuală referitoare la comisioane.

Prin urmare, niciunul dintre contractele care fac obiectul prezentei acţiuni nu prevede dreptul băncii de a modifica în mod unilateral vreo clauză contractuală. Toate modificările care au apărut pe parcursul derulării contractului în raporturile dintre părţi sunt exclusiv rezultatul aplicării efective a clauzelor contractuale, astfel cum acestea au fost convenite şi asumate de către cele două părţi contractante.

Pârâta a invocat prevederile art. 1 lit. b din Anexa la Legea nr. 193/2000, arătând că nici această dispoziţie legală, la care reclamantul face trimitere indirect, nu este incidentă în cauză, deoarece niciuna dintre clauzele contractuale criticate de reclamantul nu obligă pe consumator la suportarea unor condiţii contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoştinţă la data semnării contractului. Astfel, reclamantul a cunoscut faptul că dobânda stipulată în contract este o dobândă variabilă, fluctuantă, creditul fiind supus unor comisioane de acordare/acordare şi gestiune, iar modalitatea de calcul a fost expres prevăzută în contract.

În acest sens, anterior semnării contractelor, reclamantul a putut consulta clauzele acestuia, au avut posibilitatea de a analiza şi studia cu atenţie fiecare dintre clauze, pentru a aprecia dacă acestea corespund sau nu intereselor acestora, sau, dimpotrivă, încalcă aceste interese. Dacă reclamantul ar fi ajuns la concluzia că unele dintre clauzele criticate nu corespund intereselor sau drepturilor acestora, ar fi putut opta pentru a nu încheia acele contracte, realizându-şi obiectivele şi necesităţile de creditare fie prin intermediul altor produse de gen pe care le oferea OTP la acel moment, fie de la alte instituţii bancare care ar fi putut, din perspectiva sa, să vină mai mult în întâmpinarea nevoilor consumatorilor.

În orice caz, reclamantul a avut posibilitatea reală, concretă, de a lua cunoştinţă despre fiecare dintre clauzele cu privire la care ar fi avut nelămuriri sau dubii. Împrejurarea că acest consumator a cerut sau nu lămuririle necesare, nu mai este o problemă care să ţină de caracterul abuziv al clauzei, ci de modul în care aceasta a înţeles să îşi apere propriile interese şi de diligenţele depuse în acest sens. În concluzie, posibilitatea reală de a cunoaşte toate condiţiile contractuale a existat, reclamantul a avut la dispoziţie suportul necesar din partea băncii în acest sens, precum şi bagajul de cunoştinţe necesar, având în vedere profesia acesteia, nu au solicitat sub nicio formă completarea sau modificarea clauzelor contractuale şi a ales să contracteze împrumuturile în conformitate cu ofertele puse la dispoziție.

Referitor la art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, în mod constant, în cadrul analizei fiecăreia dintre clauze, reclamantul ia în discuţie o pretinsă rea-credinţă a băncii în ceea ce priveşte modul în care au fost concepute clauzele contractuale.

În primul rând, contractele au fost încheiate cu respectarea întocmai a cadrului legal în vigoare la data încheierii lor, care nu cunoştea limitările şi interdicţiile instituite ulterior, abia prin O.U.G. nr. 174/2008. În al doilea rând,  contractul în discuţie este în deplină concordanţă cu practicile bancare generalizate în perioada de referinţă în care a fost încheiat, respectiv 2008, când creditul în România a cunoscut o expansiune extraordinară, pe fondul unei creşteri economice bazate în special pe operaţiuni speculative pe piaţa imobiliară şi pe o exacerbare a consumului. Aşadar, nu poate fi vorba de reaua-credinţă a băncii care, la încheierea contractului cu reclamantul nu a făcut altceva decât să ţină seama de prevederile legale şi practicile bancare curente.

Ca şi concluzie generală, pârâta a solicitat să reţineţi faptul că din punct de vedere subiectiv, poziţia acesteia pe piaţa serviciilor bancare în perioada de referinţă a fost una corectă, care s-a încadrat în comportamentul normal şi firesc în contextul economic dat, fiind respectate atât dispoziţiile legale, cât şi practicile bancare generalizate în sistem. Din acest punct de vedere, evident nu poate fi vorba de rea-credinţă, deoarece clauzele criticate de reclamant din contractele încheiate cu pârâta nu aveau nimic exorbitant în raport cu clauzele general practicate în sistemul bancar în perioada respectivă.

În continuare, pârâta a susţinut că dreptul băncii de a modifica unilateral dobânda nu este abuziv. În acest sens, a arătat că, prin contract s-a prevăzut expres faptul că dobânda aplicabilă împrumutului este o dobândă variabilă. Fiind vorba despre o dobândă variabilă, de esenţa acesteia este înregistrarea unor fluctuaţii, a unor modificări fie în sensul creşterii ei, fie în sensul reducerii. Acest aspect a fost cunoscut şi agreat de către ambele părţi, atât de către consumatori, cât şi de către bancă la momentul încheierii contractului.

De asemenea, deşi reclamatul critică faptul că banca avea dreptul de a modifica în mod unilateral dobânda, nu trebuie pierdut din vedere faptul că această modificare opera nu ca urmare a voinţei unilaterale şi arbitrale a băncii, ci ca urmare a punerii în aplicare, a executării clauzei contractuale care prevede că dobânda aplicabilă contractului este variabilă, potrivit acordului părţilor, în funcţie de anumiţi factori.

Totodată, este important să se facă o departajare clară între ceea ce înseamnă dobânda variabilă şi dreptul unilateral al băncii de a modifica dobânda, pe de-o parte, şi modul în care această prevedere contractuală a fost efectiv pusă în executare. Astfel, din moment ce părţile au agreat prin contract că, începând cu un anumit moment, dobânda care li se va percepe nu va avea un caracter fix, ci va fluctua în funcţie de anumiţi factori, este evident faptul că aceștia, semnând contractul, şi-au exprimat consimţământul faţă de aceste prevederi (art. 969 C.civ. în vigoare la încheierea contractelor). 

Practic, reclamantul critică faptul că banca ar fi modificat dobânda (dar nu oricum, ci făcând aplicarea clauzelor contractuale care îi permiteau să procedeze astfel, în condiţiile acolo menţionate), în mod unilateral, adică fără să ceară opinia împrumutaţilor asupra acestei modificări. O astfel de critică este vădit neîntemeiată din moment ce, pe de-o parte, debitorii şi-au exprimat consimţământul la aceste modificări ale dobânzii (în sensul creşterii sau reducerii ei) încă de la momentul încheierii contractului. Este firesc ca banca, în cazul dobânzii variabile, să aibă iniţiativa modificării acesteia, în condiţiile variaţiei indicilor de referinţă, dobânda fiind unul dintre elementele esenţiale ale contractului de credit, în lipsa căruia banca nu ar fi încheiat contractul, reprezentând practic „fructul civil” al sumei împrumutate.

În realitate, ceea ce reclamantul critică, însă doar la nivel principial, nu este dreptul băncii de a modifica unilateral dobânda, drept care decurge, aşadar, din esenţa variabilă a dobânzii, ci este modul în care a fost efectiv aplicată clauza contractuală care stabilea dobânda variabilă, nemulţumirea reclamantei provenind din faptul că dobânzile au crescut.

Pârâta a invocat prevederile pct. 1 lit. a alin. 1 din Anexa la Legea nr. 193/200, menţionând că acest text din lege a constituit premisa legalităţii practicilor bancare prin care s-au stipulat în contractele de credit dobânzi variabile. Deşi textul are în vedere strict aspectul referitor la notificarea modificării dobânzii, este neîndoielnic faptul că premisa (ipoteza) de la care porneşte este aceea a legalităţii dobânzii variabile şi a dreptului băncii de a modifica rata dobânzii. Prin urmare, este evident faptul că nu poate fi calificată ca fiind abuzivă clauza prin care se stabileşte în contractele de credit o dobândă variabilă şi dreptul băncii de a modifica această dobândă, pentru că însăşi Legea nr. 193/2000, în vigoare la data încheierii contractelor, admitea posibilitatea încheierii unor asemenea contracte, precum şi dreptul unilateral al instituţiei de credit de a modifica dobânda.

În ceea ce priveşte negocierea clauzelor contractuale referitoare la dobândă, pârâta a arătat că nu este vorba despre clauze impuse consumatorilor. Astfel: a) la momentul încheierii contractelor de credit exista o varietate de produse de creditare, selecţia aparţinând consumatorului în funcţie de varianta cea mai avantajoasă. Existenţa unor produse predefinite şi a unor contracte de credit standardizate nu afectează libertatea împrumutatului de a opta pentru un anumit tip de dobândă şi nici nu poate duce la concluzia caracterului nenegociabil al clauzei, opţiunea clientului fiind liber exprimată; b) prin completarea cererilor de creditare persoanele interesate au optat pentru un anumit produs care corespundea intereselor proprii; c) condiţiile generale aplicabile contractelor de credit prevăd care sunt condiţiile şi consecinţele fiecărui tip de dobândă şi totodată modul în care variază, acestea fiind analizate de către împrumutaţi; d) condiţiile de creditare specifice fiecărui contract, astfel cum au fost selectate de fiecare client sunt menţionate în contractul semnat de acesta şi particularizate în funcţie de opţiunile personale.

În concluzie, consumatorul a optat pentru un anumit tip de dobândă, iar opţiunea acestuia a fost pentru încheierea unor contracte de credit cu dobândă variabilă, in valuta CHF, fiind liber exprimată. Prin urmare, nu se poate considera că ar fi îndeplinită condiţia prevăzută la art. 4 din Legea nr. 193/2000, în sensul că «dobânda variabilă » ar fi fost impusă clienţilor băncii, deoarece aceştia aveau posibilitatea de a opta pentru un alt produs de creditare (de exemplu contractul de credit cu dobândă fixă, in valuta sau lei, pe toată durata creditării).

De asemenea, nu se poate reţine faptul că, în materie de creditare, clauza privind dobânda variabilă ar fi o clauză abuzivă, în sensul că ar crea un dezechilibru semnificativ între părţile contractate, pentru următoarele argumente :

a) Constituie clauze abuzive fie cele care sunt prevăzute în Lista anexă la Legea nr. 193/2000, fie clauzele contractuale care pot fi considerate abuzive prin efectele produse. Chiar dacă enumerarea nu este limitativă, în sensul că, potrivit art. 4 alin. 4, clauzele menţionate în Anexă au semnificaţia unor exemple, este de reţinut că lista nu cuprinde şi clauza referitoare la dobânda variabilă. Pe de altă parte, chiar noile modificări intervenite la sfârşitul anului 2008 permiteau în continuare comercianţilor folosirea unor dobânzi variabile. Aşadar, clauza privind dobânda variabilă nu numai că nu poate fi considerată  în sine drept o clauză abuzivă, dar chiar este recunoscută de legislaţia în vigoare şi reglementările comunitare ca fiind o clauză valabilă, frecvent utilizată în practica bancară.

b) Clauza privind dobânda variabilă nu poate fi considerată, prin efectele ei, că ar crea «un dezechilibru semnificativ între părţile contractante», deoarece, prin natura ei, ea nu acţionează doar în mod unilateral, în favoarea băncii, ci în mod «bilateral», în sensul că dobânda poate fie să crească, fie să scadă. Dobânda variabilă are, pe de-o parte, avantajul de a oferă pe întreg parcursul creditării cea mai bună dobândă în funcţie de condiţiile pieţei, permiţând consumatorilor să beneficieze de scăderi de dobândă şi, pe de altă parte, de a preîntâmpina pierderile inerente unei modificări intempestive a costurilor de finanţare; o dobândă fixă prezintă în mod cert avantajul plăţii unei rate fixe pe toata durata contractului, dar are dezavantajul de a nu putea fi modificată în funcţie de evoluţia viitoare a condiţiilor de piaţă. Aşadar, în sine, dobânda variabilă nu poate fi considerată ca fiind o clauză abuzivă.

 c) În ceea ce priveşte structura dobânzii variabile, teoretic, aceasta poate să varieze în funcţie de un singur indice (EURIBOR, LIBOR, ROBOR) sau în funcţie de mai mulţi factori care influenţează costurile resurselor Băncii, precum: condiţiile pieţei monetare, costurile generate de prevederi legale/administrative, care derivă din nivelul şi remunerarea rezervelor minime obligatorii, costul cu provizionarea obligatorie şi costurile de refinanţare pe pieţe şi nivelul mediu al dobânzii aferente depozitelor atrase de către Bancă. Concret, aceste modificări au respectat întru-totul mecanismul agreat prin contract, fiind determinate de modificarea factorilor care influenţează costurile resurselor OTP. Pârâta a precizat faptul că aceasta era o practică bancară generalizată şi permisă, în condiţiile în care nu exista nicio dispoziţie legală de natură să limiteze sau să interzică un asemenea mod de calcul al dobânzii variabile în raport cu mai mulţi factori. Mai mult, aceştia constituiau factori obiectivi, neavând niciun temei aserţiunea reclamantei în sensul că modificarea s-ar face discreţionar de către bancă.

Cu privire la buna-credinţă a băncii, pârâta a arătat că, în executarea clauzei privind dobânda variabilă, s-au respectat întocmai clauzele contractuale, în sensul că:  banca a afişat la sediul său toate modificările intervenite; banca a comunicat împrumutaţilor prin adrese scrise şi extrase de cont toate modificările intervenite. Pe cale de consecinţă, clauza care prevede aplicarea unei dobânzi variabile în contractele de credit, nu are caracter abuziv şi nu contravine prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Prin contractul încheiat, părţile au agreat ca dobânda percepută începând de la un anumit moment contractual, să devină, din fixă, variabilă. Aceasta a fost înţelegerea părţilor, iar, potrivit art. 969 din Codul civil de la 1864, în vigoare la momentul încheierii contractelor de credit: „Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.” În aceste condiţii, părţile, în deplină cunoştinţă de cauză, au agreat ca dobânda aplicabilă contractului să fie variabilă, aceasta fiind voinţa lor. Astfel, este inadmisibil ca, după 7 ani de la încheierea contractelor, una dintre părţi, în speţă, debitorul, să revină asupra consimţământului pe care l-au exprimat valabil la încheierea contractelor, nemulţumit fiind, de fapt, de aplicarea unor clauze contractuale pe care ei însăşi le-au agreat.

În mod cert, dacă indicatorii obiectivi care influenţează fluctuaţiile dobânzii ar fi cunoscut o astfel de evoluţie, încât dobânda să scadă faţă de nivelul pe care îl avea la data încheierii contractului, debitorii nu ar fi avut obiecţiuni faţă de această modificare şi nu ar fi apreciat clauza în temeiul căreia s-a produs această modificare, ca fiind abuzivă. În concluzie, faptul că debitorii sunt nemulțumiți de evoluţia pe care a cunoscut-o nivelul dobânzii pe parcursul derulării contractului nu este de natură a întemeia caracterul abuziv al clauzei care conferă caracter variabil al dobânzii.

Pârâta a susţinut că variația dobânzii nu este exclusiv influențată de politica băncii, ci are în vedere „valoarea dobânzii de referință pentru fiecare valută”, factor obiectiv, independent de voința furnizorului de servicii financiare. Interpretarea pct. 5.2 din contract trebuie să se facă prin raportare la integralitatea acestui punct şi nu defalcat pe fraze componente, pentru a evita riscul unor „interpretări” trunchiate, fără acoperire contractuală sau legală. 

Astfel, prin circumstanțierea elementelor care-i permit băncii modificarea unilaterala a dobânzii curente contractuale, prin indicarea unui criteriu care să-i dea băncii acest drept, această clauza nu încălcă prevederile legale incidente in materie, nefiind de natură să îl prejudicieze pe consumator. Această clauză care a dat dreptul împrumutătorului de a modifica unilateral dobânda a fost raportată la un indicator precis, individualizat, acest factor fiind valoarea dobânzii de referință pentru fiecare valută. 

După intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 174/2008, modificarea clauzelor contractuale, deci şi a celor legate de dobândă, nu a mai fost posibilă decât prin semnarea unui act adițional la contractul de credit. Așadar, începând cu data de 27.12.2008, modificarea unilaterală a ratei dobânzii nu a mai fost posibilă, fiind prohibită expres de lege şi nici nu a fost practicată de către societatea pârâtă în raport cu clienții săi.

De asemenea, clauza cuprinsă în contractul de credit încheiat, reglementând posibilitatea băncii de a ajusta rata dobânzii în funcție de politica băncii, nu îndeplinește niciuna dintre aceste condiții cumulative, după cum urmează: clauza a fost negociată, clauza nu creează un dezechilibru între drepturile şi obligațiile părților; clauza referitoare la rata dobânzii nu este contrară cerințelor bunei-credințe.

Clauzele contractului de credit nu se regăsesc printre exemplele de clauze abuzive prevăzute la pct. 1 lit. a din Anexa la Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți şi consumatori. Din prevederile contractului de credit, rezultă în mod evident atât faptul ca instituția pârâtă a oferit împrumutatului posibilitatea de a analiza clauzele contractuale, cât şi buna-credință a instituției sale, din moment ce acesta a avut posibilitatea de a studia clauzele contractuale înainte de semnarea contractului având posibilitatea să renunțe la semnarea acestora. De aici, rezultă că părțile contractante au acționat de pe poziție de egalitate în raportul comercial, neexistând niciun dezechilibru/niciun tratament preferențial vreunei părți semnatare a contractului de credit.

În ceea ce privește formula de calcul a ratei dobânzii şi așa-zisa „majorare” a marjei băncii, pârâta a arătă că în contractul încheiat de părți, în forma inițială a acestuia nu exista nicio referire la o asemenea formulă de calcul, iar legislația în vigoare la acel moment nici nu impunea o asemenea formulă de calcul pentru tipul de produs de creditare contractat de reclamant. Astfel, Legea nr. 193/2000 nu conține nicio referire la necesitatea stabilirii în contract a unei anumite formule de calcul a ratei dobânzii, impunând numai ca prevederile contractuale să fie redactate într-un limbaj clar, precis şi concis.

Reclamantul s-a aflat în eroare atunci când au luat ca reper noțiunea de „marja” a băncii, aceasta noțiune fiind introdusă abia prin O.U.G. nr. 50/2010. Dobânda era raportată la un indice de referință, însă nu era alcătuită dintr-o marjă fixă şi un indice de referință, neexistând nicio clauză contractuală care să susţină aceste afirmații ale reclamantului. În plus, dobânda are caracteristicile unui element negociat al contractului, fiind asumat de către părţile semnatare prin semnare, fiind de altfel criteriul esențial avut în vedere de client la momentul semnării contractului. O eventuală formulă de calcul a dobânzii ar trebui agreată de ambele părți contractante, astfel încât să fie respectat principiul echității.

Mai mult decât atât, algoritmul solicitat de către reclamant a fi utilizat, prin aplicarea unei formule de calcul a ratei dobânzii compuse din marja fixă de la momentul încheierii contractului + indice de referință, nu are nicio baza legală sau contractuală în condiţiile în care, la momentul acordării creditului, legislația în vigoare nu prevedea în sarcina creditorilor menționarea dobânzii ca fiind compusă din marjă + indice de referință sau o periodicitate la care banca era obligată să actualizeze rata de dobândă.

Interpretarea reclamantului în sensul nașterii unei obligații în sarcina băncii de aliniere a contractului de credit încheiat, anterior datei de 21.06.2010, la rigorile O.U.G. nr.50/2010 prin preluarea unei marje fixe stabilite prin contractul inițial  şi raportarea/adăugarea cotației LIBOR apare ca lipsită de temei juridic, fiind totodată de natura să afecteze echilibrul contractual creat prin dispozițiile agreate la momentul încheierii contractelor de creditare.

Clauzele referitoare la dobânzi şi comisioane sunt elemente care determină costul total al creditului şi împreună cu marja de profit formează prețul contractului, iar aprecierea asupra caracterului abuziv al clauzelor, potrivit normelor care transpun Directiva 93/19/CEE nu poate privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, cu condiția ca aceste clauze să fie clar şi inteligibil exprimate.

Pârâta a precizat că, în raport de prevederi art. 6 din Legea nr. 193/2000, în situația în care instanța constată caracterul abuziv al unor clauze contractuale, acele clauze nu îşi vor mai produce efecte în privința consumatorului. Pârâta a susţinut că nicio prevedere legala nu permite instanței să modifice o clauză contractuală în sensul  dorit de una dintre părți, întrucât s-ar aduce atingere principiului libertății contractuale. Nici jurisprudența comunitară nu legitimează o astfel de abordare a intereselor consumatorului din partea instanțelor naționale. Din interpretarea hotărârii C26/13 în cauza Kasler reiese că problema înlocuirii unei clauze abuzive nu se pune decât în cazul în care un contract nu ar mai putea să existe după eliminarea clauzelor abuzive, iar pentru înlocuirea unei clauze cu o alta cu un conținut diferit este necesar ca legislația internă să cuprindă o dispoziție legală cu caracter supletiv, ceea ce legislația romană nu cuprinde.

Dat fiind principiul înscris la art. 969 C.civ, singura posibilitate conferită instanței este aceea de a înlătura o clauză din contract, iar nu de a stabili o anumită formulă de calcul a dobânzii. Decisivă sub acest aspect este hotărârea CJUE pronunțată în cauza C618/10 unde se arată că art. 16 din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementari a unui stat membru care permite instanței naționale, atunci când constată caracterul abuziv al unei clauze contractuale, să completeze respectivul contract, modificând conținutul acelei clauze. În concluzie, instanța nu poate stabili prețul contractului, respectiv dobânda împrumutului la nivelul solicitat de una din părți în lipsa unui acord al părților şi al negocierii efective a acestora, părțile fiind singure în măsură să decidă sub acest aspect.

În continuare, pârâta a menţionat că, potrivit prevederilor contractuale, mecanismul de acordare și rambursare a creditului este următorul: Clientul deschide un cont în CHF la bancă (acest fapt este dovedit prin extrasele de cont ale fiecărui reclamant, depuse la dosar, în care se indică numărul contului în care apare mențiunea CH și precizarea „valuta CHF (Swiss franc)”; Banca virează suma împrumutată în CHF în contul respectiv (acest fapt este dovedit prin  art.1 din contractul de credit, prevedere care este confirmată de extrasele de cont ale fiecărui reclamant, depuse la dosar); Din contul respectiv suma creditului este transferată direct vânzătorului imobilului cumpărat de împrumutat, conform condițiilor agreate prin contractul de vânzare-cumpărare dintre aceștia (acest fapt este dovedit prin art. 4.2 din contractele de credit)”; Rambursarea se face în moneda în care s-a acordat creditul (CHF), pe care împrumutatul o procură la libera sa alegere, fie de pe piață (de la casele de schimb, de la alte bănci etc.), fie prin cumpărarea de CHF de la banca împrumutătoare. 

Prin urmare, în speță nu este vorba despre credite care ar fi doar „denominate” în CHF, cum se încearcă în mod voit și tendențios să se inducă ideea în cererea de chemare în judecată.  Denominat înseamnă că suma creditului a fost înregistrată și calculată în valuta creditului (CHF), dar tragerea creditului (adică, suma efectiv primită de client) și restituirea creditului prin plata ratelor s-ar face în moneda națională.

Aceasta este, de altfel, diferența esențială dintre situația dedusă judecății în acest dosar și situația: din Ungaria, vizată prin hotărârea CJUE din 30 aprilie 2014, pronunțată în cauza C - 26/13, Kásler împotriva băncii sau din Croația vizată prin sentința din 04.07.2013 a Tribunalului Comercial Zagreb. În timp ce în Ungaria și Croația petenții au primit împrumutul în moneda națională (forinți, respectiv kuna), numai denominarea creditului făcându-se prin raportarea la CHF cu titlu de referință, în România, Regulamentul BNR nr. 4/2005 prevede că pot fi efectuate operațiuni, în mod liber, fie în moneda naţională (leu), fie în valută, cu limitările prevăzute în mod expres.

Prin urmare, în virtutea principiului nominalismului monetar, sunt întru-totul valabile clauzele contractuale incriminate care stabilesc că împrumutatul restituie exact ce și cât a luat cu împrumut, în moneda în care s-a acordat (CHF). Clauzele incriminate de reclamant, ce prevăd rambursarea în moneda în care s-a acordat creditul (franci elvețieni - CHF) nu sunt nelegale/abuzive, ci constituie doar o aplicație a principiului nominalismului monetar. Astfel, nu este vorba despre o sarcină plasată nelegal/abuziv asupra consumatorului (debitor), ci despre o consecință firească a principiului nominalismului monetar, care înseamnă, în esență, că, dacă s-a primit 1 CHF, atunci legal trebuie rambursat tot 1 CHF, indiferent de fluctuațiile cursului de schimb CHF/RON dintre momentul acordării și cel al rambursării împrumutului. Cu alte cuvinte, debitorul trebuie să restituie băncii creditul în valuta (ca monedă) și în cuantumul (ca sumă) în care acesta a fost tras. Nu este vorba, deci, despre un comportament ilicit al băncii, ci doar de aplicarea unei norme legale.

Această regulă poate să fie și în favoarea debitorului dacă între data acordării și cea a rambursării creditului cursul de schimb valutar (CHF/RON) se depreciază (ceea ce s-a și întâmplat, de exemplu, în cazul clienților care au contractat credite în anul 2006, care în anul 2007 au beneficiat de scăderea cursului CHF/RON în anul 2007 față de anul 2006, când au contractat creditul – în acest sens la 15.20.2006 cursul era de 1CHF= 2,2147 RON, în timp ce la 15.20.2007 1 CHF= 2,0004 RON.

Dimpotrivă, ar fi o încălcare a principiului nominalismului monetar, consacrat legal, ca banca să fie obligată ca, deși a acordat creditul într-o monedă străină (CHF), să fie constrânsă să primească monedă națională (RON), la un curs de schimb stabilit aleatoriu și unilateral (și anume, cel aplicabil la data contractării creditului, așa cum solicită reclamant), ce ar conduce, în fapt, la rambursarea către bancă a unei sume diferite decât cea primită de reclamant. Astfel, constituind o aplicare a unui principiu legal (al nominalismului monetar), clauzele contractuale incriminate sunt exceptate de la controlul instituit de Directiva 93/13/CEE și de Legea nr. 193/2000

În cererea de chemare în judecată se susține că ar fi îndeplinite condițiile legale pentru calificarea clauzelor incriminate drept abuzive, conform art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori. Aceste susțineri nu țin însă cont de prevederile de excepție din cuprinsul art. 4 alin.6 din aceeași Lege nr. 193/2000, potrivit cărora „evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil”. Faptul că moneda în care se face rambursarea unui împrumut ține de obiectul principal al contractului este dincolo de orice dubiu.

În același sens, pârâta a arătat faptul că în Hotărârea din 30 aprilie 2014 pronunțată în cauza Kásler, CJUE a arătat că „ținând seama și de caracterul derogatoriu al articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 și de cerința unei interpretări stricte a dispoziției respective care rezultă din acesta, clauzele contractuale care se circumscriu noțiunii „obiectul principal al contractului”, în sensul acestei dispoziții, trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care, ca atare, îl caracterizează.”

În aceste condiții, pârâta a considerat că este greșit să se treacă direct la analiza condiţiilor de fond privind calificarea clauzelor drept abuzive, așa cum se face în cuprinsul cererii de chemare în judecată. În concluzie, din coroborarea celor de mai sus rezultă că prevederile contractuale referitoare la moneda în care creditul se acordă și este rambursat, reprezintă elemente esențiale în raport cu obiectul principal al contractului. Exprimarea clară și inteligibilă a clauzelor incriminate, care nu spun altceva decât că împrumutatul va rambursa creditul în aceeași monedă în care l-a primit (adică în CHF) este dincolo de orice dubiu. Într-un contract în care împrumutatul a optat să primească împrumutul în CHF, nu poate fi de conceput ca acesta să nu fi înțeles cu ajutorul gândirii logice clauzele care stipulau că trebuie să dea înapoi exact ce și cât a primit, mai ales că, după cum se vede, clauzele anterior menționate nu au fost redactate într-un limbaj abscons sau sofisticat, fiind dimpotrivă pe deplin clare și inteligibile. De altfel, prin cererea de chemare în judecată nici nu se invocă lipsa limbajului clar şi inteligibil, ci se incriminează pur şi simplu existenţa clauzelor.

În aceste condiții, clauzele contractuale ce stabilesc rambursarea creditului în aceeași monedă în care s-a acordat nu pot face obiectul evaluării naturii abuzive pe temeiul art. 4 alin. 6 din aceeași Lege nr. 193/2000, întrucât, astfel după cum a arătat CJUE în Hotărârea Kásler „articolul 4 alineatul 2 din Directiva 93/13 (transpus în dreptul român prin art. 4 alin. 6 din aceeași Lege nr. 193/2000) prevede astfel o excepție de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive care este prevăzut în cadrul sistemului de protecție a consumatorilor pus în aplicare prin această directivă…”.

Pârâta a arătat că, oricum, în speță nu sunt îndeplinite nici condițiile cumulativ prevăzute de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 pentru calificarea drept abuzive a clauzelor incriminate. Astfel, sunt nefondate susținerile reclamantului că respectivele clauze contractuale privind moneda creditului nu ar fi fost negociate în mod direct cu acesta. Din moment ce oferta băncii cuprindea şi alte tipuri de credite, în alte monede, iar reclamantul a ales un anumit tip de credit în CHF, el însuși solicitând băncii acordarea unui credit în CHF, apare de neînțeles inițiativa acestuia de a acuza banca că nu a negociat clauzele privind moneda în care se acordă și se rambursează creditul. De asemenea, nu s-a adus nici o dovadă că, anterior sau la momentul semnării contractelor de credit, reclamantul ar fi invocat caracterul abuziv/neclar al clauzelor incriminate sau ar fi transmis  o contraofertă băncii.

De asemenea, prin cererea de chemare în judecată se încearcă acreditarea ideii de rea-credință a băncii ce s-ar traduce prin faptul că, la data încheierii contractului de credit în litigiu, aceasta ar fi știut că cursul de schimb RON/CHF se va majora semnificativ (ba chiar ar fi cauzat această majorare) și, cu toate acestea, ar fi ascuns/nu ar fi informat reclamantul despre această perspectivă care, în opinia reclamantului, se impunea ca veritabilă „certitudine” la momentul acordării creditelor în cauză.

Cu titlu preliminar, se impune a se face precizarea că, la nivel strict juridic, reaua-credință invocată ca temei într-o acțiune în constatarea nulității absolute a unor clauze contractuale se impune a fi analizată prin raportare la momentul încheierii contractului de credit în litigiu și conduita unui subiect de drept determinat, care este parte într-un proces (în speță, O.B.R. S.A., care a fost parte la integralitatea contactului de credit la momentul acordării acestuia).

Astfel, afirmația că O.B.R. S.A. ar fi știut la momentul acordării creditelor în litigiu despre dublarea viitoare a cursului de schimb RON/CHF este absurdă și lipsită de orice fundament probatoriu  Fiind un element ce ține de răspunderea personală, este în sarcina celui care o invocă să dovedească reaua-credință a unui subiect de drept determinat la momentul asumării clauzei contractuale pretins nule. De asemenea, la fel de nefondate sunt susținerile din cuprinsul cererii de chemare în judecată că O.B.R. S.A. ar fi ascuns/ar fi indus în eroare/nu ar fi informat clienții despre posibilitatea modificării în viitor a cursului valutar CHF/RON. 

Pârâta a arătat că este important de subliniat în această privință că legislația în vigoare în perioada 2008 în care s-a acordat creditul în litigiu (O.G. nr. 21/1992, Codul Consumului etc.) cuprindea numai prevederi de ordin general cu privire la informarea consumatorilor în legătură cu caracteristicile produselor și serviciilor. Nici O.G. nr. 21/1992, nici Codul Consumului, nici Regulamentul BNR nr.3/2007, nici vreo altă reglementare în vigoare la momentul 2006-2008 nu prevedeau o obligație expresă a furnizorului de servicii de a informa debitorul în mod particular asupra riscului valutar. 

În acest sens, a precizat că obligația de informare presupune pe de o parte (i) deținerea de către debitorul obligației a unor informații pertinente (apte să influențeze consimțământul celeilalte părți) și, pe de altă parte, (ii) ignoranța creditorului să fie legitimă (să nu îi fie imputabilă). Pârâta a susţinut că banca nu avea cum să cunoască evoluția ulterioară a cursului de schimb CHF/RON la data încheierii contractelor de credit, atât banca, cât și clientul fiind pe aceeași poziție de cunoaștere în legătură cu  riscul valutar respectiv. În acest context este evident că banca nu putea furniza clientului informații pe care ea însăși nu le deținea.

Pe de altă parte, clientul nu se poate prevala de propria ignoranță. În primul rând, pentru că riscul valutar nu este un element abscons, sofisticat în cazul unui credit pe care clientul însuși alege să îl ia în monedă străină. Riscul valutar este un element inerent într-un contract de credit luat în monedă străină, după cum riscul inflației este de esența unui credit luat în moneda națională.  Riscul valutar este un element general cunoscut consumatorului, fiind de notorietate pentru oricine că diferențele de curs valutar influențează costurile de zi cu zi, în general prețul multor produse vândute în România fiind stabilit în euro și plătit în lei (telefon,  servicii de turism, autoturisme, servicii de transport aerian etc.). 

În al doilea rând, obligația de informare a unui furnizor nu poate substitui obligația proprie a clienților de a se informa. Esențial în speță este și faptul că reclamantul și-a reiterat angajamentul de a rambursa împrumutul în CHF în cadrul unor acte în formă autentică în fața notarilor publici (este vorba de contractele de ipotecă imobiliară încheiate pentru garantarea rambursării creditului, în care se menționează expres că suma garantată este suma luată cu împrumut în CHF + dobânzile, comisioanele aferente, conform contractului de credit semnat). Or, în condițiile în care, în cuprinsul încheierii de autentificare a fiecărui contract de ipotecă, notarul public atestă că după citirea actului, părțile au consimțit la autentificarea acestuia, afirmații formulate după șase/zece ani că de fapt semnatarii nu ar fi cunoscut la ce se obligă sunt cu totul lipsite de temei.

Oricum în speță, O.B.R. S.A. nu s-a limitat la a informa în mod generic reclamantul, ci a informat expres asupra riscului fluctuării cursului valutar. Obligația băncii de informare a clientului la momentul acordării creditului vizează condițiile de creditare, adică dobânzile, comisioanele sau garanțiile puse în sarcina împrumutatului, posibilitatea deprecierii sau aprecierii unei monede străine neputând fi inclusă în această obligație. Banca este un profesionist ce urmărește să îşi „vândă” produsele, neputându-i-se imputa faptul că nu a adus la cunoștința cocontractantului posibilitatea deprecierii unei valute peste o anumită perioadă de timp.

 Pârâta a arătat că, pe de o parte, cursul valutar fluctuează indiferent de monedele avute în vedere. Acesta este un aspect notoriu, cunoscut şi de cel mai puțin avizat consumator. Însă nu acesta a fost reclamat în cauza de faţă, ci diferența dintre cursul de la momentul contractării şi cel ulterior. Or, deși este de notorietate fluctuația cursului monetar, nimeni nu poate să prevadă care vor fi diferențele concrete şi cu cât acest curs va creşte sau va scădea.

 Având în vedere notorietatea aspectului privind fluctuația cursului valutar, în acord cu statuările practicii judiciare, pârâta a apreciat că nu era necesară o informare expresă în acest sens a împrumutaților, orice persoană cunoscând că în condițiile în care contractează un credit în valută trebuie să îl restituie în aceeași monedă, iar valuta respectivă poate varia în raport  de moneda națională, dată fiind perioada mare de timp în care se desfășoară relațiile contractuale.

 Evoluția pieței financiare este influențată de numeroși factori imprevizibili, neputând fi anticipată, în concret, valoarea cu care o monedă se va aprecia sau deprecia în raport de alta. Simplul fapt că banca este un profesionist al sistemului financiar bancar nu implică în mod necesar cunoașterea de către aceasta a modului cum va evolua cursul valutar, cu atât mai mult cu cât perioada contractuală este una îndelungată.

În condițiile în care un consumator cercetează ofertele de pe piață sau ale unui singur agent economic şi o alege pe cea care îi oferă posibilitatea obținerii celei mai mari sume, nu poate fi reținută o culpă a societății pârâte.  Nu se poate pretinde unei instituții de credit, în mod legitim, să sfătuiască un client în sensul neacceptării unei oferte din portofoliul său, în condițiile în care scopul oricărui agent economic este obținerea de profit.

Clauzele privind moneda creditului nu creează în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Ca premisă, ca și în cazul bunei-credințe, analiza condiției privind existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în vederea exercitării controlului privind caracterul abuziv al unei clauze contractuale, se face raportat la momentul realizării acordului de voință al părților, adică la data încheierii contractului de credit. În acest sens, este cu totul eronată abordarea din cuprinsul cererii de chemare în judecată, prin care se încearcă dovedirea dezechilibrului contractual nu prin raportare la data acordării creditului, ci prin reglementări și elemente de fapt ulterioare încheierii contractului de credit.

De asemenea, echilibrul/dezechilibrul contractual se apreciază global, prin raportare la ansamblul drepturilor și obligațiilor tuturor părților În acest sens, se trec sub tăcere în mod voit avantajele de care au beneficiat clienții la contractarea creditului în CHF, avantaje care trebuie în mod obligatoriu avute în vedere la aprecierea echilibrului contractual de la data acordării creditului. În perioada acordării creditelor în CHF, dobânda la împrumuturile în CHF era fără nici un dubiu mai mică decât dobânda la EUR și mai ales față de dobânda la RON, o diferență de câteva procente la dobândă reprezentând un avantaj important, esențial, în derularea unui credit încheiat pe o perioadă de 25 de ani, avantaj care fără îndoială a fost luat în calcul de către debitori în momentul în care au optat pentru un credit în CHF.

Privite în ansamblul lor, drepturile și obligațiile părților apar ca fiind echilibrate: pe de o parte clientul primește o sumă de bani în CHF cu ajutorul căreia cumpără imediat imobilul dorit la o dobândă mai bună decât dacă ar fi luat creditul în RON, iar în contrapartidă își asumă obligația de a rambursa împrumutul în aceeași monedă în care l-a primit, asumându-și posibilele fluctuații ale cursului valutar de-a lungul celor douăzeci-treizeci de ani de contract.  Dacă nu dorea să își asume riscul fluctuațiilor cursului valutar, clientul avea posibilitatea să opteze pentru un credit în RON, pentru care însă dobânda ar fi fost mult mai mare.

În acest context, o clauză contractuală ce prevede că împrumutatul va restitui creditul în aceeași monedă în care l-a primit ține de însăși esența împrumutului (esență consacrată legal prin art. 1578 C.civ. 1864) și nu poate crea un dezechilibru semnificativ, în detrimentul consumatorului. Prin urmare, să stipulezi în contract că cel împrumutat se angajează să restituie ce și cât a primit cu titlu de împrumut este de natură să asigure un just echilibru între drepturile și obligațiile părților.

Este, prin urmare, indubitabil, că față de natura contractului și moneda în care reclamantul a ales să ia creditul, clauzele contractuale care stipulau rambursarea în aceeași monedă a creditului nu atestă existența vreunui dezechilibru contractual. De asemenea, nu pot fi reținute nici susținerile reclamantului că doar acesta suportă riscul valutar. Modul de formulare a clauzelor contractuale contestate nu conduce la o astfel de concluzie.

 În ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect modificarea contractului de credit conform propunerii unilaterale a reclamantului, pârâta a arătat că prin acest capăt de cerere se solicită instanței să înfrângă/limiteze forța obligatorie a contractelor încheiate de părți prin obligarea unei părți să accepte schimbările propuse unilateral de cealaltă parte, în sensul: modificării monedei în care se rambursează creditul (din CHF, după cum prevede contractul) în RON (după cum dorește reclamantul) și impunerii unui curs de schimb, neprevăzut contractual, dar dorit de reclamant, cu consecința scăderii sumelor de bani pe care aceștia le au de restituit în raport de ce au primit cu titlu de împrumut. 

Principiul forței obligatorii a contractului este consacrat de art. 969 alin. 1 C.civ. 1864, sub imperiul căruia s-au încheiat contractele de credit în litigiu, principiu fundamental reconsacrat prin art. 1270 C.civ. Componenta esențială a forței obligatorii a contractului este aceea că părțile contractante sunt ținute să execute întocmai, una față de cealaltă, toate obligațiile la care s-au angajat și să respecte clauzele contractuale în integralitatea lor. În acest context, forța obligatorie a contractului se impune nu doar părților, ci și instanțelor de judecată, de unde consecința că nu se poate interveni judiciar în contracte, pentru a le modifica sau a dispune încetarea lor, în absența unui temei legal expres care să stabilească o derogare/excepție de la principiul forței obligatorii.

Pârâta a învederat că nu a identificat în cuprinsul acestei ample acțiuni temeiul juridic concret în baza căruia se solicită rambursarea creditului în altă monedă decât cea în care s-a acordat (adică, în RON în loc de CHF), nici fixarea („înghețarea”) cursului CHF/RON la nivelurile din momentul contractării creditului, pentru simplul motiv că un astfel de temei juridic nu există. Dimpotrivă, există un temei legal ce permite stipularea în contractele de împrumut că împrumutatul va restitui „suma numerică arătată în contract” (adică, în cazul de față suma împrumutată în CHF) – art. 1578 C.civ. 1864.

De asemenea, este exclusă teoria impreviziunii în prezentul dosar, având în vedere că, potrivit art. 10 din contract, reclamantul a luat la cunoștință de noțiunile de „conversie valutară” şi de „curs de schimb valutar”.

În conformitate cu art. 2-4 ale Regulamentului 3/2007, la data acordării creditului, pârâta avea în portofoliul de produse atât produse de creditare în lei, cât şi produse de creditare în alte valute (Euro, CHF, USD), astfel încât contractarea creditului  în altă monedă a ținut exclusiv de opțiunea reclamantului. Prin urmare, aserțiunile formulate la modul general conform cărora băncile ar fi omis să informeze consumatorul asupra riscului de hiper-valorizare a CHF, asupra faptului că CHF este o monedă instabilă etc., nu pot fi luate în considerare la modul concret, de natură a produce efecte juridice cu caracter sancționator, în contextul în care din contractul de credit rezultă că obligația de informare asupra riscului valutar a fost îndeplinită, iar reclamantul a considerat ca vrea să contracteze în aceste condiții.

Decizia clientului a venit ca urmare a posibilității contractării creditului într-un cuantum mai mare decât în cazul unui credit acordat în lei, astfel încât acesta corespundea nevoilor sale la momentul contractării. Așa cum se menționează în mod expres în contract, reclamantul poate face plăți în lei sau în orice valută dorește, deci solicitarea denominării plăților este lipsită atât de obiect, cât şi de interes.

În ceea ce privește modalitatea de  rambursare a creditului, aceasta se face în conformitate cu clauzele din contractul de credit care prevăd faptul că „Rambursarea ratelor lunare se va efectua de către Client în conturile curente ale Împrumutatului deschise la Bancă în aceeași monedă în care a fost acordat creditul. Clientul poate opta şi pentru depunerea sumelor datorate în orice altă moneda pentru care Împrumutatul are deschis un cont curent, Banca având dreptul să realizeze conversia valutară începând cu ora 00 a datei scadenţei lunare, folosind cursurile de schimb valutar practicat de Bancă la acea dată, cu respectarea normelor legale în vigoare. Banca are dreptul la libera alegere a ordinii în care va utiliza disponibilitățile din conturile deschise în diferite valute, iar utilizarea disponibilităților respective se va face până la limita rambursării integrale a sumelor datorate.”

Așadar, reclamantul are posibilitatea legală şi contractuală să plătească ratele în orice moneda dorește. Mai mult decât atât, în contractul de credit este prevăzut faptul că „Clientul declară şi garantează, pe proprie răspundere, că a luat la cunoștință faptul că există o fluctuație permanentă a cursurilor de schimb valutar între monede, fluctuație determinată de condițiile pieței, Banca neavând nici un control asupra acesteia. Prin urmare, Clientul acceptă toate riscurile aferente cursului de schimb asociate contractării unui împrumut într-o monedă diferită de cea în care își încasează venitul. Clientul exonerează banca de orice pretenție în legătură cu efectele nefavorabile ale fluctuațiilor cursului de schimb valutar”.

Totodată, pârâta a precizaz faptul că prevederile contractuale respectă întru-totul textul de lege incident, şi anume art. 2164 C.civ. Prin urmare, principiul nominalismului este unul clasic, tradițional, fiind prevăzut de legiuitor încă din 1865.

În realitate, în cazul creditelor acordate în valută nu este vorba de nicio clauză abuzivă, pentru că nu banca a instituit printr-o clauză în contract regula nominalismului, ci însuşi legiuitorul, neputându-se abdica de la acest principiu, deoarece teoria clauzelor abuzive nu înseamnă negarea unor principii sau a unei reguli tradiţionale de funcţionare ale unor instituţii juridice. Chiar dacă în contractul de credit sau în graficul de rambursare figurează o asemenea clauză de risc valutar, aceasta nu este altceva decât reproducerea, preluarea principiului nominalismului consacrat de lege. Or, prin acţiunea de fata, prin care se pretinde eliminarea riscului valutar, prin îngheţarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului, practic se solicită nesocotirea principiului legal al nominalismului. De aceea, în realitate, discuţia este în mod greşit plasată în planul clauzelor abuzive, deoarece de plano nu este vorba de nicio clauză abuzivă, ci de aplicarea unei dispoziţii legale.

Întrucât principiul nominalismului este unul legal, excepţiile de la acest principiu nu pot fi instituite pe cale jurisprudenţială, ci doar pe cale legală.

În continuare, pârâta a susţinut că modificarea contractului conform solicitării reclamantului ar lipsi de cauză contractul în litigiu și ar conduce la ruperea echilibrului contractual și nu la refacerea echilibrului acestuia. Restituirea în echivalent RON (la cursul de schimb de la data tragerii) a creditului acordat, tras și încasat în CHF la costurile produsului de creditare în CHF echivalează cu o nerestituire a creditului. Or, o autorizare a clienților să își execute doar parțial obligația de rambursare ne-ar provoca pierderi fără o justă cauză. Pârâta a arătat, de asemenea, că dobânda, constituind elementul principal al prețului creditului, a constituit în consecință elementul determinat în alegerea produsului de către clienți. Chiar dacă, global, costul total al creditării în franci s-a dovedit mai mare până în acest moment din cauza aprecierii francului, dacă s-ar da curs cererii reclamantului s-ar ajunge la situația în care clienții au beneficiat de o dobândă redusă, la CHF, și-au îndeplinit obiectivul achiziționării imobilului dorit, dar solicită acum rambursarea în RON, în baza unui grafic de rambursare care să țină seama de dobânda (mult mai mică) în CHF. A da  curs unei asemenea cereri ar echivala cu ratificarea unui veritabil „abuz de drept” al consumatorului, care, sub aparența unei victimizări, nu urmărește în fapt altceva decât să plătească mai puțin decât a primit cu titlu de împrumut. De altfel, indicele principal care cuantifică costul de creditare în CHF de la alte instituții de credit, LIBOR CHF, a scăzut din 2008 până în prezent. În fapt, modificarea monedei în care s-a acordat creditul (din CHF în RON) și autorizarea reclamantului să ramburseze mai puțin decât au primit ar perturba drastic echilibrul contractual. Prin urmare, în materia creditelor în valută problema riscului valutar la care este expus consumatorul nu este susceptibilă de  soluționare pe calea unor acțiuni  întemeiate pe Legea nr.193/2000 având în vedere că riscul valutar este suportat de consumator, nu în temeiul unei pretinse clauze abuzive din contractul de credit, ci este consecința nominalismului consacrat de lege.

În concluzie, se poate constata cu ușurință că cererea de chemare în judecată urmează o abordare mai degrabă emoțională și unilaterală, strict din perspectiva intereselor economice ale debitorilor, decât una juridică. Invalidarea unor clauze contractuale și obligarea unei părți la modificarea contractului conform solicitărilor unilaterale ale celeilalte părți nu se pot dispune pe baza unor asemenea abordări, lipsite de orice fundament legal și probatoriu.

Capătul de cerere privind restituirea sumelor plătite nedatorat de către reclamant, cu titlu de dobândă sau de comisioane, în temeiul clauzelor contractuale abuzive, cu privire la care a fost solicitată constatarea nulităţii  prin prezenta acţiune, de la data încasării acestora şi până la data perceperii lor, se impune a fi respins, având în vedere că toate dobânzile şi comisioanele percepute de bancă se întemeiază pe aplicarea prevederilor contractuale agreate de părţi.

Reclamantul îşi întemeiază pretenţia pe principiul îmbogăţirii fără justă-cauză, însă contractul de credit este valabil în integralitatea sa şi îşi produce efectele ca atare. În temeiul acestora, dobânzile şi comisioanele au fost datorate către bancă şi corect percepute de aceasta, motiv pentru care se impune respingerea acestui capăt de cerere.

Toate plățile efectuate de către reclamant în contul creditului (rata de capital + rata de dobândă) au fost plăți datorate în temeiul unui contract valabil încheiat, ale cărui prevederi au fost respectate de către O.B.R. S.A. De asemenea, contractele de credit reprezintă contracte cu executare succesivă, deoarece obligația împrumutatului se execută în timp, prin rate succesive, iar obligația împrumutătorului de a lăsa la dispoziția celui dintâi suma de bani, se întinde pe toată durata contractuală.

Astfel, admiterea acestei acțiuni nu poate produce efectul restituirii sumelor deja achitate. Conform teoriei generale a obligațiilor contractuale, anularea unei clauze dintr-un contract cu executare succesivă, nu poate produce efecte retroactive, ex tunc. Acest fapt se explică, prin imposibilitatea uneia dintre părți de a returna folosința asigurată de cealaltă parte. În situația în care numai banca ar fi obligată la restituirea sumelor deja achitate, s-ar crea o situație inechitabilă, caracterizată juridic de îmbogățirea fără justă cauză a împrumutaților. Patrimoniul acestora s-ar îmbogăți cu sumele de bani echivalente clauzelor eliminate, in timp ce patrimoniul Băncii nu s-ar reîntregi cu echivalentul folosinței sumelor acordate prin contractul de credit.

În drept, au fost invocate prevederile art. 205 şi următoarele C.pr.civ.; Legea nr. 193/2000;  O.G. nr. 21/1992; O.U.G. nr. 99/2006; O.U.G. nr. 50/2010, art. 969 şi art. 1578 C. Civ. 1864, art. 1270 şi art. 2164 C.civ., O.U.G. nr. 174/2008, Regulamentul BNR nr. 4/2005.

În susţinerea întâmpinării, pârâta a depus, în copie certificată pentru conformitate cu originalul: cerere de credit (filele 160-162), act adiţional nr. 1/22.12.2010 (filele 163-165), act adiţional nr. 2/04.08.2011 (filele 166-168), notificare nr. 70299/08.09.2010 (filele 169-170).

La data de 11.01.2017, prin serviciul registratură, pârâta a depus, în copie certificată pentru conformitate cu originalul, act adiţional din 20.09.2010 (filele 186-193).

Instanţa a încuviinţat, pentru ambele părţi, proba cu înscrisuri.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:

Între pârâta O.B.R. S.A., şi reclamantul B.S.D. a fost încheiat contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. B/2008 (filele 12-24), având ca obiect acordarea unui credit în cuantum de 26.600 CHF, pentru o perioadă de 129 de luni.

Conform art. 5.2 din contract, „dobânda este variabilă, putând fi modificată în mod unilateral de către Bancă în funcţie de politica O.B.R. S.A., de costurile de finanţare ale Băncii, de evoluţia pieţei financiar-bancare, luând în considerare valoarea dobânzii de referinţă pentru fiecare valută (ex: EURIBOR (EUR) / LIBOR (CHF) / ROBOR (RON) etc.),  fără a exista consimţământul clientului. Noul procent de dobândă se va aplica la soldul creditului rămas de rambursat începând cu data de aplicare stabilită de Bancă. Modificarea dobânzii va duce la recalcularea dobânzii datorate.”

De asemenea, art. 5.3 prevede că „Noul procent de dobândă va fi comunicat împrumutatului prin intermediul unei scrisori simple sau extras de cont la adresa de corespondenţă specificată de acesta sau prin afişare la sedile unităţilor bancare. Clientul consimte că această metodă de notificare este suficientă, nefiind necesară încheierea unui act adiţional la prezentul contract de credit în acest sens, renunțând la orice eventuală plângere/opoziţie/contestaţie ulterioară.”

Instanţa mai reţine că, potrivit art. 5.5 din contract, „calcularea dobânzii lunare aferente creditului se va efectuat în baza unul an de 360 de zile şi o lună de 30 de zile, unitate de timp care va fi aplicabilă inclusiv perioadei cuprinse între data tragerii creditului şi data primei plăţi, după formula: V = C x d (%) p.a. /360 x 30 zile”

Astfel, conform art. 5.1, la data încheierii contractului, reclamantul datora o dobândă în cuantum de 6,99%.

 Urmare a cererii reclamantului înregistrate sub nr. 1261/02.08.2011, între părţi a fost încheiat actul adiţional nr. 2/04.08.2011 (filele 34-37), care prevede că „pe perioada suspendării ratelor lunare de credit, calcularea dobânzii lunare aferente creditului se va efectua în raport cu numărul efectiv de zile trecut între scadenţe şi anul de 365 sau 366 de zile după formula: V = C x d (%) p.a. / 365 sau 366 x nr. de zile” (art. V).

Prin actul adiţional de aliniere la prevederile O.U.G. nr. 50/2010 (filele 186-193), rata dobânzii curente a fost stabilită ca procent anual în funcţie de indicele de referinţă LIBOR CHF la 3 luni (0,22% la data semnării actului adiţional), la care se adaugă marja fixă a băncii de 6,77%, care poate fi modificată doar ca urmare a modificărilor legislative care impun în mod expres acest lucru. Astfel, rata dobânzii a rămas nemodificată, fiind percepută în continuare o dobândă de 6,99%.

În drept, potrivit art. 1 din Legea nr. 193/2000, orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate, fiind interzis comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Art. 4 alin. 1 din acest act normativ stabileşte că o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Potrivit art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

De asemenea, în ce priveşte noţiunea de clauză abuzivă, art. 3 alin. 1 din Directiva nr. 93/13/CEE atribuie acest caracter clauzelor contractuale care nu s-au negociat individual şi, în contradicţie cu exigenţa de bună-credinţă, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

Din ambele reglementări rezultă aceleaşi condiţii care imprimă unei clauze contractuale caracter abuziv şi anume: clauza să nu fie negociată individual şi să se creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorilor.

În speţă, instanţa reţine că reclamantul se circumscrie noţiunii de consumator în accepţiunea art. 2 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, întrucât este o persoană fizică şi a încheiat contractul de credit pentru satisfacerea unor nevoi personale.

Referitor la caracterul nenegociat, instanţa stabileşte că acesta se regăseşte cu privire la clauzele cuprinse la art. 5.2, art. 5.3, art. 5.5, întrucât contractul de credit se încadrează în categoria contractelor preformulate, iar menţiunile privind faptul că banca poate modifica în mod unilateral dobânda au fost stabilite unilateral şi anterior de către banca pârâtă, neputând fi modificate la solicitarea clienţilor.

Conform art. 3 alin. 2 din Directiva nr. 93/13/CEE, se consideră întotdeauna că o clauză nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar consumatorul nu a avut posibilitatea de a influenţa conţinutul clauzei, în special în cazul unui contract de adeziune, faptul că anumite aspecte ale unei clauze sau o anumită clauză au fost negociate individual neexcluzând aplicarea prezentului articol pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a acestuia indică faptul că este, cu toate acestea, un contract de adeziune. 

Instanţa reţine că serviciile de creditare contractate de reclamant vizează un domeniu strict reglementat şi controlat, cel bancar, iar pe piaţa aferentă acestor servicii, pârâtă nu deţine o poziţie de monopol, consumatorii având posibilitatea de a studia ofertele mai multor instituţii bancare şi de a decide în raport de propriile interese.

Însă, aducerea la cunoştinţa consumatorului a contractului de credit nu reprezintă negociere, ci o componentă a dreptului la informare, iar posibilitatea consumatorului de a opta între diferite servicii aflate pe piaţa bancară nu reprezintă negociere, având în vedere că pentru fiecare tip de serviciu există un contract preformulat de către prestatorul de servicii, cu privire la care consumatorul nu poate aduce modificări. De asemenea, faptul că reclamantul ar fi putut negocia valoarea dobânzii nu prezintă relevanţă, având în vedere că se solicită constatarea caracterului abuziv cu privire la posibilitatea băncii de modificarea unilaterală a acestui element esenţial al contractului de credit.

Mai mult, potrivit unei jurisprudenţe constante a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, sistemul de protecţie pus în aplicare prin Directiva nr. 93/13/CEE se bazează pe ideea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de vânzător sau de furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi de nivelul de informare, situaţie care îl conduce la adeziunea la condiţiile redactate în prealabil, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora (Hotărârea din 27 iunie 2000, Oceano Editorial şi Solvat Editores şi Hotărârea din 26 octombrie 2006, Mostaza Claro) drept pentru care, pentru a asigura protecţia urmărită de această directivă, Curtea a subliniat, în mai multe ocazii, că situaţia de inegalitate care există între consumator şi vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr-o intervenţie pozitivă, exterioară părţilor din contract.

În acest sens, instanţa reţine că pârâta nu a făcut nicio dovadă în sensul existenţei unei negocieri în cazul contractelor de credit pentru persoane fizice, nefiind depusă la dosar corespondenţa specifică unei asemenea etape anterioare încheierii contractelor sau contracte încheiate cu alţi clienţi, în aceeaşi perioadă, şi care să cuprindă modificări ale clauzelor a căror înlăturare se solicită de către reclamant.

Pentru a se constata caracterul abuziv al clauzelor cuprinse la art. 5.2, art. 5.3 şi art. 5.5  din Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. B/2008, este necesar ca reclamantul să justifice şi să probeze faptul că aceste clauze prin ele însele sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. 

În ceea ce priveşte clauzele referitoare la dobândă (art. 5.2, art. 5.3 şi art. 5.5 din contract, respectiv şi art. V din actul adiţional nr. 2/04.08.2011), instanţa reţine că reclamantul a contestat majorarea dobânzii în mod unilateral de către pârâtă.

Astfel, clauzele anterior menţionate, care dau dreptul băncii de a modifica dobânda, conform deciziei sale, ar putea fi considerate abuzive numai în măsura în care, prevalându-se de aceste dispoziţii, pârâta ar fi majorat dobânda în mod unilateral, fără acordul reclamantului.

Cu toate acestea, instanţa constată că dobânda în cuantum de 6,99% a fost menţinută de către bancă, inclusiv după alinierea contractului de credit la prevederile O.U.G. nr. 50/2010.

Conform art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010 (forma în vigoare la data de 17.09.2010), „În contractele de credit cu dobândă variabilă se vor aplica următoarele reguli: a) dobânda va fi raportată la fluctuaţiile indicilor de referinţă EURIBOR/ROBOR/LIBOR/rata dobânzii de referinţă a BNR, în funcţie de valuta creditului, la care creditorul poate adăuga o anumită marjă, fixă pe toată durata derulării contractului; b) marja dobânzii poate fi modificată doar ca urmare a modificărilor legislative care impun în mod expres acest lucru; c) în acord cu politica comercială a fiecărei instituţii de credit, prin excepţie de la prevederile lit. b), valoarea marjei şi valoarea indicilor de referinţă pot fi reduse; d) formula după care se calculează variaţia dobânzii trebuie indicată în mod expres în contract, cu precizarea periodicităţii şi/sau a condiţiilor în care survine modificarea ratei dobânzii, atât în sensul majorării, cât şi în cel al reducerii acesteia; e) elementele care intră în formula de calcul a variaţiei dobânzii şi valoarea acestora vor fi afişate pe site-urile şi la toate punctele de lucru ale creditorilor.” 

Analizând aceste prevederi contractuale, instanţa constată că banca a acţionat în mod legal, determinând marja fixă ce intră în formula de calcul a dobânzii ca diferenţă dintre dobânda stabilită iniţial (6,99%) şi indicele LIBOR CHF la 3 luni valabil la data de 20.09.2010, (0,22%), rezultând, astfel, o marjă fixă de 6,77%.

Instanţa mai reţine că modificarea dobânzii nu se mai poate produce ulterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, având în vedere că, prin art. 37 din acest act normativ,  s-a stabilit că marja care intră în componenţa dobânzii variabile este fixă, pe toată durata contractului de credit, putând fi modificată doar ca urmare a modificărilor legislative care impun în mod expres acest lucru, sens în care sunt şi prevederile actului adiţional de aliniere.

În aceste condiţii, instanţa constată că nu a fost creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, având în vedere că pârâta nu a aplicat nicio modificare unilaterală a dobânzii, aceasta fiind menţinută până la data alinierii contractului la prevederile O.U.G. nr. 50/2010.

În consecinţă, solicitarea reclamantului de constatare a caracterului abuziv al clauzelor prin care este stabilit caracterul variabil al dobânzii este neîntemeiată, întrucât acestea nu au produs un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, nefiind învederată nicio situaţie în care profesionistul ar fi modificat, în mod unilateral, dobânda.

Prin urmare, având în vedere cele anterior expuse, instanţa reţine că sumele achitate de către reclamant cu titlu de dobândă au fost percepute în mod legal şi corect, astfel încât nu se impune restituirea acestor sume ori a dobânzii legale aferente, cum în mod neîntemeiat a solicitat reclamantul.

În ceea ce priveşte solicitarea reclamantului de obligare a pârâtei la recalcularea dobânzii, instanţa reţine următoarele:

Solicitarea reclamantului în sensul de a dispune obligarea pârâtei la recalcularea şi perceperea dobânzii începând cu data contractării în funcţie de evoluţia unui indice de referinţă verificabil este neîntemeiată. Astfel, instanţa constată că obligaţia băncii de a raporta dobânda la fluctuaţiile indicilor de referinţă EURIBOR/ROBOR/ LIBOR/rata dobânzii de referinţă a BNR s-a născut abia la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, iar pârâta a implementat aceste modificări prin încheierea actului adiţional de aliniere din 20.09.2010. Pe cale de consecinţă, având în vedere că, anterior acestui moment, banca nu avea nicio obligaţie în acest sens, instanţa apreciază că nu se impune modificarea modalităţii de calcul şi percepere a dobânzii pe perioada anterioară intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010.

Cu privire la momentul ulterior încheierii actului adiţional de aliniere la prevederile O.U.G. nr. 50/2010, aşa cum s-a reţinut anterior, banca a respectat prevederile legale în materie, procedând la stabilirea corectă a marjei băncii prin raportare la dobânda iniţială de 6,99% din care a fost scăzut indicele LIBOR CHF valabil la data de 20.09.2010.

În ceea ce priveşte clauza de risc valutar cuprinsă în art. 9.2 din contract, instanţa constată că aceasta nu are caracter abuziv, întrucât clauzele referitoare la moneda creditului şi la riscul valutar ţin de aplicarea şi prevederea în mod expres în cuprinsul contractului dintre părţi a regulii de drept comun privind restituirea sumelor de bani împrumutate.

Instanţa reţine că acest fapt era cunoscut de către reclamant la data încheierii convenţiei de credit sau cel puţin trebuia cunoscut, consumatorul fiind obligat să depună un minim de diligenţă şi de interes în lecturarea contractului încheiat cu banca.

Analiza cu privire la impactul financiar privind moneda de împrumut a fost făcută de reclamant anterior acordării creditului, având în vedere solicitarea acordării în franci elveţieni a unui credit, împrumutatul asumându-şi aceste riscuri ale produsului de creditare.

În acest sens, instanţa reţine că reclamantul a avut cunoştinţă de moneda în care urma a fi acordat creditul de nevoi personale, având în vedere că acest element esenţial al contractului a fost menţionat în cererea de credit semnată de către consumator (filele 160-162). Totodată, instanţa apreciază că, în raport de data formulării cererii de credit (15.07.2008) şi data încheierii contractului (28.08.2008), împrumutatul a avut la dispoziţie suficient timp pentru a se informa cu privire la cursul valutar al monedei în care a solicitat acordarea creditului, toate informaţiile cu privire la care se invocă încălcarea obligaţiei pârâtei de a le aduce la cunoştinţă fiind publice. De asemenea, instanţa reţine că reclamantul are studii superioare, fiind de profesie economist, astfel încât se prezumă că are o înţelegere mai bună asupra fenomenelor economice, asupra consecinţelor contractării unui credit şi asupra riscului de evoluţie a cursului de schimb în cazul unui contract în valută.

Instanţa are în vedere şi că reclamantul a avut posibilitatea de a negocia conţinutul clauzelor contractuale privind moneda de acordare a creditului, putând opta între mai multe tipuri de credite în diverse monede de schimb (naţională sau în valută), alegând, în final, din portofoliul de produse bancare oferite de pârâtă, creditele cu caracteristicile pe care le-a considerat potrivite nevoilor sale. Astfel, în speţa de faţă, instanţa stabileşte, în afara oricărui dubiu, că acordarea creditului în moneda CHF s-a făcut la solicitarea reclamantului, acest credit fiind mai avantajos din punct de vedere al costurilor sale.

Această opţiune a fost făcută conştient de către consumator (prin bifarea căsuţei corespunzătoare în cererea de credit – fila 160), în considerarea avantajelor pe care acest tip de credit le oferea în comparaţie cu celelalte produse de creditare oferite atât de bancă, cât si de alţi furnizori de produse bancare: cost mai redus şi acces la o sumă mai mare de bani.

Prin urmare, instanţa nu va reţine lipsa de negociere a clauzelor privind moneda acordării creditului şi riscul valutar, fiind evident faptul că a fost opţiunea împrumutatului de a accesa un credit în franci elveţieni.

Întrucât cele trei condiţii pe care o clauză trebuie să le îndeplinească pentru a putea fi apreciată, în concret, de către judecător ca fiind abuzivă trebuie îndeplinite cumulativ, neputându-se reţine lipsa de negociere în speţa de faţă, instanţa va concluziona că obligaţia reclamantului de restituire a împrumutului în moneda în care a fost acordat nu poate fi considerată o clauză abuzivă.

În ce priveşte aprecierea cursului francului elveţian, instanţa reţine că această creştere a fost determinată de un context internaţional, străin de vreo acţiune sau inacţiune a băncii, clauzele în discuţie nefiind modificate unilateral de către pârâtă.

De asemenea, se impune a fi reţinut şi faptul că este de notorietate aspectul că, la acordarea oricărui împrumut în valută de către orice persoana fizică sau juridică, se suportă un risc valutar, cuantumul său diferind în funcţie de moneda în care se acordă creditul şi de evoluţia sa pe piaţa financiară.

Astfel, reclamantul nu a fost obligat să se supună unor condiţii contractuale despre care nu ar fi avut posibilitatea reală de a lua la cunoştinţă la data semnării contractului, fiind în posesia tuturor elementelor care pot avea efect asupra întinderii obligaţiilor lor.

Raportat la speţa dedusă judecăţii, instanţa constată că reclamantul şi-a însuşit contractul de credit în cuprinsul căruia este inserată clauza privind suportarea riscului valutar, aceasta fiind o clauză uşor de parcurs, fiind necesar doar un minim de interes şi de atenţie.

Clauza privind riscul valutar, clauză cu conţinut clar şi inteligibil, îmbracă forma unei clauze de impreviziune, admisă unanim de doctrina şi practica judiciară, clauză perfect admisibilă şi în speţă, având în vedere durata îndelungată a contractului încheiat între părţi (129 de luni), în decursul căreia sunt posibile modificări însemnate şi imprevizibile ale condiţiilor sociale şi economice, faţă de cele avute în vedere la momentul încheierii contractului.

În ceea ce priveşte posibilitatea de suportare a riscului valutar, această prevedere nu poate fi apreciată în sine ca fiind imprecisă şi abuzivă, ci urmează ca în concret, în cazul suportării riscului, să se aprecieze de către instanţă, de la caz la caz, dacă acest risc a fost sau nu determinat de o situaţie subiectivă, sau în mod obiectiv, general valabil pentru toţi clienţii băncii. În plus, instanţa va aprecia de la caz la caz dacă suportarea riscului se face doar de către împrumutat sau şi de către bancă.

În speţa de faţă, nu s-a reclamat că vreo anume modificare a cursului valutar ar fi fost nejustificată, ci s-a invocat că este vorba despre o clauză abuzivă în mod generic. Banca nu a impus reclamantului suportarea riscului valutar, iar în cazul în care cursul CHF - RON ar fi scăzut, riscul ar fi fost suportat în egală măsură de către pârâtă, menţinându-se aceeaşi valoare a ratei, la cursul valutar existent de la data plăţii.

Totodată, banca nu a impus niciun curs de schimb reclamantului, la data scadentă a ratei lunare acesta fiind obligat să depună suma datorată în franci elveţieni, deoarece suma împrumutată a fost acordată în franci elveţieni şi, conform înţelegerii parţilor, rambursarea se face în aceeaşi monedă.

Pe de altă parte, la momentul încheierii contractului de credit nu se putea stabili evoluţia viitoare a valorii francului elveţian, respectiv a caracterului viitor ascendent sau descendent al cursului valutar de schimb CHF - RON, pentru a putea fi imputată băncii pârâte o lipsă de informare a consumatorului cu privire la riscurile monedei creditului. De altfel, caracterul abuziv al unei clauze contractuale raportat la prevederile legale se stabileşte nu prin raportare la obligaţia de informare, ci prin raportare la obligaţia de negociere şi la obligaţia de a nu cauza un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile parţilor. Or, reclamantul a acceptat toate riscurile aferente cursului de schimb asociate contractării unui împrumut într-o monedă diferită de cea în care îşi încasează venitul.

Clauzele contractuale ce prevăd rambursarea în moneda în care s-a acordat creditul, adică în franci elveţieni, nu sunt nelegale sau abuzive, ci constituie doar o aplicaţie a principiului nominalismului monetar. Prin urmare, nu este vorba despre o sarcină plasată abuziv asupra consumatorului, ci despre o consecinţă firească a principiului nominalismului monetar, care înseamnă, în esenţă, că în cazul contractelor de împrumut a unei sume de bani, debitorul este obligat să restituie aceeaşi sumă de bani în aceeaşi valută primită.

Acordarea de credite în valută şi încasarea ratelor de credit în valută nu încalcă principii ale regulamentului valutar, întrucât acestor tipuri de operaţiuni li se aplică dispoziţiile art. 2 şi art. 3 coroborate cu art. 1 lit. d din Anexa 1 (Nomenclator) ale Regulamentului nr. 4/2005 privind regimul valutar. Totodată, reglementări precum Norma BNR nr. 10/2005, Norma BNR nr. 20/2006, Regulamentul BNR nr. 3/2007, au stabilit cadrul în care se pot acorda credite către consumatori, fără limitări din perspectiva monedei în care se acordă creditele.

Cu privire la solicitarea de stabilizare a cursului de schimb CHF - RON  la valoarea de la data încheierii contractului de credit, respectiv de denominare a plăţilor în moneda naţională, instanţa va reţine că aceasta este contrară clauzei cuprinse la art. 9.2. din Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. B/2008, clauză care este valabilă, fiind o aplicare fidelă a principiului legal al nominalismului monetar, prevăzut de art. 1578 şi de art. 1584 C.civ. din 1864.

Astfel, având în vedere acordarea creditului în franci elveţieni, în conformitate cu prevederile art. 1584 C.civ. 1864 (aplicabil în speţă în temeiul art. 3 şi art. 102 din Legea nr. 71/2011), obligaţia principală a împrumutatului este aceea de a restitui la scadenţă lucruri de acelaşi gen, aceeaşi cantitate şi de aceeaşi calitate, indiferent de eventuala sporire sau scădere a valorii lucrurilor dintre momentul încheierii contractului şi acela al plăţii.

Prin urmare, întrucât creditul a fost acordat în moneda CHF, la scadenţă trebuie să fie restituită suma împrumutată în aceeaşi monedă, indiferent de scăderea sau sporirea valorii monedei, conform principiului nominalismului monetar consacrat expres de art. 1578 C.civ. 1864, care prevede că obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract, iar în cazul intervenirii unei creşteri sau scăderi a preţului monedelor, înainte de a sosi data plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată, nefiind obligat a restitui această sumă decât în moneda aflată în curs în momentul plăţii.

Valabilitatea acestui principiu a fost menţinută în Codul civil din 2009, care, prin art. 2164 prevede că, în lipsa unei stipulaţii contrare, împrumutatul este ţinut să restituie aceeaşi cantitate şi calitate de bunuri pe care a primit-o, oricare ar fi creşterea sau scăderea preţului acestora, iar în cazul în care împrumutul poartă asupra unei sume de bani, împrumutatul nu este ţinut să înapoieze decât suma nominală primită, oricare ar fi variaţia valorii acesteia, dacă părţile nu au convenit altfel.

Creditul în litigiu a fost acordat în CHF, astfel încât şi rambursarea sa se va face în moneda în care s-a acordat, pe care împrumutatul o procură la libera sa alegere, fie de pe piaţă (de la casele de schimb, de la alte bănci etc.), fie prin cumpărarea de CHF de la banca împrumutătoare, neexistând nicio clauză contractuală care să impună cumpărarea valutei la cursul de schimb practicat de banca pârâtă.

În speţă, nu este vorba despre credit care ar fi doar „denominat” în CHF, cum se încearcă să se inducă ideea în cererea de chemare în judecată. „Denominat” înseamnă că suma creditului a fost înregistrată şi calculată în valuta creditului (CHF), dar tragerea creditului şi restituirea acestuia prin plata ratelor s-ar face în moneda naţională, pe când reclamantul achită ratele de credit în franci elveţieni.

Aceasta este de altfel diferenţa esenţială dintre situaţia dedusă judecăţii în prezentul dosar şi situaţia din Ungaria, vizată prin hotărârea CJUE din 30 aprilie 2014, pronunţată în cauza C - 26/13, Kásler împotriva băncii. În timp ce în Ungaria împrumutaţii au primit împrumutul în moneda naţională (forinţi), numai denominarea creditului făcându-se prin raportarea la CHF cu titlu de referinţă, în România, Regulamentul BNR nr. 4/2005 prevede că pot fi efectuate operaţiuni, în mod liber, fie în moneda naţională (leu), fie în valută, cu limitările prevăzute în mod expres.

Astfel, potrivit art. 3 alin. 1 şi alin. 11 din Regulamentul valutar nr. 4/2005, plăţile, încasările, transferurile şi orice alte asemenea operaţiuni care decurg din vânzări de bunuri şi prestări de servicii între rezidenţi, indiferent de raportul juridic care le reglementează, se realizează numai în moneda naţională (leu), cu excepţia operaţiunilor prevăzute în anexa nr. 2 «Categorii de rezidenţi care pot efectua operaţiuni în valută», care se pot efectua şi în valută, iar plăţile, încasările, transferurile şi orice alte asemenea operaţiuni între rezidenţi care decurg din remunerarea muncii prestate, indiferent de raportul juridic care le reglementează, se realizează numai în moneda naţională (leu). Însă, conform art. 3 alin. 2 din Regulament, toate celelalte operaţiuni între rezidenţi care nu fac obiectul alin. 1 şi alin. 11 pot fi efectuate, în mod liber, fie în moneda naţională (leu), fie în valută.

Pe de altă parte, situaţia diferită rezultă din chiar cuprinsul hotărârii C.J.U.E. din 30 aprilie 2014 pronunţată în cauza 26/13, în care bancă maghiară a acordat un contract de împrumut ipotecar în valoare de 14.400.000 de forinţi maghiari (HUF) (aproximativ 46.469 EUR), al cărui echivalent în franci elveţieni (CHF) a fost stabilit la 94.240,84 CHF, iar potrivit contractului împrumutaţii au luat act că, în afară de cuantumul împrumutului, dobânzile aferente, cheltuielile de administrare, precum şi dobânzile de întârziere şi celelalte cheltuieli se stabilesc în CHF. Totodată, acel contract prevedea că stabilirea cuantumului în CHF al împrumutului se efectua pe baza cursului de schimb la cumpărare al acestei monede aplicat de bancă în ziua deblocării fondurilor, iar reclamantul au contestat în faţa instanţelor maghiare clauza care permitea băncii calcularea ratelor lunare exigibile pe baza cursului de schimb la vânzarea CHF, prevalându-se de natura abuzivă a acestei clauze, în măsura în care prevede, pentru rambursarea împrumutului, aplicarea unui curs diferit de cel utilizat la punerea la dispoziţie a împrumutului. Prin urmare trebuie evitată o confuzie între situaţia din speţa dedusă judecăţii în prezentul dosar şi cea cu totul diferită din speţa Kásler adusă în faţa C.J.U.E.

De altfel, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene nu a statuat cu privire la caracterul nevalabil al vreunei clauze contractuale propriu-zise şi nici nu a impus modificarea cursului de schimb agreat contractual, ci doar a explicitat unele noţiuni generale din Directiva nr. 1993/13/CEE, în sensul că articolul 4 alineatul 2 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că: termenii „obiectul principal al contractului” nu acoperă o clauză, cuprinsă într‑un contract de împrumut încheiat în monedă străină între un vânzător sau un furnizor și un consumator și care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, precum cea în discuție în litigiul principal, în temeiul căreia pentru calcularea ratelor împrumutului se aplică cursul de schimb la vânzare al acestei valute, decât în cazul în care se constată – ceea ce revine în sarcina instanței de trimitere să verifice având în vedere natura, economia generală și prevederile contractului, precum și contextul său juridic și factual – că respectiva clauză stabilește o prestație esențială a acestui contract care, ca atare, îl caracterizează; o astfel de clauză, în măsura în care cuprinde o obligație pecuniară a consumatorului de a plăti, în cadrul ratelor împrumutului, sumele care rezultă din diferența dintre cursul de schimb la vânzare și cursul de schimb la cumpărare ale monedei străine, nu poate fi considerată ca cuprinzând o „remunerație” al cărei caracter adecvat în calitate de contrapartidă a unei prestații efectuate de împrumutător să nu poată face obiectul unei aprecieri pentru a se stabili dacă este abuzivă în temeiul articolului 4 alineatul 2 din Directiva 93/13.

De asemenea, Curtea a stabilit că articolul 4 alineatul 2 din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, în ceea ce privește o clauză contractuală precum cea în discuție în litigiul principal, cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar și inteligibil trebuie înțeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci și ca contractul să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine la care se referă clauza respectivă, precum și relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât acest consumator să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește.

Cu privire la articolul 6 alin. 1 din Directiva 93/13 s-a arătat că trebuie interpretat în sensul că, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în care un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator nu poate continua să existe după eliminarea unei clauze abuzive, această dispoziție nu se opune unei norme de drept național care permite instanței naționale să remedieze nulitatea clauzei respective prin înlocuirea acesteia cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv.

În speţă, în virtutea principiului nominalismului monetar, sunt întru totul valabile clauzele contractuale deduse judecăţii care stabilesc că împrumutatul restituie exact ce şi cât a luat cu împrumut, în moneda în care s-a acordat creditul (CHF). Clauzele considerate ca fiind abuzive de către reclamantă, ce prevăd rambursarea în moneda în care s-a acordat creditul (franci elveţieni) nu sunt nelegale, ci constituie doar o aplicaţie a principiului nominalismului monetar, situaţiei din prezenta cauză nefiindu-i aplicabilă interpretarea dată art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13 prin Hotărârea C.J.U.E. din 30 aprilie 2014 pronunţată în cauza 26/13, întrucât banca pârâtă nu a impus propriul curs de schimb valutar, procurarea monedei străine fiind la libera apreciere a consumatorului, astfel încât nu se poate reţine o diferența dintre cursul de schimb la vânzare și cursul de schimb la cumpărare ale monedei străine.

Instanţa concluzionează că dezechilibrul contractual invocat de reclamant nu rezultă din clauza de risc valutar, cuprinsă la art. 9.2 din Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. B/2008, ci din evoluţia defavorabilă a cursului de schimb. Totodată, instanţa reţine că acest dezechilibru nu s-a produs numai în detrimentul consumatorului, fiind atenuat prin scăderea componentei variabile a ratei lunare (LIBOR la 3 luni), astfel încât ratele lunare de credit stabilite în CHF au scăzut faţă de cele calculate prin graficul de rambursare iniţial.

Solicitarea de aplicare a cursului de schimb de la data încheierii contractului de credit pentru restituirea ratelor de credit până la finalizarea contractului apare ca fiind nelegală şi inechitabilă, reclamantul urmărind transformarea unui credit acordat în monedă străină, cu dobândă variabilă specifică, într-un credit în lei.

Or, conform art. 969 C.civ. 1864, contractul valabil încheiat între părţi are putere de lege, acesta neputând fi modificat de către instanţă, în funcţie de voinţa uneia dintre părţi.

Modificarea solicitată de către reclamant apare ca fiind inechitabilă, având în vedere că rata dobânzii a fost stabilită pentru un credit acordat în CHF, valoarea redusă a dobânzii fiind şi unul dintre motivele pentru care consumatorul a ales produsul de creditare în valută străină. Totodată, variaţia ratei dobânzii este raportată la un indice de referinţă variabil specific monedei în care a fost acordat creditul (LIBOR la 3 luni), care are o valoare negativă, diferită de valoarea indicelui de referinţă obiectiv aplicabil pentru creditele acordate în lei.

Invocarea teoriei impreviziunii este lipsită de temei juridic, soluţiile jurisprudenţiale izolate nefiind de natură să contureze o practică suficient de bine caracterizată pentru a se stabili că o asemenea excepţie de la principiul forţei obligatorii a contractului civil era acceptată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, dispoziţiile art. 1271 C.civ. nefiind aplicabile contractului de credit încheiat în anul 2008, conform art. 107 din Legea nr. 71/2011.

Faptul că, prin art. 107 din Legea nr. 71/2011, s-a stabilit în mod expres că dispoziţiile art. 1271 C.civ. privitoare la impreviziune se aplică numai contractelor încheiate după intrarea în vigoare a Codului civil, conduce la concluzia că dispoziţiile care reglementează impreviziunea nu reprezintă o consacrare a unei jurisprudenţe anterioare, ci o soluţie legislativă nouă, aplicabilă pentru viitor.

Totodată, instanţa constată că situaţia din prezenta cauză nici nu justifică aplicarea teoriei impreviziunii pentru exonerarea reclamantului de la respectarea clauzei de risc valutar, având în vedere că riscul valutar a fost asumat în mod expres de către împrumutat, precum şi că modificarea situaţiei avute în vedere la încheierea contractului nu poate fi calificată ca fiind excesiv de oneroasă pentru consumator, obligaţia de restituire a creditului în moneda în care a fost acordat fiind justă şi conformă dispoziţiilor legale aflate în vigoare atât la data încheierii contractului, cât şi la data soluţionării prezentei cauze.

Este adevărat că, în urma creşterii cursului de schimb al francului elveţian, sunt afectate interesele financiare ale persoanelor care au beneficiat de credite în această monedă, însă această situaţie nu poate fi remediată în temeiul Legii nr. 193/2000, ci doar prin acordul de voinţă al părţilor sau prin intervenţia legiuitorului.

În concluzie, având în vedere că prin demersul judiciar iniţiat de reclamant se urmăreşte modificarea contractului de credit, deşi clauza care stipulează obligativitatea rambursării creditului în moneda în care a fost acordat nu este abuzivă, solicitarea acestora fiind contrară art. 969, art. 1073 şi art. 1578 C.civ. 1864, instanţa apreciază că sunt neîntemeiate şi capetele 4-6 de cerere.

Pentru toate considerentele anterior expuse, instanţa urmează să respingă, ca neîntemeiată, cererea.

În ceea ce priveşte plata cheltuielilor de judecată, instanţa va lua act că pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE

Respinge cererea formulată de reclamantul B.S.D., cu domiciliul în …, în contradictoriu cu pârâta O.B.R. S.A., cu sediul în …, ca neîntemeiată.

Ia act că pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Cu drept de apel în termen de 30 zile de la data comunicării, cerere care se depune la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, ….

Domenii speta

Spete similare