Condiţiile pentru emiterea unui ordin de protecţie

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploieşti sub nr. 26919/281/2016, reclamanta M.A.G. a chemat în judecată pe pârâtul S.C.C., solicitând emiterea unui ordin de protecţie, pe o perioadă de 6 luni, prin care să se dispună obligarea pârâtului la păstrarea unei distanţe minime de 100 de metri faţă de reclamantă, faţă de locuinţa acesteia din XXX, faţă de locul ei de muncă de la S.C. XXX S.R.L. din XXX şi interzicerea oricărui contact telefonic, prin corespondenţă sau în orice alt mod cu reclamanta, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii reclamanta a arătat că prin sentinţa civilă nr. 12643 pronunţată la data de 05.11.2015 de Judecătoria Ploieşti în dosarul nr. 12758/281/2015, rămasă definitivă conform Deciziei Civile nr. 39/14.01.2016 a Tribunalului Prahova, a fost admisă cererea reclamantei M.A.G., în contradictoriu cu pârâtul S.C.C., de emitere a ordinului de protecţie pentru o perioadă de şase luni de la data emiterii acestui ordin în sensul celor solicitate şi în petitul prezentei acţiuni.

Astfel, prin sentinţa civilă cu nr. anterior indicat, instanţa de judecată competentă a dispus în sarcina pârâtului, pentru o perioadă de şase luni de la data emiterii ordinului de protecţie, următoarele obligaţii şi interdicţii: a obligat pârâtul să păstreze o distanţă minimă de 100 metri faţă de persoana reclamantei M.A.G., faţă de locuinţa acesteia situată în XXX şi faţă de locul de muncă al acesteia: S.C. XXX, S.R.L. cu sediul în com. XXX. De asemenea, prin aceeaşi hotărâre instanţa a interzis pârâtului luarea oricărui contact, inclusiv telefonic, prin corespondenţă sau în orice alt mod cu reclamanta M.A.G..

De asemenea, prin Sentinţa Civilă nr. 127, pronunţată la data de 17.05.2016 de Judecătoria Ploieşti în dosarul nr. 9691/281/2016, rămasă definitivă conform Deciziei Civile nr. 768/30.06.2016 a Tribunalului Prahova, a fost admisă şi cererea reclamantei M.A.G., în contradictoriu cu acelaşi pârât S.C.C., de emitere a unui nou ordin de protecţie pentru o perioadă de şase luni de la data emiterii acestui ordin în sensul celor solicitate şi în petitul prezentei acţiuni.

Reclamanta a arătat că în perioada valabilităţii ordinului de protecţie pârâtul a respectat doar aparent dispoziţiile legale dispuse de către instanţele de judecată, conform hotărârilor enumerate mai sus - în toată această perioadă, pârâtul redirecţionând către mama reclamantei audiată de altfel, ca martor în cauzele anterioare, mesaje de ameninţare prin care exercită reale acte de violenţă psihică la adresa reclamantei. Astfel, în perioada valabilităţii ordinelor de protecţie cât şi ulterior, pârâtul a transmis către mama reclamantei, dar şi către reclamantă direct, mai multe mesaje de ameninţare directă la adresa acesteia precum şi a reclamantei, astfel încât starea de tensiune psihică a reclamantei şi a familiei acesteia nu a încetat deplin nici în perioada pentru care au fost emise odinele de protecţie. A fost anexată o listă cu mesajele sms înaintate de către pârât fostei sale soacre, mama reclamantei, precum şi direct reclamantei după data de 18.11.2016.

Reclamanta a precizat astfel că imediat după expirarea fiecăruia dintre ordinele de protecţie, pârâtul a reluat vechile obiceiuri de a o ameninţa în mod direct pe reclamantă, ameninţări care în mod evident creează acesteia din urmă o perpetuă stare de pericol, avută în vedere de către instanţele de judecată la momentul încuviinţării emiterii celor doua ordine de protecţie anterioare.

Ulterior condamnării pârâtului  S.C.C.,  pentru ¬săvârşirea infracţiunii de abandon de familie, constând în neplata cu rea-credinţă a pensiei de întreţinere datorată pentru minora S.F.C., conform Sentinţei Penale nr. 2356/18.10.2016, a Judecătoriei Ploieşti, pârâtul a adresat reclamantei o nouă serie de ameninţări la adresa integrităţii fizice şi psihice a reclamantei. De asemenea, în data de 22.06.2016, la revenirea dintr-o excursie în care a însoţit-o pe minoră, a încercat să o reţină cu forţa, în afara programului de vizitare încuviinţat de către instanţă, deşi aceasta era aşteptată la autocar de către mama reclamantă şi bunica maternă. Cu această ocazie, încercând să îşi impună cu forţa voinţa de a o păstra pe minoră şi în afara programului de vizitare, pârâtul a intenţionat să o lovească pe reclamantă, fapt împiedicat însă de către mama reclamantei care însă a fost lovită puternic în zona feţei de către pârât. În acest context reclamanta a fost nevoită să intervină în apărarea mamei sale, pulverizând spre pârât spray iritant lacrimogen.

Având în vedere faptul că în cauză nu a fost soluţionat dosarul penal 3537/P/2014 aflat în evidenţa Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploieşti, precum şi existenţa unor noi dosare de urmărire penală instrumentate de Poliţia XXX, pentru fapte exercitate de către parat cu violenţă împotriva reclamantei, având în vedere că subzistă temeiurile de fapt şi drept avute în vedere de către instanţele de judecată la momentul emiterii celor două ordine de protecţie anterioare, reclamanta a formulat prezenta cerere prin care solicită emiterea unui nou ordin de protecţie pentru a se apăra de violenţele la care pârâtul o supune - precizând că în dosarul de cercetare penală menţionat anterior, pârâtul este cercetat pentru săvârşirea a două infracţiuni de ameninţare şi una de lovire, acte de violenţă ce pot fi prevenite prin emiterea unui nou ordin de protecţie.

S-a mai arătat că necesitatea formulării prezentei cereri derivă din nevoia reclamantei de a se pune la adăpost de agresiunea manifestată direct şi în scris de către pârât, agresiune ce provoacă un grav dezechilibru psiho-emoţional reclamantei, prin adresarea printr-un limbaj jignitor, brutal, precum şi prin utilizarea de ameninţări, insulte, cuvinte şi expresii degradante şi umilitoare, precum şi prin provocarea de stări de tensiune şi suferinţă psihică.

De asemenea, s-a arătat în cererea de chemare în judecată că actele de violenţă manifestate de către pârât la adresa reclamantei dar şi a minorei rezultate din căsătoria acestora, au continuat chiar şi sub forma violenţei economice pe lângă cea psihică, întrucât pârâtul înţelege cu o vădită rea-credinţă, să nu achite reclamantei contravaloarea pensiei de întreţinere la care acesta a fost obligat conform Sentinţei prin care a fost desfăcută căsătoria părţilor, nr. 16461//03.12.2014, iar în vederea recuperării contravalorii pensiei de întreţinere datorate de către pârât începând cu data de 13.02.2014 şi până la zi, reclamanta a fost nevoită să efectueze demersurile procedurale, respectiv cerere de executare silită precum şi formularea unei sesizări penale având ca obiect săvârşirea de către pârât a infracţiunii de abandon de familie, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 378, alin. (1) Lit. c) C.Pen., însă ca  urmare a întreprinderii acestor demersuri legale la care reclamanta era îndrituită, pârâtul a exercitat noi acte de ameninţare şi violenţă psihică, cu scopul de a o determina pe reclamantă să renunţe la exercitarea tuturor acţiunilor având ca scop recuperarea pensiei de întreţinere.

În drept, au fost invocate dispoziţiile legii nr. 217/2003.

În dovedirea acţiunii, au fost ataşate înscrisuri.

Pârâtul nu a depus întâmpinare.

La termenul de judecată din 07.12.2016, instanţa a încuviinţat administrarea probelor cu înscrisurile de la dosar pentru ambele părţi, audierea a doi martori propuşi de reclamantă şi administrarea probei cu interogatoriul luat reclamantei, propus de către pârât.

După administrarea probelor încuviinţate, prin Sentinţa civilă nr. 602/7.12.2016, Judecătoria Ploieşti a admis cererea formulată de reclamanta M.A.G., în contradictoriu cu pârâtul S.C.C.,  şi, în consecinţă, în temeiul disp. art. 23 alin. 1 din Legea nr. 217/2003 republicată, a emis ordin de protecție, cu caracter provizoriu, pe durata de 6 luni, prin care a dispus următoarele: în temeiul art. 23 alin. 1 lit. d din Legea nr. 217/2003 republicată, a obligat pe pârât să păstreze o distanţă minimă de 100 m faţă de reclamantă, faţă de locuinţa reclamantei din XXX şi faţă de locul de muncă al acesteia din XXX; în temeiul art. 23 alin. 1 lit. f din Legea nr. 217/2003, a interzis pârâtului orice contact, inclusiv telefonic, prin corespondenţă sau în orice alt mod, cu reclamanta M.A.G..

Totodată, instanţa de fond a luat act că reclamanta şi-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată, a dispus că onorariul avocatului din oficiu desemnat pentru pârât, în cuantum de 260 lei, se va avansa din fondurile Ministerului Justiţiei şi, constatând că în baza art. 29 din Legea 217/2003 republicată, prezentul ordin de protecţie este executoriu, fără somaţie şi fără trecerea vreunui termen, în temeiul art. 31 alin. 1 din Legea nr. 217/2003 a dispus comunicarea de îndată a prezentul ordin structurilor Poliţiei Române de la locuinţa părţilor.

Pentru a pronunţa soluţia menţionată, instanţa de fond a reţinut că potrivit art. 3 din Legea nr. 217/2003 „În sensul prezentei legi, violenţa în familie reprezintă orice acţiune sau inacţiune intenţionată, cu excepţia acţiunilor de autoapărare ori de apărare, manifestată fizic sau verbal, săvârşită de către un membru de familie împotriva altui membru al aceleiaşi familii, care provoacă ori poate cauza un prejudiciu sau suferinţe fizice, psihice, sexuale, emoţionale ori psihologice, inclusiv ameninţarea cu asemenea acte, constrângerea sau privarea arbitrară de libertate”.

S-a mai reţinut că art. 4 din aceeaşi lege prevede că „Violenţa în familie se manifestă sub următoarele forme:

a) violenţa verbală - adresarea printr-un limbaj jignitor, brutal, precum utilizarea de insulte, ameninţări, cuvinte şi expresii degradante sau umilitoare;

b) violenţa psihologică - impunerea voinţei sau a controlului personal, provocarea de stări de tensiune şi de suferinţă psihică în orice mod şi prin orice mijloace, violenţă demonstrativă asupra obiectelor şi animalelor, prin ameninţări verbale, afişare ostentativă a armelor, neglijare, controlul vieţii personale, acte de gelozie, constrângerile de orice fel, precum şi alte acţiuni cu efect similar;

c) violenţa fizică - vătămarea corporală ori a sănătăţii prin lovire, îmbrâncire, trântire, tragere de păr, înţepare, tăiere, ardere, strangulare, muşcare, în orice formă şi de orice intensitate, inclusiv mascate ca fiind rezultatul unor accidente, prin otrăvire, intoxicare, precum şi alte acţiuni cu efect similar;

d) violenţa sexuală - agresiune sexuală, impunere de acte degradante, hărţuire, intimidare, manipulare, brutalitate în vederea întreţinerii unor relaţii sexuale forţate, viol conjugal;

e) violenţa economică - interzicerea activităţii profesionale, privare de mijloace economice, inclusiv lipsire de mijloace de existenţă primară, cum ar fi hrană, medicamente, obiecte de primă necesitate, acţiunea de sustragere intenţionată a bunurilor persoanei, interzicerea dreptului de a poseda, folosi şi dispune de bunurile comune, control inechitabil asupra bunurilor şi resurselor comune, refuzul de a susţine familia, impunerea de munci grele şi nocive în detrimentul sănătăţii, inclusiv unui membru de familie minor, precum şi alte acţiuni cu efect similar;

f) violenţa socială - impunerea izolării persoanei de familie, de comunitate şi de prieteni, interzicerea frecventării instituţiei de învăţământ, impunerea izolării prin detenţie, inclusiv în locuinţa familială, privare intenţionată de acces la informaţie, precum şi alte acţiuni cu efect similar;

g) violenţa spirituală - subestimarea sau diminuarea importanţei satisfacerii necesităţilor moral-spirituale prin interzicere, limitare, ridiculizare, penalizare a aspiraţiilor membrilor de familie, a accesului la valorile culturale, etnice, lingvistice ori religioase, impunerea aderării la credinţe şi practici spirituale şi religioase inacceptabile, precum şi alte acţiuni cu efect similar sau cu repercusiuni similare”.

Analizând materialul probator administrat în cauză, instanţa de fond a apreciat că  reclamanta a făcut dovada violenţei fizice, psihologice şi economice la care a fost supusă de către pârât.

S-a constatat în acest sens că actele de violenţă la care este supusă victima, pentru emiterea unui ordin de protecţie, nu trebuie să includă în mod necesar şi acte de violenţă fizică, Legea nr. 217/2003 prevăzând diferite forme în care o persoană se poate manifesta în mod violent –  în acest sens prima instanţă constatând că reclamanta a fost supusă la acte de violenţă psihologică, prin ameninţările permanente transmise de pârât, prin intermediul mamei reclamantei - reţinând că din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, YYY şi XXX rezultă că pârâtul a trimis constant mesaje de ameninţare pe telefonul mamei reclamantei, iar după ce au încetat efectele ordinului de protecţie emis anterior, a început să trimită mesaje asemănătoare şi pe telefonul reclamantei, de asemenea, aceleaşi martore afirmând că în luna iunie, întâlnindu-se cu reclamanta, pârâtul a încercat să o lovească.

Judecătorul fondului a apreciat că din probele administrate în cauză reiese cu certitudine existenţa unei relaţii conflictuale între părţi, apreciind totodată că violenţele la care este supusă reclamanta au un caracter actual şi nu eventual, având în vedere ameninţările concrete pe care pârâtul i le adresează, zi de zi, iar periculozitatea pârâtului reiese şi din faptul că, deşi au mai existat două ordine de protecţie anterioare emise împotriva lui, a continuat să exercite violenţe psihologice asupra reclamantei, prin intermediul mamei acesteia, iar după încetarea efectelor ultimului ordin de protecţie, pârâtul a început să trimită din nou mesaje de ameninţate pe telefonul reclamantei.

Analizând cererea reclamantei, prima instanţă a constatat astfel că, potrivit art. 23 din legea 217/2003 privind prevenirea şi combaterea violenţei în familie, „persoana a cărei viaţă, integritate fizică sau psihica ori libertate este pusă în pericol printr-un act de violenţă din partea unui membru de familie poate solicita instanţei ca, în scopul înlăturării stării de pericol, să emită un ordin de protecţie, prin care să se dispună, cu caracter provizoriu una sau mai multe măsuri, obligaţii sau interdicţii(…) ”. În consecinţă, pentru a emite un astfel de ordin, instanţa trebuie să constate ca fiind îndeplinite cumulativ următoarele trei condiţii: 1.Să existe un act de violenţă în familie; 2.Actul de violenţă să provină din partea unui membru de familie; 3. Viaţa, integritatea fizică sau psihică ori libertatea victimei să fie pusă în pericol de actul de violenţă.

Analizând deci cerinţele legale sus-menţionate, instanţa de fond a constatat că în ceea ce priveşte prima condiţie, potrivit legii 217/2003, la art. 3 alin. 1 legiuitorul înţelege prin „violenţă în familie” „orice acţiune sau inacţiune intenţionată, cu excepţia acţiunilor de autoapărare ori de apărare, manifestată fizic sau verbal, săvârşită de către un membru de familie împotriva altui membru al aceleiaşi familii, care provoacă ori poate cauza un prejudiciu sau suferinţe fizice, psihice, sexuale, emoţionale ori psihologice, inclusiv ameninţarea cu asemenea acte, constrângerea sau privarea arbitrara de libertate” – iar examinând conţinutul acţiunii formulate de reclamantă, coroborat cu probele de la dosar, instanţa de fond constată că acţiunile pârâtului pot fi calificate drept „acte de violenţă în familie” aşa cum sunt definite în legea 217/2003 sub forma prevăzută de art. 4 la  lit. a şi b din legea 217/2003, prin ameninţări şi acte de violenţă psihică la care a fost supusă reclamanta.

Referitor la cea de-a doua condiţie, se reţine că potrivit art. 5 lit.b  din legea 217/2003, în categoria „membru de familie” care exercită acte de violenţă este inclus soţul sau fostul soţ – instanţa de fond constatând în speţă că şi această condiţie este îndeplinită, pârâtul fiind fostul soţ al reclamantei. 

Analizând cea de-a treia condiţie, prima instanţă constată că prin comportamentul pârâtului se întăreşte convingerea că integritatea, dar şi libertatea psihică a reclamantei sunt puse în pericol de posibile acte de violenţă ce pot fi săvârşite de către pârât asupra ei.

În consecinţă, constatând că sunt îndeplinite cumulativ cele trei condiţii pentru emiterea unui ordin de protecţie, având în vedere violenţele la care reclamanta a dovedit că a fost supusă, instanţa de fond a admis acţiunea şi a dispus, provizoriu, pe un termen de 6 luni, în scopul protejării reclamantei, ca pârâtul să păstreze o distanţă minimă de 100 m faţă de reclamantă, faţă de locuinţa reclamantei din XXX şi faţă de locul de muncă al acesteia din XXX.

Întrucât în cauză s-a făcut dovada exercitării de către pârât a actelor de violenţă şi prin intermediul telefonului, prima instanţă, în temeiul art. 23 lit. f din Legea nr. 217/2003 i-a interzis totodată acestuia orice contact, inclusiv telefonic, prin corespondenţă sau în orice alt mod, cu reclamanta M.A.G., pentru aceeaşi perioadă de 6 luni - luând de asemenea act că reclamanta şi-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva Sentinţei civile nr. 602/7.12.2016 pronunţată de Judecătoria Ploieşti a declarat apel, în termen legal, pârâtul S.C.C., criticând-o pentru nelegalitate, arătând că a fost pronunţată cu încălcarea prev. art. 23 alin.l din Legea nr. 217/2003 republicată, în cauza dedusă judecăţii nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru emiterea unui ordin de protecţie.

În motivele de apel formulate ulterior, apelantul-pârât a arătat că în esenţă, prima instanţă a reţinut în considerentele hotărârii atacate „existenţa unei stări conflictuale profunde între părţi”, însă la justa soluţionare a cauzei, nu se poate face abstracţie de scopul real urmărit la promovarea acţiunii introductive de instanţa de către intimata.

Astfel, se arată că din circumstanţele cauzei rezultă că prin Sentinţa civilă nr. 16461 din data de 03.12.2014 pronunţată de Judecătoria Ploieşti a fost desfăcută căsătoria dintre părţi şi s-a stabilit, printre altele, ca locuinţa minorei rezultată din căsătorie, S.F.C., să fie la domiciliul intimatei, autoritatea părintească să fie exercitată în comun de părţi şi s-a stabilit în favoarea apelantului un program de vizitare a minorei, prin luarea acestea la domiciliul său conform următorului program: în primul şi al treilea week-end din luna, de vineri de la ora 18:00, până duminica ora 18:00;  in vacanta de primăvara primele 3 zile în anii pari si ultimele 3 zile în anii impari; în vacanţa de iarnă, prima săptămână in anii impari si ultima săptămână in anii pari; o luna in vacanta de vara, respectiv in luna iulie.

Apelantul susţine că în realitate, divergenţele dintre părţi îşi au originea in refuzul intimatei de a permite menţinerea legăturilor personale cu minora S.F.C., motiv pentru care acesta a formulat plângere penala împotriva intimatei, actualmente, instrumentându-se un dosar penal faţă de aceasta şi de asemenea, in adresa emisa de către Politia Oraşului XXX la data de 30.10.2014, aflata la dosarul cauzei, se menţionează ca intimatei i s-a pus in vedere cu pe viitor sa respecte normele de convieţuire socială cât şi un program de vizită a copilului pentru a preveni escaladarea stării conflictuale". menţiuni similare fiind făcute de către organele de politie şi în adresele emise la data de 06.07.2014 şi 03.09.2014 - înscrisuri depuse in apărarea apelantului-pârât.

În aceste condiţii, în opinia apelantului, ordinul de protecţie emis de către prima instanţă constituie un instrument prin care se legitimează interzicerea relaţiilor personale dintre acesta şi minora rezultata din căsătorie, pe o durata nerezonabilă, culpa intimatei se protejează juridic şi se generează temeiuri suficiente care sa conducă la exonerarea acesteia de răspundere penală - acesta fiind si scopul real al promovării acţiunii.

Se mai arată în motivele de apel că potrivit art.23 alin.l din Legea nr. 217/2003 republicată, „persoana a cărei viaţă, integritate fizică sau psihică ori libertate este pusa in pericol printr-un act de violenţă din partea unui membru de familie poate solicita instanţei ca, în scopul înlăturării stării de pericol să emită un ordin de protecţie... ", însă în speţă, fără nicio raportare la cerinţele statuate de legiuitor in textul de lege menţionat, prima instanţă motivează hotărârea cu trimitere în mod exclusiv la art.23 alin I lit. d) si f) din Legea nr.217/2003 republicata, dispoziţii care încalcă Sentinţa civila nr.16461 din data de 03.12.2014 pronunţata de Judecătoria Ploieşti definitivă.

Apelantul susţine că pretinsele violenţe exercitate de acesta asupra intimatei sunt afirmaţii mincinoase, în condiţiile în care probele depuse în prima instanţă confirmă că el însuşi a fost victima agresiunilor exercitate asupra sa şi minorei S.F.C. (fiica sa) de către intimată si de către martora XXX, mama intimatei.

În motivele de apel apelantul arată şi că din perspectiva cerinţei urgenţei pe care o reclamă ordinul de proiecţie, rezultă că nici această cerinţă nu este îndeplinită, având în vedere că starea conflictuală dintre părţi este veche, în urma abuzurilor de interzicere a relaţiilor personale cu fiica sa, impuse în mod abuziv de către XXX, mama reclamantei, martor în prima instanţă.

O altă critică adusă de apelant vizează faptul că la pronunţarea hotărârii, prima instanţa a făcut o încălcare şi greşită apreciere a probelor administrate în cauză, cât şi aplicare a Legii potrivit art.23 alin. l lit. d, din Legea nr.217/2003, privind obligarea agresorului la păstrarea unei distanţe minime determinate faţă de victimă, "faţă de copiii acesteia" sau faţă de alte rude ale acesteia ori faţă de reşedinţa, locul de muncă sau unitatea de învățământ a persoanei protejate, astfel încălcând fără drept Sentinţa civilă nr. 16461 din data de 03.12.2014. respectiv programul de vizită prin luarea la domiciliul apelantului a minorei, exercitarea dreptului părintesc şi menţinerea relaţiilor personale cu fiica sa.

Convingerea instanţei, susţine apelantul, nu s-a format pe o analiza efectivă a tuturor probelor administrate in cauză, fiind ignorate probele solicitate de către acesta în apărarea sa, în condiţiile în care potrivit art.264 alin.l C.pr. civ. Legea nr. 134/2010 ..Instanţa va examina probele administrate, pe fiecare în parte şi pe toate in ansamblul lor".

Apelantul apreciază în acest sens că prin modalitatea in care a fost înştiinţat de prima instanţă (modul de comunicare, imposibilitatea obiectivă de a lua cunoştinţă de conţinutul sesizării împotriva sa), i s-a încălcat atât dreptul fundamental la apărare (prevăzut de Constituţia României, Codul de procedura civila - art. 13 alin 3 din Legea 135/2010 si, nu in ultimul rând, de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ), dar s-a încălcat şi principiul rolul activ judecătorului in aflarea adevărului conform art. 22 alin 2 cod procedura civilă.

Astfel, se susţine că prima instanţă a dat prioritate susţinerilor intimatei fără nicio raportare la cerinţele şi exigenţele statuate de legiuitor în Legea nr.217/2003 - republicată, dispoziţii care prevăd, în mod generic, formele violenţei in familie – în mod eronat instanţa de fond apreciind că dovada formulării de către petenta a unor plângeri penale împotriva apelantului ar fi suficientă (pentru săvârşirea a doua infracţiuni de ameninţare şi o infracţiune de loviri sau alte violente), însă face o totala abstracţie de plângerile penale formulate de către acesta împotriva intimatei pentru săvârşirea infracţiunilor de nerespectarea masurilor privind încredințarea minorului.

Susţine în continuare apelantul că prin indicarea distanţei de 100 m faţă de domiciliul minorei, instanţa de fond încalcă dreptul la familie prin imposibilitatea exercitării de către acesta a programului de vizitare a minorei, iar in situaţia unei probleme medicale asupra minorei, nu se poate apropia la mai puţin de 100 m deoarece "mama" beneficiază de acoperire juridică, ceea ce duce la o imposibilitate ca părinte de a-i oferi ajutorul material concret dar şi moral în astfel de situaţii.

Se mai arată în motivele de apel că atât in primul ordin de protecţie, cât si in al doilea, intimata produce mai multe infracţiuni, respectiv încălcarea Sentinţei civile nr.16461 din data de 03.12.2014 pronunţată de Judecătoria Ploieşti fiind acoperita juridic, dar şi fabricarea prin minciună a unor plângeri penale pentru violenţă, iar minora, fiica sa, a suferit în toata această perioadă traume si supunerea prin constrângere şi abuz de a nu mai interacționa cu apelantul, impuse de intimata şi mama acesteia - fiind de remarcat că in prima instanţă intimata nu specifica nimic despre fiica sa.

În ceea ce priveşte depoziţia martorei XXX, respectiv YYY, urmează în opinia apelantului ca aceasta să fie calificate drept subiective, având în vedere relaţia de rudenie dintre intimata şi martora, intimata fiind fiica martorei, şi faptul că împotriva acestei martore, apelantul a formulat anterior o plângere penală de mărturie mincinoasa în primul ordin de protecție -  iar şi in prezent se instrumentează dosar penal, făptuitoarea  declarând mincinos că este clasat.

În ceea ce priveşte corespondenta electronică depusă la dosarul cauzei de către intimată, apelantul solicită a se constata lipsa oricăror indicii privind autenticitatea acesteia, ca şi inexistenta unor probe să confirme fără echivoc că ar fi fost autorul expedierii acestei corespondenţe fabricate pe calculator, iar lecturând considerentele hotărârii criticate se poate constata că înscrisurile depuse în apărarea sa şi în combaterea cererii intimatei n-au făcut obiectul analizei primei instanţei de judecată, deşi aceste probe îşi dovedeau utilitatea, concludenţa şi pertinenţa, condiţii în care, în opinia apelantului, prin hotărârea pronunţată în cauză s-a adus o atingere implicită principiului „audiatur et altera pars".

Apelantul mai susţine că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile imperativ prevăzute de lege pentru emiterea unui ordin de protecţie, măsura nefiind necesară şi constituind o sancţiune disproporţionată faţă de comportamentul şi scopul urmărit de lege prin reglementarea acestei proceduri - în acelaşi timp considerând că hotărârea atacată reprezintă o încălcare adusă dreptului la viaţa de familie, prin ruperea legăturilor personale dintre minora rezultată din căsătorie şi tată, deşi nu sunt circumstanţe excepţionale care să conducă la limitarea acestui drept, aşa cum se statuează în jurisprudenţa CEDO art. 8 alin 1,  prima instanţă încălcând sentinţa judecătorească, cât şi aplicarea Legii potrivit art. 23 alin.l lit d din Legea nr. 217/2003 - obligarea agresorului la păstrarea unei distanţe minime determinate faţă de victimă, "faţă de copiii acesteia" ).

Apelantul apreciază că şi în primul ordin de protecţie, el ca pârât nu a încălcat dispoziţiile instanţei, însă intimata având acoperire juridică, a putut fabrica dosare penale pentru a distruge cu acte de răzbunare relaţia de armonic si afecţiune cu fiica sa – cu precizarea că înainte de a formula cerere pentru emiterea ordinului de protecţie, intimata a încercat sa-i limiteze programul de vizită în sentinţa civilă nr. 3046/29.10.2015 dosar 5556/105/2015, însă instanţa a apreciat respingerea cererii, de asemenea şi în demersul sentinţei civile nr. 1746/02.12.2016 dosar 4027/281/2016 - aceasta fiind respinsă şi definitivă.

Apelantul concluzionează că, în esenţa, ultimul lucru de a rupe relaţiile sale cu fiica sa, este acest ordin de protecţie bazat pe înscrisuri fabricate şi regizate pe un calculator, doua dosare penale prin care i se aduce acuzaţie de violenţă prin mărturie mincinoasă - relevante în opinia organelor judiciare, având în vedere că intimata folosea mereu efectul juridic, iar apelantul, cu toate eforturile, era necredibil şi trebuia să suporte presiune psihică în urma audierilor repetate, influențarea locului de muncă, dar şi o stare de tensiune în relaţia cu partenera de viaţă în prezent, prin hărţuirea intimatei şi răzbunare.

În consecinţă, apelantul solicită admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii atacate, iar pe fondul cauzei respingerea cererii formulate de intimată şi obligarea acesteia la plata cheltuielilor judiciare ocazionate de prezentul demers judiciar.

În drept, apelantul a invocat art.466 si urm. C.pr.civ., iar în probaţiune, a solicitat proba cu înscrisuri şi înregistrări audio-video

Primindu-se dosarul la Tribunalul Prahova, cauza a fost înregistrată la data de 13.12.2016 sub nr. 26919/281/2016.

Intimata nu a formulat întâmpinare cu privire la motivele de apel invocate, dar s-a prezentat în instanţă, prin apărător ales, formulând concluzii de respingere a apelului declarat de apelantul-pârât, ca netemeinic și nelegal.

Examinând sentinţa apelată prin prisma criticilor formulate, a actelor şi lucrărilor dosarului, precum şi a dispoziţiilor legale care au incidenţă în soluţionarea prezentei cauze, tribunalul constată că apelul este nefondat pentru considerentele ce se vor expune în continuare:

Apelantul-pârât a criticat sentinţa instanţei de fond, invocând încălcarea prev. art. 23 alin. 1 din Legea nr. 217/2003 întrucât în cauză nu ar fi îndeplinite condiţiile legale pentru emiterea unui ordin de protecţie, faptul că s-ar fi făcut o încălcare şi greşită apreciere a probelor administrate în cauză şi că în realitate se încearcă limitarea programului de vizită şi a relaţiilor sale personale cu fiica sa.

Analizând însă considerentele sentinţei apelate prin prisma motivelor de apel, Tribunalul constată că prima instanţă a făcut o corectă interpretare a situaţiei de fapt, în raport de  probatoriile administrate şi de prevederile legale incidente în cauză.

Astfel, s-a reţinut în mod corect că potrivit art. 23 din legea 217/2003 privind prevenirea şi combaterea violenţei în familie, „persoana a cărei viaţă, integritate fizică sau psihica ori libertate este pusă în pericol printr-un act de violenţă din partea unui membru de familie poate solicita instanţei ca, în scopul înlăturării stării de pericol, să emită un ordin de protecţie, prin care să se dispună, cu caracter provizoriu una sau mai multe măsuri, obligaţii sau interdicţii(…) ”, ce pot consta în: a) evacuarea temporară a agresorului din locuinţa familiei, indiferent dacă acesta este titularul dreptului de proprietate; b) reintegrarea victimei şi, după caz, a copiilor, în locuinţa familiei;  c) limitarea dreptului de folosinţă al agresorului numai asupra unei părţi a locuinţei comune atunci când aceasta poate fi astfel partajată încât agresorul să nu vină în contact cu victima;  d) obligarea agresorului la păstrarea unei distanţe minime determinate faţă de victimă, faţă de copiii acesteia sau faţă de alte rude ale acesteia ori faţă de reşedinţa, locul de muncă sau unitatea de învăţământ a persoanei protejate; e) interdicţia pentru agresor de a se deplasa în anumite localităţi sau zone determinate pe care persoana protejată le frecventează ori le vizitează periodic;  f) interzicerea oricărui contact, inclusiv telefonic, prin corespondenţă sau în orice alt mod, cu victima;  g) obligarea agresorului de a preda poliţiei armele deţinute;  h) încredinţarea copiilor minori sau stabilirea reşedinţei acestora – prin aceeaşi hotărâre, instanţa putând dispune şi suportarea de către agresor a chiriei şi/sau a întreţinerii pentru locuinţa temporară unde victima, copiii minori sau alţi membri de familie locuiesc ori urmează să locuiască din cauza imposibilităţii de a rămâne în locuinţa familială, iar pe lângă oricare dintre măsurile dispuse potrivit alin. (1), instanţa poate dispune şi obligarea agresorului de a urma consiliere psihologică, psihoterapie sau poate recomanda luarea unor măsuri de control, efectuarea unui tratament ori a unor forme de îngrijire, în special în scopul dezintoxicării.

În ce priveşte deci posibilitatea emiterii unui ordin de protecţie, instanţa trebuie să constate îndeplinirea cumulativă a trei condiţii, respectiv: 1.Să existe un act de violenţă în familie; 2. Actul de violenţă să provină din partea unui membru de familie; 3.Viaţa, integritatea fizică sau psihică ori libertatea victimei să fie pusă în pericol de actul de violenţă.

În speţă, analizând cerinţele legale menţionate, instanţa de fond a constatat că, referitor la prima condiţie, potrivit legii 217/2003, la art. 3 alin. 1 legiuitorul înţelege prin „violenţă în familie” „orice acţiune sau inacţiune intenţionată, cu excepţia acţiunilor de autoapărare ori de apărare, manifestată fizic sau verbal, săvârşită de către un membru de familie împotriva altui membru al aceleiaşi familii, care provoacă ori poate cauza un prejudiciu sau suferinţe fizice, psihice, sexuale, emoţionale ori psihologice, inclusiv ameninţarea cu asemenea acte, constrângerea sau privarea arbitrara de libertate” – iar examinând conţinutul cererii de chemare în judecată formulate de reclamantă, prin prisma probelor administrate în cauză, Tribunalul constată că în mod just prima instanţă a apreciat că acţiunile pârâtului pot fi calificate drept „acte de violenţă în familie” aşa cum sunt definite în legea 217/2003 sub forma prevăzută de art. 4 la  lit. a şi b din legea 217/2003, prin ameninţări şi acte de violenţă psihică, la care a fost supusă intimata-reclamantă.

Astfel, s-a constatat în sensul arătat că actele de violenţă la care este supusă victima, pentru emiterea unui ordin de protecţie nu trebuie să includă în mod necesar şi acte de violenţă fizică, Legea nr. 217/2003 prevăzând diferite forme în care o persoană se poate manifesta în mod violent –  în acest sens prima instanţă constatând că reclamanta a fost supusă la acte de violenţă psihologică, prin ameninţările permanente transmise de apelatul-pârât, prin intermediul mamei reclamantei - reţinând că din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, YYY şi XXX rezultă că pârâtul a trimis constant mesaje de ameninţare pe telefonul mamei reclamantei, iar după ce au încetat efectele ordinului de protecţie emis anterior, a început să trimită mesaje asemănătoare şi pe telefonul reclamantei -  în dosarul de fond regăsindu-se transcrierea mai multor asemenea mesaje ce demonstrează comportamentul violent adoptat de S.C.C.

Totodată, aceleaşi martore au afirmat că în luna iunie, întâlnindu-se cu reclamanta, pârâtul a încercat să o lovească – incidentul relatat fiind de altfel confirmat şi de Ordonanţa de clasare din data de 06.12.2016 emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Ploieşti depusă la dosarul cauzei.

Referitor la cea de-a doua condiţie de emitere a unui ordin de protecţie, judecătorul fondului a reţinut în mod corect că potrivit art.5 lit.b  din legea 217/2003, în categoria „membru de familie” care exercită acte de violenţă este inclus soţul sau fostul soţ – constatându-se în consecinţă ca fiind îndeplinită în speţă şi această condiţie, apelantul-pârât fiind fostul soţ al reclamantei. 

În ceea ce priveşte cea de-a treia condiţie, prima instanţă a constatat de asemenea în mod just că în cauză, comportamentul apelantului-pârât este de natură a determina convingerea că integritatea, precum şi libertatea psihică a reclamantei sunt puse în pericol de posibile acte de violenţă ce pot fi săvârşite de către pârât asupra ei.

În speţă, Tribunalul constată deci că instanţa de fond a realizat o corectă analiză şi interpretare a materialului probatoriu administrat în cauză, precum şi a prevederilor legale aplicabile în speţă, constatând că sunt îndeplinite cumulativ cele trei condiţii legale pentru emiterea unui ordin de protecţie, reţinând în acest sens starea conflictuală existentă între părţi - de altfel, însuşi apelantul-pârât recunoscând în cuprinsul motivelor de apel existenţa raporturilor tensionate cu fosta sa soţie, pretinzând însă că situaţia de fapt arătată nu i-ar fi imputabilă, ci s-ar datora refuzului intimatei de a-i permite menţinerea legăturilor personal cu minora.

Sub acest aspect însă, Tribunalul nu poate lua în considerare susţinerile apelantului-pârât referitoare la îngrădirea relaţiilor personale dintre acesta şi minora rezultată din timpul căsătoriei, prin intermediul atitudinii intimatei-reclamante şi respectiv, a ordinului de protecţie emis de instanţa de fond, în condiţiile în care măsura astfel adoptată vizează numai  raporturile dintre foşti soţi, nu şi situaţia copilului minor rezultat din căsătoria lor.

Astfel, ordinul de protecţie cuprins în sentinţa civilă nr.602/07.12.2016 nu produce şi nici nu ar putea să producă efecte cu privire la modalitatea de derulare a relaţiilor personale dintre apelantul-pârât şi minora S.F.C., aşa cum aceste relaţii au fost stabilite  prin sentinţa civilă nr.16461/03.12.2014, în condiţiile în care îndrituirea apelantului-pârât de a-şi vedea fiica subzistă chiar şi pe durata restricţiilor ce i-au fost aplicate în relaţia cu intimata-reclamantă. De altfel, acest aspecte au mai fost invocate de apelantul-pârât şi în alte litigii de aceeaşi natură privind raporturile sale conflictuale cu fosta soţie, fiind de asemenea analizate de instanţe, care s-au pronunţat motivat asupra acestora.

De asemenea, împrejurarea că, la rândul său, apelantul-pârât a formulat plângeri penale împotriva intimatei-reclamante şi a mamei acesteia, martora XXX, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de loviri şi alte violenţe nu este de natură a atrage netemeinicia cererii de emitere a ordinului de protecţie formulate de fosta sa soţie, atât timp cât, la rândul său, a adoptat un comportament violent faţă de aceasta şi cu atât mai mult cu cât respectivele plângeri s-au soluţionat prin clasarea cauzei faţă de cele două persoane menţionate, reţinându-se în cauză, lipsa probelor doveditoare şi respectiv, legitima apărare în cazul fostei soţii intimate.

În consecinţă, constatând că sunt îndeplinite cumulativ cele trei condiţii pentru emiterea unui ordin de protecţie, având în vedere violenţele la care reclamanta a dovedit că a fost supusă, precum şi persistenţa apelantului-pârât în atitudinea sa agresivă faţă de intimată, soldată şi cu emiterea în mod repetat a unor ordine de protecţie împotriva acestuia, Tribunalul apreciază că instanţa de fond a admis în mod corect acţiunea şi a dispus, provizoriu, pe un termen de 6 luni, în scopul protejării reclamantei, setul de interdicţii impuse apelantului-pârât, făcând în mod corect aplicarea dispoziţiilor art.23 din Legea nr. 217/2003 rep. şi sub aspectul individualizării acestora în raport de împrejurările concrete ale cauzei.

În consecinţă, faţă de considerentele prezentate, în temeiul art.480 C.pr.civ., tribunalul va respinge apelul declarat de pârât împotriva sentinţei civile nr.602/07.12.2016 pronunţată de  Judecătoria Ploieşti, ca fiind nefondat.

Totodată, întrucât, dând eficienţă prevederilor art.27 din Legea nr.217/2003 actualizată, Tribunalul a desemnat pentru apelant, ca persoană împotriva căreia s-a dispus emiterea ordinului de protecţie, un avocat din oficiu care a fost prezent la dezbaterile asupra apelului, fixează onorariul avocatului desemnat din oficiu pentru apelant la suma de 260 lei, ce va fi avansată din fondurile Ministerului Justiţiei, prin Departamentul Economico Financiar şi Administrativ al Tribunalului Prahova.

De asemenea, în temeiul art.453 C.pr.civ., având în vedere că partea care pierde procesul poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată numai la cererea părţii adverse, tribunalul va lua act că intimata îşi rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Domenii speta

Spete similare