Lipsa comunicării nu este o cauză de nulitate a actului administrativ, cauzele de nulitate raportându-se la momentul emiterii actului administrativ, fiind necesar să existe la momentul adoptării acestuia. Comunicarea actului este o procedură ulterioară

Lipsa comunicării nu este o cauză de nulitate a actului administrativ, cauzele de nulitate raportându-se la momentul emiterii actului administrativ, fiind necesar să existe la momentul adoptării acestuia. Comunicarea actului este o procedură ulterioară ce nu afectează valabilitatea acestuia, ci produce efecte în privinţa termenului de contestare a actului şi a momentului de la care începe să curgă acest termen.

În jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat în mod constant că instituirea unor termene pentru efectuarea diferitelor acte de procedură şi stabilirea sancţiunilor ce operează în cazul nerespectării lor nu sunt de natură a încălca art. 6 alin. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, acestea fiind restricţii admise, întrucât nu aduc atingere dreptului de acces la un tribunal, în substanţa sa.

Prin sentinţa nr. 572/2016 din 04 octombrie 2016, pronunţată de Tribunalul Olt, Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 3/104/2016, s-a admis excepţia tardivităţii cererii formulată de reclamanta X, în contradictoriu cu pârâta Şcoala Gimnazială Nr. 1 Balş, invocată din oficiu, şi s-a respins cererea ca tardiv introdusă.

Împotriva sentinței nr. 572/2016 din 04 octombrie 2016, pronunţată de Tribunalul Olt, Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 3/104/2016 a formulat recurs reclamanta.

În motivarea recursului, recurenta reclamantă a apreciat că sentinţa pronunţată este netemeinică şi nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, judecătorul fondului neexercitându-şi rolul activ.

Excepţia a fost invocată de intimată prin întâmpinare, fiind însuşită de instanţă, care nu  ţinut cont de susţinerile sale în apărare. Aşa cum a arătat şi în răspunsul său la întâmpinare, excepţia este vădit nefondată, în condiţiile în care reclamantei nu i s-au comunicat niciodată motivele acordării calificativului Bine. A luat cunoştinţă doar despre calificativ, dar nu în mod oficial, sub semnătură.

A precizat că nu există o decizie a conducerii şcolii de validare a hotărârii Consiliului de Administraţie din data de 11.09.2013. Şcoala a emis adrese de comunicare şi anume adresa nr. 1901/10.10.2013. Faptul că a avut cunoştinţă de calificativ în mod neoficial nu poate echivala cu o comunicare a actului, în sensul celor prevăzute expres de art. 11 din Legea nr. 554/2004.

În consecinţă, tribunalul nu putea aprecia că simpla cunoaştere a calificativului echivala cu comunicarea acestuia, astfel că nu putea reţine sub nicio formă excepţia tardivităţii formulării cererii.

Pentru aceste considerente, recurenta a apreciat că se impune admiterea recursului, casarea sentinţei recurate, având drept consecinţă respingerea excepţiei tardivităţii, urmând să se trimită cauza Tribunalului Olt în vederea judecării fondului.

II. În măsura în care instanţa va reţine cauza spre rejudecare, a solicitat admiterea cererii astfel cum a fost formulată, pentru considerentele detaliate în acţiune, pe care le reiterează pe scurt: apreciază că acţiunea sa este formulată în termen, în condiţiile în care nu a avut cunoştinţă despre conţinutul actului contestat şi o decizie, în acest sens, nu există.

Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:

Prioritar, Curtea menționează că, în raport de data introducerii cererii principale de chemare în judecată, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă, intrat în vigoare la data de 15 februarie 2013, întrucât, conform normelor tranzitorii cuprinse la art. 24 din N.C.proc.civ. “Dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare”. 

Criticile formulate în cererea de recurs asupra pretinsei nelegalităţi a sentinţei nu au fost sistematizate de către recurentă în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 N.C.proc.civ., însă, în raport de criticile formulate, se impune analizarea soluţiei pronunţată de către instanţa de fond din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 din Noul Cod de procedură civilă, conform cu care: „Casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material”.

Curtea menţionează că dreptul recurentei reclamante de a sesiza instanţa de contencios administrativ trebuia exercitat în condiţiile şi termenele prevăzute de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată şi completată.

Dispoziţiile art. 8 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 prevăd că, persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau interes legitim, poate solicita instanţei anularea actului administrativ, repararea pagubei cauzate şi eventual reparaţii pentru daune morale.

Legea nr. 554/2004 reglementează prin art. 11 două categorii de termene pentru sesizarea instanţei de contencios administrativ, termene a căror natură juridică este prevăzută expres în alin. 5: un termen de prescripţie cu durata de 6 luni, a cărui împlinire are ca efect stingerea dreptului la acţiune (art. 11 alin. 1) şi un termen de decădere cu durata de un an, aplicabil numai pentru motive temeinice şi care nu poate fi depăşit nici ca efect al intervenirii unor cauze de întrerupere sau de suspendare a cursului prescripţiei avute în vedere la alin. 1, astfel cum prevede art. 11 alin. 2.

Termenul de prescripţie de 6 luni este aplicabil în cazul cererilor prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei. Acest termen începe să curgă de la date diferite, în funcţie de obiectul acţiunii.

Termenul de decădere de un an este reglementat ca o situaţie de excepţie de la regula prescriptibilităţii acţiunii în termenul de 6 luni şi devine aplicabil numai dacă acţiunea nu a fost introdusă în termenul de 6 luni din motive temeinice. Acest termen se calculează începând cu data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii, în funcţie de obiectul acţiunii, potrivit regulilor configurate la alin. 1.

Prin alin. 2 al art. 11, legiuitorul a înţeles să limiteze la 1 an perioada de aşteptare a răspunsului la o cerere, obligând subiectele de drept să depună diligenţe şi să nu tergiverseze introducerea acţiunii în contencios administrativ.

În speţă, în mod corect a apreciat instanţa de fond că a intervenit decăderea din dreptul de a formula acţiunea în condiţiile în care recurenta reclamantă nu a formulat acţiunea în contencios în termenul prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004.

Așa cum corect a reținut instanța de fond, după formularea plângerii prealabile nr. 2070/25.10.2013 şi soluţionarea  acesteia, conform adresei nr. 2197 din 12.11.2013 emisă de pârâtă (fila 63 dosar fond), reclamanta nu a introdus cererea de chemare în judecată în termenul de 6 luni de prescripţie şi nici în termenul imperativ de 1 an prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004, deşi cunoştea modul de soluţionare al plângerii, dovadă fiind numeroasele sesizări pe care  aceasta le-a formulat către Inspectoratul Şcolar Judeţean Olt, la care a primit răspunsurile depuse de aceasta la dosarul cauzei odată cu cererea de chemare în judecată.

În raport de momentul comunicării răspunsului la plângerea prealabilă se calculează termenul de prescripţie de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. 1 lit. a din Legea nr. 554/2004 pentru sesizarea instanţei de contencios administrativ, termen care nu a fost respectat în cauză, în condiţiile în care acţiunea în anularea actului administrativ a fost înaintată instanței la data de 30.12.2015 (data poștei) și a fost înregistrată la instanţă la data de 04.01.2016, aşadar cu mult peste termenul prevăzut de dispoziţiile legale.

În aceste condiţii, pasivitatea recurentei reclamante nu poate fi justificată prin susţinerea referitoare la necomunicarea actului, o astfel de atitudine fiind de natură a afecta principiul securităţii raporturilor juridice născute în temeiul actului respectiv, precum şi caracterul definitiv al actului administrativ.

Curtea menţionează şi faptul că lipsa comunicării nu este o cauză de nulitate a actului administrativ, cauzele de nulitate raportându-se la momentul emiterii actului administrativ, fiind necesar să existe la momentul adoptării acestuia.

Comunicarea actului este o procedură ulterioară ce nu afectează valabilitatea acestuia, ci produce efecte în privinţa termenului de contestare a actului şi a momentului de la care începe să curgă acest termen.

Curtea constată că nimic nu a împiedicat pe recurenta reclamantă ca, după soluționarea plângerii prealabile conform adresei nr. 2197 din 12.11.2013, să se adreseze instanței de judecată.

Curtea constată că în mod corect instanţa de fond a analizat excepţia invocată, întrucât reclamanta a avut cunoştinţă de actul emis de autoritatea pârâtă, acesta fiind momentul declanşator al vătămării.

Nu poate fi primită apărarea recurentei reclamante, în sensul că nu a fost comunicat actul administrativ atacat, întrucât reclamanta a avut cunoştinţă de conţinutul acestuia, atâta timp cât a formulat plângere prealabilă înregistrată la nr. 2070/25.10.2013 şi soluţionată conform adresei nr. 2197 din 12.11.2013 emisă de intimata pârâtă.

Soluţia primei instanţe, în sensul respingerii cererii reclamantei, ca fiind tardiv formulată, se bazează pe interpretarea corectă a dispoziţiilor art. 11 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, criticile recurentei reclamante fiind neîntemeiate.

În jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat în mod constant că instituirea unor termene pentru efectuarea diferitelor acte de procedură şi stabilirea sancţiunilor ce operează în cazul nerespectării lor nu sunt de natură a încălca art. 6 alin. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, acestea fiind restricţii admise, întrucât nu aduc atingere dreptului de acces la un tribunal, în substanţa sa.

Din perspectiva sistemului european al drepturilor omului, în hotărârea Golder împotriva Marii Britanii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că pot fi aduse restricţii dreptului de acces la justiţie întrucât acest drept, chiar prin natura sa, cere o reglementare din partea statului, reglementare care poate varia în timp şi spaţiu în funcţie de resursele comunităţii şi nevoile indivizilor.

Curtea Europeană a statuat că revine în primul rând instanţelor naţionale competenţa de a interpreta legislaţia internă, fiind vorba în special de reguli de natură procedurală, rolul său limitându-se la a verifica compatibilitatea cu Convenţia a efectelor unei asemenea interpretări (Cauza Tejedor H. împotriva Spaniei, Hotărârea din 16 decembrie 1997). Cu toate acestea, având în vedere că reglementarea privind formalităţile şi termenele ce trebuie respectate este menită să asigure buna administrare a justiţiei şi respectul principiului securităţii juridice, cei interesaţi trebuie să se poată aştepta ca aceste reguli să fie puse în aplicare (Cauza Stone Court T. D. S.A. împotriva Spaniei,  2003).

Curtea menţionează faptul că stabilirea unor condiţionări pentru introducerea unor acţiuni în justiţie nu constituie o încălcare a dreptului la liberul acces la justiţie şi la un proces echitabil, deoarece legiuitorul poate institui în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură şi modalităţi de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri în formele şi modalităţile stabilite de lege.

În raport de soluţia pronunţată de către instanţa de fond şi menţinută de către instanţa de control judiciar, Curtea constată că este de prisos să fie examinate celelalte susţineri ale recurentei reclamante formulate în prezenta cale de atac.

Analizând argumentele instanţei de fond, Curtea reţine că acestea sunt judicioase, fiind rezultatul unei corecte aplicări şi interpretări a dispoziţiilor legale, sentinţa recurată fiind legală, în cauză nefiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 N.C.proc.civ.

Pentru aceste considerente, criticile formulate sunt neîntemeiate, astfel că, în temeiul art. 496 alin. 1 din Noul Cod de procedură civilă, recursul declarat va fi respins ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare