Daune morale pentru condiţii de detenţie necorespunzătoare. Nedovedirea agravării afecţiunilor cauzate de regimul de detenţie. Criterii de stabilire a cuantumului despăgubirilor prin raportare la un probatoriu pertinent şi util, fără analogia cu alte si

Daunele morale solicitate de reclamant nu se stabilesc doar în funcţie de aprecierile subiective ale persoanei supuse procedurii judiciare penale, relative  la implicaţiile pe care măsurile restrictive penale ar fi avut asupra evoluţiei stării de sănătate şi asupra capacităţii ori posibilităţii de a presta activităţi generatoare de venituri materiale.

Condiţiile de detenţie necorespunzătoare nu sunt în mod obligatoriu cauzate de probleme ale sistemului penitenciarelor ca atare, ci pot fi legate de probleme mai generale ale politicii în  materie penală. De asemenea, chiar şi într-o situaţie în care aspecte distincte ale condiţiilor de detenţie sunt în conformitate cu reglementările interne, efectul cumulat al acestora poate fi de aşa natură încât să constituie un tratament inuman.

Cât priveşte prejudiciul constând în vătămarea sănătăţii reclamantului ca urmare a contractării în timpul detenţiei a bolilor menţionate prin cererea de chemare în judecată, Curtea apreciază că reclamantul nu face dovada că afecţiunile respective au fost cauzate de regimul de detenţie.

Chiar dacă cuantumul prejudiciului moral este lăsat la aprecierea instanţelor, fără a exista criterii precise şi exacte de acordare, Curtea opinează în sensul că acest fapt nu justifică arbitrariul în procesul de cuantificare şi nici pronunţarea unei soluţii cu încălcarea tuturor normelor de drept procesuale referitoare la probaţiune.

Evaluarea daunelor morale se face prin raportare la fiecare individ şi nu prin analogie cu alte situaţii reţinute în practica judiciară a instanţelor naţionale sau europene.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj sub nr. 7229/63/2015 la data de 08.06.2015, reclamantul V.A. a chemat în judecată pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună acordarea unor despăgubiri pentru condiţiile proaste din detenţie din Penitenciarul Pelendava" şi P.M.S.  Craiova, în care a fost închis timp de un an, arătând că îşi întemeiază cererea pe dispoziţiile legii în vigoare şi că i se cuvin daune de cel puţin 100.000 lei.

Prin sentinţa civilă nr.344 din 3 iunie 2016, pronunţată de  Tribunalul Dolj, în dosar nr. 7229/63/2015, s-a respins acţiunea formulată de  reclamantul Vlad Adrian, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice. 

Analizând pe fond cererea în pretenţii formulată, instanţa a constatat că este neîntemeiată.

Principiul "idem est non esse et non probari" este unul din pilonii fundamentali ai actului de justiţie, pentru că simplele aserţiuni neînsoţite de probe concludente nu pot conduce la obţinerea unui verdict favorabil; în orice proces civil starea de fapt de analizează şi se stabileşte în funcţie de probele analizate.

În acest sens, art. 249 Cod procedură civilă statuează că "cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege".

Potrivit art.254 alin.1 Cod procedură civilă, "probele se propun, sub sancţiunea decăderii, de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, iar de către pârât prin întâmpinare, dacă legea nu dispune altfel". Alineatul al doilea dispune că dovezile care nu au fost propuse în condiţiile alin.1 nu vor mai putea fi cerute şi încuviinţate în cursul procesului, în afară de cazurile enunţate de text, care nu sunt incidente în speţă.

Aşa fiind, instanţa a constatat că legea îl obligă pe reclamant să indice probele pe care îşi sprijină pretenţia  chiar din momentul iniţierii demersului judiciar şi să fie cât se poate de riguros şi explicit în privinţa acestora.

Aserţiunile cu caracter generic nu constituie probe.  Probele ce pot fi administrate într-un proces civil sunt reglementate de Codul de procedură civilă, iar în privinţa reglementărilor legale în vigoare este aplicabil principiul "nemo censetur ignorare legem"

În susţinerea cererii, reclamantul a depus, pe parcursul întregii proceduri judiciare, o multitudine de extrase de pe internet privind situaţia penitenciarelor din România, condiţiile proaste de detenţie, neconforme cu standardele internaţionale, şi condamnările pe care le-a luat statul român din aceste motive. Acestea nu constituie probe pe baza cărora o instanţă de judecată să-şi poată sprijini argumentaţia juridică. Nu poate fi vorba nici despre fapte notorii, în accepţiunea prevăzută de art. 255 alin. 2 Cod procedură civilă, deoarece nu este vorba despre un aspect de fapt concret, o stare de lucruri generală neintrând în această categorie şi neputând conduce la concluzia legării unui raport juridic obligaţional între reclamant şi pârât, izvorând din răspunderea civilă delictuală.

Nu s-au administrat probe din care să rezulte în mod concludent şi univoc în ce condiţii a fost deţinut reclamantul ,cum s-au repercutat aceste condiţii asupra stării sale de sănătate fizice şi psihice, care a fost starea de sănătate a reclamantului înainte de executarea pedepsei privative de libertate şi ulterior acesteia, dacă există o legătură de cauzalitate între condiţiile de detenţie şi anumite afecţiuni medicale. Ca în orice proces civil, probaţiunea se face în concret, în speţă, la situaţia reclamantului, şi nu la modul general, cu privire la o anumită stare de lucruri.

Referatul medical nr. 2603/8.08.2014 întocmit în cadrul Penitenciarului Pelendava este neconcludent. Existenţa unor afecţiuni de tipul diabet zaharat şi hipertensiune arterială în timpul detenţiei nu constituie un motiv pentru condamnarea pecuniară a statului român în acest litigiu, şi nici instalarea unei tulburări depresiv anxioase generate de starea de detenţie, în condiţiile în care un condamnat penal răspunde penal pentru fapta penală săvârşită.

Adresa nr. 443/7.04.2015 a Avocatului Poporului nu susţine pretenţiile reclamantului: se arată că hrana este acceptabilă, că spaţiul în care a fost cazat reclamantul avea grup sanitar, că i s-au acordat asistenţă şi tratament medical, că s-au luat măsuri referitoare la unele incidente dintre deţinuţi.

Nu există o probaţiune concludentă a faptului ilicit pretins, a prejudiciului încercat şi a legăturii de cauzalitate dintre acestea.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul V. A. , criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin motivele de apel formulate, apelantul critică modul în care instanţa a analizat probatoriul administrat în cauză şi a sesizat, voit, tardiv necompetenţa materială, respectiv 20.11.2015, 04.12.2015 abia la termenul de judecată din data de 29.01.2016 punând în discuţie competenţa materială a instanţei.

În baza rolului activ reglementat de art.22 Cod procedură civilă, Curta a dispus efectuarea de adrese la Penitenciarul Pelendava şi P.M.S Craiova pentru a se înainta dosarul medical al reclamantului pe perioada 12.05.2014-08.04.2015.

Totodată i s-a pus în vedere şi reclamantului să depună la dosar acte medicale privind starea sa de sănătate înainte de încarcerarea sa în  penitenciar.

Prin decizia civilă nr.4655 din 23 noiembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr.7229/63/2015  s-a respins apelul ca nefondat.

Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut că reclamantul V.A. a investit instanţele cu o acţiune în pretenţii în cuantum de 100.000 lei cu titlu de daune morale pentru prejudiciul suferit prin condiţiile proaste de detenţie în perioada 11.05.2014-08.04.2015 suportate în penitenciarul Pelendava si PMS Craiova, acţiunea fiind neîntemeiată pe răspunderea civilă delictuală reglementată de art.1357 Cod civil şi art.22, 34 şi 35 din Constituţie.

Reclamantul a fost arestat la data de 30.04.2014 şi a rămas la IPJ Dolj până la data de 11.05.2014 unde condiţiile de arest i-au afectat sănătatea. La data de 15.05.2014 şi 18.07.2014 a fost transferat la PMS Craiova unde a rămas mai mult în infirmerie datorită afecţiunilor de care suferea .De la data de 18.07.2014 a fost transferat la Penitenciarul Pelendava, până la data de 08.04.2015 când a fost eliberat.

Critica reclamantului ce vizează sesizarea tardivă a excepţiei necompetenţei materiale excede obiectului cauzei, întrucât prin sentinţa civilă nr.37/2016 pronunţată de Curtea de Apel Craiova s-a stabilit competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Dolj.

Criticile ce vizează interpretarea eronată a probelor administrate sunt neîntemeiate.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată reclamantul V. A.  a invocat condiţiile proaste din penitenciarele Pelendava şi PMS Craiova, precum şi neluarea de către autorităţi a măsurilor pentru a preveni îmbolnăvirea sa în regimul de detenţie, ignorarea stării sale de sănătate psihica precară, împrejurări ce au determinat formularea unei cereri de chemare în judecată incoerentă şi  prezentarea  probelor la modul general.

Tribunalul a statuat în mod corect că extrasele de pe internet privind situaţia penitenciarelor din România, condiţiile proaste de detenţie, neconforme cu standardele internaţionale şi condamnările pe care le-a luat statul român din aceste motive, nu constituie probe pe baza cărora o instanţă de judecată să-şi poată sprijini argumentaţia juridică. Nu poate fi vorba nici despre fapte notorii, în accepţiunea prevăzută de art. 255 alin. 2 Cod procedură civilă, deoarece nu este vorba despre un aspect de fapt concret, o stare de lucruri generală neintrând în această categorie şi neputând conduce la concluzia legării unui raport juridic obligaţional între reclamant şi pârât, izvorând din răspunderea civilă delictuală.

Nu s-au administrat probe din care să rezulte în mod concludent şi univoc în ce condiţii a fost deţinut reclamantul, cum s-au repercutat aceste condiţii asupra stării sale de sănătate fizice şi psihice, care a fost starea de sănătate a reclamantului înainte de executarea pedepsei privative de libertate şi ulterior acesteia, dacă există o legătură de cauzalitate între condiţiile de detenţie şi anumite afecţiuni medicale. Ca în orice proces civil, probaţiunea se face în concret, în speţă, la situaţia reclamantului, şi nu la modul general, cu privire la o anumită stare de lucruri.

Referatul medical nr. 2603/8.08.2014 întocmit în cadrul Penitenciarului Pelendava este neconcludent. Existenţa unor afecţiuni de tipul diabet zaharat şi hipertensiune arterială în timpul detenţiei nu constituie un motiv pentru condamnarea pecuniară a statului român în acest litigiu, şi nici instalarea unei tulburări depresiv anxioase generate de starea de detenţie, în condiţiile în care un condamnat penal răspunde penal pentru fapta penală săvârşită.

Adresa nr. 443/7.04.2015 a Avocatului Poporului nu susţine pretenţiile reclamantului: se arată că hrana este acceptabilă, că spaţiul în care a fost cazat reclamantul avea grup sanitar, că i s-au acordat asistenţă şi tratament medical, că s-au luat măsuri referitoare la unele incidente dintre deţinuţi.

În dosarul medical înaintat instanţei de Penitenciarul Pelendava se precizează în referatul medical 2184/19.03.2015 că reclamantul a fost în evidenţa cabinetului medical cu următoarele afecţiuni : hipertensiune arterială primară stadiul II; diabet zaharat tip II; tulburare depresiv-anxioasă.

S-a consemnat de asemenea că datorită afecţiunilor cronice de care a suferit reclamantul, acestuia i.-a fost stabilită aptitudinea de muncă : apt muncă psihic.

În cauză nu au fost dovedite de către reclamant îndeplinirea condiţiilor ce reglementează răspunderea civilă delictuală prev.de art.1357 Cod civil, potrivit cărora „cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare”.

Pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală a cărei reglementare se regăseşte în prevederile art. 1357 Cod civil., se cer a fi întrunite cumulativ patru condiţii, şi anume: existenţa unui prejudiciu, existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.

În ceea ce priveşte existenţa faptei ilicite cauzatoare a unui prejudiciu cert în patrimoniul persoanei care solicită angajarea răspunderii civile delictuale, fapta ilicită constă în acţiunea sau inacţiunea care are ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane. Pentru a exista faptă ilicită, este necesar aşadar, ca acţiunea sau inacţiunea să fie contrară ordinii sociale şi reprobată de societate, să fie consecinţa unei comportări interzise sau contrare unei norme juridice.

În ceea ce priveşte existenţa prejudiciului, ca element esenţial al răspunderii delictuale, acesta constă în rezultatul, efectul negativ suferit de o persoană ca urmare a faptei ilicite săvârşite de o altă persoană. Prejudiciul poate fi de ordin material, dacă este susceptibil de apreciere bănească ori moral (nepatrimonial), dacă nu poate fi evaluat în bani.

Susţinerea de către reclamant a neplăcerilor cauzate de condiţiile de detenţie  necorespunzătoare, care i-au cauzat acestuia o suferinţă morală şi fizică, susţinând chiar  faptul că „ sistemul în mod conştient urmăreşte îmbolnăvirea psihică a deţinuţilor, nu poate fi primită.

În cauză, fapta ilicită s-a produs în mediul penitenciar, dar cu toate acestea starea penitenciarelor nu poate fi imputată în totalitate neglijenţei Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor sau PMS Craiova.

Astfel, inacţiunile autorului faptei ilicite nu sunt consecinţa unei atitudini de rea-credinţă ci se subscriu dificultăţilor întâmpinate în prezent de întregul sector bugetar, privitoare la lipsa fondurilor necesare achiziţionării şi dotării conform standardelor minime a locurilor de detenţie.

În concret, referitor la supraaglomerarea celulelor, în practica CEDO s-a reţinut că aproape toate statele se confruntă sau s-au confruntat cu problema supraaglomerării penitenciarelor ori a altor locuri de deţinere.

Curtea a reamintit că art. 3 din Convenţie consacră una dintre cele mai importante valori ale societăţilor democratice. Convenţia interzice în termeni categorici tortura sau tratamentele şi pedepsele inumane sau degradante, indiferent de comportamentul victimei (Labita împotriva Italiei (MC), nr. xxxxx/95, pct. 119, CEDO 2000 IV).

După cum a stabilit Curtea în repetate rânduri, relele tratamente trebuie să atingă un nivel minim de gravitate pentru a intra sub incidenţa art.3 din Convenţie. Aprecierea acestui nivel minim de gravitate este relativă; depinde de toate circumstanţele cauzei, cum ar fi durata tratamentului, urmările fizice şi psihice şi unele cazuri, sexul, vârsta şi starea de sănătate a victimei.

De asemenea, pentru a aprecia dacă un anumit tratament este „degradant" în sensul art.3, Curtea ţine seama dacă scopul acestuia este de a umili şi înjosi persoana respectivă şi dacă, în ceea ce priveşte consecinţele, acesta a afectat negativ personalitatea victimei respective într-un mod incompatibil cu art. 3.

S-a mai apreciat că măsurile privative de libertate aplicate persoanei pot implica uneori un element inevitabil de suferinţă sau umilire. Totuşi, suferinţa şi umilirea implicate nu trebuie să depăşească acel inevitabil element de suferinţă sau umilire legat de o anumită formă de tratament sau pedeapsă cu caracter legitim.

Condiţiile de detenţie necorespunzătoare nu sunt în mod obligatoriu cauzate de probleme ale sistemului penitenciarelor ca atare, ci pot fi legate de probleme mai generale ale politicii în materie penală. De asemenea, chiar şi într-o situaţie în care aspecte distincte ale condiţiilor de detenţie sunt în conformitate cu reglementările interne, efectul cumulat al acestora poate fi de aşa natură încât să constituie un tratament inuman.

Cât priveşte prejudiciul constând în vătămarea sănătăţii reclamantului ca urmare a contractării în timpul detenţiei a bolilor menţionate prin cererea de chemare judecata, Curtea apreciază că reclamantul nu face dovada faptului că afecţiunile respective au fost cauzate de regimul de detenţie.

Curtea constată că din actele medicale depuse rezultă că reclamantul suferea de obezitate de gradul I, diabet zaharat tip II, hipertensiune arterială, acesta necontestând faptul că suferea de obezitate şi diabet înainte de încarcerare.

Prin urmare este evident că, raportat la data de 11.05.2014 când a fost transferat la PMS Craiova şi data la care solicita repartizare la munca 23.07.2014, se poate concluziona că reclamantul nu putea dobândi bolile cronice despre care face vorbire, respectiv obezitate, diabet, hipertensiune , într-un interval de timp atât de scurt.

Cu privire la cuantumul daunelor morale estimate de apelant la suma de 100.000 lei, Curtea apreciază că acestea nu se stabilesc doar în funcţie de aprecierile subiective  ale persoanei supuse procedurii judiciare penale, relative la implicaţiile pe care măsurile restrictive penale ar fi avut asupra evoluţiei stării de sănătate şi asupra capacităţii ori posibilităţii de a presta activităţi generatoare de venituri materiale.

Respectarea acestui criteriu se impune, pentru motivul că suma acordată  cu scopul acoperirii prejudiciului moral, trebuie sa fie justă, echitabila si nu exagerată, ţinându-se cont de criteriul gravitaţii prejudiciului moral.

 Apreciind în concret gravitatea prejudiciului moral, în materia acordării daunelor, Curtea reţine că un prejudiciu moral grav este atunci când constă în alterarea gravă a integrităţii fizice sau mentale a persoanei vătămate, a capacităţii sale de muncă, sau atunci când este extrem de importantă valoarea morală căreia i se aduce atingere.

Cu privire la încălcarea art.3 din Convenţie, conform căruia nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante, consideră că, în cauză, condiţiile de detenţie pe care reclamantul a trebuit să le suporte pentru o perioadă de aproximativ un an nu l-au supus la o experienţă de o intensitate care depăşea nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei.

Art. 3 din Convenţie impune statului să se asigure că orice persoană este deţinută în condiţii compatibile cu respectarea demnităţii umane, iar modalităţile de executare nu supun partea în cauză unei suferinţe sau unei încercări de o intensitate care să depăşească nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei, precum şi că, ţinând seama de cerinţele practice din închisoare, sănătatea şi confortul prizonierului asigurate în mod corespunzător (Kudta împotriva Poloniei [MC], nr. 30.210/96, 92-94, CEDO 2000-XI). În cazul evaluării condiţiilor de detenţie, trebuie să se ţină seama de efectele cumulate ale acestora, precum şi de afirmaţiile specifice ale  reclamantului (Dougoz împotriva Greciei, nr. 40.907/98, pct. 46, CEDO 2001-11).

Reclamantul arată că a fost privat de libertate în perioada 11.05.2014-08.04.2015, interval de timp în care a fost prejudiciat moral şi fizic.

Sub acest aspect apreciază ca reclamantul trebuie să dovedească faptul că prin măsura luată, pe nedrept i-a fost lezată personalitatea umană peste limita normală .

Nici una dintre aceste susţineri nu este dovedită cu probe, simpla afirmaţie a acestuia nu face dovada că prejudiciul creat se datorează măsurii nelegale luate supra sa, sau a fost generat de împrejurări cu totul străine de susţinerile sale.

Curtea apreciază astfel că suma solicitată de reclamant cu titlu de daune morale nu se justifică, cuantumul sumei stabilită cu titlu de daune morale trebuie să respecte principiul acordării unei juste despăgubiri, dar care, în prezenta cauză, este disproporţionat faţă de criteriile obiective ce se impun a fi avute în vedere în aprecierea evaluării suferinţelor şi atingerilor aduse drepturilor fundamentale ale reclamant, şi de perioada scurtă de detenţie.

Pentru ca instanţa să poată aplica aceste criterii, apare necesar ca cel ce pretinde daune morale să producă un minim de argumente şi indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile nepatrimoniale ocrotite prin Constituţie i-au fost afectate prin măsura preventivă ilegală şi pe cale de consecinţă să se poată proceda la o evaluare a despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul, acestea neputând excede noţiunii de " satisfacţie echitabilă " consacrată de practica Curţii Europene în aplicarea art.5 din C.E.D.O

 În materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc. Prin urmare, trebuie evaluată despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, nu prejudiciul ca atare. Pentru ca satisfacţia materială obţinută să aibă o reală corespondenţă cu prejudiciul, nu prejudiciul, la cuantificarea sumei accentul trebuie pus pe importanţa prejudiciului din punctul de vedere al victimei. Prin urmare, trebuia evaluată despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, nu prejudiciul ca atare.

 Stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente a unui prejudiciu nepatrimonial include o doză apreciabilă de arbitrar, dar ceea ce trebuie evaluat este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare, fiind necesar a se face o corelare cu importanţa prejudiciului moral sub aspectul importanţei valorii morale lezate. Acest cuantum nu presupune stabilirea "preţului " suferinţelor fizice şi psihice ale reclamantului, ci înseamnă aprecierea multilaterală a tuturor consecinţelor negative ale prejudiciului şi implicaţiile acestora pe toate planurile vieţii sale sociale.

Chiar dacă cuantumul prejudiciul moral este lăsat la aprecierea instanţelor, fără a exista criterii precise şi exacte de acordare, Curtea opinează în sensul că acest fapt nu justifică arbitrariul în procesul de cuantificare, si nici pronunţarea unei soluţii cu încălcarea tuturor normelor de drept procesual referitoare la probaţiune.

Această aptitudine a instanţei de judecata trebuie exercitată în limitele analizării de către aceasta a unui probatoriu, pertinent şi util cauzei, care să dovedească cuantumul prejudiciului moral, şi nu în lipsa acestuia, în ultima situaţie, hotărârea fiind susceptibila de a fi criticată sub aspectul legalităţii.

Aprecierea asupra cuantumului moral suferit de o persoana nu se poate face prin analogie cu alte situaţii reţinute în practica judiciară a instanţelor naţionale sau europene pentru că deşi criteriile de analiză a prejudiciului moral sunt criterii obiective, evaluarea lor se face prin raportare la fiecare individ, percepţia consecinţelor morale ale încălcării drepturilor fundamentale fiind o chestiune care se verifica diferit de la o persoană la alta.

Faţă de aceste considerente apelul a fost respins ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare