Acţiune în revendicare inadmisibilă în conditiile în care s-a uzat de dispoziţiile Legii nr. 10/2001. Imobil revendicat achizitionat în baza Legii nr. 112/1995. Securitatea raporturilor juridice.

Asupra apelului de faţă:

Constată că, prin sentinţa civilă nr. 45/S din data de 25 februarie 2016 pronunţată de Tribunalul Braşov în dosarul nr. xxx1/62/2015 s-a respins acţiunea civilă formulată de reclamantul A., prin mandatar B., prin împuternicit D. în contradictoriu cu pârâtele Primăria C., prin primar, S.C. X. S.A., E. şi F., ca inadmisibilă.

Reclamantul a fost obligat să plătească, cu titlu de cheltuieli de judecată, suma de 2500 lei pârâtei E. şi suma de 1850 lei pârâtei Primăria C..

În motivarea hotărârii se arată că, prin încheierea de şedinţă din data de 11.02.2016 a fost respinsă excepţia lipsei calităţii de reprezentant pentru reclamant.

La acelaşi termen de judecată s-a pus în discuţie admisibilitatea acţiunii, avânt în vedere că prin acţiune s-a urmărit revendicarea, în baza dreptului comun, a unui imobil pentru care reclamantul a iniţiat şi procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, reţinând următoarele:

Reclamantul a avut calitatea de proprietar asupra imobilului situat în C., str. P.L. nr. xx, drept de proprietate obţinut prin moştenire.

În anul 1985 imobilul a fost preluat de stat, în temeiul Decretului nr. 223/1974, iar după apariţia Legii nr. 112/1995 a fost înstrăinat către chiriaşi.

Cererea de chemare în judecată, în ansamblul său, are ca obiect revendicarea imobilului de la cumpărători, revendicare prin comparare de titluri, în cadrul căreia s-a solicitat a se constata nulitatea deciziei de preluare pentru a se justifica preferinţa titlului reclamantului.

Pe rolul instanţelor de judecată se află un alt litigiu, înregistrat în dosarul nr. xx2/62/2016, în care figurează părţile din prezentul litigiu, privind o cererea formulată de reclamant în temeiul Legii nr. 10/2001.

Legea nr. 10/2001 reglementează în mod general modalitatea de restituire a imobilelor preluate de stat, atât cu titlu valabil cât şi fără titlu valabil, în perioada de timp mai sus-arătată, instituind în acest sens o procedură specială. Procedura de restituire instituită de Legea nr. 10/2001 cuprinde două etape distincte, şi anume, procedura prealabilă, care are caracter obligatoriu, astfel încât, de la data intrării în vigoare a Legii, cererile de restituire în natură sau prin echivalent, inclusiv acţiunile în revendicare a imobilelor preluate fără titlu valabil, formulate direct la instanţele judecătoreşti sunt inadmisibile şi procedura judiciară, care este ulterioară, facultativă şi subsidiară, persoanele nemulţumite de soluţionarea cererilor de restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv putând ataca în justiţie, în termenele şi în modalităţile prevăzute de Lege, deciziile sau dispoziţiile emise de persoanele juridice notificate.

Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de moştenitorii acestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie conform prevederilor art. 6 din Legea 213/1998.

Legea nr. 10/2001 reglementează regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 de către stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, inclusiv cele preluate în baza Decretului  nr. 223/1974.

A rezultat aşadar că, o dată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru toate imobilele care intră sub incidenţa acestei legi, persoanele îndreptăţite pot obţine repararea prejudiciului cauzat numai în condiţiile acestei legi, sub sancţiunea pierderii dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, conform art. 22 alin (5) din Legea nr. 10/2001.

În consecinţă, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicarea imobilelor preluate fără titlu, formulată în condiţiile dreptului comun nu a putut fi primită.

Sub aspectul analizat, tribunalul a reţinut că procedura specială instituită de legiuitor prin Legea nr. 10/2001 are menirea de a evita perpetuarea stării de incertitudine în ceea ce priveşte situaţia juridică a imobilelor ce formează obiectul acestui act normativ. Instituirea acestei proceduri nu este de natură a aduce atingere substanţei dreptului de proprietate, deoarece toate măsurile luate în faza prealabilă a procedurii speciale instituită de Lege, pentru stabilirea şi punerea în executare a măsurilor reparatorii prevăzute de lege, pot fi atacate în justiţie de persoanele interesate, aşa cum s-a arătat.

De altfel, Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa că liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte actul de justiţie. S-a considerat astfel că legiuitorul are competenţa exclusivă de a stabili regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, soluţie ce rezultă din dispoziţiile Constituţiei, motiv pentru care, pentru situaţiile deosebite, legiuitorul poate stabili reguli speciale de procedură, precum şi modalităţi de exercitare a drepturilor procesuale, astfel încât liberul acces la justiţie să nu fie afectat.

Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, între care şi stabilirea unor termene, după a căror expirare, valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă.

Dreptul de acces la o instanţă nu este un drept absolut, ci el reclamă, prin însăşi natura sa, o reglementare din partea statului, ceea ce, implicit, permite anumite ingerinţe, cu condiţia ca acestea să nu aducă atingere substanţei dreptului şi să nu împiedice exerciţiul efectiv al său.

Procedura prealabilă obligatorie reglementată de Legea nr. 10/2001 nu încalcă nici prevederile art. 6 alin (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deoarece, această procedură are în vedere tocmai celeritatea determinării situaţiei juridice a imobilelor ce formează obiectul său de reglementare, satisfăcând astfel cerinţa soluţionării cererii de restituire într-un termen rezonabil. De asemenea, această procedură nu încalcă prevederile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, având ca scop asigurarea stabilităţii şi securităţii raporturilor civile. De altminteri, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis în jurisprudenţa sa că statele contractante sunt îndrituite să reglementeze exercitarea dreptului de proprietate în concordanţă cu interesul general, adoptând, în acest sens, legile necesare.

De asemenea, instanţa a reţinut că în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar stabili pentru statele contractante o obligaţie generală de restituire a bunurilor ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenţia. De asemenea, instanţa europeană a stabilit că dispoziţiile acestui text nu impun statelor contractante nicio restricţie în exerciţiul libertăţii lor de a determina domeniul de aplicare a legislaţiei pe care ele pot să o adopte în materia restituirii de bunuri trecute în orice mod în proprietatea lor.

În consecinţă, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, se face numai în temeiul acestei legi, nefiind posibilă promovarea unei acţiuni în justiţie pentru restituirea în natură sau prin echivalent a acestor imobile, după ce, aşa cum s-a subliniat, titularul acţiunii a uzat şi de dispoziţiile legii speciale, fără a urmării modul de finalizare a acestui demers.

S-a reţinut, sub acest aspect, că, atâta timp cât reclamantul a ales calea procedurii speciale instituită de Legea nr. 10/2001, cu privire la imobilul în litigiu, această parte trebuie să respecte toate principiile instituite de acest act normativ, astfel că, în conformitate cu regulile non bis în idem, electa una via şi cu principul securităţii juridice, ea nu poate promova, în condiţiile reglementate de dreptul comun, o acţiune în revendicarea imobilului din litigiu.

Aşa fiind, Tribunalul, pentru considerentele ce preced, a reţinut că, reclamanta nu poate obţine restituirea bunului imobil din litigiu, pe calea unei acţiuni întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun. Aceste statuări au fost făcute şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia nr. 33/9 iunie 2008, ce a fost pronunţată în recurs în interesul legii.

Astfel, instanţa supremă a stabilit că, atâta vreme cât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui proprietarilor iniţiali sau succesorilor în drepturi ai acestora, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.

De asemenea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit, referitor la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, că art. 6 din Legea nr. 213/1998 prevede că acestea pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie. Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situaţie.

Prin decizia menţionată, s-a statuat că, în cazul în care reclamantul apreciază că între legea internă şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului există neconcordanţe el poate să le invoce în cadrul unei acţiuni în revendicare, fiind însă necesar să se analizeze, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea, ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.

În cauza dedusă judecăţii, s-a constatat că aceste cerinţe nu au fost îndeplinite, întrucât, aşa cum s-a arătat, procedura specială reglementată de prevederile Legii nr. 10/2001 nu este în contradicţie cu dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Din considerentele ce preced a rezultat că, în cazul în care un litigiu fundamentat pe prevederile dreptului comun, se referă la un bun imobil ce face parte din categoria imobilelor al căror regim juridic este stabilit de legea specială de reparaţie, care este reprezentată în cazul de faţă de Legea nr. 10/2001, titularul acţiunii nu poate valorifica pretenţii referitoare la constatarea nevalabilităţii titlului statului, întrucât, aşa cum s-a subliniat, legea specială de reparaţie acordă caracter abuziv tuturor preluărilor pe care statul le-a efectuat în perioada de referinţă a legii, fie că ar corespunde unei preluări cu titlul valabil, fie că ar corespunde unei preluări cu titlu nevalabil, instituit măsuri reparatorii identice pentru ambele cazuri.

 Sub acest aspect, este de menţionat că instanţa supremă a stabilit în mod constant în jurisprudenţa sa că, prin dispoziţiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi, fără a diminua accesul la justiţie, a adus perfecţionări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special. Legea nr. 10/2001 constituie, de la data intrării sale în vigoare, dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, astfel că persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile acestui act normativ nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun.

Aşa fiind, tribunalul, pentru considerentele de fapt şi de drept mai sus expuse, a respins cererea de chemare în judecată promovată de reclamant ca inadmisibilă.

Fiind partea aflată în culpă procesuală, reclamantul a fost obligat, în temeiul art. 453 din Codul de procedură civilă, să achite pârâtei E. suma de 2500 lei, şi pârâtei Primăria Comunei C. suma de 1850 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocaţial.

Împotriva acestei soluţii a declarat apel reclamantul A., aducându-i critici pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând admiterea apelului şi schimbarea în tot a sentinţei apelate, în sensul constatării nulităţii absolute a Deciziei nr. 515/1985 emisă de Consiliul Popular B. şi a reînscrierii în CF dreptului său de proprietate, cu obligarea pârâţilor de a-i lăsa în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în C., str. P.L., nr. xx, înscris în CF nr. xxx6, top xx2.

În expunerea motivelor de apel se arată că, în mod greşit, instanţa a reţinut că ambele imobile au fost notificate în baza Legii nr. 10/2001, respingând ca inadmisibilă acţiunea, fără a solicita dosarul administrativ Primăriei Comunei C. şi fără ca instanţa să fie informată cu privire la deschiderea unei acţiuni civile în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilul casă şi curte în suprafaţă de 1677,60 mp înscrisă în CF nr. xxx6, top xx5, cauză care formează obiectul dosarului nr. 822/62/2016, respectiv fără a i se comunica întâmpinarea depusă de Statul Român, fiindu-i încălcat dreptul la apărare. 

În ceea ce priveşte intabularea dreptului de proprietate al Statului Român şi a RA Y., acesta constituie un fals intelectual şi care nu poate constitui temei pentru transferul dreptului său de proprietate, prin vânzarea ulterioară, la licitaţie de către Consiliul Local al Comunei C.. 

În cauza au fost formulate întâmpinări de către intimaţii E., S.C. X. S.A. şi Statul Român prin M.F.P. reprezentat de A.J.F.P.B., solicitând respingerea apelului şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei apelate.

În întâmpinarea formulată, intimata E. arată că, prin imobilul pentru care s-a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 se înţelege imobilul construcţie şi teren, iar nedepunerea de către reclamant a notificării constituie o strategie a acestuia, pentru a ascunde că a uzat de procedura legii speciale, astfel că, faţă de excepţia inadmisibilităţii invocată de intimata E., culpa îi aparţine reclamantului pentru nedepunerea dosarului administrativ. Se continuă că nu a fost încălcat principiul contradictorialităţii, întrucât reclamantul a fost legal reprezentat în faţa primei instanţe de către mandatarul său, iar informaţiile esenţiale nu puteau fi furnizate, întrucât la data pronunţării sentinţei apelate, dosarul nr. xx2/62/2016 nu exista pe rolul instanţei, el fiind înregistrat doar la data de 22.02.2016.  Se continuă în sensul că, prin prezenta nu s-a solicitat compararea titlurilor şi nici judecata în contradictoriu cu emitentul Deciziei  nr. xx5/1985, iar în ceea ce priveşte formularea acţiunii în baza legii speciale, problema de drept a fost tranşată, în sensul că ulterior intrării în vigoare a legii speciale, niciun demers juridic nu mai poate fi fundamentat pe norma generală prevăzută de art. 480 Cod civil, pentru revendicarea imobilelor preluate de stat în perioada 03.03.1945 – 22.12.1989. Aşa fiind, soluţia de primă instanţă este la adăpost de critici, întrucât formularea cererii de restituire în baza Legii nr. 10/2001 şi acceptarea Dispoziţiei emise de Primarul Comunei C. atrage incidenţa principiului electa una via.  În fine, relativ la terenul gradină în suprafaţă de 3463,20 mp, care a fost cumpărat la licitaţie publică, ulterior dezmembrat şi pentru care au fost încheiate contracte de vânzare-cumpărare, reclamantul a formulat o noua acţiune în baza Legii nr. 10/2001, după rămânerea în pronunţare la instanţa de fond, solicitând nulitatea absolută a actelor de înstrăinare.

În întâmpinarea formulată de către S.C. X. S.A. se arată că imobilul în discuţie a fost înstrăinat foştilor chiriaşi, cu respectarea Legii nr. 112/1995, iar la întocmirea dosarului de înstrăinare a imobilului nu au fost sesizaţi cu o posibilă cerere de restituire în natură a imobilului de către foştii proprietari, conform art. 14 din Legea nr. 112/1995, iar foştii proprietari au solicitat preluarea imobilului de către stat cu o prealabilă despăgubire. 

În drept: Legea nr. 112/1995 şi normele de aplicare, Legea nr. 10/2001, Cod procedură civilă,  RIL 33/2008 al ÎCCJ. 

În întâmpinarea formulată de către Statul Român, prin M.F.P. reprezentat de A.J.F.P.B.  se arată că, în mod legal a fost respinsă ca inadmisibilă acţiunea, întrucât, faţă de statuările făcute de ÎCCJ prin Decizia nr. 33/2008, acţiunea în anularea Deciziei  nr. xx5/1985 prin care se urmăreşte revendicarea imobilului, preluat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, dar formulată în condiţiile dreptului comun, acţiunea se priveşte a fi inadmisibilă.  Se menţionează totodată că foştii proprietari au deschisă calea acţiunii în revendicare pe drept comun, cu condiţia ca recunoaşterea drepturilor pe calea dreptului comun să nu aducă atingere niciunui drept de proprietate legitim dobândit şi securităţii raporturilor juridice, condiţie care nu este îndeplinită în speţă, întrucât imobilul revendicat a fost cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, iar contractele de vânzare-cumpărare nu au fost atacate. 

În drept Cod procedură civilă, Noul Cod civil.

Analizând hotărârea apelată în raport cu motivele de apel şi actele dosarului, în baza art. 466 din Noul Cod de procedură civilă, se constată următoarele:

În mod corect prima instanţă a pus în discuţie admisibilitatea acţiunii şi a rămas în pronunţare cu privire la această excepţie de fond absolută şi dirimantă, având în vedere că prin prezenta se urmăreşte revendicarea, în baza dreptului comun, a unui imobil pentru care reclamantul a iniţiat şi procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, astfel cum a probat şi susţinut.

Imobilul pentru care a fost formulată Notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 - fila 5 dosar apel - priveşte în integralitate imobilul înscris în CF nr. xxx6 C. şi care a făcut obiectul Deciziei nr. xx5/1985 emisă de Consiliul Popular Judeţean B..  Imobilul constituie un fond funciar unitar, compus din casă de piatră şi curte de 1677,6 mp şi gradină de 3463,2 mp, întregul imobil fiind supus dispoziţiilor Legii nr.10/2001, legea specială în materia restituirilor. 

Criticile reclamantului potrivit cu care obiectul Notificării nu l-a constituit imobilul gradină, înscris în CF xxx6 C. sub nr. top xx2 în suprafaţă de 3463,20 mp ci doar imobilul înscris în CF nr. xxx6 C., nr. top xx5 nu se susţin, întrucât obiectul notificării îl constituie “imobilul…. acelaşi cu cel preluat“, prin acesta înţelegându-se atât imobilul construcţie cât şi terenul aferent, astfel cum, chiar partea arată în notificare.

Or, preluarea operată prin Decizia nr. xx5/1985 a vizat în integralitate imobilul situat în C., str. A., nr. xx, respectiv casa, anexa gospodăreşti, curte şi gradina neindividualizarea în cuprinsul notificării a nr. top a imobilului gradină constituie o eroare materială, intenţia reclamantului fiind aceea de a i se restitui în natură în integralitate imobilul care făcut obiectul Deciziei nr. xx51/1985 emisă de Consiliul Popular Judeţean B.. 

Pe această linie a raţionamentului apreciind că în integralitate imobilul notificat a vizat imobilul casă, anexe gospodăreşti, curte şi gradină a înţeles să promoveze reclamantul o nouă acţiune civilă sub dosar nr. xx2/62/2016, în care se invocă nevalabilitatea titlului Statului, pentru acelaşi imobil care face obiectul prezentului dosar, întemeiată însă pe Legea nr. 10/2001.

Reclamantului nu i-a fost încălcat dreptul la apărare, el a fost legal reprezentat în faţa instanţei de mandatarul său, D., în baza procurii speciale, astfel cum rezultă din procura specială file 210-211, dosar de fond vol. I, el fiind ţinut să efectueze pe seama mandantului său propuneri şi administrări de probe, sarcina probei revenindu-i.  Partea nu poate invoca propria turpitudine, întrucât limitele mandatului acordat au fost clar trasate în alineatul 3 al procurii sus amintite, răspunderea pentru defectuoasa îndeplinire a mandatului dat nefăcând obiectul prezentei cauze iar potrivit regulilor instituite de art. 248 din Noul Cod de procedură civilă, instanţa este ţinută a se pronunţa cu prioritate asupra excepţiilor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei.

În ceea ce priveşte necomunicarea întâmpinării formulate de către Statul Român, prin M.F.P. reprezentat de A.J.F.P.B., Curtea reţine că partea invocă o nulitate relativă şi care faţă de dispoziţiile art. 178 din Noul Cod de procedură civilă trebuia invocată la termenul din 14.01.2016, întrucât pentru neregularităţile săvârşite în cursul judecaţii, ele trebuie la termenul la care s-a săvârşit neregularitatea sau, întrucât partea, prin mandatarul său, a fost prezentă. Neprocedând, în condiţiile art. 178 alin. 2 lit. b Noul Cod de procedură civilă, partea este decăzută din dreptul de a invoca direct în apel aceasta nulitate relativă. 

Imobilul care face obiectul cauzei a intrat sub incidenta Legii nr. 10/2001, astfel că acţiunea în anulare a Deciziei nr. xx5/1985 emisă de Consiliul Popular Judeţean B., prin care se urmăreşte revendicarea imobilului, în condiţiile dreptului comun, este inadmisibilă, excepţia fiind în mod corect admisă de către prima instanţă. 

Problema de drept a fost tranşată prin Decizia ICCJ nr. 33/2008, în sensul că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, orice demers juridic fundamentat pe norma generală, pentru revendicarea imobilelor preluate de Statul Român în perioada 03.03.1945 – 22.12.1989, este exclus. Pe cale de consecinţă, optând pentru procedura specială a Legii nr. 10/2001,  reclamantul nu mai are acces la calea procedurală a dreptului comun, în acest sens fiind şi practica constantă a instanţei supreme. 

Într-adevăr Decizia nr. 333/2008 recunoaşte dreptul la acţiune în revendicare, întemeiat pe dreptul comun, dacă nu s-a uzat de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 cu condiţia ca recunoaşterea drepturilor foştilor proprietari ori ale moştenitorilor acestora să nu aducă atingerea niciunui drept de proprietate legitim dobândit şi securităţii raporturilor juridice. Or, în cauză s-a uzat de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 iar imobilul revendicat a fost achiziţionat prin contracte de vânzare-cumpărare, încheiate în baza Legii nr. 112/1995, titluri care la momentul judecăţii prezentului apel sunt în fiinţă, nulitatea acestora nefăcând obiectul judecăţii în prezenta cauza. 

Reclamantul a înţeles să promoveze sub dosar nr. xxx34/197/2016 al Judecătoriei Braşov acţiune în constatarea nulităţii absolute a înscrierii dreptului de proprietate a Statului Român, în condiţiile Legii nr. 7/1996, fără însă a ataca titlurile intimatelor E. şi F. iar în dosar nr. xx2/62/2016 al Tribunalului Braşov există o învestire a instanţei cu acest petit, acţiune întemeiată pe Legea nr. 10/2001, cauza judecaţii fiind diferită, deşi obiectul acţiunii îl reprezintă acelaşi imobil, cauza având termen de judecată la 03.10.2016. 

Curtea a fost chemată în speţă să soluţioneze cauza dedusă judecăţii în limitele învestirii sale, cu respectarea principiului disponibilităţii şi a devoluţiunii în apel - tantum devolutum quantum iudicatum, nefiind administrate probe că titlurile intimatelor E. şi F. încheiate în baza Legii nr. 112/1995, sunt nule, existenţa pe rolul instanţelor a unor litigii între aceleaşi părţi, având temeiuri diferite dar purtând asupra aceluiaşi imobil nefiind de natură a conduce la respingerea excepţiei inadmisibilităţii în prezenta cauză.

În condiţiile art. 453 alin. 1 Cod procedură civilă, dată fiind culpa procesuală a apelantului reclamant, Curtea va obliga pe reclamant să plătească intimatei F. suma de 3000 lei, respectiv intimatei Primăria Comunei C. suma de 1200 lei, cheltuieli de judecată în apel, ambele sume reprezentând onorariu avocaţial. 

Raportat la aceste considerente, în temeiul art. 480 din Noul Cod de procedură civilă, Curtea va respinge apelul declarat, păstrând ca temeinică şi legală sentinţa apelată. 

Domenii speta

Spete similare