Decizia de revocare din funcţia de conducere este o modificare unilaterală a contractului individual de muncă în lipsa acordului salariatului.

Decizia de revocare din funcţia de conducere este o modificare unilaterală a contractului individual de muncă în lipsa acordului salariatului. Imposibilitatea angajatorului CNADNR de a revoca din funcţia de conducere pe angajatul său care exercită această funcţie în temeiul unui act adiţional la contractul individual de muncă, printr-o decizie  de schimbare (revocare) din funcţia de conducere  şi încadrare într-o funcţie de execuţie fără a încheia act adiţional în acest sens.

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată că prin Sentinţa civilă nr.2018/MAS din data de 07.12.2016 a Tribunalului Braşov s-a dispus următoarele:

„Admite cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Sindicatul A. cu sediul în […] în numele membrului de sindicat B., […] în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A. cu sediul în […].

Anulează Decizia nr. x51/05.07.2016 emisă de pârâtă.

Dispune repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii deciziei contestate, respectiv în postul ocupat anterior emiterii acesteia.

Obligă pârâta la plata despăgubirilor, constând în plata drepturilor salariale indexate şi reactualizate de care a fost lipsit reclamantul membru de sindicat, respectiv indemnizaţia de conducere de 35% aplicat la salariu de bază pe perioada modificării nelegale a contractului de muncă, începând cu data  de 06.07.2016 şi până la repunerea în situaţia anterioară.

Obligă pârâta la plata către reclamant a sumei de 1940 lei reprezentând cheltuieli de judecată.”

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că B., în numele căruia Sindicatul A. a promovat prezenta contestaţie, a fost angajat de societatea pârâtă în funcţia de şef Serviciul Pregătire Documentaţii Tehnice Investiţii Buget şi Fonduri Externe cu un salariu de bază lunar brut în sumă de 3.774 lei, la care se adaugă indemnizaţia de conducere de 35%. începând cu data de 01.08.2015. În acest sens a fost încheiat actul adiţional nr.x31 la contractul individual de muncă nr.x97/24.04.2000.

Prin Decizia nr. x51/05.07.2016 emisă de Directorul Adjunct al DRDP B., contestatorul a fost trecut în funcţia de inginer în cadrul departamentului Investiţii din cadrul DRDP B., ca urmare a desfiinţării postului. S-a menţionat în motivarea deciziei aprobarea noii structuri organizatorice prin Hotărârea Consiliului de Administraţie a CNADNR SA nr.6/05.05.2016 şi Hotărârea Adunării Generale extraordinare a Acţionarilor CNADNR SA nr.5/05.05.2016 prin care s-a aprobat noua structură organizatorică.

Reclamantul fiind personal angajat cu contract de muncă, raportul de muncă dintre părţi este guvernat de regimul juridic impus de prevederile Codului muncii – Legea nr. 53/2003 rep.

În consecinţă, orice modificare intervenită în raporturile de muncă dintre părţi trebuie să se regăsească în prevederile Codului muncii şi să îndeplinească condiţiile prevăzute de cod.

Astfel, potrivit art. 41 din Codul muncii:

„(1) Contractul individual de muncă poate fi modificat numai prin acordul părţilor.

(2) Cu titlu de excepţie, modificarea unilaterală a contractului individual de muncă este posibilă numai în cazurile şi în condiţiile prevăzute de prezentul cod.

(3) Modificarea contractului individual de muncă se referă la oricare dintre următoarele elemente:

a) durata contractului;

b) locul muncii;

c) felul muncii;

d) condiţiile de muncă;

e) salariul;

f) timpul de muncă şi timpul de odihnă.”

În speţă, contestatorul era angajat pe funcţia de conducere menţionată în contractul individual de muncă, funcţie din care a fost retrogradat, ceea ce semnifică o modificare unilaterală a contractului de muncă al contestatorului, sub aspectul felului, condiţiilor de muncă şi salariului.

Contestatorul nu a fost „promovat” şi nici „concediat”, ci „trecut în altă funcţie”, noţiune care nu se regăseşte în cuprinsul Codului muncii, având loc practic o retrogradare a acestuia.

Or, retrogradarea din funcţie se regăseşte printre sancţiunile disciplinare prevăzute de art. 248 alin. 1 lit. b) din Codul muncii – „retrogradarea din funcţie, cu acordarea salariului corespunzător funcţiei în care s-a dispus retrogradarea, pentru o durată ce nu poate depăşi 60 de zile”.

În consecinţă, retrogradarea din funcţie nu putea avea loc decât în urma aplicării unei sancţiuni disciplinare, printr-o decizie de sancţionare, emisă cu respectarea dispoziţiilor art.252 C.pr.civ.

Ignorând că între părţi se derulează un raport juridic de muncă, iar nu un raport de izvorât dintr-un contract de management sau de mandat, societatea pârâtă l-a retrogradat pe contestator din funcţie, dar nu prin aplicarea unei sancţiuni disciplinare.

Societatea angajatoare susţine nejustificat că decizia atacată îndeplineşte doar funcţia de informare a salariatului despre modificările în structura organizatorică, şi doar un act adiţional la contract semnat de ambele părţi poate aduce asemenea modificări. În acest sens s-a încheiat un act adiţional cu nr.x1/11.07.2016, ce nu a fost semnat de către salariat (f.71 din dosar).

Faţă de conţinutul imperativ al deciziei ce dispune că începând cu data de 06.07.2016 contestatorul este trecut într-o altă funcţie, aceasta poate produce efecte, din perspectiva angajatorului, în mod direct. Conţinutul său nu poate reprezenta un act de informare a părţii, astfel cum se susţine, măsura fiind clar decisă cu efect de a doua zi de la emitere.

Cât timp decizia atacată modifică unilateral contractul individual de muncă al membrului de sindicat în numele căruia s-a formulat acţiunea, aceasta este nelegal emisă, prin raportare la dispoziţiile art.41 C.muncii enunţate anterior.

Faţă de considerentele expuse, instanţa de fond a dispus anularea acesteia, fără a mai fi necesară analiza celorlalte motive invocate în susţinerea contestaţiei.

Ca urmare a anulării deciziei, dând eficienţă principiului ”quod nullum est nullum producit efectum” și respectiv principiului repunerii în situația anterioară ”restitutio in integrum”, instanţa de fond a dispus reintegrarea angajatului B. în postul ocupat anterior emiterii deciziei.

Comparând cele două acte adiţionale ale contractului de muncă al angajatului, respectiv actul adiţional din data de 01.08.2015 şi cel întocmit ulterior deciziei atacate, se observă că, urmare a deciziei atacate, salariul angajatului este redus cu indemnizaţia de conducere de 35% din salariul de bază brut lunar.

În consecinţă, instanţa de fond a dispus, ca urmare a anulării deciziei, şi obligarea pârâtei la plata către membrul de sindicat în numele căruia s-a formulat acţiunea, a drepturilor salariale de care acesta a fost lipsit, respectiv indemnizaţia de conducere de 35% din salariul de bază, începând cu data de 06.07.2016 şi până la repunerea în situaţia anterioară

În temeiul art. 451 alin. 1, 452 și 453 alin. 1 Cod proc. civ., intimata, fiind în culpă procesuală, a fost obligată să plătească contestatorului suma de 1940 lei reprezentând cheltuieli de judecată compuse din 1800 ei reprezentând onorariu avocaţial şi 140 lei contravaloarea transportului pentru ruta Braşov-Bucureşti şi retur. La calculul acestei sume a fost avută în vedere distanţa de 184 km pe ruta Bucureşti-Braşov, un consum de 7,5 litri combustibil la 100 km, precum şi valoarea de 5,07 lei pentru 1 litru de combustibil, conform bonului fiscal depus la dosar.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel în termen legal pârâtul Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., prin DRDP B., solicitând în principal, admiterea cererii de apel în sensul anulării sentinţei pronunţate ca fiind nelegală şi netemeinică şi transmiterea dosarului instanţei de fond pentru rejudecare iar în subsidiar, pe fondul cauzei, respingerea cererii şi cenzurarea onorariului de avocat în raport cu valoarea pricinii şi activitatea desfăşurată de către apărător.

De asemenea, s-a mai solicitat suspendarea prezentei cereri de apel până la soluţionarea definitivă a cauzei nr. x/99/2016 aflată pe rolul Tribunalului Iaşi.

În dezvoltarea motivelor de apel, se solicită să se aibă în vedere că urmare a aplicării noii organigrame aprobate de către organul de conducere al apelantei, au fost desfiinţate mai multe posturi de conducere în vederea eficientizării activităţii companiei, cu respectarea condiţiilor de legalitate şi garantarea unui loc de muncă conform legii.

S-a mai învederat că dreptul contestatorului la muncă nu a fost atins şi nu au fost încălcate prevederile art.41 din Codul Muncii, fiind asigurat principiul stabilităţii în muncă, precum şi dreptul angajatorului de a-şi numi în mod liber personalul ce consideră că trebuie să conducă în mod eficient serviciile din subordine.

În subsidiar, în contextul în care s-ar aprecia că apelanta este în culpă, se solicită cenzurarea onorariului avocatului care este vădit exagerat, având în vedere modul de soluţionare şi complexitatea redusă a cauzei.

În drept, au fost invocate prevederile art.466 Cod pr. civ., L. nr.53/2003.

Cererea de apel este scutită de plata taxei judiciare de timbru conform prevederilor art.270 din Codul Muncii.

Intimatul reclamant Sindicatul A., în numele membrului de sindicat B. a depus întâmpinare (f.29-36) prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată, întrucât modificarea unilaterală a contractului individual de muncă poate fi dispusă pentru cazuri şi motive limitativ prevăzute în Codul muncii şi numai ca măsură temporară.

În apel, nu au fost administrate alte probe noi.

La termenul din data de 20.04.2017, a fost respinsă cererea de suspendare a judecării prezentei cereri de apel până la soluţionarea definitivă a cauzei nr. x/99/2016 aflată pe rolul Tribunalului Iaşi, pentru motivele expuse în încheierea de la acel termen.

Analizând sentinţa apelată în raport de probele administrate în cauză şi dispoziţiile legale incidente, curtea constată că cererea de apel nu este fondată.

Astfel, prima instanţă a reţinut în mod corect că salariatul în numele căruia Sindicatul A. a promovat prezenta contestaţie, a fost angajat de societatea pârâtă în funcţia de şef Serviciul Pregătire Documentaţii Tehnice Investiţii Buget şi Fonduri Externe, cu un salariu de bază lunar brut în sumă de 3.774 lei, la care se adaugă indemnizaţia de conducere de 35%. începând cu data de 01.08.2015 iar în acest sens, a fost încheiat actul adiţional nr. x31 la contractul individual de muncă nr.x97/24.04.2000.

În acest context, executarea contractului individual de muncă este guvernată de principiul stabilităţii, care presupune ca modificarea sau încetarea lui să nu poată interveni decât în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege.

În conformitate cu dispoziţiile art. 41 alin. (1) Codul muncii, contractul individual de muncă poate fi modificat numai prin acordul părților și numai cu titlu de excepție modificarea unilaterală a contractului individual de muncă se poate face fără consimțământul salariatului.

Aceste situații de excepție sunt reglementate prin art. 48 Codul muncii, potrivit cărora angajatorul poate modifica temporar locul și felul muncii, fără consimțământul salariatului, și în cazul unor situații de forță majoră, cu titlu de sancțiune disciplinară sau ca măsură de protecție a salariatului, în cazurile și în condițiile prevăzute de prezentul cod.

În speţă, contestatorul era angajat pe o funcţie de conducere menţionată în contractul individual de muncă, funcţie din care a fost retrogradat, ceea ce semnifică o modificare unilaterală a contractului de muncă al contestatorului, sub aspectul felului, condiţiilor de muncă şi salariului.

De asemenea, se reține că în speță nu există acordul salariatului în ceea ce privește schimbarea funcției și a salariului, și nu se află în nici unul din cazurile acceptate de legiuitor pentru modificare unilaterală de către angajator a contractului de muncă.

Intimatul contestator nu a semnat nici un act adiţional prin care să fie de acord cu modificările propuse de către angajator ci dimpotrivă, actul adiţional nr. x1 din data de 11.07.2016 prin care se urmărea modificarea acestor elemente ale contractului de muncă nu a fost semnat de către salariat (f.71 dosar fond)..

Art. 41 din Codul muncii este o expresie a principiului consensualismului relațiilor de muncă, transpus la nivelul contractului individual de muncă.

Este evident că modificarea unor clauze ale oricărui contract sinalagmatic civil sau comercial, inclusiv ale contractului individual de muncă, nu se poate realiza prin voința unilaterală a unei singure părți, ci necesită și manifestarea acordului de voință a părții cocontractante.

În aplicarea acestui principiu fundamental al contractelor, legiuitorul de dreptul muncii stabilește regula conform căreia, nici angajatorul și nici salariatul nu pot modifica nici o clauză a contractului individual de muncă, fără acordul expres al celuilalt iar acordul de modificare trebuie să fie expres și nu tacit sau subînțeles, și trebuie să se manifeste fără nici un viciu de consimțământ.

În speță, angajatorul a procedat la modificarea cu caracter definitiv a contractului de muncă, acest lucru fiind posibil doar în baza realizării acordului părților în acest sens, orice modificare unilaterală cu caracter definitiv a contractului de muncă fiind contrară prevederilor legale menţionate anterior.

Apelanta a invocat faptul că măsura dispusă s-ar justifica prin desfiinţarea postului de conducere ocupat anterior de către salariat, însă astfel cum a reţinut şi instanţa de fond, desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat poate justifica, raportat la prevederile art.65 al.1 C. muncii, măsura concedierii salariatului pentru motive ce nu ţin de persoana acestuia.

Nu se poate susţine că instanţa de judecată a adus atingere dreptului angajatorului de a-şi eficientiza serviciile din subordine ci a analizat numai legalitatea măsurii dispuse prin decizia contestată iar aspecte legate de oportunitatea desfiinţării postului ocupat anterior de către contestator, se pot examina numai în eventualitatea declanşării procedurii stabilite de art.65 alin.1 din Codul muncii.

În ce priveşte cheltuielile de judecată acordate de prima instanţă, conform prevederilor art.451 alin.2 Cod pr. civ. şi jurisprudenţei CEDO în materie, partea care a câştigat procesul nu va putea obţine rambursarea unor cheltuieli ocazionate de acel proces, in temeiul art.453 C.pr.civ., decât in măsura in care se constata realitatea, necesitatea si caracterul lor rezonabil.

Caracterul rezonabil al cheltuielilor de judecată se apreciază în funcţie de valoarea sau complexitatea cauzei şi volumul muncii prestate de către avocat, criterii stabilite de art.451 alin.2 Cod pr. civ.

În speţă, apelanta a fost obligată la plata sumei de 1800 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariul avocaţial pentru reprezentarea reclamantului în faţa instanţei de fond iar suma achitată cu acest titlu de către contestator are un caracter rezonabil, ţinând cont de complexitatea cauzei şi faptul că litigiul a fost soluţionat la un singur termen de judecată.

De asemenea, importanţa litigiului a fost una deosebită pentru contestator, fiind vorba de dreptul la muncă, precum şi de sumele de bani ce se cuvin intimatului reclamant ca urmare a repunerii în situaţia anterioară.

Faţă de considerentele expuse şi în raport de prevederile art.480 alin.1 Cod pr. civ., se impune respingerea cererii de apel formulate de către pârâtul Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., prin DRDP B. şi păstrarea sentinţei apelate ca fiind legală şi temeinică.

Faţă de prevederile art.453 alin.1 Cod pr. civ., va obliga apelanta la plata sumei de 1.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând contravaloarea onorariului avocaţial achitat de către intimat în apel, conform ordinului de plată depus la dosar (f.37).

În ce priveşte cheltuielile de judecată reprezentând contravaloarea transportului apărătorului ales pe ruta Bucureşti-Braşov, se reţine că bonul de benzină depus la dosar în copie nu cuprinde numele clientului sau nr. autoturismului alimentat, astfel că nu poate fi avut în vedere la stabilirea cheltuielilor din cadrul prezentului dosar.

Domenii speta

Spete similare