Salarizare

Prin acţiunea civilă înregistrată la data de 29.05.2015 la Tribunalul Iaşi sub nr. 3839/99/2015 şi declinat spre competentă soluţionare la Tribunalul Bacău, unde a fost înregistrat cu nr. dosar nr. 3839/99/2015 reclamantul B.V. a formulat acţiune în contradictoriu cu pârâta S.N.T.F.V., şi a solicitat ca prin hotărâre judecătorească să se dispună obligarea pârâtei, să calculeze şi să plătească acestuia diferenţele lunare de drepturi salariale aferente perioadei 01.01.2012-01.07.2013, calculate în raport de salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plata de 700 lei, corespunzător art.1 din HG nr.1225/2011, salariul de baza minim brut pe tara garantat in plata de 750 lei, corespunzător art.1 (1) din HG nr.23/2013 precum şi la plata contribuţiilor legale aferente cestor drepturi.

Începând cu 01 iulie 2013 până la 15.01.2014 diferenţele se vor raporta la salariul brut minim brut de 800 lei prevăzut de HG 23/2013 şi drepturile salariale efectiv plătite de angajator precum şi la plata contribuţiilor legale aferente cestor drepturi.

S-a mai  solicitat obligarea la plata sporului de nocivitate pe perioada 2013,2013 până la momentul promovării acţiunii, în cuantum de 10 % din clasa 1 de salarizare aşa cum rezultă din anexa 5 capitolul IV cu referire la art. 17 din CCM la nivel de unitate 2012-2014 şi hotărârile de guvern amintite. Reclamantul a mai solicitat ca sumele  să fie actualizate, cu rata inflaţiei precum  şi obligarea pârâtei la plata dobânzilor legale şi a cheltuielilor de judecată.

În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că a avut calitatea de salariat la SNTFC în perioada dedusă judecăţii şi pârâta era obligată să-i plătească drepturile salariale conform art. 1 din HG 1225/2014 /2011 si art.1(1) din HG 23/2013, aceste salarii trebuind a fi raportate la salariul de baza minim brut pe ţară stabilit potrivit reglementarii acestor texte de lege, cuantum ce trebuia preluat în clasa 1 de salarizare din contractul colectiv de munca încheiat la nivel de unitate şi, pe baza acestuia elaborata ierarhizarea tuturor salariilor din cadrul societăţii (conform anexei nr.1 la CCM 2011 - 2012 si CCM 2012 - 2014).

La dosar s-a depus extras al C.C.M. - urilor la nivel de unitate, pe anii 2011-2012, 2012-2014 (filele 12-36 dosar).

În motivare reclamantul a arătat că la încheierea contractelor colective de muncă încheiate la nivel de unitate între anii 2011 si 2014, nu au fost respectate prevederile actelor normative în vigoare la acea dată, respectiv a hotărârilor de guvern care stabileau salariul minim brut garantat în plată.

Precizează în acest context faptul că, potrivit reglementarii art.7(1) din CCM 2011 - 2012 salariile de baza corespunzătoare fiecărei clase de salarizare se stabilesc în funcţie de coeficienţii de ierarhizare şi de formula de calcul din Anexa nr.1", rezultând de aici faptul că, pentru stabilirea salariului cuvenit fiecăruia dintre reclamanţi, se aplică un coeficient de ierarhizare a salariilor în cadrul societăţii pârâte, coeficient prevăzut în Anexa nr.1 la CCM. Aceasta reglementare a fost preluata şi în contractul colectiv de munca încheiat pentru anii următori.

Pârâta nu a respectat obligaţie legala şi nu au preluat în cadrul contractelor colective de munca încheiate la nivel de unitate, clauza minimala 700 lei (perioada 01 ianuarie 2012 -31 ianuarie 2013) si 750 lei (01 februarie 2013 - 30 iunie 2013), iar în perioada 01 iulie 2013-15.01.2014 un salariu minim  pentru salariul de baza minim brut de 800 lei, la care să adauge coeficienţii de ierarhizare menţionaţi in Anexa nr.1 la CCM, rezultând, salarii cu mult sub nivelul legal.

Reclamantul a solicitat să constate nulitatea anexei I, mai precis a punctului 1 din tabelul de salarizare.

Privitor la capătul de cerere privind acordarea sporului de nocivitate în cuantum de 10 % din clasa I de salarizare s-a arătat că acesta trebuie racordat la valoarea stabilită prin hotărârile de guvern indicate.

În drept reclamantul îşi întemeiată cererea pe prevederile din Codul Muncii, HG 1193/2010, HG 1225/2011 şi HG 23/2013. Nu au fost solicitate probe prin cererea de chemare în judecată.

Potrivit art. 270 din Codul muncii acţiunea ce vizează litigii de muncă este scutită de taxă de timbru.

Pârâta S.N.T.F.C. a formulat întâmpinare (f.21-23) şi a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru diferenţele de drepturi aferente perioadei 01.01.2012-28.05.2012, raportat la data introducerii cererii de chemare în judecată. Pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată pentru următoarele motive:

Reclamantul este pensionat din 15.01.2014 şi pe perioada derulării raportului de muncă părţile au înţeles de comun acord să stabilească salariile, inclusiv coeficienţii de ierarhizare şi să încheie acte adiţionale ce au fost semnate cu consimţământul neviciat al salariatului.

Potrivit art. 236, alin. (4) din Codul Muncii „contractul individual de muncă încheiat cu respectarea dispoziţiilor legale constituie legea părţilor”. Reclamantul a încheiat CIM cu valoarea brută a salariului de 1566 lei, începând cu 16.08.2011, mai mare decât salariul minim brut garantat în plată.

Totodată, dispoziţiile art. 37 din Codul Muncii, menţionează faptul că „drepturile şi obligaţiile privind relaţiile de muncă dintre angajator şi salariat se stabilesc, prin negociere, în cadrul contractelor colective de muncă şi al contractelor individuale de muncă”.

Prin contractul individual de muncă semnat şi actele adiţionale la acesta, reclamantul şi-a exprimat acordul cu privire la cuantumul salariului, salariu ce de altfel i-a fost şi plătit pentru munca depusă în această perioadă (01.01.2012 – 28.02.2014).

Mai mult reclamantul nu  a făcut nici un fel de referire în cuprinsul acţiunii principale la o viciere a consimţământul său la încheierea contractului individual de muncă sau a actelor adiţionale.

În sprijinul argumentelor de mai sus, art. 10 din Codul Muncii menţionează „Contractul individual de muncă este contractul în temeiul căruia o persoana fizică denumită salariat se obligă să presteze munca pentru şi sub autoritatea unui angajator, persoana fizică sau juridică în schimbul unei remuneraţii denumite salariu." Art. 16 prevede „Contractul individual de muncă se încheie în baza consimţământului părţilor, în formă scrisă, în limba română”.

Reclamantul îşi întemeiază pretenţiile având în vedere nerespectarea de către angajator a dispoziţiilor legale privind stabilirea salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată, adică a HG nr. 1193/2010, HG nr. 1225/2011 şi HG nr. 23/2013. Salariul de bază minim brut pe ţară garantat la plată este suma minimă pe care trebuie să o garanteze ca salariu brut lunar o persoană juridică care angajează personal salarizat cu contract de muncă.

Conform art. 3 alin. (1) din cele trei hotărâri de guvern „stabilirea prin contractul individual de muncă de salarii de bază sub nivelul minim prevăzut constituie contravenţie." De asemenea, Codul Muncii la art. 164 alin. (2) prevede că „Angajatorul nu poate negocia şi stabili salarii de bază prin contractul individual de muncă sub salariul de bază minim brut lunar pe ţară."

Aşa cum se poate lesne observa, salariul de bază stabilit prin contractul individual de muncă al reclamantului este net superior salariului de bază minim pe ţară garantat la plată, astfel încât nu poate fi vorba de încălcarea de către pârâte a dispoziţiilor HG nr. 1193/2010, HG nr. 1225/2011 şi HG nr. 23/2013.

Referitor la sporul de nocivitate intimat a arătat că a fost acordat în procent de 10% din clasa 1 de salarizare , fiind anexată la dosar adeverinţa IS 3 1/1/277/2015, privind plata acestui spor.

Referitor a acordarea dobânzilor legale, intimata a arătat că nu au fost cuprinse contractul colectiv.

În probatoriu pârâtele solicitat şi au depus acte cu care înţeleg să-şi probeze cele arătate prin întâmpinare, precum şi practică judiciară (filele 24-36).

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:

Reclamantul a promovat acţiunea solicitând drepturi băneşti ce decurg din calculul salariului individual pornind de la salariul de bază prevăzut în contractul Colectiv de Muncă cu aplicarea clasei, gradaţiei şi sporurile aferente gradaţiei fiecărui salariat având în vedere salariul minim brut garantat în plată stabilit în perioada 01.03.2011-15.01.2014.

A solicitat de asemenea ca instanţa să constate nulitatea anexei I, mai precis a punctului 1 din tabelul de salarizare din Contractului colectiv de muncă la nivel de unitate din perioada 2012-2014.

În cauză au fost invocate şi excepţii astfel că în  raport de dispoziţiile art. 248 din codul de procedură civilă instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

Potrivit art. 268, alin. (1), lit. c din Codul muncii cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, în situaţia în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate.

Având în vedere că acţiunea a fost introdusă la data de 29.05.2015 instanţa va admite excepţia prescripţiei în ceea ce priveşte drepturile băneşti aferente perioadei 01.01.2012-28.05.2012 şi în consecinţă va respinge acţiunea formulată de reclamant, privind drepturile aferente acestei perioade, ca prescrisă.

Pe fondul cauzei se apreciază ca neîntemeiată prezenta acţiune pentru considerentele ce vor fi expuse în rândurile următoare:

Reclamantul nu contestă faptul că angajatorul nu i-a achitat lunar drepturile salariale stabilite prin CIM şi actele adiţionale ale acestora însă consideră că trebuia să se aibă în vedere salariul minim brut garantat în plată din perioada respectivă.

Drepturile salariale pretinse de reclamant nu se regăsesc nici în contractul individual de muncă semnat de acesta şi nici în actele adiţionale încheiate.

Sub aspectul celor invocate de reclamant instanţa apreciază că sunt incidente în cauză două contracte colective de muncă la nivel de unitate încheiate pentru anul 2011/2012 şi pentru anii 2012/2014 (filele 12-36).

Nulitatea anexei I din contractele colective de muncă la nivel de unitate putea fi solicitată numai pe toată durata existenţei contractului, în speţă ccm pe 2012-2014 nemaifiind în vigoare la data introducerii acţiunii.

Întrucât între părţi au fost încheiate CCM la nivel de unitate, prin care se stabileşte sistemul de salarizare astfel că vor fi aplicabile raportat la dispoziţiile art. 162 din Codul muncii.

Potrivit art. 162 (1) din Codul muncii  nivelurile salariale minime se stabilesc prin contractele colective de muncă aplicabile, alin (2) statuând că salariul individual se stabileşte prin negocieri individuale între angajator şi salariat.

Potrivit art.160 (iniţial 155) Codul Muncii salariul cuprinde salariul de bază, indemnizaţiile, sporurile şi alte adaosuri.

Raportat la dispoziţiile din Codul muncii, dar şi la cele două contracte colective de muncă aplicabile în cauza de faţă, salariul personalului cuprinde salariul de bază care se stabileşte în raport cu pregătirea , competenţa, răspunderea, complexitatea sarcinilor funcţiei ocupate, sporuri, adaosuri şi premii. Salariile de bază corespunzătoare fiecărei clase de salarizare se stabilesc în funcţie de coeficienţii de ierarhizare şi de formula de calcul prevăzute în anexa 1. Potrivit prevederilor aceloraşi contracte colective de muncă părţile au convenit ca salariul minim de bază să fie mai mare decât salariul de bază minim brut pe ţară.

Nivelul salariului de bază brut pentru clasa de salarizare 1 a fost prevăzut în anexa CCM , acest nivel fiind de 600 lei pentru anii 2011 , 2012 şi 2013.

Prin HG nr. 1225/2011 salariul de bază minim brut garantat în plată începând cu 01.01.2012 s-a stabilit la suma de 700 lei  .

Prin art. 1 din HG nr. 23/2013 începând cu 01.02.2013 şi până la 30.06.2013 s-a stabilit un salariu de bază minim brut garantat în plată de 750 lei lunar (alin 1) iar începând cu 01 iulie 2013, salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată se stabileşte la 800 lei lunar (alin. 2).

Salariile de bază se stabilesc prin contractele individuale de muncă, fiind sancţionat angajatorul care stabileşte salarii individuale sub nivelul salariului garantat în plată.

După cum se poate observa nu există o identitate de noţiuni între salariul de bază minim brut garantat în plată prevăzut de legiuitor şi salariul de bază ca element component al salariului prevăzut la art. 7 din cele două CCM.

Potrivit art. 164 alin 2 Codul muncii (iniţial 159 alin. 2) angajatorul nu poate negocia şi stabili salarii de bază prin contractul individual de muncă sub salariul de bază minim brut garanta în plată. Angajatorul este obligat să garanteze un salariu brut lunar cel puţin egal cu cel minim pe ţară.

Rezultă că angajatorul nu poate stabili prin CIM un salariu de bază sub nivelul sumei de 750 lei începând cu data de 1.02.2013  şi a sumei de 800 lei începând cu data de 01.07.2013 aşa cum au fost stabilite aceste sume prin hotărârile de guvern anterior arătate.

Din conţinutul hotărârilor de guvern arătate rezultă obligaţia fiecărui angajatore de a plătii, de a garanta plata unui salariu minim brut stabilit la nivel de ţară şi care diferă pentru fiecare an.

Nici una din aceste hotărâri de guvern nu impune angajatorului un anumit mod de calcul al salariului ci doar obligaţia ca cel mai mic salar în plată să fie la nivelul stabilit prin respectiva hotărâre.

În stabilirea modului de calcul al salariului sunt incidente dispoziţiile Codului muncii respectiv art. 160, 162 şi 164 din actuala numerotare.

Instanţa apreciază, aşa cum am arătat şi în rândurile anterioare că angajatorul are obligaţia stabilită de art. 164 alin. 2 de a stabili prin CIM salarii de bază cel puţin egale cu salariul de bază minim brut garantat în plată pe ţară stabilit prin Hotărâre de Guvern.

Aşa cum rezultă din motivele invocate de reclamanţi aceştia beneficiat de un salariu de bază lunar mai mare decât salariul de bază minim brut garantat în plată stabilit prin Hotărâre de Guvern la care s-au adăugat diferite sporuri sau indemnizaţii, după caz, dar care nu a fost calculat după formula din Anexa 1, plecând de la un minim de 700 lei pentru perioada 01.01.2012-31.01.2013, a sumei de 750 lei pentru perioada 01.02.2013-31.06.2013 şi a sumei de 800 lei pentru perioada 01.07.2013-15.01.2014.

În concluzie instanţa apreciază că acţiunea formulată de reclamanţi, prin sindicat este nefondată , iar angajatorul şi-a îndeplinit obligaţiile stabilite prin legislaţia aplicabilă, inclusiv prin art. 164 din Codul Muncii şi Legea 62/2011.

Instanţa apreciază că susţinerile reclamanţilor ce au ca fundament practica judiciară în materie sunt de asemenea nefondate deoarece în practica invocată de reclamanţi starea de fapt putea fi alta decât cea reţinută în prezenta cauză dar, şi mai mult în raport de art. 1 din Codul Civil, în sistemul de drept românesc, reprezintă izvor de drept numai legea, uzanţele şi principiile dreptului dar nu şi practica judiciară.  Astfel raportat la cele arătate de instanţă vor fi înlăturate susţinerile reclamanţilor.

Pentru perioada 2012-2014 nu există încheiat un CCM Unic la Nivel de Ramură de Transporturi, motiv pentru care reclamanţii au invocat CCM la nivel de unitate, iar instanţa a reţinut spre analiză contractele colective de muncă pentru anii 2011-2012 şi 2012-2014, din care au fost depuse extrase în dosar (12-36).

Din actul adiţional 602/2/306/24.02.2012 (fila 14 dosar Iaşi) rezultă că reclamantul a beneficiat de un salariu de bază de 1566 lei la care se adaugă sporurile enumerate inclusiv spor pentru condiţii nocive în procent de 1 % din clasa 1 de salarizare. La fel a fost salariul de bază şi sporul de nocivitate anterior actului adiţional menţionat (fila 16).

Pentru considerentele expuse în rândurile anterioare prezenta acţiune urmează a fi respinsă ca fiind nefondată.

Întrucât actualizările şi dobânzile sunt accesorii şi urmează principalul vor fi respinse şi capetele de cerere ca nefondate.

Instanţa a luat act de faptul că pârâta nu au solicitat cheltuieli de judecată.

Domenii speta

Spete similare