Calitatea procesuală a unităților administrati-teritoriale

În calitatea lor de persoane juridice de drept public cu capacitate juridică deplină şi patrimoniu propriu, titulare ale codului de înregistrare fiscală şi ale conturilor deschise la unităţile teritoriale de trezorerie, precum şi la unităţile bancare, unităţile administrativ-teritoriale au calitate procesuală, alături de consiliul judeţean, cele două entităţi reprezentând colectivităţile locale, având atribuţii aflate într-o indisolubilă legătură, în ceea ce priveşte atât administrarea drumurilor publice, cât şi în ceea ce priveşte executarea obligaţiilor de natură financiară, respectiv despăgubiri băneşti.

Cod ECLI ECLI:RO:TBDBO:2016:009.001051

DOSAR NR.X/315/2015

R O M Â N I A

TRIBUNALUL DÂMBOVIŢA - SECŢIA I CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ NR.1051

Şedinţa publică  din data de 11.10.2016

 Instanţa compusă din :

 Preşedinte : CC

Judecător : CC

Grefier : CC

Pe rol fiind soluţionarea  apelurilor civile declarate de apelanţii pârâţi CC prin CC, CC şi de apelanta reclamantă CC, cu sediul în CC - persoană însărcinată cu primirea corespondenţei - CC,  împotriva sentinţei civile nr.1333/29.03.2016, pronunţată de Judecătoria Târgovişte, în dosarul nr.X/315/2015, având ca obiect pretenţii.

Prezenţa, dezbaterile şi concluziile părţilor au fost consemnate în încheierea de amânare a pronunţării din 04.10.2016, care face parte integrantă din prezenta, când instanţa în aceeaşi componenţă a amânat pronunţarea la data de 11.10.2016, dând următoarea decizie civilă:

T R I B U N A L U L

Deliberând asupra apelurilor civile de faţă, constată următoarele :

Prin sentinţa civilă nr.1333/29.03.2016, pronunţată de Judecătoria Târgovişte, în dosarul nr.X/315/201, s-a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului  CC, cu sediul în CC; s-a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtului CC şi pe cale de consecinţă respinge cererea formulată de reclamanta CC, în contradictoriu cu acest pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosinţă; s-a admis cererea formulată de reclamanta CC în contradictoriu cu  pârâtul CC şi în consecinţă obligă acest pârât la plata către reclamantă a sumei de 5772,00 lei despăgubiri, precum şi la plata sumei de 796,90 lei dobânzii legale aferente acestei sume până la momentul formulării cererii de chemare în judecată, dobânda urmând să curgă până la plata integrală a debitului principal; a fost obligat pârâtul CC la plata către reclamantă a sumei de 2454,38 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă de timbru, onorariu expert şi onorariu de avocat diminuat.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele: în privinţa excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtului CC invocată de instanţă din oficiu, instanţa a admis-o apreciind că din prevederile art. 3 alin. 2 şi 21 din Legea nr. 215/2001 rezultă că din punct de vedere juridic, consiliul reprezintă o autoritate a administraţiei publice locale, în condiţiile legii. Potrivit art. 18 şi 20 din Legea nr. 215/2001, comunele, oraşele, judeţele sunt unităţi administrativ teritoriale în care se exercită autonomia locală, acestea având patrimoniu propriu şi capacitate juridică deplină.

Prin urmare, consiliile judeţene sunt prevăzute de Legea nr. 215/2001 ca autorităţi deliberative şi nu pot sta în judecată întrucât nu au personalitate juridică. Instanţa apreciază că normele  legale speciale ce conferă calitate procesuală unor entităţi fără personalitate juridică sunt de strictă interpretare, mărginită la un cadru procesual specific unor reglementări şi nu aplicabilitatea generală a  prevederilor art. 56 alin. 2  Cod procedură civilă.

Fiind organisme fără personalitate juridică, instanţa apreciază că, faţă de obiectul cauzei, capacitatea de folosinţă o are unitatea administrativ teritorială – Judeţul Dâmboviţa - care de altfel poate angaja plăţi din patrimoniu propriu în situaţia admiterii acţiunii, inclusiv pentru situaţia în care consiliul judeţean ar fi obligat la o anumită prestaţie. Extrapolând, situaţia ar echivala cu obligarea directă a consiliului de administraţie al unei societăţi comerciale la plata unei sume de bani, în condiţiile în care patrimonial doar societatea comercială poate suporta astfel de plăţi, aceasta fiind entitate cu personalitate juridică şi patrimoniu propriu.

Cât priveşte calitatea procesual pasivă a CC invocată de CC prin întâmpinare, instanţa o va respinge ca neîntemeiată având în vedere argumentele prezentate în susţinerea excepţiei anterioare, apreciind că doar unitatea administrativ teritorială are patrimoniu propriu şi capacitate juridică deplină. În acest sens se interpretează şi dispoziţia prev. de art. 22 din O.G. nr. 43/1997, prin care se arată că administrarea drumurilor judeţene se asigură de către consiliile judeţene, iar a drumurilor de interes local, de către consiliile locale pe raza administrativ-teritorială a acestora, norma instituind doar atribuţii administrative, răspunderea patrimonială fiind în sarcina unităţii administrativ teritoriale.

Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că la data de 06.07.2013, conducând autovehiculul cu numărul de înmatriculare CC pe DJ701 din direcţia Corbii Mari către Ungureni, martorul CC a avariat acest autoturism din cauza unei gropi nesemnalizată din carosabil. Acest aspect reiese atât din declaraţia conducătorului dată în faţa inspectorului de daune la data de 09.07.2013 (fila 27), din planşele foto efectuate imediat după incident, din raportul de expertiză efectuat în cauză (f.73) cât şi din declaraţia martorului dată în faţa instanţei.

În ceea ce priveşte faptul că declaraţia conducătorului auto nu este dată în faţa organelor de poliţie, motiv pentru care nu are forţă probantă, instanţa reţine mai întâi că, potrivit reglementărilor în vigoare, respectiv art. 71 din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice şi art. 223 din H.G. nr. 85/2003 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002, act normativ în vigoare la data producerii evenimentului asigurat, în cazul în care accidentul de circulaţie nu a avut ca rezultat vătămarea integrităţii corporale a unei persoane sau distrugerea unuia sau mai multor vehicule, procedura de constatare a accidentului nu presupune o constatare la faţa locului a circumstanţelor de producere a accidentului de către un agent de poliţie.

Ca urmare a acestui incident, în temeiul poliţei de asigurare facultativă a autovehiculelor C nr. 655611/13.05.2008 (fila 30), la 21.08.2013 a fost despăgubit de către reclamanta asigurător proprietarul asigurat al autoturismului, cu suma de 5772,00 lei, din care suma de 4827 lei conform extrasului de cont nr. 387/22.08.2013 şi factură, iar suma de 945 lei fiind reţinută din despăgubire reprezentând rate compensate, conform facturii de la fila 20.

Cu titlu preliminar, instanţa arată că prezentei cauze îi sunt aplicabile dispoziţiile în vigoare înainte de intrarea în vigoare la 01.10.2011 a Codului civil actual, respectiv Codul civil intrat în vigoare la 01.12.1865 (în continuare Codul civil) şi Legea nr. 136/1995 în forma sa anterioară, potrivit dispoziţiilor art. 102 alin. 1 şi 146 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, în ce priveşte efectele contractului de asigurare, şi potrivit art. 103 din acelaşi act normativ, pentru condiţiile şi efectele răspunderii civile delictuale, Noul Cod civil, având în vedere momentul producerii evenimentului rutier (06.07.2013).

Faţă de capătul principal al cererii formulate de reclamantă, instanţa reţine că, potrivit art. 22 din Legea nr. 136/1995, în limitele indemnizaţiei plătite, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării contra celor răspunzători de producerea pagubei, cu excepţia asigurărilor de persoane.

Cu alte cuvinte, asigurătorul este îndreptăţit să-şi recupereze de la persoana vinovată suma cu care a despăgubit pe asiguratul său, pe calea unei acţiuni în regres formulate împotriva celei dintâi persoane.

În drept, potrivit art. 1376, alin. 1 Cod civil: Oricine este obligat să repare, independent de orice culpă, prejudiciul cauzat de lucrul aflat sub paza sa, iar potrivit art. 1377 Cod civil: În înţelesul dispoziţiilor Art. 1375 şi 1.376, are paza animalului sau a lucrului proprietarul ori cel care, în temeiul unei dispoziţii legale sau al unui contract ori chiar numai în fapt, exercită în mod independent controlul şi supravegherea asupra animalului sau a lucrului şi se serveşte de acesta în interes propriu.

Faţă de situaţia de fapt reţinută şi de temeiurile de drept sus-menţionate, invocate de către reclamantă, instanţa apreciază că este necesar să se procedeze la analiza condiţiilor generale cerute cumulativ pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului, respectiv existenţa unei fapte ilicite, săvârşirea faptei cu vinovăţie, existenţa unui prejudiciu patrimonial şi a unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.

Din aceste reglementări rezultă că, pentru a fi angajată răspunderea civilă delictuală, este necesar a fi îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între prejudiciu şi fapta ilicită şi vinovăţia celui care a cauzat prejudiciul.

Prejudiciul constă în avariile care au fost produse autoturismului cu numărul de înmatriculare CC, astfel cum rezultă din raportul de expertiză, existând legătură de cauzalitate între acest prejudiciu şi faptul că autoturismul a intrat în groapa din carosabil. Acesta este în cuantum de 5772,00 lei, astfel cum rezultă din facturile sus-menţionate şi cum s-a reţinut şi în raportul de expertiză.

În ce priveşte fapta ilicită şi vinovăţia pârâtului, instanţa evocă art. 5 din O.U.G. 195/2002, potrivit căruia administratorul drumului public, antreprenorul sau executantul lucrărilor, conform competenţelor ce îi revin, cu avizul poliţiei rutiere, este obligat să instaleze indicatoare ori alte dispozitive speciale, să aplice marcaje pe drumurile publice, conform standardelor în vigoare, şi să le menţină în stare corespunzătoare. Administratorul drumului public sau, după caz, antreprenorul ori executantul lucrărilor este obligat să semnalizeze corespunzător, cât mai repede posibil, orice obstacol aflat pe partea carosabilă, care stânjeneşte sau pune în pericol siguranţa circulaţiei, şi să ia toate măsurile de înlăturare a acestuia. Conform art.40 din OG nr.43/1997 potrivit căruia Drumurile trebuie sa fie semnalizate şi menţinute de către administratorul drumului în stare tehnica corespunzătoare desfăşurării traficului în condiţii de siguranţa. Posibilitatea angajării răspunderii civile a administratorului drumului public „în cazul producerii unui eveniment rutier ca urmare a stării tehnice necorespunzătoare a drumului public, a nesemnalizării sau a semnalizării necorespunzătoare a acestuia, precum şi a obstacolelor ori lucrărilor care se execută pe acesta” este prevăzută de art.5 alin.6 OUG nr.195/2002.

De asemenea, conform art. 22 din O.G. nr. 43/1997, administrarea drumurilor judeţene se asigură de către consiliile judeţene, iar a drumurilor de interes local, de către consiliile locale pe raza administrativ-teritorială a acestora. Fac excepţie sectoarele de drumuri judeţene, situate în intravilanul localităţilor urbane, inclusiv lucrările de artă, amenajările şi accesoriile aferente, care vor fi în administrarea consiliilor locale respective.

Pe cale de consecinţă, în lumina acestor texte normative, pârâtul CC aveau obligaţia de a semnaliza corespunzător groapa respectivă, având în vedere mai ales vizibilitatea redusă a acesteia din cauza condiţiilor meteorologice, reieşind atât din planşele fotografice, cât şi din declaraţia martorului, că groapa era acoperită de apă. În prezenţa unei astfel de semnalizări, evenimentul rutier nu s-ar fi produs şi, implicit, nici prejudiciul pe care asigurătorul l-a acoperit.

Vinovăţia acestuia reiese din faptul că pârâtul a manifestat neglijenţă în îndeplinirea atribuţiilor ce ţin de administrarea drumurilor ce aparţin de domeniul public local. Instanţa a subliniat că în dreptul civil răspunderea delictuală operează, în principiu, pentru cea mai uşoară culpă, fiind indiferent gradul acesteia pentru repararea prejudiciului, care trebuie să fie integrală.

Existenţa raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul cauzat, reies cu certitudine din cuprinsul raportului de expertiză potrivit căruia avariile produse autoturismului au fost cauzate de existenţa gropi formate pe partea carosabilă

Astfel, instanţa stabileşte că sunt îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii delictuale a pârâtului, aceştia fiind în culpă pentru producerea accidentului anterior amintit şi pentru avarierea autovehiculul cu numărul de înmatriculare CC.

De asemenea, instanţa constată că sunt îndeplinite şi condiţiile pentru admiterea acţiunii în regres formulate de reclamanta asigurător, urmând să admită cererea acesteia şi să oblige pârâtul la plata sumei de 5772,00  lei, reprezentând contravaloarea despăgubirilor plătite de asigurător.

Faţă de capătul de cerere privind dobânda legală aferentă sumei de 5772,00 lei, instanţa arată că – potrivit art. 1535 Cod civil – în cazul în care o sumă de bani nu este plătită până la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până la momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu.

Pentru acordarea dobânzii legale instanţa a reţinut că se cer următoarele condiţii pe care instanţa, de altfel, le constată pe deplin îndeplinite şi anume: obligaţia debitoarei constă în plata unei sume de bani, obligaţia este lichidă şi exigibilă, iar prin neplata la scadenţă a sumei de bani datorate se prezumă că lipsa de folosinţă a acesteia a produs reclamantei un prejudiciu, ce se impune a fi reparat prin acordarea dobânzii legale.

 În cauză, instanţa constată că obligaţia de plată a sumei solicitate de reclamantă cu titlu de despăgubiri, aceea de 5772,00 lei, este lichidă (precis determinată) şi exigibilă de la data plăţii de către reclamantă a acestei sume către unitatea de specialitate care a efectuat reparaţia. Ca atare, potrivit art. 2 din O.G. nr. 13/2011, în cazul în care, potrivit dispoziţiilor legale sau prevederilor contractuale, obligaţia este purtătoare de dobânzi fără să se arate rata dobânzii, se va plăti dobânda legală. Prin urmare, instanţa reţine că pentru neexecutarea la timp a obligaţiei, pârâtul datorează şi dobânda legală aferentă, calculată în conformitate cu O.G. nr. 13/2011, în cuantum de 796,90 lei, dobânzi care se vor calcula în continuare până la achitarea integrală a debitului..

Cum acţiunea în regres a asigurătorului împotriva persoanei vinovate are natură comercială, potrivit deciziei în interesul legii nr. 23/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, rezultă că obligaţia pârâtului este una comercială care produce dobândă de drept, fără punere în întârziere, de la data de când obligaţia devine exigibilă, adică din ziua plăţii despăgubirii de către asigurător, respectiv 21.08.2013.

Prin urmare, instanţa va obliga pârâtul CC la plata către reclamantă a dobânzii legale aferente sumei de 5772,00 lei, începând cu data de 21.08.2013  şi până la plata integrală

Cu privire la cheltuielile de judecată, instanţa a arătat că – potrivit art. 453 Cod procedură civilă – partea care pierde procesul va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată. Instanţa constată că o astfel de cerere a fost formulată de reclamantă prin însăşi cererea de chemare în judecată. Din moment ce pârâtul a căzut în pretenţii, instanţa constată culpa procesuală a acestuia şi urmează să-l oblige la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată efectuate de aceasta cu prezentul proces, respectiv a sumei de 2454,38 lei, reprezentând 454,38 lei – taxa judiciară de timbru, 1000 lei – onorariu de expert şi 1000  lei – onorariu de avocat redus.

Cât priveşte cheltuielile de judecată solicitate - onorariu de avocat de 1550 lei, instanţa reţine că, astfel cum s-a statuat şi în practica judiciară, articolul 451 Cod procedură civilă, care permite instanţei să micşoreze onorariile avocaţilor, ori de câte ori constată că sunt vădit disproporţionate faţă de valoarea cauzei sau de activitatea îndeplinită de avocat, este menit să împiedice abuzul de drept, prin deturnarea onorariului de avocat de la finalitatea sa firească, aceea de a permite justiţiabilului să beneficieze de o asistenţă judiciară calificată pe parcursul procesului.

În aprecierea cuantumului onorariului, instanţa trebuie să aibă în vedere atât valoarea pricinii cât şi proporţionalitatea onorariului cu volumul de muncă presupus de pregătirea apărării în cauză, determinat de elemente precum complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului. Partea care a câştigat  procesul va putea obţine restituirea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care se stabileşte realitatea, necesitatea, precum şi caracterul rezonabil al acestora (ÎCCJ, Secţia comercială, decizia nr. 405 din 4 februarie 2010). Prin reducerea cuantumului onorariului avocaţial pus în sarcina părţii care a pierdut procesul, instanţa nu intervine în contractul de asistenţă judiciară şi nu-l modifică, în sensul diminuării sumei convenite cu titlu de onorariu (art.451 alin. 2 teza finală), ci doar apreciază în ce măsură onorariul părţii care a câştigat procesul trebuie suportat de partea care se află în culpă procesuală.

În acelaşi sens este Decizia nr. 401 din 14 iulie 2005 a Curţii Constituţionale şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că onorariile avocaţiale urmează să fie recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare şi au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil.

Faţă de aceste considerente, instanţa a constatat că obiectul acţiunii vizează pretenţii de aprox. 6500 lei, motivele şi apărările reclamantei fiind formulate doar în scris prin cererea de chemare în judecată şi prin concluziile scrise comunicate prin fax la ultimul termen. S-a constatat astfel că onorariul avocaţial solicitat de reclamantă a fi suportat de partea adversă, în cuantum de 1550 lei, depăşeşte un cuantum rezonabil în raport de obiectul, complexitatea cauzei şi activitatea concretă desfăşurată de avocatul acestei părţi în pregătirea apărării în cauză, impunându-se reducerea acestui onorariul la suma de 1000 de lei, sumă la care a fost obligat pârâtul CC.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, reclamanta şi pârâtul CC.

Prin motivele de apel reclamanta a arătat că, instanţa de fond, în mod eronat a ridicat din oficiu şi a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtului CC; că în mod greşit instanţa de judecată a apreciat că suma de 1.550 lei, reprezentând onorariu de avocat depăşeşte un cuantum rezonabil în raport de obiectul, complexitatea cauzei şi activitatea concretă desfăşurată de avocatul reclamantei în pregătirea apărării reţinând în mod total eronat că apărările au constat numai în formularea doar în scris a cererii de chemare în judecată şi a concluziilor scrise comunicate prin fax la ultimul termen şi a redus onorariul avocatului la suma de 1.000 lei; că munca avocatului nu a fost în mod judicios analizată; că instanţa de fond nu a avut în vedere că suma acordată este supusă fiscalizării şi că în prezenta cauză au existat cheltuieli cu materiale, cheltuieli suportate de avocat, în final scăzându-se toate acestea din onorariul avocatului.

Apelantul pârât CC, prin motivele de apel a invocat lipsa calităţii procesuale pasive a CC. Apreciază că înscrisurile depuse de reclamantă nu sunt concludente în a stabili condiţiile cumulative cerute de lege, mai precis ale răspunderii civile delictuale a CC, care n u poate fi angajată, motiv pentru care solicită admiterea apelului aşa cum a fost formulat, modificarea în tot a sentinţei apelate. În sensul respingerii cererii formulată de reclamantă.

Tribunalul, examinând cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept, atât prin prisma motivelor de apel invocate, cât şi din oficiu, potrivit dispoziţiilor art.476 Cod procedură civilă, reţine, cu privire la apelul declarat de reclamanta CC, că acesta este fondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 22 din Ordonanţa nr. 43 din 28 august 1997

privind regimul drumurilor, administrarea drumurilor judeţene se asigură de către consiliile judeţene, iar a drumurilor de interes local, de către consiliile locale pe raza administrativ-teritorială a acestora. Fac excepţie sectoarele de drumuri judeţene, situate în intravilanul localităţilor urbane, inclusiv lucrările de artă, amenajările şi accesoriile aferente, care vor fi în administrarea consiliilor locale respective.

 Având în vedere  dispoziţiile art. 3 din  legea nr. 215/23 aprilie 2001 a administraţiei publice locale,potrivit cărora prin autonomie locală se înţelege dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei publice locale de a soluţiona şi de a gestiona, în numele şi în interesul colectivităţilor locale pe care le reprezintă, treburile publice, în condiţiile legii, iar acest drept se exercită de consiliile locale şi primari, precum şi de consiliile judeţene, precum şi cele ale art. 56 alin.2 cod procedură civilă, tribunalul constată că pârâtul CC  are capacitate procesuală de folosinţă în cauza de faţă.

Cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată,tribunalul reţine că onorariul avocatului a fost redus de la suma de 1550 lei la suma de 1000 lei, instanţa raportându-se doar la suma ce face obiectul cauzei, fără a avea în vedere munca depusă de avocat care a formulat cererea de chemare în judecată, a solicitat şi administrat probe, astfel că onorariul de 1550 lei nu se apreciază ca fiind disproporţionat faţă de munca depusă.

Referitor la apelul declarat de pârâtul CC, prin care a invocat lipsa calităţii procesuale pasive a CC, tribunalul reţine că, potrivit  art. 21 din  legea nr. 215/23 aprilie 2001 a administraţiei publice locale, unităţile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină şi patrimoniu propriu. Acestea sunt subiecte juridice de drept fiscal, titulare ale codului de înregistrare fiscală şi ale conturilor deschise la unităţile teritoriale de trezorerie, precum şi la unităţile bancare. Unităţile administrativ-teritoriale sunt titulare ale drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din contractele privind administrarea bunurilor care aparţin domeniului public şi privat în care acestea sunt parte, precum şi din raporturile cu alte persoane fizice sau juridice, în condiţiile legii.

Se constată aşadar că, în calitatea lor de persoane juridice de drept public cu capacitate juridică deplină şi patrimoniu propriu, titulare ale codului de înregistrare fiscală şi ale conturilor deschise la unităţile teritoriale de trezorerie, precum şi la unităţile bancare, unităţile administrativ-teritoriale au calitate procesuală, alături de consiliul judeţean,cele două entităţi reprezentând colectivităţile locale, având atribuţii aflate într-o indisolubilă legătură, în ceea ce priveşte atât administrarea drumurilor publice, cât şi în ceea ce priveşte executarea obligaţiilor de natură financiară, respectiv despăgubiri băneşti.

 În ceea ce priveşte fondul cauzei, legătura de cauzalitate între existenţa gropilor din asfaltul drumului şi  avarierea autovehiculului cu numărul de înmatriculare CC, a fost dovedită nu numai prin declaraţia conducătorului auto, ci aceasta a fost coroborată cu raportul de expertiză tehnică judiciară, care a confirmat legătura de cauzalitate dintre avariile autovehiculului şi existenţa gropilor prin care a trecut.

Faţă de toate aceste considerente, în baza art.480 cod procedură civilă, tribunalul va respinge ca nefondat apelul declarat de CC, urmând a admite apelul declarat de apelanta reclamantă CC.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite apelul declarat de apelanta reclamantă CC, cu sediul în CC- persoană însărcinată cu primirea corespondenţei - CC, împotriva sentinţei civile nr.1333/29.03.2016, pronunţată de Judecătoria Târgovişte, în dosarul nr.X/315/2015.

Schimbă în parte hotărârea atacată, în sensul că respinge excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Judeţean Dâmboviţa.

Admite acţiunea şi faţă de acest pârât pe care îl obligă, în solidar cu CC la plata de 5772 lei - despăgubiri  şi a sumei de 796, 90 lei dobânzi legale aferente acestei sume.

Obligă ambii pârâţi, în solidar la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 3004, 38 lei către reclamantă.

Păstrează restul dispoziţiilor sentinţei.

Respinge, ca nefondat, apelul declarat de CC.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică din 11.10.2016.

Domenii speta

Spete similare