Litigiu în legătură cu executarea unui contract de achiziţie publică. Condiţionarea plăţii unei facturi de încheierea procesului verbal de recepţie finală. Interpretarea clauzelor contractuale.

- art. 1270 Cod civil

-OMFP nr. 1792/2002

-HG nr. 273/1994

Din interpretarea clauzelor contractuale rezultă că plata facturii finale se va face condiţionat numai de verificarea „situaţiei de plată”, nefiind permisă, prin clauza expresă cuprinsă la art. 17.5 teza finală, condiţionarea achitării contravalorii lucrărilor efectuate de efectuarea recepţiei finale

Deliberând asupra recursului de faţă, constată:

Prin sentinţa civilă nr. 1543/CA/02.10.2017 pronunţată de Tribunalul Braşov – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost admisă acţiunea civilă formulată de reclamanta S.C. A S.A., în insolvenţă în contradictoriu cu pârâta Comuna B., prin primar şi, în consecinţă, a fost obligată pârâta să achite reclamantei suma de 78.701,17 lei, conform facturii nr. 21596/21.12.2015, reprezentând lucrări executate de reclamantă în baza contractului de achiziţie publică nr. xxxx/25.11.2014 având ca obiect „Modernizare şi reabilitare străzi în comuna B.”, la care se adaugă  penalităţi de întârziere în cuantum de 0,06% pe zi calculate asupra sumei mai sus menţionate, începând cu data scadenţei şi până la data plaţii efective. Totodată, a fost obligată pârâta să achite reclamantei suma de 1500 lei reprezentând cheltuieli de judecată, respectiv onorariu de avocat.

Împotriva acestei hotărâri, pârâta Comuna B. a declarat recurs, în termenul legal, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei şi respingerea acţiunii, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, a arătat că sentinţa atacată este netemeinică şi nelegală deoarece a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

Astfel, în esenţă, pârâta a arătat că s-a stabilit o situaţie neconformă cu realitatea, considerându-se că societatea a executat lucrările al căror preţ l-a solicitat la plată prin factura nr. 21596/21.12.2015, deşi nu există nicio dovadă în acest sens, fără a respecta obligaţiile contractuale referitoare la recepţia lucrărilor, reţinându-se, în mod neîntemeiat, că obligaţia de plată a beneficiarului este prealabilă obligaţiei executantului de a efectua recepţia lucrărilor, motiv pentru care au fost acordate şi penalităţi de neplată.

Recurenta a arătat că rezultă din pct. 5.2 al centralizatorului de lucrări aferent lunii octombrie 2015, că valoarea finală a lucrării „montare borduri noi” pe str. C., a fost de 264.982,68 lei, din care suma de 104.739,8 lei a fost achitată anterior. Suma de 160.242,88 lei, la care s-a adăugat TVA de 38.458,29 lei (total 198.071,17 lei) reprezintă plata finală pentru respectiva lucrare, din care UAT Comuna B. a achitat suma de 120.000 lei, rămânând o diferenţă de 78.071,17 lei, conform facturii nr. 21596/21.12.2015.

Contrar celor reţinute prin sentinţa recurată, reclamanta a arătat că nu a acceptat la plată factura respectivă, în acest sens fiind adresa nr. 5/04.11.2016, returnarea acesteia fiind justificată de faptul că „pentru această valoare nu s-a realizat recepţia lucrărilor”, de adresa nr. 267/29.01.2016, nr. 1560/09.03.2016, în care se motivează neplata facturii prin „erori de execuţie apărute la lucrări”, necesitatea remedierii şi a recepţiei acestora, adresa nr. 5738/02.03.2017, aceste apărări ale sale nefiind analizate de prima instanţă.

Recurenta a arătat că potrivit art. 15.2 din contract, care reprezintă legea părţilor, executantul avea obligaţia de a convoca comisia de recepţie, factura în litigiu fiind emisă cu încălcarea acestei obligaţii. Mai mult, recurenta a arătat că executantul nu a dat curs invitaţiilor pentru participarea la inventarierea/recepţia lucrărilor efectuate de beneficiar în anul 2016 (adresa nr. 2061/24.03.2016), fiind incidente dispoziţiile art. 1 din Anexa 1 a H.G. nr. 273/1994, conform cărora numai prin recepţie se certifică, în condiţiile legii, finalizarea lucrărilor.

În aceste condiţii, recurenta a considerat că sentinţa atacată a fost pronunţată în lipsa oricăror dovezi privind îndeplinirea unora dintre obligaţiile principale ale executantului, respectiv de a efectua şi finaliza lucrările (art. 9.2 contract), precum şi de a preda beneficiarului lucrările pe bază de proces-verbal de recepţie, păstrând riscurile până la predare (art. 9.8, 9.12, 12.4, 13.4 din contract).

Recurenta a mai invocat faptul că, potrivit art. 17.4 din contract, plata facturii finale se putea face numai după acceptarea şi verificarea situaţiei de plată definitive, ceea ce, în lipsa recepţiei finale, nu se poate reţine, chiar dacă factura emisă a fost primită, obligaţia de plată nefiind născută până la data recepţiei.

În plus, cu privire la menţiunile din factură, reţinute de prima instanţă, în sensul că „semnarea de primire a facturii echivalează cu recepţia şi asumarea de plată de către cumpărător”, nu complinesc formalitatea recepţionării, ca operaţiune legală prevăzută de H.G. nr. 273/1994, Legea nr. 10/1995, invocate în faţa instanţei de fond, aceasta presupunând, în acord cu aceste norme şi cu art. 15.2 din contract efectuarea unor constatări pe teren, de către comisia de recepţie, în compunerea determinată de lege – un reprezentant al investitorului, unul al UAT, 1-3 specialişti în domeniul construcţiilor supuse recepţiei, un reprezentant al Inspectoratului de stat în Construcţii şi, după caz, un reprezentant al ordonatorului principal de credite, în anumite situaţii.

Recurenta a arătat că „uzanţele părţilor” sau că UAT ar fi efectuat pe parcursul derulării contractului anumite plăţi parţiale exclusiv în baza unor centralizatoare semnate de dirigintele de şantier, nu pot complini lipsa realizării recepţiei pentru partea de lucrare finalizată.

Recurenta a mai arătat că sentinţa este nelegală şi pentru că obligă UAT la plata unei facturi, respectiv efectuarea unei cheltuieli bugetare, în lipsa documentelor justificative care să ateste executarea efectivă a lucrărilor şi exactitatea sumelor de plată, în condiţiile pct. 2 Anexa 1 din OMFP nr. 1792/2002, în condiţiile în care numai procesul-verbal de recepţie poate certifica faptul că executantul şi-a îndeplinit obligaţiile în acord cu contractul de lucrări, documentaţia tehnică şi autorizaţia de construire (art. 5, 15 din Anexa 1 a H.G. nr. 273/1994, art. 17 alin. 1 din Legea nr. 10/1995), valoarea finală a lucrărilor executate stabilindu-se prin chiar procesul-verbal de recepţie.

În acest context, recurenta a invocat faptul că nu sunt întrunite condiţiile legale pentru decontarea unei plăţi finale, iar obligaţia stabilită în sarcina sa de către prima instanţă, o lipseşte de posibilitatea remedierii eventualelor deficienţe ale respectivelor lucrări şi de garanţia pentru vicii aparente sau ascunse. A mai invocat aspectele reţinute de către Curtea de Conturi în decizia nr. 35/2016, care vizează un alt contract încheiat de părţi şi în cuprinsul căreia se reţine obligaţia comisiei de recepţie de a verifica modul de executare al lucrărilor în conformitate cu prevederile contractului, ale documentelor de execuţie etc.

În drept a fost invocată aplicarea art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, iar, în probaţiune a solicitat administrarea probei cu înscrisuri noi.

Cererea de recurs este scutită de obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru conform art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013.

Intimata S.C. A. S.A. D., prin întâmpinare formulată în condiţiile art. XV alin. 3 coroborat cu art. XVII alin. 3 din Legea nr. 2/2013 (filele 22-24), a solicitat respingerea recursului, cu cheltuieli de judecată.

În susţinerea acestei poziţii procesuale, intimata a arătat că cererea de chemare în judecată a vizat suma de 78.701,17 lei aferentă facturii nr. 21596/21.12.2015, emisă în baza unui contract de achiziţie publică şi semnată de beneficiar, pe care recurenta pârâtă a refuzat în mod nejustificat să o plătească, deşi suma reprezintă lucrări efectiv realizate, a căror realitate rezultă din centralizatorul de producţie aferent lunii octombrie 2015, însuşit de către pârâtă prin semnătură şi ştampilă, precum şi de dirigintele de şantier.

În plus, intimata a arătat că acest centralizator prevede lucrări executate în valoare totală de 198.701,17 lei, din care a fost achitată suma de 120.000 lei, conform facturii nr. 21539/02.10.2015. Or, plata parţială reprezintă, în opinia intimatei, o veritabilă recunoaştere a efectuării lucrărilor şi a valorii acestora.

Contrar susţinerii recurentei, intimata a arătat că centralizatorul de producţie aferent lunii octombrie 2015 indică lucrările efectuate, toate obligaţiile sale contractuale fiind respectate, recurenta pârâtă fiind cea care refuză îndeplinirea obligaţiei de plată, aspect ce a dus la rezilierea contractului, la data de 10.03.2016.

În mod eronat, consideră intimata, se invocă neanalizarea, de către prima instanţă, a apărărilor formulate prin întâmpinare. În realitate, prima instanţă a înlăturat aceste apărări, dând eficienţă centralizatorului aferent lunii octombrie 2015, semnat de dirigintele de şantier, astfel că sunt respectate dispoziţiile art. 15.2 din contract.

În ceea ce priveşte obligaţia de recepţie a lucrărilor, intimata a arătat că invocarea lipsei acesteia echivalează cu invocarea propriei culpe, astfel că nu poate fi un argument pentru respingerea acţiunii, cât timp factura are la bază lucrări efectiv executate şi însuşite de beneficiar, atât sub aspect valoric, cât şi cantitativ.

Cu privire la aspectele reţinute de către Curtea de Conturi în decizia nr. 35/2016, care vizează un alt contract încheiat de părţi, intimata a arătat că acestea nu au legătură cu prezenta cauză.

Recurenta reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare, în condiţiile art. XVI alin. 2 coroborat cu art. XVII alin. 3 din Legea nr. 2/2013 (filele 31-35), prin care a reluat aspectele invocate în cererea de recurs.

Părţile nu au mai solicitat administrarea altor probe noi în recurs.

Analizând recursul declarat de pârâta Comuna B., prin prisma dispoziţiilor art. 488 Cod procedură civilă, Curtea reţine următoarele:

Recurenta pârâtă invocă drept motiv principal de reformare a sentinţei primei instanţe greşita aplicare a legii, respectiv a prevederilor Legii nr. 10/1995, a H.G. nr. 273/1994 şi a clauzelor contractului de achiziţie publică nr. xxxx/25.11.2014, motiv care se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, dar care nu este fondat.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta, în calitate de executant, a solicitat obligarea pârâtei la plata contravalorii lucrărilor executate în baza contractului de achiziţie publică nr. xxxx/25.11.2014, indicate în factura nr. 21596/21.12.2015, în valoare de 78.701,17 lei, sumă neachitată de către pârâtă, deşi i-au fost comunicate actele care justifică această sumă, conform clauzelor contractuale. Refuzul iniţial al pârâtei a fost justificat prin faptul că nu a fost efectuată recepţia lucrărilor efectuate, iar, ulterior, acestui motiv i s-a adăugat şi faptul că ar exista o serie de deficienţe în execuţie, ce nu au fost detaliate în adresa de exprimare a refuzului de plată.

Prima instanţă a admis cererea de chemare în judecată, reţinând aplicarea principiului forţei obligatorii a contractelor reglementat de art. 1270 Cod civil şi clauzele cuprinse la art. 10.1, 11.2 din contract, precum şi faptul că părţile au recepţionat lucrările efectuate pe baza unor centralizatoare semnate de beneficiar, de dirigintele de şantier şi executant, această procedură fiind realizată şi pentru factura în litigiu.

Recurenta pârâtă critică soluţia primei instanţe, invocând faptul că aceasta nu a analizat apărarea sa în sensul că factura în litigiu reprezintă o plată finală, astfel că era obligatorie efectuarea recepţiei finale pentru a fi confirmată realitatea şi calitatea lucrărilor efectuate, în acord cu art. 17.4 din contract, dar aceste critici nu sunt întemeiate. 

Pe de o parte, susţinerea pârâtei că factura în litigiu reprezenta o factură pentru o plată finală nu a fost susţinută de probe, care să justifice acest aspect, la dosar nefiind depuse înscrisuri care să cuprindă grafice sau termene de execuţie referitoare la contractul în litigiu. Nu a fost probat nici faptul că părţile au agreat recepţia lucrărilor pe tronsoane de lucrări.

Pe de altă parte, din analiza clauzelor contractuale, Curtea constată că această susţinere nu este corectă.

Art. 17.4 stabileşte expres că „plata facturii finale se va face imediat după verificarea şi acceptarea situaţiei de plată definitive de către achizitor. Dacă verificarea se prelungeşte din diferite motive, dar, în special, datorită unor eventuale litigii, contravaloarea lucrărilor care nu sunt în litigiu va fi plătită imediat”, iar art. 17.5 contract prevede: „contractul nu va fi considerat terminat până când procesul verbal de recepţie finală nu va fi semnat de comisia de recepţie, care confirmă că lucrările au fost executate conform contractului. Recepţia finală va fi efectuată conform prevederilor legale, după expirarea perioadei de garanţie. Plata ultimelor sume datorate executantului pentru lucrările executate nu va fi condiţionată de eliberarea certificatului de recepţie finală”.

Din interpretarea acestor clauze contractuale rezultă că plata facturii finale se va face condiţionat numai de verificarea „situaţiei de plată”, nefiind permisă, prin clauza expresă cuprinsă la art. 17.5 teza finală, condiţionarea achitării contravalorii lucrărilor efectuate de efectuarea recepţiei finale, astfel cum eronat susţine recurenta pârâtă.

În aceste condiţii, Curtea constată că, în mod legal, prima instanţă a reţinut îndeplinită condiţia prevăzută la art. 17. 2 din contract pentru plata lucrărilor executate, în condiţiile în care nu doar centralizatorul de producţie aferent lunii octombrie 2015 era semnat de recurenta pârâtă şi de dirigintele de şantier, ci şi situaţiile de plată anexate acestuia (filele 72-75 dosar tribunal).

Curtea constată că aceasta nu era doar „uzanţa părţilor”, cum s-a reţinut în considerentele hotărârii primei instanţe, ci era chiar prevederea contractuală: art. 17.2 „achizitorul are obligaţia de a efectua plata către executant (…) pe baza procesului verbal de predare-primire proiect tehnic, respectiv pe baza situaţiilor de lucrări (…).”. Or, odată acceptate situaţiile de lucrări ataşate centralizatorului de producţie aferent lunii octombrie 2015, recurenta pârâtă, în calitate de achizitor, avea obligaţia de a achita contravaloarea acestora.

În acest context, în mod evident, documentele justificative care atestă executarea efectivă a lucrărilor şi exactitatea sumelor de plată, cerute de pct. 2 Anexa 1 din OMFP nr. 1792/2002 pentru decontarea cheltuielilor, sunt situaţiile de lucrări întocmite de executant şi verificate de dirigintele de şantier şi de beneficiar. Această normă nu impune, aşa cum susţine recurenta, întocmirea procesului-verbal de recepţie şi, contrar susţinerilor recurentei, acest act nu determină valoarea finală a lucrărilor executate, ci reprezintă actul prin care „investitorul declară că acceptă, preia lucrarea cu sau fără rezerve şi că aceasta poate fi dată în folosinţă. Prin actul de recepţie se certifică faptul că executantul şi-a îndeplinit obligaţiile în conformitate cu prevederile contractului şi ale documentaţiei de execuţie”, astfel cum stabileşte art. 1 din Anexa 1 a H.G. nr. 273/1994.

Pentru toate aceste considerente, constatând incidenţa art. 496 Cod procedură civilă, Curtea va  respinge recursul declarat de recurenta ¬¬ pârâtă Comuna B. împotriva sentinţei civile nr. 1543/CA/02.10.2017 pronunţată de Tribunalul Braşov – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pe care o va menţine.

Faţă de dispoziţiile art. 453 alin. 1 Cod procedură civilă, instanţa va obliga recurenta la plata către intimată a cheltuielilor de judecată efectuate de aceasta în cauză, cu titlu de onorariu avocat, conform dovezilor depuse la dosar (fila 39), apreciind cuantumul acestora ca fiind rezonabil prin raportare la munca efectiv depusă şi complexitatea litigiului.

Domenii speta

Spete similare