Decizie emisă de itrsv de suspendare a serviciului silvic. Condiţii.

- Legea nr. 374/2006;

- Legea nr. 18/1991.

Din interpretarea teleologică a dispoziţiilor Legii nr. 374/2006 rezultă că scopul suspendării serviciului public cu specific silvic este acela de a se evita exploatarea pădurilor cu privire la care există litigii legate de dreptul de proprietate, în caz contrar existând riscul ca în cazul în care se va constata că titlul actualului proprietar este nul, cel care va fi recunoscut drept proprietar să se găsească în situaţia în care un neproprietar i-a exploatat terenurile cu vegetaţie forestieră, consecinţele unei astfel de situaţii fiind practic ireversibile din punctul de vedere al posibilităţii reparării în natură a prejudiciului.

Faptul că legea se referă la toate terenurile cu vegetaţie forestieră pentru care s-a cerut în instanţă nulitatea actului de proprietate rezultă şi din interpretarea literală a legii. Astfel, potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 374/2006, „Comisiile judeţene pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor comunică inspectoratelor teritoriale de regim silvic şi de vânătoare care sunt proprietarii terenurilor forestiere situate pe raza unităţii administrativ-teritoriale pentru care s-a invocat nulitatea titlurilor de proprietate la instanţele judecătoreşti”, fără a se face distincţie între forma titlurilor de proprietate şi nici în funcţie de titularul acţiunii în constatarea nulităţii acestor titluri de proprietate. În consecinţă, întrucât legea nu distinge, nici cel care o interpretează nu poate face vreo distincţie asupra acestui aspect.

Concluzia că suspendarea serviciului silvic trebuie dispusă nu doar în cazul acţiunilor în constatarea nulităţii sau anularea titlurilor de proprietate introduse de comisiile judeţene pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor potrivit art. 2 din Legea nr. 374/2006, ci în toate cazurile în care se solicită anularea sau constatarea nulităţii actelor de proprietate, rezultă şi din dispoziţiile art. 4 alin. (2) din aceeaşi lege, potrivit cărora „Hotărârile judecătoreşti prevăzute la alin. (1) se aduc la cunoştinţă comisiilor judeţene pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de către proprietari şi de către autorităţile parte în procese”.

Dacă ar fi fost vorba numai de procesele iniţiate de comisiile judeţene pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, atunci textul legal mai sus citat ar fi fost inutil şi lipsit de efecte, întrucât nu ar mai fi fost necesară aducerea la cunoştinţa acestor comisii a hotărârilor întrucât acestea ar fi fost cunoscute de comisiile respective în calitatea lor de părţi în proces.

În realitate, întrucât este vorba şi de procesele în care se solicită anularea sau constatarea nulităţii titlurilor de proprietate, altele decât cele iniţiate de comisiile judeţene pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, în cazul acestora, se aplică textul citat, care instituie obligaţia proprietarilor şi autorităţilor parte în procese de a încunoştinţa comisiile judeţene despre hotărârile pronunţate în acele procese.

În mod corect a reţinut instanţa de fond că aceeaşi concluzie rezultă şi din considerentele Deciziei nr. 451/2011 a Curţii Constituţionale, precum şi faptul că în cauză este dovedită îndeplinirea cerinţelor legale impuse pentru suspendarea serviciului silvic, având în vedere că procesele menţionate în decizia de suspendare a serviciului silvic vizează valabilitatea titlurilor în baza cărora reclamanta este proprietara terenurilor în cauză.

Prin sentinţa civilă nr.1149/CA/07.07.2017 pronunţată de Tribunalul Braşov – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă cererea de anulare şi suspendare a efectelor deciziei nr. 1039/01.02.2017 emisă de pârâtă, formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Garda Forestieră B.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, în termenul legal, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei atacate şi, în rejudecare, admiterea cererii introductive.

În motivarea recursului, recurenta a arătat că prima instanţa a stabilit în mod greşit că dispoziţiile Legii nr. 374/2006 i se aplică şi reclamantei, având în vedere că acestea nu disting dacă suspendarea serviciului silvic se aplică numai proprietarului iniţial al terenului forestier, respectiv şi proprietarilor subsecvenţi, astfel că, în aprecierea recurentei, Decizia nr. 1039/01.02.2017 atacată este nelegală, fiind emisă cu încălcarea normelor legale aplicabile în cauză şi, totodată, fiind menţinută de către prima instanţă prin pronunţarea unei hotărâri întemeiate pe o interpretare eronată a normelor materiale.

Recurenta susţine că interpretarea dată de instanţa de fond, în sensul că prin proprietar al terenurilor forestiere se înţelege şi proprietarul actual este eronată, din moment ce dispoziţiile legale prevăd în mod clar care documente trebuie să fie atacate şi că acţiunile în anulare trebuie să vizeze strict proprietarii pentru care s-au emis documentele prevăzute de art. III alin. (1) din Legea nr. 169/1997.

În ce priveşte dosarele civile indicate în decizia contestată, recurenta susţine că niciunul dintre acestea nu pot constitui temei pentru suspendarea serviciului silvic.

În drept, recurenta a mai invocat aplicabilitatea dispoziţiilor art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă, art. 14 şi urm. din Legea nr. 554/2004, Legea nr. 167/1997 şi Legea nr. 374/2006.

Recursul a fost timbrat cu 100 lei taxă judiciară de timbru (f. 23).

Intimata pârâtă Garda Forestieră B. a formulat întâmpinare (f. 40-44), prin care a solicitat respingerea ca neîntemeiat a recursului şi menţinerea sentinţei atacat ca fiind legală şi temeinică.

Analizând recursul declarat de reclamantă, susţinerile părţilor şi probatoriul administrat în cauză, prin prisma dispoziţiilor art. 488 Cod procedură civilă, Curtea reţine următoarele:

Recurenta pârâtă invocă drept motiv de reformare a sentinţei primei instanţe greşita aplicare a normelor de drept material, motiv care se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, dar care nu este fondat.

Recurenta pârâtă contestă hotărârea primei instanţe invocând faptul că aceasta a apreciat în mod greşit că dispoziţiile Legii nr. 374/2006 se aplică şi situaţiei din cauză, deşi este clar că acele dispoziţii sunt aplicabile numai în cazurile terenurilor forestiere aflate în proprietatea celor pentru care au fost emise documentele prevăzute de art. III alin. (1) din Legea nr. 169/1997.

Curtea aminteşte, în primul rând, că interpretarea legii trebuie făcută atât în litera, cât şi în spiritul ei.

Din interpretarea teleologică a dispoziţiilor Legii nr. 374/2006 rezultă că scopul suspendării serviciului public cu specific silvic este acela de a se evita exploatarea pădurilor cu privire la care există litigii legate de dreptul de proprietate, în caz contrar existând riscul ca în cazul în care se va constata că titlul actualului proprietar este nul, cel care va fi recunoscut drept proprietar să se găsească în situaţia în care un neproprietar i-a exploatat terenurile cu vegetaţie forestieră, consecinţele unei astfel de situaţii fiind practic ireversibile din punctul de vedere al posibilităţii reparării în natură a prejudiciului.

Faptul că legea se referă la toate terenurile cu vegetaţie forestieră pentru care s-a cerut în instanţă nulitatea actului de proprietate rezultă şi din interpretarea literală a legii. Astfel, potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 374/2006, „Comisiile judeţene pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor comunică inspectoratelor teritoriale de regim silvic şi de vânătoare care sunt proprietarii terenurilor forestiere situate pe raza unităţii administrativ-teritoriale pentru care s-a invocat nulitatea titlurilor de proprietate la instanţele judecătoreşti”, fără a se face distincţie între forma titlurilor de proprietate şi nici în funcţie de titularul acţiunii în constatarea nulităţii acestor titluri de proprietate. În consecinţă, întrucât legea nu distinge, nici cel care o interpretează nu poate face vreo distincţie asupra acestui aspect.

Concluzia că suspendarea serviciului silvic trebuie dispusă nu doar în cazul acţiunilor în constatarea nulităţii sau anularea titlurilor de proprietate introduse de comisiile judeţene pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor potrivit art. 2 din Legea nr. 374/2006, ci în toate cazurile în care se solicită anularea sau constatarea nulităţii actelor de proprietate, rezultă şi din dispoziţiile art. 4 alin. (2) din aceeaşi lege, potrivit cărora „Hotărârile judecătoreşti prevăzute la alin. (1) se aduc la cunoştinţă comisiilor judeţene pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de către proprietari şi de către autorităţile parte în procese”.

Dacă ar fi fost vorba numai de procesele iniţiate de comisiile judeţene pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, atunci textul legal mai sus citat ar fi fost inutil şi lipsit de efecte, întrucât nu ar mai fi fost necesară aducerea la cunoştinţa acestor comisii a hotărârilor întrucât acestea ar fi fost cunoscute de comisiile respective în calitatea lor de părţi în proces.

În realitate, întrucât este vorba şi de procesele în care se solicită anularea sau constatarea nulităţii titlurilor de proprietate, altele decât cele iniţiate de comisiile judeţene pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, în cazul acestora, se aplică textul citat, care instituie obligaţia proprietarilor şi autorităţilor parte în procese de a încunoştinţa comisiile judeţene despre hotărârile pronunţate în acele procese.

În mod corect a reţinut instanţa de fond că aceeaşi concluzie rezultă şi din considerentele Deciziei nr. 451/2011 a Curţii Constituţionale, precum şi faptul că în cauză este dovedită îndeplinirea cerinţelor legale impuse pentru suspendarea serviciului silvic, având în vedere că procesele menţionate în decizia de suspendare a serviciului silvic vizează valabilitatea titlurilor în baza cărora reclamanta A. S.R.L. este proprietara terenurilor în cauză.

Pentru toate aceste considerente, constatând că criticile aduse de recurentă sentinţei primei instanţe sunt în totalitate nefondate, în temeiul art. 496 Cod procedură civilă Curtea va respinge recursul declarat de către recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr.1149/CA/07.07.2017 a Tribunalului Braşov – Secţia a II-a civilă, de contencios administrative şi fiscal, pe care o va menţine ca fiind legală.

Domenii speta

Spete similare