Prejudiciul moral

DECIZIA CIVILĂ NR. 888

Data -  23 Iunie 2017

Autor -  NICOLETA ALEXANDRU

Domeniu asociat – Răspundere civilă delictuală

Titlu – prejudiciul moral

Deliberând asupra apelului, constată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Vălenii de Munte sub nr. --- din 18 ianuarie 2016 reclamantul XXX – primarul Comunei --- a chemat în judecată pe pârâtul YYY, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunţa să fie obligat pârâtul la plata sumei de 10.000 lei reprezentând daune morale pentru prejudiciul de imagine produs prin afirmaţii calomnioase, defăimătoare privind reputația şi probitatea profesională; la încetarea încălcării demnității si interzicerea pentru viitor a săvârșirii acestei fapte; cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că în data de 27 octombrie 2015 pârâtul a înaintat si depus la Prefectul Județului Prahova o petiție in care aducea la cunoștință, detaliat, toate etapele de soluționare a unei solicitări efectuate de tatăl pârâtului, ZZZ, în conformitate cu prevederile legilor fondului funciar.

Reclamantul a mai susținut că în cuprinsul acestei petiții, pârâtul a făcut numeroase afirmații neconforme cu realitatea si a întrebuințat un limbaj cu expresii jignitoare la adresa reprezentanților instituției  pe care îi acuză de abuz şi de nerespectarea prevederilor legale, prin împiedicarea cetățenilor îndreptățiți să beneficieze de prevederile legilor fondului funciar, astfel că pentru toate motivele invocate, solicită admiterea cererii.

În drept, reclamantul a invocat dispozițiile art. 72 coroborate cu art. 252 si urm. din Legea 287/2009 rep. şi art. 30 alin. 6 din Constituția României.

Reclamantul a depus alăturat, în copie, înscrisuri.

La data de 11 martie 2016 pârâtul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii, ca nefondată.

În drept, pârâtul a invocat Legea 287/2009, art. 75 – Limite. Constituția României, Legea 18/1991, HG 890/2005, Legea 165/2013, Legea 53/2003.

Pârâtul a depus alăturat, în copie, înscrisuri.

La data de 28 martie 2016 reclamantul a formulat răspuns la întâmpinare.

Prin sentinţa civilă nr. 981/09.06.2016 instanţa de fond a admis în parte cererea formulată de reclamantul XXX - Primarul Comunei ---, în contradictoriu cu pârâtul YYY şi, pe cale de consecinţă, a obligat pârâtul la plata sumei de 800 lei reprezentând daune morale, precum  şi ca pe viitor să înceteze, în orice modalitate, încălcarea demnităţii reclamantului, totodată, obligând pârâtul la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru, în măsura admiterii cererii.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că, în fapt, din coroborarea înscrisurilor de la dosar, în data de 27 octombrie 2015 pârâtul a înaintat si depus la Prefectul Județului Prahova o petiție in care aducea la cunoștință, detaliat, toate etapele de soluționare a unei solicitări efectuate de tatăl sau, ZZZ, în conformitate cu prevederile legilor fondului funciar.

În cuprinsul acestei petiții, pârâtul a făcut afirmații tendențioase si a întrebuințat un limbaj cu expresii jignitoare la adresa reprezentanților instituției conduse de reclamant  pe care îi acuză de abuz şi de nerespectarea prevederilor legale, fiind ” un grup de oameni care funcționează in sistem mafiot, prin împiedicarea cetățenilor îndreptățiți să beneficieze de prevederile legilor fondului funciar”. De asemenea, s-a mai susținut ca „ in aceasta Primărie s-a format o clica de oameni care nu respecta legea si care fac abuzuri împotriva cetățenilor ..., iar terenurile au ajuns in posesia unor persoane cu influenta in Primărie, pe schema după care au mai furat si alți primari, s-au dat terenuri numai pe baza declarației pe proprie răspundere, s-au mărit proprietățile unor persoane nejustificat... secretarea Primăriei --- in fiecare zi pleacă din timpul programului, ba pe la școala după copil, ba pe la magazine, ba pe la taclale prin comuna”.

În drept, sub aspectul aplicării legii civile in timp, instanța de fond a constatat că,  faţă de obiectul cererii de chemare în judecată, (reclamantul solicitând obligarea pârâtului la plata către acesta a unor sume de bani, ca urmare a angajării răspunderii civile delictuale, pentru fapta proprie săvârșită după intrarea în vigoare a Noului Cod Civil), în cauză sunt aplicabile dispozițiile prev. de art. 5 din Legea nr. 71/2011  „dispozițiile Codului civil se aplica tuturor  actelor si faptelor încheiate sau, după caz,  produse ori săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum si situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare”.

Astfel, potrivit art. 72 din Codul civil, „orice persoană are dreptul la respectarea demnităţii sale. Este interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane, fără consimţământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75”.

Articolul 75 din acelaşi act normativ stabileşte următoarele: „nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secţiune (secţiunea a III-a – „Respectul vieţii private şi al demnităţii persoanei umane”) atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte. Exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secţiune”.

Totodată, în art. 252 din Codul civil se arată că „orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci fiinţei umane, cum sunt viaţa, sănătatea, integritatea fizică şi psihică, demnitatea, intimitatea vieţii private, libertatea de conştiinţă, creaţia ştiinţifică, artistică, literară sau tehnică”.

Reclamantul  invocă prin prezenta cerere de chemare în judecată încălcarea dreptului la demnitate si a dreptului la propria imagine.

Dreptul la demnitate face parte din drepturile personalităţii, drepturi ce ocupă poziţia centrală în cadrul drepturilor personale nepatrimoniale aparţinând persoanelor fizice.

În literatura de specialitate, drepturile personalităţii au fost clasificate în două categorii: drepturi care ocrotesc corpul uman şi funcţiile sale biologice şi psihice şi drepturi care ocrotesc valori morale. În această ultimă categorie sunt încadrate dreptul la demnitate, dreptul la liberă exprimare, dreptul la viaţă privată, dreptul la imagine.

Dreptul la demnitate şi dreptul la propria imagine constituie drepturi personale nepatrimoniale. Ele sunt drepturi personale întrucât sunt inerente oricărei fiinţe umane şi nepatrimoniale deoarece nu au un conţinut bănesc intrinsec. Aceste drepturi personale nepatrimoniale au o deosebită importanţă în relaţiile interumane, trebuie respectate şi, tocmai de aceea, legiuitorul le-a pus în valoare prin cuprinderea lor în noul Cod civil .

Dreptului la demnitate îi este proclamată existenţa în art. 72 alin. 1 din Codul civil, enunţat mai sus, în timp în alineatul 2 al aceluiaşi articol se indică conţinutul acestui drept, ce cuprinde onoarea şi reputaţia unei persoane şi interdicţia de a produce o atingere fără consimţământul titularului sau fără autorizarea prevăzută de art. 75 din Codul civil.

În doctrină, se apreciază că graniţa dintre onoare şi reputaţie este destul de greu de stabilit, ele putând fi considerate  mai degrabă două faţete ale dreptului la demnitate, decât două elemente distincte care compun acest drept.

Onoarea este un sentiment complex, determinat de percepţia pe care fiecare persoană o are despre demnitatea sa, în timp ce reputaţia înseamnă felul în care o persoană este considerată în societate.

Reputaţia poate să varieze de la o persoană la alta. Reputaţia nu este înnăscută, ci este, de cele mai multe ori, dobândită, prin modul exemplar în care persoana se comportă în viaţa privată sau în cea socială.

Astfel, orice atingere adusă demnităţii omului şi implicit, reputaţiei sale, îl expune pe acesta excluderii într-o măsură mai mare sau mai mică din sfera relaţiilor sociale.

În literatura de specialitate, se arată că sistemul actual de protecţie a drepturilor personalităţii nu s-a detaşat complet de principiile reparării prejudiciului care stau la baza dreptului comun al răspunderii civile delictuale.

Instanţa de fond a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 1349 din Codul civil, în raport cu care trebuie întrunite condiţiile clasice ale răspunderii civile delictuale, respectiv : o atingere ilicită, o vinovăţie, un prejudiciu, o legătură de cauzalitate între ele.

Raportând aceste condiţii la prevederile art. 72 alin. 2 din Codul civil, instanţa de fond a observat că revine mai întâi victimei obligaţia de a dovedi că a suferit o atingere a personalităţii, în speţă o atingere a dreptului la demnitate, iar apoi aparţine autorului atingerii sarcina de a dovedi un motiv justificativ (consimţământul victimei sau respectarea limitelor prevăzute de art. 75 din Codul civil ).

În prezentul litigiu, instanța de fond a apreciat că reclamantul, prin probele administrate,  a demonstrat o atingere a dreptului său la reputaţie prin afirmaţiile pârâtului formulate in scris in data de 27.10. 2015, iar paratul nu au făcut dovada unui motiv justificativ sau a respectării limitelor prevăzute de art. 75 Cod Civil.

În acest sens, instanța de fond a amintit că orice persoană, faţă de caracterul de interes public al chestiunilor legale de expresia politică, se bucură de un drept larg de a critica liderii politici, oficialităţile şi instituţiile statale însă, în egală măsură, ele pot fi şi pedepsite pe cale civilă atunci când criticile lor sunt false din punct de vedere factologic sau excesiv de ofensatoare.

Constituţia României stabileşte că „libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile", insa, libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.

Drepturile şi libertăţile constituţionale trebuie exercitate cu bună -credinţă, fără să se încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi.

De asemenea, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului la art. 10. Libertatea de exprimare prevede: „orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti".

Libertatea de exprimare nu poate fi concepută fără libertatea de opinie.

Problema cea mai delicată o constituie aceea de a găsi măsura echilibrului care trebuie să existe între exerciţiul dreptului la liberă exprimare, pe de o parte, şi protecţia intereselor sociale şi ale drepturilor individuale ce aparţin altor persoane, pe de altă parte.

Este adevărat că limitele criticii admisibile sunt mai largi în privinţa unui om politic, care acţionează în calitatea sa de personaj public. Omul politic se expune în mod inevitabil şi conştient unui control atent al faptelor şi gesturilor sale, dar în acelaşi timp, are dreptul la protejarea reputaţiei şi demnităţii sale.

În jurisprudenţa C.E.D.O., persoanele publice, cele implicate în politică, au fost recunoscute ca persoane care au acceptat implicit un nivel sporit de atenţie şi de critică faţă de persoana lor, în schimbul posibilităţii de a juca un rol proeminent în viaţa şi dirijarea societăţii, însă, în relaţiile interumane, există un feed-back în comunicare, aceeaşi toleranţă şi rezervă urmând a fi manifestate şi de către emitentul unei afirmaţii deoarece nu orice expresie la adresa politicianului trebuie tolerată de plano.

Astfel, în cauza Sipoş contra României, Curtea a considerat că afirmaţiile contestate de reclamantă au depăşit limita acceptabilă şi că instanţele naţionale nu au reuşit să menţină un just echilibru între apărarea dreptului acesteia la reputaţie şi libertatea de exprimare protejată prin art. 10 din Convenţie.

În jurisprudenţa sa, Curtea distinge între fapte şi judecăţi de valoare. Dacă materialitatea primelor se poate proba, cele din urmă nu se pretează la o demonstrare a exactităţii lor. Pentru judecăţile de valoare aceste exigenţe sunt irealizabile şi aduc atingere însăşi libertăţii de exprimare, element fundamental al dreptului garantat de art. 10.

Dacă sunt făcute referiri la persoane determinate, aceasta implică obligarea de a furniza o bază factuală suficientă şi chiar o judecată de valoare poate apărea ca excesivă dacă este în totalitate lipsită de bază factuală (cauza Petrina contra României).

Acuzaţia de fapte de corupţie formulată de parat, fara a aduce in sprijinul acestei acuzații probe palpabile, ci doar simple alegații, acuzații transmise superiorilor reclamantului care pot decide revocarea mandatului de primar al acestuia, este de natură a afecta cariera reclamantului şi îi cauzează in mod evident  un prejudiciu. Problema faptelor de corupţie prezintă un interes major pentru societatea română, iar afirmațiile paratului, chiar daca au la baza frustrarea ca cererea sa si a autorului sau a necesitat o perioada relativ lunga de timp pentru a fi soluționata, nu sunt justificate, mai ales ca din actele dosarului reiese ca s-au depus diligente pentru rezolvarea situației paratului, iar acesta a avut o anumita culpa in tergiversarea soluționării cererii sale, refuzând in mai multe rânduri punerea in posesie pe un anumit amplasament, altul decât cel dorit de către parat.

Susţinerea pârâtului că afirmaţiile sale reprezintă o exercitare a dispozițiilor art. 30 din Constituție care reglementează libera exprimare, nu poate fi primită, pentru considerentele arătate mai sus.

În continuare,  instanţa a analizat întrunirea în cauză a condiţiilor prevăzute de art. 1357 si urm. din Noul Cod. Civ.  ( legea in vigoare la data producerii faptului juridic), anume existenţa unui prejudiciu, a unei fapte ilicite săvârşite cu vinovăţie, precum şi a unei legături de cauzalitate între comiterea faptei respective şi producerea prejudiciului. În acest sens, art. 1357 prevede că “Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o fapta ilicita savarsită cu vinovatei este obligat sa îl repare”.

În ceea ce priveşte fapta ilicită, aceasta constă în conduita (acţiune sau inacţiune) unei persoane, prin care se aduce atingere drepturilor sau intereselor legitime ale altei persoane, conduită care, în acelaşi timp, încalcă şi normele dreptului obiectiv.

Din ansamblul probatoriu administrat în cauză rezultă că pârâtul a înaintat si depus la Prefectul Județului Prahova o petiție in care aducea la cunoștință, detaliat, toate etapele de soluționare a unei solicitări efectuate de tatăl sau, ZZZ, în conformitate cu prevederile legilor fondului funciar.

În cuprinsul acestei petiții, pârâtul a făcut afirmații tendențioase si a întrebuințat un limbaj cu expresii jignitoare la adresa reprezentanților instituției conduse de reclamant  pe care îi acuză de abuz şi de nerespectarea prevederilor legale, fiind ” un grup de oameni care funcționează in sistem mafiot, prin împiedicarea cetățenilor îndreptățiți să beneficieze de prevederile legilor fondului funciar”. Totodată, a mai susținut că „in aceasta Primărie s-a format o clica de oameni care nu respecta legea si care fac abuzuri împotriva cetățenilor ... iar terenurile au ajuns in posesia unor persoane cu influenta in Primărie, pe schema după care au mai furat si alți primari, s-au dat terenuri numai pe baza declarației pe proprie răspundere, s-au mărit proprietățile unor persoane nejustificat... secretarea Primăriei --- in fiecare zi pleacă din timpul programului, ba pe la școala după copil, ba pe la magazine, ba pe la taclale prin comuna”.

De asemenea, instanţa de fond a reţinut că în cauză nu este incident niciunul din cazurile de înlăturare a caracterului ilicit al faptei, anume legitima apărare (nu este vorba de niciun fel de atac exercitat, în speţă, împotriva pârâtului), starea de necesitate, îndeplinirea ordinului superiorului, consimţământul victimei, îndeplinirea unei activităţi impuse sau  permise de lege.

Astfel fiind, instanţa de fond a constatat că fapta pârâtului întruneşte condiţiile necesare pentru a se circumscrie noţiunii de “faptă ilicită”, în sensul art. 1357 C. civ.

Prejudiciul, în cazul acestui fel de răspundere civilă delictuală, constă în rezultatul negativ suferit de către o persoană, ca urmare a faptei ilicite a altei persoane, rezultat constând într-o atingere adusă unui drept sau interes legitim al său, in speța, in atingerea adusa dreptului la demnitate si propria imagine.

Referitor la atitudinea psihică avută de pârât, în ceea ce priveşte fapta şi urmarea acesteia, instanţa de fond a reţinut că pentru a fi angajată răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie este necesar ca acestea să fi acţionat cu vinovăţie (intenţie sau culpă), si aceasta condiţie fiind îndeplinita in cauza.

În ceea ce priveşte legătura de cauzalitate între fapta ilicită reţinută în sarcina pârâtului şi prejudiciul cauzat reclamantului, aceasta rezultă din chiar materialitatea faptei.

Referitor la cuantumul sumei solicitate cu titlu de daune morale, instanța de fond a apreciat ca suma de 10.000 lei este exorbitanta şi nejustificată.

Ceea ce trebuie în concret evaluat nu este prejudiciul ca atare, ci doar despăgubirea ce vine să compenseze acest prejudiciu şi să aducă acea satisfacţie de ordin moral celui prejudiciat.

Pentru a putea fi cuantificat prejudiciul moral este nevoie de un criteriu sigur de referinţă, de un reper faţă de care judecătorul să poată aprecia mărimea daunelor morale pe care le poate acorda reclamantului. Fiecare are despre sine un anumit sistem de autoapreciere, iar reputaţia - aprecierea celorlalţi presupune un număr nedefinit de „imagini" ale unei persoane. Acestea fac aproape imposibil de stabilit cât valorează onoarea şi demnitatea unei persoane.

În acest sens, aprecierea instanţei de fond în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor morale a fost în sensul ca acesta trebuie sa fie  în mod simbolic  stabilit la suma de 800 lei, demnitatea, onoarea, reputaţia fiind valori ce nu pot fi cuantificate.

Instanța de fond a apreciat că nu cuantumul ridicat al despăgubirilor îl va împiedica pe pârât să săvârşească în continuare astfel de fapte care să aducă atingere reputaţiei reclamantului, ci, mai ales, obligarea acestuia ca pe viitor să înceteze, în orice modalitate, încălcarea demnităţii reclamantului.

 În concluzie, pentru ca aceasta acțiune să nu se transforme într-o îmbogățire fără justă cauză a reclamantului, instanţa de fond a obligat pârâtul la plata sumei de 800 lei şi, de asemenea, a obligat pârâtul ca pe viitor să înceteze, în orice modalitate, încălcarea demnităţii reclamantului.

Împotriva acestei soluţii a declarat apel pârâtul YYY, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie,  solicitând a se avea în vedere şi Decizia Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv cauza Anghel contra României, în care se critică sistemul sancţionator al Ordonanţei 2/2001, sistem care este lipsit de prezumţia de nevinovăţie prevăzută ce art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Apelantul-pârât a arătat că a depus petiţia A 466/17.11.2015, în baza drepturilor şi libertăţilor conferite de Constituţia României, art. 51. drepturi şi libertăţi câştigate cu sângele martirilor căzuţi la revoluţia din 1989, revoluţie la care am luat parte activ. în editate de soldat al Armatei Române.

Apelantul-pârât a învederat că prin petiţia susmenţionată a sesizat Instituția Prefectului cu privire la mai multe fapte, care în opinia sa, sunt neconforme cu legea.

Apelantul-pârât a susţinut că potrivit Ordonanţei nr. 27/30.01.2002, care reglementează activitatea de soluţionare a petiţiilor, la art. 1 se specifică dreptul cetăţenilor de a formula petiţii, iar la art. 5, se spune că pentru soluţionarea egala a petiţiilor ce le sunt adresate, conducătorii autorităţilor şi instituţiilor publice sesizate vor dispune măsuri de cercetare şi analiză detaliată a tuturor aspectelor sesizate.

Apelantul-pârât a arătat că petiţia adresată Instituţiei Prefectului Prahova nu a fost soluţionată conform art. 11, prin care se spune clar că: „In cazul în care prin petiţie sunt sesizate anumite aspecte din activitatea unei persoane, aceasta nu poate fi soluţionată de persoana în cauză, sau de către un subordonat al acesteia."

Apelantul-pârât a menţionat că la fila 208 din dosar, este depusă o adresă prin care Instituţia Prefectului cere Primăriei --- (în atenţia domnului Primar), ataşând petiţia formulată ce mine, să analizeze aspectele sesizate şi să comunice concluziile şi măsurile dispuse, acesta fiind de fapt şi răspunsul primit de mine, adică exact răspunsul formulat de Primăria ---, adică, soluţionarea petiţiei nu a fost făcută de un compartiment distinct al Instituţiei Prefectului, care să aibă pregătirea necesară soluţionării petiţiilor, aşa cum se specifică în art. 6 al ordonanţei nr. 27/30.01.2002, ci chiar de către angajaţii Primăriei, subordonaţii primarului, cei împotriva cărora am formulat respectiva petiţie.

Apelantul-pârât a arătat că, din cauză că niciun aspect sesizat de acesta Instituţiei Prefectului nu a fost cercetat de persoane abilitate, anume numite de lege, afirmaţia că a sesizat fapte neconforme cu realitatea, sau a făcut afirmaţii tendenţioase nu poate fi probat, acesta, de fapt, prin această petiţie a încercat cu bună credinţă să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale şi de cele prevăzute de pactele şi convenţiile internaţionale la care România este parte, ca cetăţean Român şi European, însă modalitatea prin care instituţiile statului şi-au îndeplinit sarcinile şi obligaţiile, au dus la încălcarea dreptului meu constituţional, prin necercetarea aspectelor sesizate.

Apelantul-pârât a considerat că sancţionarea cetăţenilor care îşi exercită dreptul de a depune petiţii, aduce grave atingeri drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, ducând la alunecarea spre un regim totalitar şi nedrept.

Apelantul-pârât a susţinut că trebuie să se ţină seama că, în ultimii ani, au fost demascate foarte multe fapte de corupţie comise, tocmai datorită faptului că cetăţenii au dat dovadă de curaj şi simţ civic să demaşte aceste fapte.

S-a mai arătat că la fila 194 din dosar a depus o adeverinţă de rol, in care este trecut şi terenul intravilan pe care tatăl său îl deţinea în punctul „Valea Popii", 0,25 ha teren păşune, teren pentru care tatăl său nu făcuse succesiunea şi care era trecut şi rolul bunicului său Matei R Ghiţă, teren care pe căi nelegale, susţinea tatăl său, fusese trecut în proprietatea altei persoane, care a ridicat deja o construcţie pe acel teren.

Apelantul-pârât a susţinut că a depus această adeverinţă în care se vede clar că acest teren există fizic, iar în oglinda am depus răspunsul Primăriei, cu semnătură primarului pe acest răspuns, prin care i se spune că acest teren nu există (prin dresa 1266/26.02.2013, spun că „sunt în imposibilitatea de a-mi comunica e s-a întâmplat la timpul respectiv"), nicidecum date concrete despre acest teren, aşa cum ceruse în nenumărate rânduri, atât acesta cât şi tatăl său, spre exemplu cum a ajuns terenul în posesia persoanei respective, sau cum s-au dat autorizaţiile de construire, etc.

Apelantul-pârât a învederat că a depus aceste documente tocmai pentru ca instanţa să poată vedea că în acea petiţie spune lucruri adevărate cu privire la acele fapte şi să se poată face o judecată de valoare, aceasta fiind încă o dovadă a bunei credinţe cu care a făcut petiţia.

De asemenea, apelantul-pârât a considerat că admiterea probei cu martori poate duce la dovedirea aptului că petiţia a întocmit-o nu din frustrare, pentru că nu se simte frustrat în înţelesul dat de dicţionarul explicativ al limbii Române, ci se simte nedreptăţit de tergiversarea si deciziile luate.

Apelantul-pârât a considerat  o nedreptate faptul că abia după aproximativ 5 ani de la Ordinul Prefectului Prahova nr.338/12.08.2009 privind atribuirea terenului, este înştiinţat să se prezinte pe 07.11.2014 la sediul Primăriei în vederea deplasării în teren pentru punerea în posesie a terenului vegetaţie forestieră, în UP. II, UA 125A, nu o frustrare, în tot acest timp nu a primit nicio altă propunere de punere în posesie.

A susţinut că tot o nedreptate este si faptul că nu s-a respectat legea 165/16.05.2013, art. 12, alin. 3, care spune: „Atribuirea terenurilor de către comisia locală se face în ordinea de înregistrare a cererilor, cu respectarea strictă a ordinii categoriilor de teren prevăzute la alin. 1. Fostul proprietar sau moştenitorii acestuia potl refuza terenul din rezerva comisiei locale de fond funciar sau din izlazul comunal, propus în vederea restituirii.", fiind o nedreptate şi faptul că prin adresa 4089/08.04.2015, a fost înștiințat că nu i se va elibera titlu de proprietate, deşi Sentinţa Civilă nr. 2219/26.11.2008 spune să se elibereze titlu de proprietate.

Apelantul-pârât a arătat că tot o nedreptate este şi fapta Comisiei de Fond Funciar ---, care înaintează instituţiei Prefectului Prahova un memoriu cu nr. 601.17.01.2013, cu repunere de acordare a despăgubirilor, iar în această perioadă era suspendată emiterea titlurilor de despăgubire pentru foştii proprietari, de aceea, pârâtul a apreciat că şi acesta poate fi considerat un abuz şi un tertip de amânare a punerii în aplicare a Sentinţei  Civile nr. 2219/26.11.2008, precum şi a  deciziei civile Ir.238/05.02.2009

Mai mult decât atât, sentinţa susmenţionată indică în mod clar modalitatea de reconstituire şi anume „să reconstituie dreptul de proprietate în favoarea petentului pentru 0,10 ha şi 0,25 ha, pe suprafeţele aflate în prezent la dispoziţia Comisiei Locale pe raza localităţii ---, Jud. Prahova, să fie pus în posesie şi să i se elibereze şi titlu de proprietate pentru suprafeţele reconstituite."

În drept, apelantul-pârât şi-a întemeiat cererea pe: Constituţia României, libertatea de exprimare art. 30; Constituţia României, art. 51; Ord. Nr. 21/30.01.2002, art. 1,5,6,11; Legea 187/2009, art. 75 - Limite; Legile Fondului Funciar: Legea 18/1991 art. 27, HG 890/2005 art. 10, Legea 165/2013 art.12, alin 3. Legea 52/2003; Cod penal art. 291; Ordinul Prefectului Judeţului Prahova nr. 338/12.08.2009.

În dovedire, apelantul-pârât a solicitat încuviinţarea probei cu martori şi înscrisuri, fiind ataşate, în copie: Adresa cu nr. 14489/03.12.2015; Scrisoare de la U.M.01615, dovada că a participat activ la câştigarea drepturilor şi libertăţilor democratice, care îi sunt acum încălcate, Cereri către Primăria --- formulate în temeiul Legii 52/2003 privind transparenţa decizională, cu completările şi modificările ulterioare, precum şi a Legii 544/2001 şi răspunsurile primite prin care i se refuză abuziv eliberarea documentelor cerute şi orice alte documente necesare, sau martori care să poată ajuta la formularea unei juste judecăţi.

Primindu-se dosarul la Tribunalul Prahova - Secţia a II-a Civilă şi de Contencios Administrativ şi Fiscal, cauza a fost înregistrată sub nr. 83/331/2016 la data de 18.08.2016.

Prin încheierea de şedinţă din data de 03.05.2017 Tribunalul Prahova - Secţia a II-a Civilă şi de Contencios Administrativ şi Fiscal a  admis excepţia necompetenţei funcţionale a Secţiei a II-a Civilă, de Contencios Administrativ si Fiscal a Tribunalului Prahova invocată din oficiu şi, pe cale de consecinţă, a declinat cauza  având ca obiect apelul formulat de apelantul Matei Dragos, domiciliat în comuna ---, sat Gheaba, nr.444, bl.B 14, sc.A, ap.1, jud.Prahova, împotriva sentinței civile nr.981/9 iunie 2016  pronunțată de Judecătoria Vălenii de Munte, în contradictoriu cu intimatul XXX - Primarul Comunei ---, domiciliat în comuna ---, sat --- Ungureni, nr.91, jud. Prahova, în favoarea Secţiei I Civilă a Tribunalului Prahova pentru competentă soluţionare, reţinându-se că în conformitate cu prevederile art. 2 din Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 19/22.12.2016 a Tribunalului Prahova, în competenţa funcţională a Secţiei a I-a Civilă, a Tribunalului Prahova intră: Cererile în materia răspunderii civile delictuale, chiar dacă una dintre părţi este profesionist, cu excepţia cererilor în materia asigurărilor de bunuri sau persoane.

Tribunalul a reţinut că obiectul prezentei cauze îl reprezintă o cerere în materia răspunderii civile delictuale şi, în consecinţă, a constatat că prezenta cauză nu se încadrează între cauzele ce intră în competenţa funcţională a Secţiei a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal a Tribunalului Prahova, având în vedere şi că potrivit art. 2 din Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 19/22.12.2016 a Tribunalului Prahova, Secţia I soluţionează cererile în materia răspunderii civile delictuale, astfel că, în temeiul disp. art. 132 C.pr.civ. raportat la art. 136 şi 135 C.pr.civ.,a admis excepţia necompetenţei funcţionale a Secţiei a II-a Civilă de Contencios Administrativ şi Fiscal a Tribunalului Prahova, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova - Secţia I Civilă.

Primindu-se dosarul la Tribunalul Prahova - Secţia a I-a Civilă, cauza a fost înregistrată sub nr. 83/331/2016* la data de 09.05.2017.

Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare la apelul formulat de pârât, prin care a solicitat respingerea apelului şi menţinerea dispoziţiilor cuprinse în sentinţa civilă atacată.

În drept, intimatul-reclamant a invocat disp. art. 205 din Legea nr. 134/2010 - C.pr.civ. (r), art. 72 coroborate cu art. 252 şi urm. din Legea nr.287/2009 – C.Civ. (r), art. 30 alin. 6 din Constituţia României.

În dovedire, intimatul-reclamant a solicitat proba cu înscrisuri.

Examinând cauza în raport de sentinţa apelată, situaţia de fapt reţinută, de probele administrate în cauză, de criticile formulate şi ţinând seama de dispoziţiile legale incidente în cauză, tribunalul  constată că apelul este fondat pentru următoarele considerente:

Prin sentinţa civilă nr.981/09.06.2016 Judecătoria Vălenii de Munte a apreciat că fapta pârâtului care, prin petiţia adresată Prefectului Judeţului Prahova la data de 17.11.2015 a făcut afirmaţii tendenţioase şi a întrebuinţat un limbaj cu expresii jignitoare la adresa reprezentanţilor instituţiei conduse de reclamant pe care îi acuză de abuz şi de nerespectarea prevederilor legale, se circumscrie prevederilor art. 1357 c.civ. prin atingerea adusă dreptului la demnitate şi propria imagine.

Conform Codului civil, în vigoare de la 1 octombrie 2011, răspunderea delictuală este reglementată de art. 1349, care stipulează la alineatul (1) că „Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane”, iar alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că “Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral”.

Totodată,  din economia dispoziţiilor art. 1357 Cod civil reiese că cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare, autorul prejudiciului urmând a răspunde chiar şi pentru cea mai uşoară culpă.

Aşadar, pentru  angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi întrunite cumulativ următoarele condiţii :

a) existenţa unui prejudiciu, în considerarea faptului că nu poate exista răspundere civilă delictuală dacă nu s-a produs un prejudiciu;

b) existenţa unei fapte ilicite, considerându-se că numai o faptă ilicită poate să atragă după sine răspunderea civilă delictuală;

c) existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, arătându-se că pentru a fi angajată răspunderea unei persoane nu este suficient să existe, pur şi simplu, fără legătură între ele, o faptă ilicită şi un prejudiciu suferit de o altă persoană, ci este necesar ca între faptă şi prejudiciu să fie un raport de cauzalitate, în sensul că acea faptă a provocat acel prejudiciu;

d) existenţa vinovăţiei, subliniindu-se că nu este îndeajuns să fi existat o faptă ilicită aflată în raport de cauzalitate cu prejudiciul produs, ci este necesar ca această faptă să fie imputabilă autorului ei.

În cauza de faţă, Tribunalul reţine că proba elementelor răspunderii civile delictuale potrivit principiului general, revine reclamantului victima presupusului prejudiciu, acesta fiind cel care  reclamă ceva în faţa justiţiei, fiind admisibil orice mijloc de probă, inclusiv proba cu martori, întrucât este vorba de dovedirea unor fapte juridice – stricto sensu. Însă, pentru egalitate de tratament juridic, aceleaşi probe le poate solicita şi pârâtul.

Dat fiind caracterul subiectiv, intern, al acestui element, este adevărat că dovada sa directă este practic imposibilă, însă, tocmai pe acest aspect părţilor li s-au încuviinţat probele solicitate, pentru a se face dovada numai a elementelor exterioare de comportament, respectiv fapta autorului, caracterul ilicit obiectiv al acestei fapte, legătura de cauzalitate dintre această faptă şi prejudiciu, eventualele circumstanţe de loc şi de timp, revenindu-i instanţei sarcina, în virtutea rolului său activ, să reconstituie desfăşurarea întregului proces psihic şi să deducă existenţa vinovăţiei autorului faptei ilicite.

Din întregul material probator, reprezentat în mare parte de documentaţia care a stat la baza soluţionării litigiilor de fond funciar, conform circumstanţelor de loc şi de timp în care a avut loc pretinsa faptă ilicită, Tribunalul constată că, în concret, în această petiție, apelantul pârât este nemulţumit de faptul că instituţiile locale abilitate să soluţioneze cererile formulate de către tatăl său, în conformitate cu prevederile fondului funciar, nu rezolvă această problemă, în pofida insistențelor sale, deşi instanţele judecătoreşti s-au pronunţat definitiv cu privire la dreptul reclamat în favoarea acestuia încă din anul 2008, menţionând în cuprinsul petiţiei că „la nivel de Primărie s-a format un grup de oameni care funcţionează în sistem mafiot” şi „în această Primărie s-a format o clică de oameni care nu respectă legea şi care fac abuzuri împotriva cetăţenilor care încearcă să obţină ceea ce este al lor de drept”.

În final, se solicită constituirea unei comisii care să cerceteze şi să informeze cu privire la  aceste abuzuri.

Primindu-se această petiţie, instituţia Prefectului Judeţului Prahova a dispus înaintarea sesizării Primăriei com. ---, în atenţia domnului Primar, cu solicitarea de a analiza aspectele sesizate, urmând ca în termen util să se comunice concluziile şi măsurile dispuse (f.10 dosar apel), un astfel de răspuns nefiind depus la dosar.

Tribunalul constată că în mod greşit a apreciat instanţa de fond că pârâtul, prin conduita sa, aceea de a adresa Prefectului Judeţului Prahova o petiţie prin care aducea la cunoştinţă, detaliat, toate etapele de soluţionare a unei solicitări efectuate de tatăl său în conformitate cu legile fondului funciar şi în cuprinsul căreia a făcut anumite afirmaţii la adresa reprezentanţilor instituţiei  a săvârşit o faptă ilicită cu consecinţe asupra imaginii reclamantului.

Astfel, analizând conținutul afirmațiilor apelantului pârât în lumina situației la momentul respectiv, în raport cu dreptul persoanei la petiție, cât şi în raport cu dreptul persoanei la libertatea de exprimare şi limitele în care se exercită acest drept, astfel cum sunt prevăzute în dreptul intern şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, se constată că, într-adevăr, există o nemulțumire a acestuia generată de modalitatea de punere în executare a hotărârilor judecătoreşti, irevocabile la 05.022009, pronunţate în materia dreptului funciar pentru tatăl său,  însă afirmațiile pârâtului nu constituie decât opina sa pur subiectivă, exprimată într-un cadru restrâns, au caracter general şi nu sunt adresate direct reclamantului, ceea ce înseamnă că apelantul pârât nu a acţionat cu rea-credința, iar afirmațiile sale se înscriu în doza de exagerare şi de provocare acceptabilă.

Se poate observa că la momentul formulării petiţiei, apelantul pârât a prezentat elemente de probă susceptibile să îi susţină nemulţumirile, ceea ce a şi condus la redirecţionarea sesizării către Primăria com. ---, în atenţia domnului Primar.

Este adevărat că potrivit art. 30 al. 6 din Constituție,  libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea,viata particulară și nici dreptul la propria imagine, însă afirmaţiile pârâtului din cuprinsul petiţiei nu au fost de natură a afecta dreptul intimatului reclamant la  propria imagine în condiţiile în care aceste afirmaţii  nu sunt la adresa reclamantului  şi nu vizează atribuţiile de serviciu ale acestuia, însuşi Prefectul Judeţului Prahova înaintând  respectiva petiţie tocmai intimatului reclamant pentru a analiza aspectele sesizate, urmând a fi transmise în timp util concluziile şi măsurile dispuse.

Din probele administrate nu a rezultat că, urmare acestor afirmaţii, intimatul reclamant ar fi fost supus unor cercetări, că imaginea şi consideraţia de care se bucură la locul de muncă şi în societate au fost în mod evident afectate.

În contextul în care, reclamantul nu a adus un minimum de argumente şi indicii din care să rezulte în ce măsură i-au fost lezate drepturile personale  nepatrimoniale şi nici nu a dovedit existenţa caracterului ilicit al faptei săvârşite,  a faptului că pretinsul prejudiciu este rezultatul săvârşirii faptei ilicite şi că se datorează culpei pârâtului, nu pot fi primite apărările sale din cuprinsul întâmpinării, iar în acest context, obligarea apelantului pârât  la plata daunelor morale ar fi disproporționată faţă de scopul legitim urmărit și nu poate fi considerată o măsură necesară într-o societate democratică.

Pentru considerentele arătate, constatând întemeiate criticile formulate,  în temeiul disp. art. 480 alin. 2 N.c.pr. civ., Tribunalul va admite apelul formulat împotriva sentinţei civile nr. 981/ 09.06.2016  pronunţată de Judecătoria Vălenii de Munte, va  schimba în tot  sentinţa atacată şi, în consecinţă  va respinge acţiunea ca neîntemeiată.

În lumina disp. art. 453 N.c.pr.civ., va obliga intimatul-reclamant la plata cheltuielilor de judecată către apelantul-pârât în cuantum de 50 lei, reprezentând taxă de timbru.

Domenii speta

Spete similare