Pretenţii

(Tribunalul Mehedinţi – d.c. 744/A/ 16.06.2016)

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Judecătoriei Vânju Mare la data de 27.07.2015, sub nr. 1606/332/2015, reclamantul F.D. a solicitat instanţei de judecată, în contradictoriu cu pârâţii Statul român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă Judecătoria Vânju Mare, obligarea acestora de a plăti în solidar suma de 200000 lei cu titlu de daune-interese ca urmare a încălcării art.2 C.E.D.O.

În motivare, reclamantul a susţinut că  în data de 29.09.2007, în localitatea Vânju Mare s-a produs decesul fiului său, acesta fiind victima infracţiunii de ucidere din culpă prevăzută şi pedepsită de art.178 alin.2 C.p. din 1969.

Reclamantul a arătat că fiul său se afla pe un motoscuter împreună cu numitul C.V.L., iar în urma unei manevre de evitare a unei persoane aflate pe carosabil, inculpatul a pierdut controlul motoscuterului care a intrat în coliziune cu un autoturism. După impact, fiul reclamantului a fost proiectat pe partea carosabilă şi în timp ce încerca să se ridice a fost lovit frontal de un autoturism care circula dinspre DN56A, autoturismul târându-i trupul pe o distanţă de 26 de metri, după care şi-a continuat deplasarea fără să frâneze şi fără să oprească.

Totodată, reclamantul a mai arătat că pentru aceste fapte a fost pronunţată sentinţa penală nr.220/08.09.2010 a Judecătoriei Vânju Mare. Iniţial la nivelul Parchetului de pe lângă Judecătoria Vânju Mare s-a constituit dosarul de urmărire penală nr. 1391/P/2007 în care s-a emis în anul 2009 rechizitoriul care a stat la baza sesizării instanţei în dosarul nr. 3467/332/2009.

Reclamantul a menţionat că ancheta penală nu s-a desfăşurat cu celeritate, dosarul de urmărire penală constituit iniţial în anul 2007 fiind finalizat în 2009, fără a identifica şi celălalt autor al infracţiunii.

Acesta a precizat că organul de urmărire penală nu a făcut toate diligenţele rezonabile pentru a identifica cea de-a doua persoană vinovată, ancheta desfăşurată pe parcursul a 8 ani de zile în ambele dosare de urmărire penală, nefiind o anchetă care să satisfacă exigenţele art.2 .C.E.D.O.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe disp. art.2 CEDO, art.6 CEDO, precum şi pe toată jurisprudenţa CEDO în materie de art. 2şi 13.

Reclamantul a depus la dosarul cauzei : proces verbal nr.1391/P/01.10.2007, declaraţie învinuit C.V.L. din data de 26.11.2007, declaraţie martor Ș.I.C. din data de 29.11.2007, raport medico-legal nr.688/144, raport de expertiză medico-legală nr.2345/20.08.2008, adresa nr. 191069/20.02.2009, declaraţie învinuit C.V.L. din data de 13.10.2009, declaraţie inculpat din data de 27.01.2010, declaraţie inculpat din data de 24.02.2010, adresa din data de 24.02.2010, declaraţie martor M.I.M., declaraţie martor  G.Şt., declaraţie martor Ş.I.C., declaraţie martor C.C.M. din data de 28.04.2010, sentinţa penală nr.220/08.09.2010 din dosarul nr. 3467/332/2009 al Judecătoriei Vânju Mare, rezoluţia nr. 135/II/2/27.06.2011 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Vânju Mare, adresa nr.125071/1210/2010, extras din Instrucţiunile MAI nr. S-420/01.04.2003 privind efectuarea cercetărilor la faţa locului de către unităţile de poliţie, din data de 19.03.2010, plângere din data de 05.02.2015, adresa nr. 11682/491553 din 20.03.2015 a IPJ Mehedinţi, adresa din data de 04.05.2015, adresa nr. 267/VIII/2/12.05.2015 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Vânju Mare, ordonanţa nr. 36/II/2/10.06.2015 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Vânju Mare şi a solicitat proba cu martori.

Pârâta Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reprezentată legal prin Procuror General T.M.N., a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii formulate de reclamant ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar pe fondul cauzei respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Pârâta Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a invocat excepţia lipsei capacităţii procesuale a Parchetului de pe lângă Judecătoria Vânju Mare, arătând că parchetele de pe lângă judecătorii nu au personalitate juridică, potrivit disp. art.89 alin.3 din Legea nr.304/2004.

Totodată, aceasta a mai invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă Judecătoria Vânju Mare, arătând că practica judiciară este unanimă în a considera că instituţia în cadrul căreia este încadrat magistratul, în speţă Ministerul Public, nu răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate în activitatea judiciară, calitate procesuală pasivă având exclusiv Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, astfel răspunderea pentru un presupus prejudiciu cauzat nu se poate angaja decât într-un raport obligaţional având ca debitor statul, prin reprezentantul său Ministerul Finanţelor Publice, care are calitate procesuală în astfel de cauze, iar nu Ministerul Public.

Pârâta a solicitat respingerea acuzaţiei de încălcare a art.2 din Convenţie, Dreptul la viaţă, având în vedere că situaţia de fapt dedusă judecăţii nu se încadrează în ipotezele reglementate de art.2.

În ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale solicitate, în eventualitatea admiterii acţiunii, pârâta a solicitat cenzurarea pretenţiilor reclamantului, raportat la împrejurările cauzei, la practica judiciară naţională şi la jurisprudenţa CEDO.

Pârâta Statul român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca inadmisibilă, având în vedere că singurele dispoziţii legale care prevăd cazurile şi condiţiile în care statul răspunde pentru repararea daunelor sunt art.96 din legea nr.303/2004 şi art. 538-542 C.pr.penală.

Pe fond, pârâta a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, menţionând faptul că noţiunea de daune-interese reprezintă despăgubirile în bani pe care debitorul este îndatorat să le plătească, în scopul reparării prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării culpabile a obligaţiilor contractuale.

Reclamantul a formulat răspuns la întâmpinarea formulată de pârâta Statul român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, prin care a solicitat respingerea ca nefondată a excepţiei inadmisibilităţii.

De asemenea, reclamantul a formulat răspuns la întâmpinarea formulată de pârâta Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Acesta a solicitat respingerea ca nefondată a excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtului Parchetul de pe lângă Judecătoria Vânju Mare şi a excepţiei lipsei calităţii procesuale a pârâţilor Parchetul de pe lângă Judecătoria Vânju Mare şi Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

In şedinţa de judecată din data de 21.01.2016 instanţa a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, având în vedere temeiul juridic invocat de reclamant  art 2 din CEDO.

Reclamantul a depus la dosarul cauzei note scrise prin care a solicitat respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii ca nefondată şi dispunerea judecării cauzei.

În considerarea probelor de la dosar şi prin raportare la dispoziţiile legale incidente în cauză, prin sentinţa civilă nr.99/28.01.2016 Judecătoria Vânju Mare, a respins acţiunea, pentru următoarele considerente:

Reclamantul F.D. a solicitat instanţei de judecată, în contradictoriu cu pârâţii Statul român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă Judecătoria Vânju Mare, obligarea acestora de a plăti în solidar suma de 200000 lei cu titlu de daune-interese ca urmare a încălcării art.2 C.E.D.O.

Reclamantul a susţinut că  în data de 29.09.2007, în localitatea Vânju Mare s-a produs decesul fiului său, acesta fiind victima infracţiunii de ucidere din culpă prevăzută şi pedepsită de art.178 alin.2 C.p. din 1969.A arătat că fiul său se afla pe un motoscuter împreună cu numitul C.V.L., iar în urma unei manevre de evitare a unei persoane aflate pe carosabil, inculpatul a pierdut controlul motoscuterului care a intrat în coliziune cu un autoturism. După impact, fiul reclamantului a fost proiectat pe partea carosabilă şi în timp ce încerca să se ridice a fost lovit frontal de un autoturism care circula dinspre DN56A, autoturismul târându-i trupul pe o distanţă de 26 de metri, după care şi-a continuat deplasarea fără să frâneze şi fără să oprească.

Pentru  aceste fapte a fost pronunţată sentinţa penală nr.220/08.09.2010 a Judecătoriei Vânju Mare. Iniţial la nivelul Parchetului de pe lângă Judecătoria Vânju Mare s-a constituit dosarul de urmărire penală nr. 1391/P/2007 în care s-a emis în anul 2009 rechizitoriul care a stat la baza sesizării instanţei în dosarul nr. 3467/332/2009.

Reclamantul a menţionat că ancheta penală nu s-a desfăşurat cu celeritate, dosarul de urmărire penală constituit iniţial în anul 2007 fiind finalizat în 2009, fără a identifica şi celălalt autor al infracţiunii.

Astfel acesta a apreciat că organul de urmărire penală nu a făcut toate diligenţele rezonabile pentru a identifica cea de-a doua persoană vinovată, ancheta desfăşurată pe parcursul a 8 ani de zile în ambele dosare de urmărire penală, nefiind o anchetă care să satisfacă exigenţele art.2 .C.E.D.O.

In şedinţa de judecată din data de 21.01.2016 instanţa a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, având în vedere temeiul juridic invocat de reclamant  art 2 din C.E.D.O.

Conform art. 248 alin.1 C.pr.civ., instanţa s-a pronunţat mai întâi asupra excepţiilor de procedură,  precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte,  administrarea de probe, ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei.

Potrivit dispoziţiilor alin.2 art. 248  C.pr.civ. ,, în cazul în care s-au invocat simultan mai multe excepţii, instanţa va stabili ordinea de soluţionare în funcţie de efectele pe care acestea le produc,,.

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată invocată de instanţă din oficiu.

Instanţa a apreciat cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul F.D. ca inadmisibilă, având în vedere temeiul juridic invocat de reclamant, respectiv art.2 din CEDO, cererea de obligare a pârâţilor de a plăti în solidar suma de 200000 lei cu titlu de daune-interese ca urmare a încălcării art.2 C.E.D.O. neputând fi de competenţa instanţelor judecătoreşti interne.

O persoană care consideră că a fost în mod personal şi direct victimă a unei încălcări a drepturilor şi garanţiilor prevăzute în Convenţie sau în protocoalele sale va putea introduce o cerere în faţa Curţii.

Curtea aplică Convenţia europeană a Drepturilor Omului, misiunea sa constă în verificarea respectării de către state a drepturilor şi garanţiilor prevăzute în Convenţie. În acest scop, ea examinează plângerile (numite « cereri »), introduse de către persoane individuale sau, mai rar, de către state.

Dacă Curtea constată, că un stat membru a încălcat unul sau mai multe dintre aceste drepturi şi garanţii, ea va adopta o hotărâre. Această hotărâre este obligatorie şi trebuie să fie executată de ţara vizată.

O persoană  poate apela la Curtea Europeană a Drepturilor Omului numai în cazul în care el poate pretinde că este “victimă” în sensul Articolului 34 al Convenţiei.

În mod obişnuit a fi victimă înseamnă să fi fost afectat în mod direct de măsurile luate.

În cazul în care o persoană a murit şi se intenţionează să se pretindă că moartea a fost cauzată prin încălcarea Articolului 2, aplicaţia nu poate fi depusă în numele persoanei decedat, în schimb, o rudă, un succesor sau un moştenitor ar putea aplica.

În  prezenta cauză, reclamantul poate apela la Curtea Europeană a Drepturilor Omului  în cazul în care  fiul său  a murit şi se intenţionează să se pretindă că moartea a fost cauzată prin încălcarea Articolului art.2 din Convenţie reclamantul  fiind considerat  “victimă” în sensul Articolului 34 al Convenţiei.

Cu privire la temeiul de drept invocat de reclamant respectiv  art.2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului instanţa reţine următoarele

Articolul 2 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului enunţă:

1. Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal, în cazul în care infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin lege.

 2.  Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă:

•pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;

•pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal reţinute;

•pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie.

Jurisprudenţa Curţii, legată de Articolul 2, a identificat atât obligaţii substantive cât şi obligaţii procedurale ale statului.

Referitor la cele substantive, statul are “obligaţia negativă” de a nu cauza moartea indivizilor (de a nu lua viaţa indivizilor), şi “obligaţia pozitivă” de a lua măsuri rezonabile pentru protecţia vieţii.

Astfel în conţinutul  dreptului la viaţă, aşa cum este protejat de art 2 din Convenţie,  intră pe de o parte obligaţia negativă a statelor contractante de a nu aduce atingere, prin agenţii săi, acestui drept, cu excepţia situaţiilor prevăzute în paragraful 2, iar pe de altă parte, textul impune obligaţia pozitivă a statelor de a lua toate măsurile ce se impun pentru protejarea dreptului la viaţă  a persoanelor  aflate sub responsabilitatea lor.

Mai mult, statul are “obligaţia procedurală” de a stabili un sistem (regim) judicial care protejează viaţa indivizilor în mod adecvat. Aceste din urmă obligaţii au fost caracterizate adesea ca fiind “adjectivale” obligaţiilor substantivale. În cazurile înaintate în faţa Curţii legat de Articolul 2, deciziile fac parte în general din două categorii separate, răspunzând la două întrebări diferite. În primul rând, Curtea decide dacă decesul a apărut în urma încălcării obligaţiilor substantive derivate din Articolului 2;  în al doilea rând, decide dacă cercetările conduse de stat în urma cazurilor de deces satisfac cerinţele procedurale derivate din Articolului 2.

Aceste obligaţii procedurale nu sunt enunţate în Articolul 2, ci au fost elaborate de jurisprudenţa Curţii. Ele includ obligaţiile cele mai fundamentale de a penaliza omorul ilegal, de a asigura cercetarea şi (în caz cuvenit) prosecuţia adecvată a acestor fapte. Una dintre cele mai importante “obligaţii procedurale” este datoria statului de a cerceta în mod adecvat cazurile de deces. În primele decizii luate de Curte, legat de Articolul 2, această obligaţie a fost considerată aplicabilă în cazurile în care acţiunile agenţilor de stat cauzează moartea indivizilor, acestea fiind tipurile de cazuri care ajungeau în faţa Curţii în acele vremuri. În deciziile luate mai târziu devine însă clar faptul că obligaţia statului nu se limitează doar la moartea provocată de agenţii de stat, şi nu numai la cazurile de moarte violentă. Aceste obligaţii apar în cazul oricărei forme de deces.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului  a pronunţat că, pentru a fi în conformitate cu articolul 2 din Convenţie, statul trebuie să dispună de un sistem de investigaţie care să asigure următoarele garanţii:

(a)Investigaţia trebuie să fie efectuată de către de o autoritate independentă şi în public;

(b)Investigaţia trebuie să fie completă şi aprofundată, şi autoritatea trebuie să fie capabilă de a imputa responsabilitatea în caz de deces;

(c)În cazul în care agenţii de stat sunt găsiţi responsabili, autoritatea cercetătoare trebuie să aibă competenţa necesară pentru a stabili dacă omorul fusese sau nu justificat conform Paragrafului 2 al Articolului 2;

(d)Trebuie să se facă posibilă implicarea eficace a rudelor apropiate astfel încât interesele legitime ale acestora să fie protejate. Deşi natura şi gradul (măsura) scrutinului necesar vor depinde de circumstanţele fiecărui caz în parte, cercetărilele în caz de deces trebuie să se efectueze în mod independent, eficient şi cu promptitudine.

Conform jurisprudenţei CEDO în materia  art 2  din Convenţie, protecția dreptului la viaţă vizează două aspecte, 1. când moartea unei persoane a fost rezultatul direct al acţiunii unui agent al statului ,poliţişti, militari, funcţionari ai satului, etc şi 2, când moartea unei persoane aflate sub autoritatea statului  a fost cauzată, fie de o terţă persoană care nu are calitatea de agent al statului, fie  a fost rezultatul  altor cauze, adică decesul a intervenit în timp ce persoana se afla în custodia poliţiei, în stare de  deţinere, arest, în executarea unei pedepse, în orice împrejurare în care un agent al statului este implicat.

In speţă, situaţia de fapt nu s-a încadrat in ipotezele prevăzute de art.2  din Convenţie, pe de o parte decesul fiului reclamantului nefiind rezultatul direct al acţiunii unui agent al statului, iar pe de altă parte victima nefiind în momentul decesului sub autoritatea sau responsabilitatea unui agent al satului.

Faţă de considerentele arătate instanţa a apreciat cererea formulată de reclamantul F.D. prin care solicită obligarea pârâţilor de a plăti în solidar suma de 200000 lei cu titlu de daune-interese ca urmare a încălcării art.2 C.E.D.O, ca inadmisibilă şi a fost respinsă.

Admiţând excepţia inadmisibilităţii acţiunii, instanţa a apreciat că nu se mai impune analiza celorlalte excepţii invocate prin întâmpinare de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi anume excepţia lipsei capacităţii procesuale a Parchetului de pe lângă Judecătoria Vânju Mare şi excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Ministerului  Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie  şi  Parchetului de pe lângă Judecătoria Vânju Mare.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Un prim motiv de apel este acela că instanţa nu s-a pronunţat asupra întregii cauze a cererii de chemare în judecată.

Din motivarea dată reiese că excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată a fost analizată doar din perspectiva dispoziţiilor art. 2 CEDO, fără nicio referire în fapt sau în drept în considerentele sentinţei la cealaltă cauză a cererii de chemare în judecată, respectiv încălcarea termenului rezonabil al duratei procesului penal în condiţiile art. 6 CEDO.

Din cererea de chemare în judecată reiese că aceasta a avut două cauze juridice, respectiv încălcarea obligaţiei procedurale pozitive a statului de a face o anchetă efectivă - art. 2 CEDO şi nerespectarea termenului rezonabil de soluţionare a cauzei - art. 6 CEDO.

Având în vedere că instanţa a respins în tot cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă, avea obligaţia de a analiza excepţia inadmisibilităţii atât din perspectiva art. 2 CEDO, cât şi art. 6 CEDO.

Procedând în materia descrisă anterior, sentinţa este nemotivată sub aspectul celei de-a doua cauze a cererii de chemare în judecată art. 6 CEDO şi are semnificaţia că pretenţia dedusă judecăţii şi întemeiată pe această cauză nu a fost analizată de către instanţă, ceea ce echivalează cu soluţionarea cauzei fără a intra în judecarea fondului.

În drept, au fost nesocotite dispoziţiile art. 425 (1) lit. b) Cod de procedură civilă sub aspectul obligaţiei instanţei de a arăta motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia.

Al doilea motiv de apel vizează lipsa încheierii de dezbateri, fiindu-i comunicată doar sentinţa civilă nr. 99/28.01.201)5 fără a fi ataşată încheierea de dezbateri la care se face referire în practicaua sentinţei.

Prin urmare, nu se poate verifica compunerea instanţei la termenul din 21.01.2016 şi nici concluziile părţilor, această încălcare neputând fi înlăturată decât prin anularea sentinţei.

În drept, au fost încălcate dispoziţiile art. 425 (1) lit. a) teza a II-a Cod de procedură civilă.

Şi un ultim motiv de apel este greşita soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii.

În fapt, art. 2 CEDO protejează dreptul la viaţă indiferent de cine este autorul încălcării: stat, agent al statului sau simplu particular.

Că este aşa, respectiv că art. 2 CEDO este aplicabil şi când decesul este provocat de către un particular, reiese din jurisprudenţa CEDO relativă la art. 2.

În cauza Kayac împotriva Turciei, CEDO a condamnat Turcia pentru neîndeplinirea obligaţiei de supraveghere în incinta unităţilor şcolare.

În cauza Choreftakfs şi Choreftaki împotriva Greciei, CEDO a analizat pe fond încălcarea art. 2 în ipoteza în care victima fusese ucisă de un particular ce fusese eliberat condiţionat.

Or, în această ultimă cauză cel care a încălcat art.2 nu era nici statul, nici un agent al său, victima nu era în custodia statului, ceea ce înseamnă că art. 2 CEDO este aplicabil şi în situaţia în care victima nu este în custodia statului sau decesul este provocat de un particular.

Pe cale de consecinţă, în mod greşit s-a considerat că cererea de chemare în judecată este inadmisibilă din perspectiva art.2 CEDO, instanţa neintrând în cercetarea fondului.

Pentru toate motivele anterioare solicită anularea hotărârii şi reţinerea cauzei spre judecarea fondului.

În drept, îşi întemeiază apelul pe dispoziţiile art. 466, art. 468, art. 470 şi următoarele, raportate la art. 425 Cod procedură civilă coroborate cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Intimatul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a depus la dosar întâmpinare prin care solicită respingerea apelului declarat de F.D. împotriva sentinţei civile nr. 99/28.01.2016 pronunţată de Judecătoria Vânju Mare în dosarul nr. 1606/332/2015, ca nefundat.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Vânju Mare cu nr.1606/332/2015, reclamantul F.D. a chemat în judecată Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă Judecătoria Vânju Mare, solicitând instanţei să dispună obligarea pârâţilor în solidar la plata sumei de 200.000 lei cu titlu de daune - interese, ca urmare a încălcării art.2 din CEDO - „Dreptul la viaţă", invocându-se art13 din Convenţie, „Dreptul la un recurs efectiv", ca temei procedural.

Prin sentinţa civilă nr.99/28.0.2016 pronunţată în dosarul nr. 1606/7332/2015, Judecătoria Vânju Mare a respins acţiunea, ca inadmisibilă.

Ministerul public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a formulat întâmpinare după împlinirea termenului de 15 zile stabilit prin rezoluţia completului de apel solicitând respingerea apelului declarat de apelantul - reclamant ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Instanţa de fond a reţinut corect situaţia de fapt, în sensul că, la data de 29.09.2007, fiul reclamantului, F.A., a decedat în urma unui accident de circulaţie produs pe raza Oraşului Vânju Mare.

Cercetările efectuate au relevat că în accident au fost implicate un motoscuter (pe care victima ocupa locul din spate) şi un autoturism, rămas neidentificat conducătorul acestuia părăsind locul accidentului. S-a reţinut culpa concurentă a conducătorului motoscuterului, C.V.L. şi a conducătorului autoturismului neidentificat, autoturism care, potrivit declaraţiilor martorilor oculari, ar fi avut număr de înmatriculare francez.

Prin sentinţa penală nr.220/08.09.2010 pronunţată în dosarul nr.3467/332/2009, Judecătoria Vânju Mare 1-a condamnat pe numitul C.V.L. la 3 ani de închisoare cu suspendare, pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă, iar pe latură civilă, la plata către partea civilă F.D., tatăl victimei, reclamantul din prezenta acţiune, a sumei de 75.000 lei, din care 2.500 lei cu titlu de despăgubiri civile, şi 50.000 lei - daune morale.

În ceea ce îl priveşte pe conducătorul autoturismului implicat în accident, la Parchetul de pe lângă Judecătoria Vânju Mare s-a format dosarul nr.2348/P/2009, în care s-au efectuat cercetări pentru identificarea autoturismului implicat în accident şi tragerea la răspundere a conducătorului acestuia. La data de 26.02.2012, dosarul a fost trecut în evidenţele cu autori neidentificaţi.

Instanţa de fond a invocat din oficiu excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi, considerând că această excepţie are prioritate asupra celorlalte invocate de către pârâţi prin întâmpinările formulate, a soluţionat cauza exclusiv sub acest aspect.

Raportat la temeiurile de drept invocate şi la situaţia de fapt expusă, solicită respingerea apelului formulat de apelantul - reclamant F.D., ca nefondat.

Astfel, raportat la invocarea art. 2 din Convenţie, „Dreptul la viaţă", consideră soluţia pronunţată de instanţa de fond ca fiind temeinică şi legală.

În mod corect instanţa de fond a reţinut că în jurisprudenţa CEDO în materie, protecţia dreptului la viaţă, astfel cum e reglementată de această dispoziţie a Convenţiei, vizează două situaţii: când moartea unei persoane a fost rezultatul direct al acţiunii unui agent al statului; când moartea unei persoane aflate sub autoritatea statului a fost cauzată fie de o terţă persoană care nu are calitatea de agent al statului, fie a fost rezultatul altor cauze (medicale, suicid, toxice, etc).

Se observă, astfel, că jurisprudenţa CEDO are ca obiect cazuri în care fie decesul victimelor a fost cauzat de agenţi ai statului: poliţişti, militari, funcţionari ai statului, personal medical din sistemul public de sănătate, etc, fie decesul victimelor a intervenit în timpul în care acestea se aflau sub autoritatea statului, adică în custodia poliţiei, în stare de deţinere, arest, executare a pedepsei, în tratament în cadrul sau la recomandarea unei unităţi sanitare de stat, în orice alte împrejurări în care un agent al statului este implicat.

Hotărârile CEDO de condamnare pentru încălcarea art.2, în marea lor majoritate, vizează zone de conflicte civile şi/sau armate, determinate de diverşi factori (etnici, politici, religioşi, etc): Turcia, Rusia, Regatul Unit (Irlanda de Nord), etc. Prin natura unor astfel de situaţii, agenţii statului sunt implicaţi în menţinerea ordinii, iar reglementarea art.2 urmăreşte protecţia dreptului la viaţă al cetăţenilor împotriva oricărui abuz din partea agenţilor statelor.

În conţinutul dreptului la viaţă, astfel cum este protejat de art.2 din Convenţie, intră, pe de o parte, obligaţia negativă a statelor contractante de a nu aduce atingere, prin agenţii săi, acestui drept, cu excepţia situaţiilor precizate restrictiv în paragraful al doilea al articolului.

Pe de altă parte, textul impune obligaţia pozitivă a statelor de a lua toate măsurile ce se impun pentru protejarea dreptului la viaţă al persoanelor aflate sub responsabilitatea lor. (Corneliu Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului, vol.I Drepturi şi libertăţi,Ed.C.H.Beck,Bucureşti,2005,pag.154 şi urm.)

Or, în speţă, nu se află într-o astfel de situaţie, victima neaflându-se în momentul decesului sub autoritatea sau responsabilitatea unui agent al statului.

În ceea ce priveşte invocarea hotărârii pronunţate de Curte în cauza Voiculescu împotriva României, urmează să se constate că în acel caz victima a decedat în urma unui accident de circulaţie provocat de un autovehicul aparţinând unei unităţi militare, condus de un militar - deci, agent al statului. Soluţia anchetei penale, care, în cazul Voiculescu a durat peste şapte ani, a fost de încetare a urmăririi penale, niciunul dintre militarii implicaţi (conducător auto, mecanici, superiori ai acestora) nefiind găsit vinovat de producerea accidentului.

Or, în baza art.2, instanţa europeană a stabilit că statelor semnatare le incumbă obligaţia de a desfăşura o anchetă eficace, serioasă şi aprofundată cu privire la circumstanţele decesului victimei, aşa - numita obligaţie procedurală, tocmai pentru a nu subzista nici o bănuială de părtinire din partea autorităţilor judiciare naţionale, având în vedere calitatea făptuitorilor. Chiar dacă s-ar considera că faptele reclamate cad sub incidenţa art.2, apreciază că înscrisurile depuse la dosar fac dovada faptului că în cauză s-a desfăşurat o anchetă penală oficială şi efectivă în scopul aflării adevărului, conformă cerinţelor stabilite de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, atât în privinţa numitului C.V.L., cât şi pentru identificarea celui de al doilea autor implicat în accident.

Astfel cum a statuat instanţa europeană în jurisprudenţa sa, obligaţia statelor de a asigura o anchetă efectivă este o obligaţie de mijloace, iar nu una de rezultat. În opinia instanţei europene, ancheta nu trebuie să fie perfectă pentru a corespunde exigenţelor stabilite de jurisprudenţa sa, putând avea anumite lipsuri, cât timp acestea nu sunt de natură să afecteze caracterul complet, imparţial şi aprofundat al anchetei. Astfel, Curtea a statuat că natura şi gradul intensităţii anchetei care satisfac pragul minim de efectivitate depind de circumstanţele cauzei şi trebuie să fie apreciate pe baza faptelor relevante şi având în vedere realităţile practice ale muncii de investigare (cauza Velikova c. Bulgariei, Ruth şi Werner Grams c. Germaniei).

În concluzie, pentru considerentele expuse, solicită respingerea apelului formulat de apelantul - reclamant F.D. împotriva sentinţei civile nr.99/28.01.2016 pronunţată de Judecătoria Vânju Mare în dosarul nr.1606/332/2015, ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate ca temeinice şi legale.

Analizând apelul formulat tribunalul reţine următoarele:

La data de 29.09.2007, în localitatea Vânju Mare numitul F.A., fiul reclamantului, se afla pe un motoscuter împreună cu numitul C.V.L., iar în urma unei manevre de evitare a unei persoane aflate pe carosabil, inculpatul a pierdut controlul motoscuterului care a intrat în coliziune cu un autoturism staţionat. După impact, fiul reclamantului a fost proiectat pe partea carosabilă şi în timp ce încerca să se ridice a fost lovit frontal de un autoturism care circula dinspre DN56A, autoturismul târându-i trupul pe o distanţă de 26 de metri, după care şi-a continuat deplasarea fără să frâneze şi fără să oprească. În urma  impactului s-a produs decesul fiului reclamantului.

 Parchetului de pe lângă Judecătoria Vânju Mare a constituit dosarul de urmărire penală nr. 1391/P/2007 şi în urma finalizării cercetărilor în anul 2009, prin rechizitoriul întocmit , a fost sesizată Judecătoria Vânju Mare fiind înregistrat sub nr.3467/3232/2009 în care a fost pronunţată sentinţa penală nr.220/08.09.2010,prin care inculpatul C.V.L. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă la pedeapsa închisorii de 3 ani fiind suspendată executarea condiţionată a acesteia.

Tribunalul reţine că în dosarul nr. 1391/P/2007 cauza a fost disjunsă, formându-se dosarul nr.2348/P/2009, în vederea identificării conducătorului autoturismului implicat în accidentul de circulaţie ce a avut ca urmare decesul numitului F.Al..

Apelul nu este fondat cu privire la primele două motive.

Observând cererea introductivă tribunalul constată că reclamantul după expunerea elementelor de fapt şi precizarea faptului că ancheta penală nu a satisfăcut obligaţiile pozitive ce decurg din latura procedurală a art.2 CEDO şi care incumbă autorităţilor statului, prin paragraful 1, pag.5 din cerere sintetizează şi consideră că organul de urmărire penală nu a depus toate diligenţele rezonabile pentru a identifica persoana vinovată, ancheta desfăşurată pe parcursul a 8 ani de zile nefiind o anchetă care să satisfacă exigenţele art.2 CEDO. Această sinteză se coroborează cu menţiunea din prima pagină a cererii introductive în care reclamantul cere condamnarea pârâţilor în temei art.2 din CEDO

Faţă de acestea tribunalul apreciază că reclamantul a investit instanţa de fond doar cu o cerere întemeiată pe art.2 nu şi pe art.6 CEDO, starea de fapt expusă fiind conformă cu cauza cererii astfel că judecătorul fondului nu era obligat să se pronunţe şi asupra art.6 din CEDO chiar dacă la temeiurile în drept din cerere este enumerat şi dreptul la un proces echitabil.

De altfel se constată că reclamantul a precizat ca temei al cererii sale art.6 CEDO fără nici o referire la aspectele civile sau penale reglementate de art.6. Cum aplicabilitatea art. 6 CEDO în materie civilă este condiţionată în primul rând de existenţa unei “contestaţii” cu privire la un drept ce poate fi disputat pe calea unei acţiuni în justiţie în dreptul intern, iar în materie penală garanţiile oferite de art.6 privesc o persoană acuzată de săvârşirea unei infracţiuni tribunalul, observând starea de fapt expusă de reclamant şi reţinută de instanţă, apreciază că disp.art.6 CEDO nu sunt aplicabile în speţă.

Faţă de acestea primul motiv de apel nu poate fi primit.

Asupra motivului numărul 2 din cererea de apel.

Fără îndoială, observând şi dip.art.425 alin.1 lit.a C.pr.civ., încheierea de amânare a pronunţării face parte integrantă din hotărârea pronunţată, iar lipsa acesteia nu permite părţilor să cunoască ce s-a întâmplat la acea dată şi nici instanţei învestite cu soluţionarea căii de atac să cenzureze legalitatea hotărârii, astfel că, în aceste condiţii, vătămarea produsă părţilor nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii atacate şi reţinerea cauzei spre rejudecare.

În cauză tribunalul constată că instanţa de fond a întocmit această încheiere, f.110 dosar de fond, în cuprinsul său fiind reţinute nu numai concluziile apărătorului reclamantului şi cele ale reprezentantului Ministerului Public dar şi faptul că instanţa având nevoie a delibera a amânat pronunţarea.

Faţă de acestea motivul de apel privind nulitatea hotărârii pentru lipsa încheierii de dezbateri nu poate fi primit.

Întemeiat este însă motivul numărul 3 din cererea de apel.

Fiecare drept reglementat de CEDO poate implica trei feluri de obligaţiuni: obligaţiunea de a respecta, care impune organelor şi funcţionarilor statului în primul rând ca ei să nu comită încălcări; obligaţiunea de a proteja, care cere statului să protejeze titularii de drepturi împotriva atingerilor care provin de la terţi şi să pedepsească autorii; obligaţiunea de a pune în acţiune, care cere statului adoptarea măsurilor pozitive pentru a concretiza şi pentru a reda un efect deplin acestui drept . Cu toate acestea Curtea europeană a Drepturilor Omului a optat pentru o abordare mai simplă, care clasează obligaţiunile statelor in 2 categorii: obligaţiunile negative, pe de o parte, obligaţiunile pozitive,pe de altă parte .

Dacă obligaţiunile negative, care cer Statelor să se abţină de a se amesteca în exercitarea drepturilor, au fost privite ca fiind inerente unui instrument european, obligaţiunile pozitive decurg din responsabilitatea statului de a proteja persoanele plasate sub jurisdicţia sa. Or, această responsabilitate, Statul o va asuma mai ales asigurând garantarea respectării Convenţiei în relaţiile dintre persoanele particulare. Teoria obligaţiunilor pozitive vine astfel să susţină curentul foarte net de extindere al întrebuințării Convenţiei în relaţiile private desemnate de conceptul de „efect orizontal” ( cauza Vgt Verein Gegen Tierfabriken c.Elveţiei,28 septembrie 2001par.46). Ea permite de asemenea, şi acesta este interesul său, să activeze mecanismul internaţional de responsabilitate stabilind un raport de imputaţie pentru Stat. Cu alte cuvinte, faptul că o persoană particulară a încălcat o prevedere a Convenţiei nu ar putea duce la condamnarea Statului. Pentru angajarea răspunderii statului este necesar ca comportamentul persoanei private să-şi găsească originea într-o încălcare din partea Statului sau în una tolerată de el. În mod concret, aceasta se întâmplă pentru că Statul nu a fost în stare să prevină din punct de vedere juridic sau material, încălcarea dreptului de către persoanele particulare şi pentru că nu a permis sancţionarea autorilor care au pus in joc responsabilitatea sa .

Aşadar pe lângă obligaţia substanţială a statului, interdicţie legală, de natură generală, pe care Convenţia o impune agenţilor statului, în sistemul de protecție a drepturilor omului creat de art.2 CEDO, funcţionează şi obligaţia procedurală, de realizarea unei anchete oficiale şi efective, care este independentă de cea materială (Curtea EDO cauza Kaya c.Turciei, hotărârea din 19.02.1998). Obligaţia de a realiza o anchetă oficială şi efectivă este necesară nu numai atunci când recurgerea la forţă din partea agenţilor statului a condus la moartea unei persoane ci şi când moartea a fost rezultatul activităţii unei terţe persoane (Curtea EDO cauza Ergi c.Turciei, hotărârea din 28.07.1998, par.82, cauza nr.47916/99,Alex Menson şi alţii c.Marii Britanii, decizia de inadmisibilitate din 06.05.2003).

Aşadar pornind de la faptul că Statul este dator să prevină din punct de vedere juridic sau material, încălcarea dreptului de către persoanele particulare dar şi să nu lase nesancţionaţi autori unor fapte ilegale,indiferent de funcţia lor,nu poate fi primită susţinerea instanței de fond în sensul că situaţia de fapt expusă de reclamant şi din cuprinsul căruia nu rezultă că decesul fiului reclamantului este rezultatul direct al acţiunii unui agent al statului sau că în momentul decesului se afla sub autoritatea sau responsabilitatea unui agent al statului,nu se încadrează în ipotezele prevăzute de art.2 din Convenţie.

Pentru toate aceste motive apreciind că motivul numărul 3 de apel este fondat tribunalul în baza art.480 alin.2 C.pr.civ., va admite apelul, va anula sentinţa, în temei art.480 alin.3 C.pr.civ., în temei art.249 C.pr.civ. va respinge excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi constatând că în mod greşit prima instanţă a soluţionat procesul fără să intre în cercetarea fondului va reţine cauza spre evocarea fondului.

Analizând cererea introductivă tribunalul constată că aceasta este fondată în parte.

Aşa cum s-a arătat anterior statul este obligat să efectueze o anchetă oficială şi  efectivă în situaţia în care o viaţa unei persoane aflate sub jurisdicția statului a fost pusă în pericol.

În ceea ce priveşte condiţiile anchetei prima condiţie în caz de moarte violentă sau suspectă, autorităţile sunt obligate să acţioneze din oficiu din momentul in care faptele au fost aduse la cunoştinţa lor, fără a aştepta o plângere formală din partea apropiaţilor (cauza Akdogdu c. Turciei, 18 octombrie 2005).

În cauză se constată că prin întocmirea dosarului de urmărire penală nr. 1391/P/2007 de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Vânju Mare statul prin reprezentanţii săi a acţionat prompt şi din oficiu a demarat procedurile pentru identificarea autorilor şi tragerea la răspundere a acestora. Mai mult prin disjungerea şi formarea dosarului nr.2348/ P/2009, în vederea identificării conducătorului autoturismului implicat în accidentul de circulaţie ce a avut ca urmare decesul fiului reclamantului,reprezentanţii Statului nu au făcut altceva decât să-şi îndeplinească din oficiu obligaţia mai sus dezvoltată şi care dă conţinut primei condiţii a anchetei.

Ca regulă generală în exercitarea obligaţiei procedurale, Curtea a decis că un răspuns rapid din partea autorităţilor atunci când ele au o anchetă cu privire la decesul unei persoane trebuie considerat esenţial pentru a se putea obţine încrederea publicului în principiul legalităţii şi pentru a evita orice aparenţă de toleranţă faţă de actele ilegale (CEDH,12.01.2006, Bayrak şi alţii c.Turciei, nepublicată, internet, sit.cit,par.54)

Cea de-a două condiţie cere ca ancheta să fie promptă, rapidă şi profundă. În această privinţă chiar dacă a afirmat că nu exista „posibilitatea de a reduce varietatea situaţiilor care pot avea loc la o simplă listă de documente de anchetă sau de alte criterii simplificate”, Curtea nu a ezitat să controleze detaliat măsurile luate de anchetatori, ceea ce ar permite anticiparea operaţiunilor care trebuie realizate conform circumstanţelor  (Nachova c.Bulgariei, hotărârea din 06.07.2005). Insuficienţa anchetei sau imposibilitatea obţinerii unei reparaţii adecvate va conduce la concluzia încălcării dispoziţiilor art.2 sub aspect procedural( CEDH, 12.01.2000, Labita c.Italiei, Recueil 2000-IV, par.131 )

O ultima condiţie impune ca  ancheta să conducă la identificarea şi la pedepsirea persoanelor responsabile. Aici este vorba, după părerea Curţii, „de o obligaţiune nu de un rezultat, dar de mijloace”( Nachova c.Bulgariei, hotărârea din 06.07.2005). Practic autorităţile trebuie să ia măsurile care erau în mod rezonabil accesibile pentru a fi colectate dovezile, conform instanţei europene aceasta include, fiind vorba de omucideri, colectarea declaraţiilor martorilor oculari, concluziile tehnice şi ştiinţifice ale poliţiei şi, dacă este necesar, o autopsie care să permită descrierea exactă a leziunilor suportate şi să stabilească intr-un mod fiabil cauzele decesului.

În cauză tribunalul constată că ancheta începută în dosar nr. 1391/P/2007 a fost finalizată în anul 2009, iar prin rechizitoriul întocmit a fost sesizată Judecătoria Vânju Mare fiind înregistrat sub nr.3467/3232/2009,instanţă care prin  sentinţa penală nr.220/08.09.2010, a  condamnat pe inculpatul Cornea Victor Lucian pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă la pedeapsa închisorii de 3 ani fiind suspendată executarea condiţionată a acesteia. Faţă de acestea se poate concluziona că în privinţa acestui inculpat ancheta a fost promptă efectivă şi profundă întrucât prin administrarea unui complex de mijloace probatorii a stabilit circumstanţele săvârşirii faptei, vinovăţia făptuitorului şi a avut drept efect, prin obţinerea condamnării inculpatului, prevenirea din punct de vedere juridic sau material, încălcărilor dreptului la viaţă al altor persoane de către persoanele particulare dar şi sancţionarea autorului faptei ilegale.

Nu aceleaşi concluzii se pot reţine şi în ceea ce priveşte ancheta desfăşurată în dosarul nr.2348/ P/2009, disjuns la data de 02.12.2009 din dosar nr. 1391/P/2007, care a fost înaintat la I.J.P. Mehedinţi pentru identificarea conducătorului autoturismului implicat în accidentul de circulaţie care a dus la decesul numitului F.A..

Tribunalul reţine că la data de 29.09.2007, în localitatea Vânju Mare numitul F. A., fiul reclamantului, se afla pe un motoscuter împreună cu numitul C.V.L., circulând pe str.Republicii, iar în urma unei manevre de evitare a unei persoane aflate pe carosabil, inculpatul a pierdut controlul motoscuterului care a intrat în coliziune cu un autoturism staţionat. După impact, fiul reclamantului a fost proiectat pe partea carosabilă şi în timp ce încerca să se ridice a fost lovit frontal de un autoturism care circula dinspre DN56A, autoturismul târându-i trupul pe o distanţă de 26 de metri, după care şi-a continuat deplasarea fără să frâneze şi fără să oprească.

Că victima a fost lovită de un autoturism rezultă cu prisosinţă din declaraţia martorului G.Şt., f.39, care a precizat că persoana care fusese pe locul din spate al mopedului, după cădere pe carosabil a încercat să se ridice dar a fost acroşată de un autoturism care circula din direcţia DN 56A către Corlăţel şi târât pe partea carosabilă circa 30-40 m iar la covorul pentru reducerea vitezei de la trecerea de pietoni a trecut peste victimă şi şi-a continuat drumul fără să frâneze. A precizat martorul că autoturismul era marcă străină, posibil Ford Sierra sau Ford Record, model vechi,  de culoare albă, cu 4 uşi, spatele tăiat, cu lunetă închisă la culoare şi a reţinut din componenţa numărului de înmatriculare BYL 44 iar în faţa acestora 160 şi ceva.

Martorul C.C.M. a arătat, pe lângă elementele de fapt ale derulării evenimentului, că maşina de culoare albă avea număr de înmatriculare francez, circula cu viteză mare în urma mopedului pe care se afla victima, la aproximativ 50-60 m. În acelaşi sens sunt şi cele declarate de martorul M.J.M.

Din cuprinsul înscrisurilor depuse de părţi la dosarul cauzei tribunalul observă, exceptând adresa nr.125071/12.10.2010, emisă de I.P.J Mehedinţi, prin care se solicită copii ale materialului probatoriu existent în dosarul nr.3467/332/2009, că în dosarul de urmărire penală nr.2348/ P/2009 nu s-a făcut nici un act de cercetare pentru identificarea automobilului şi a conducătorului acestuia implicat în accidentul în urma căruia a decedat F.A..

Or, observând şi cele dezvoltate mai sus cu privire la conţinutul şi condiţiile necesare unei anchete efective tribunalul constată că ancheta desfăşurată în dosarul de urmărire penală nr. 2348/ P/2009 nu întruneşte exigenţele obligaţie pozitive ce incumbă Statului potrivit art.2 CEDO.

Este adevărat că obligaţia Statului este una de mijloace însă autorităţile trebuie să ia măsurile care erau în mod rezonabil accesibile pentru a fi colectate dovezile, care să permită descrierea exactă a leziunilor suportate şi să stabilească intr-un mod fiabil cauzele decesului şi să stabilească pe cei vinovaţi.

Din cele descrise mai sus rolul avut de conducătorul autoturismului neidentificat în producerea decesului lui F.Al. a fost unul important întrucât după căderea de pe moped când a încercat să se ridice acesta a fost lovit de autoturismul de culoare albă. Mai mult din concluziile raportului de expertiză medico-legală nr.2345/A/20.08.2008, întocmit de către Institutul de Medicină Legală Craiova rezultă că leziunile de violenţă care au produs decesul victimei s-a produs prin compersiune-călcare (etapa a II-a) şi nu se puteau produce prin cădere şi lovire de corpuri dure (etapa I).

Aşadar descoperirea conducătorului autoturismului înmatriculat în străinătate era deosebit de importantă pentru că în lipsa unor demersuri, specifice obligaţiei de mijloace arătate şi a unui răspuns rapid din partea autorităţilor, încrederea publicului în principiul legalităţii devine îndoielnică şi induce ideea toleranţă faţă de actele ilegale.

În aprecierea tribunalului organele de cercetare aveau posibilitatea nu numai de a verifica existenţa unor sisteme de înregistrare pentru imobilele şi instituțiile cu sediul pe str. Republicii din oraşul Vânju Mare, cea pe care s-a produs incidentul, dar şi pe cea de a cere atât organelor de ordine din localitățile vecine, cât şi organelor poliţiei de frontieră detalii despre existenţa sau nu pe raza acestora a automobilelor de culoarea şi datele, inclusiv numărul de înmatriculare parțial arătat de martori, sau cele privind intrarea în ţară a unui astfel de vehicul. Lipsa demersurilor pentru identificarea autoturismului sau lipsa probelor de natura să permită identificarea automobilului descris şi a conducătorului acestuia, face imposibilă stabilirea celui vinovat de moartea fiului reclamantului.

Or, deşi au trecut aproximativ 7 ani de la data disjungerii cu toate acestea în dosarul de urmărire penală nr.2348/ P/2009 nu s-a făcut nici un act de cercetare.

Pentru toate aceste motive acţiunea reclamantului este fondată .

În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor morale tribunalul, la stabilirea acestora, urmare caracterului neeconomic al prejudiciului moral, determinarea despăgubirilor cuvenite persoanei prejudiciate, va viza doar efectul compensatoriu şi nu va încerca prețuirea valorii nepatrimoniale lezate, dreptul la viață şi sănătate fiind inestimabile și incontestabile. Stabilirea cuantumului prejudiciului moral nu se supune, în principiu, unor criterii legale de determinare, cuantumul daunelor morale stabilindu-se prin apreciere, ca urmare a aplicării de către instanţa de judecată a criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cel în cauză, în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, aceste criterii fiind subordonate conotaţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs.

În cauză este adevărat că victima este fiul reclamantului iar pierderea unei fiinţe dragi dă naştere unui complex de sentimente de nemulțumire, supărare şi dorinţa de a cunoaște pe toţi cei vinovaţi de decesul persoanei dragi,însă tribunalul nu poate pierde din vedere că nu agenţii statului sau în timp ce se afla sub supravegherea acestora, au fost cei ce au determinat decesul victimei. Or, în aceste condiţii având în vedere rezultat obţinut în dosar de urmărire penală nr. 1391/P/2007, tribunalul apreciază că suma de 20.000 lei cu titlu de daune morale este suficientă şi necesară pentru compensarea suferinţei reclamantului determinată de faptul că prin neefectuarea unei anchete efective nu a cunoscut pe cel ce produs moartea fiului său.

În ceea ce priveşte partea care ar trebui să suporte aceste despăgubiri se impun următoarele precizări:

Activitatea jurisdicționala este supusa normelor dreptului public, dar poate produce, prin disfuncționalități sau prin neîndeplinirea obligaţiilor pozitive stabilite în sarcina statului, efecte de natura civila, concretizate în prejudicii de natura materiala sau morala justițiabililor sau altor persoane, efecte care cad sub incidenta legii civile. Prin urmare, statul, ca persoana responsabilă, răspunde pentru consecințele păgubitoare produse în desfășurarea activităților specifice organelor judiciare, în calitate de garant al legalității si independentei actului de justiție. Răspunderea sa va fi angajata independent de orice culpa, pe temei obiectiv şi este consacrată prin art.223 alin.1 C.civ. care precizează că în raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi şi obligaţii, statul participă prin Ministerul Finanţelor Publice, afară de cazul în care legea stabileşte un alt organ în acest sens .

Potrivit art.36 din C.pr.civ. Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond.

Aşadar dacă instanţa este investită cu o cerere de chemare în judecată în primul rând va verifica identitatea subiectelor raportului juridic dedus judecăţii cu identitatea părţilor din proces, iar în cazul existenţei unei neconcordanţe acţiunea va fi respinsă ca fiind formulată de sau împotriva unei persoane fără calitate

Faţă de acestea, cum în cele analizate mai sus Statul apare ca titular de obligaţii, identitatea subiectelor raportului juridic dedus judecăţii funcţionând doar pentru reclamant şi pârât Statul Român,  tribunalul apreciind că doar Statul Român are calitate procesuală, va admite excepţia lipsei calităţii procesuale a pârâţilor Ministerul Public, Parchetul de pe lângă ICCJ şi Parchetul de pe lângă Judecătoria Vânju Mare.

Pentru toate aceste motive în temei art.223 alin.1 şi art.2 din CEDO acţiunea reclamantului va fi admisă în parte, va fi obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor la plata către reclamant a sumei de 20 000 lei cu titlu de daune morale şi va respinge acţiunea faţă de pârâţii Ministerul Public, Parchetul de pe lângă ICCJ şi Parchetul de pe lângă Judecătoria Vânju Mare .

În temei art.453 alin.1 C.pr.civ., constatând că pârâtul a căzut în pretenţii, tribunalul îl va obliga către reclamant la plata sumei de 2500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat conform chitanţei nr.25/02.06.2016.

Domenii speta

Spete similare