Recurs. Anulare decizie de impunere. Drept de deducere

Recurs. Anulare decizie de impunere. Drept de deducere

- art. 11 din Legea nr. 511/2003

- art. 2 lit. f) din Legea nr. 241/2005

- art. 17 alin. 2 lit. a) din A şasea directivă 77/388/CEE a Consiliului din 17 mai 1977

- art. 264 Cod de procedură civilă

Potrivit actelor administrativ fiscale contestate, reclamantei i s-a refuzat dreptul de deducere a TVA-ului, aferent unor facturi de prestări servicii de transport provenind de la SC .... SRL, SC .... SRL, SC ..., motivat de faptul că nu a putut face dovada prestării efective a serviciilor.

Curtea a reţinut că, potrivit art. 11 din Codul fiscal, la stabilirea sumei unui impozit, a unei taxe sau unei contribuţii sociale obligatorii, autorităţile fiscale pot să nu ia în considerare o tranzacţie care nu are un scop economic, ajustând efectele fiscale ale acesteia, sau pot reîncadra forma unei tranzacţii/activităţi pentru a reflecta conţinutul economic al tranzacţiei/activităţii. De asemenea, potrivit art. 2 lit. f din Legea nr. 241/2005, prin operaţiune fictivă se înţelege disimularea realităţii prin crearea aparenţei existenţei unei operaţiuni care în fapt nu există.

Aceste texte trebuie interpretate în lumina jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene privind interpretarea celei de A şasea directive 77/388/CEE a Consiliului din 17 mai 1977, modificată prin Directiva 2002/38/CE a Consiliului din 07 mai 2002 privind armonizarea legislaţiilor statelor membre referitoare la sistemul comun a TVA.

Astfel, în ceea ce priveşte condiţiile de fond necesare pentru naşterea dreptului de deducere, reiese din art. 17 alin. 2 lit. a) din A şasea directivă că, pentru a beneficia de acest drept trebuie, pe de o parte, ca persoana interesată să fie o persoană impozabilă în sensul respectivei directive şi, pe de altă parte, ca bunurile sau serviciile invocate pentru a justifica dreptul menţionat să fie utilizate în aval de către persoana impozabilă în scopul operaţiunilor taxabile ale acesteia şi ca în amonte, aceste bunuri să fie livrate sau aceste servicii să fie prestate de o altă persoană impozabilă (cauzele CJUE C-277/14; C-18/13; C-642/11, C-643/11; C-271/12; C-80/11 şi C-142/11).

Înscrisurile depuse la dosar, facturi şi CMR-uri, probează modalitatea de prestare a serviciilor de transport de către furnizorii reclamantei, SC .... SRL, SC .... SRL, SC ..., respectiv dovedesc raporturile contractuale ale acesteia din amonte. Aceste servicii nu sunt contestate sub nici o formă de către organele fiscale. Reclamanta a încheiat contracte de transport cu cele trei societăţi comerciale, iar contra preţului prevăzut în facturi, acestea au efectuat transporturile intracomunitare între expeditori şi destinatari, alţii decât reclamanta.

Astfel, facturile probează faptul cumpărării de către reclamantă a serviciilor de transport de la persoane impozabile, facturile cuprinzând TVA. De asemenea, din CMR-urile care le însoţesc rezultă că transportul a fost efectiv efectuat de către aceşti transportatori care au emis şi facturile.

Însă ceea ce nu este probat în prezenta cauză sunt operaţiunile impozabile din aval. Din nici un înscris sau alt mijloc de probă administrat nu rezultă raporturile contractuale avute de reclamantă cu expeditorii ori destinatarii mărfurilor transportate. Nu există nici o factură, nici un contract, nu se probează nici o legătură a reclamantei cu aceştia.

În rapoartele de inspecţie fiscală se susţine acelaşi aspect, nu s-a dovedit prestarea efectivă a serviciilor de către reclamantă. În aceste acte administrative, astfel cum corect critică sentinţa recurenta, nu se face trimitere, nefiind de altfel prezentate organelor fiscale, la nici o factură emisă de reclamantă către presupuşii săi parteneri săi, expeditorul şi destinatarul mărfii.

Deşi numit în cauză pentru a lămuri împrejurări de fapt, consultantul fiscal îşi depăşeşte atribuţiile legale, nu lămureşte natura şi conţinutul activităţii reclamantei. Din contră, consultantul fiscal porneşte de la aspecte nereale, precum concluziile în care arată că a examinat facturile emise de către reclamantă pe care organul fiscal le evidenţiază în raportul de inspecţie fiscală. Ori, este lesne de observat, la o simplă lecturare a rapoartelor de inspecţie fiscală, a deciziilor de impunere şi chiar decizia de soluţionare a contestaţiei administrative, faptul că acestea nu conţin şi nu fac vorbire despre existenţa unor astfel de facturi. Din contră, în decizia de soluţionare a contestaţiei se accentuează faptul că tocmai aceasta este problema, că ele nu există. De asemenea, expertul arată că facturile, menţionate de organul fiscal, de vânzare şi cumpărare au fost declarate de către reclamantă la organul fiscal. Ori în RIF nu se menţionează nici o astfel de factură, din contră se arată că nu s-a dovedit existenţa raporturilor contractuale, a operaţiunilor economice. Raportul de expertiză nu este însoţit de anexe, clienţii externi ai reclamantei menţionaţi în raportul de expertiză nu corespund cu cei din CMR-urile depuse.

Astfel, în mod greşit instanţa de fond a dat eficienţă acestui raport de expertiză, fără o atentă examinare a lui şi fără a-l corobora cu celelalte probe administrate, încălcând prevederile art. 264 Cod procedură civilă, potrivit căruia avea obligaţia de a examina fiecare probă în parte şi pe toate în ansamblul lor. Raportul de expertiză conţine premise ce nu se coroborează cu nici o probă de la dosar, astfel că şi concluzia la care ajunge nu poate avea forţă probantă.

Reclamanta se află în eroare atunci când consideră că neregulile constatate de către organele de inspecţie fiscală au constat în aceea că facturile evidenţiate în RIF nu au avut la bază documente de transport. Reclamanta se află în eroare atunci când apreciază că organele fiscale i-au refuzat dreptul de rambursare TVA din cauza faptului că documentele de transport nu erau ştampilate de către destinatar.

Nu acestea sunt neregulile constatate, astfel că şi probele propuse pentru a dovedi aceste susţineri ale reclamantei sunt neconcludente şi nu duc la soluţionarea cauzei.

Atât prin rapoartele de inspecţie fiscale, prin deciziile de impunere, dar şi ulterior prin decizia de soluţionare a contestaţiei administrative nr. 280/2013, organele de inspecţie fiscală arată că nu au pus în discuţie relaţiile reclamantei cu furnizorii de servicii de transport, ci doar faptul că pentru aceste facturi nu se pot stabili fapte în legătură directă cu serviciile facturate de către reclamantă clienţilor săi.

Instanţa a considerat că în mod corect s-a reţinut de către organele fiscale un fapt deosebit de important, şi anume că din actele prezentate nu se poate stabili activitatea desfăşurată de reclamantă, dacă este o activitate de intermediere, situaţie în care trebuia să încaseze comision de intermediere, sau dacă este o activitate de refacturare, adică reclamanta primeşte şi emite facturi de transport propriu zise.

Ceea ce este relevant este faptul că nu se poate stabili caracterul, natura, existenţa însăşi a operaţiunilor economice din aval, în realizarea cărora au fost utilizate acele servicii facturate de furnizorii de transport, de către reclamantă în scopul operaţiunilor taxabile ale acesteia.

Prima instanţă a aplicat greşit dispoziţiile legale în materia deductibilităţii TVA, astfel cum este interpretată în jurisprudenţa CJUE, întrucât nu a analizat îndeplinirea tuturor condiţiilor de fond necesare pentru naşterea dreptului de deducere, respectiv nu a analizat condiţia ca reclamanta să fi utilizat în aval serviciile invocate pentru a justifica dreptul menţionat, în scopul operaţiunilor taxabile ale acesteia. Ori în speţă, nu se confirmă utilizarea acestor servicii mai departe de către reclamantă în scopul operaţiunilor sale taxabile. Dimpotrivă, nu se poate stabili ce operaţiuni a efectuat reclamanta şi dacă expeditorul ori destinatarul mărfurilor transportate era clientul reclamantei.

Decizia nr. 303/10.02.2017

Prin sentinţa nr. 1465/CA/08.07.2016, Tribunalul ... a admis acţiunea formulată de reclamanta SC ... SRL în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice .... prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice ... şi, în consecinţă a anulat Decizia nr. 280/21.06.2013 de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva Deciziilor de impunere nr. 231/12.03.2013 şi 311/27.03.2013, Decizia de impunere nr. 231/12.03.2013, emisă în baza Raportului de inspecţie fiscală nr. 181/12.03.2013 şi Decizia de impunere nr. 311/27.03.2013, emisă în baza Raportului de inspecţie fiscală nr. 248/27.03.2013

A anulat Decizia nr. 3990/13.05.2013 de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva Dispoziţiilor privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală nr.259/12.03.2013 şi 348/27.03.2013. A anulat Dispoziţiile privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală nr.259/12.03.2013 şi 348/27.03.2013

A înlăturat baza impozabilă suplimentară şi TVA stabilit suplimentar de organele de inspecţie fiscală în sarcina reclamantei prin actele fiscale contestate.

A obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 6100 lei, constând în taxă judiciară de timbru, onorariu avocaţial şi onorariu expertiză.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că în urma inspecţiei fiscale efectuate şi finalizate cu cele două decizii de impunere contestate, organele de control fiscal au reţinut că reclamanta nu a putut justifica prestarea efectivă a serviciilor de transport achiziţionate de la furnizorii SC .... SRL, SC .... SRL, SC ....SRL şi SC .... SRL, astfel că a dedus nejustificat TVA încălcând prevederile art.145 alin. 2 lit. a din Legea 571/2003.

Potrivit art. 156 Cod fiscal persoanele impozabile stabilite în România trebuie să ţină evidenţe corecte si complete ale tuturor operaţiunilor efectuate in desfăşurarea activităţii lor economice.

Potrivit înscrisurilor depuse la dosar de reclamanta , prima instanţă a constatat că aceasta a justificat prestarea serviciilor de transport achiziţionate de la respectivii furnizori, societăţi din România.

Contrar celor susţinute de pârâtă, în expertiză fiscală efectuată în cauză , se indică în mod concret că facturile înregistrate in evidenta contabila a reclamantei şi evidenţiate în documentele întocmite de organul fiscal sunt însoţite de documente justificative, astfel că există dovada prestării efective a serviciilor de transport achiziţionate de la furnizori, deoarece a obţinut copii ale CMR-urilor deţinute în Portul ..., ştampilate de către destinatar, rezultând astfel realitatea operaţiunii de transport. Serviciile achiziţionate de reclamantă au fost decontate în perioada 01.11.2012-07-03-2013 prin virament bancar, în sumă de 592.845,64 lei şi prin compensări în sumă de 341.397,29 lei. Deci reclamanta a efectuat decontări prin virament bancar către partenerii comerciali, tranzacţiile comerciale cu cei trei parteneri comerciale SC .... SRL, SC .... SRL, SC ....SRL, au fost declarate la organul fiscal.

Prima instanţă a concluzionat că, faţă de dispoziţiile art.145 alin.2 Cod fiscal, reclamanta are dreptul să i se aprobe rambursarea sumei negative a TVA în limitele prevederilor legale pentru tranzacţiile privind transportul rutier internaţional de mărfuri.

A obligat pârâta la plata sumei de 6100 lei, cheltuieli de judecată în favoarea reclamantei, constând în taxă judiciară de timbru, onorariu avocaţial şi onorariu expertiză.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen legal, pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice ...., reprezentată de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice ..., solicitând admiterea recursului, casarea Sentinţei nr.1465/CA/2016 pronunţată de Tribunalul ..., în sensul respingerii acţiunii formulate de reclamantă, cu consecinţa menţinerii ca legale şi temeinice a actelor administrative atacate.

În motivare se arată că sentinţa recurată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material - art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă.

Hotărârea instanţei de fond se bazează pe greşita interpretare a prevederilor legale care reglementează deductibilitatea taxei pe valoarea adăugată şi exclusiv pe concluziile raportului de expertiză fiscală.

Or, simplul fapt că expertul consultant fiscal a constatat că reclamanta a obţinut copii ale CMR-urilor deţinute în portul ... nu reprezintă o dovadă suficientă care să ateste realitatea operaţiunilor de transport. În locul tabelului cu plăţi efectuat de expert acesta ar fi trebuit să întocmească un tabel care să cuprindă facturile emise de către prestatorii de servicii români, CMR-ul sau CMR-urile aferente fiecăreia dintre facturile respective şi în continuare facturile corespunzătoare emise de către reclamantă către beneficiarii serviciilor facturate (având în vedere activitatea desfăşurată de reclamantă de intermediere servicii de transport).

O dovadă în sensul cerut de lege ar fi împrejurarea ca fiecărei facturi de achiziţie de la transportatorii - societăţi române să-i corespundă CMR-ul/CMR-urile aferente şi mai departe să existe dovada contractului sau comenzii aferente cursei respective şi nu în ultimul rând factura de vânzare (refacturare) emisă de către reclamantă către beneficiarul extern, pentru a se putea verifica punctual dacă achiziţia este efectuată în folosul operaţiunilor taxabile, condiţie impusă de prevederile art. art. 145 alin. (2) lit. a) şi (2) şi art. 156 alin. (î) din Legea nr. 571/ 2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, conform cărora:

Potrivit prevederilor legale, o persoană impozabilă are dreptul de a deduce taxa pe valoarea adăugată aferentă achiziţiilor de bunuri şi servicii efectuate, dacă poate face dovada utilizării sau destinaţiei acestora în folosul operaţiunilor sale taxabile, a celor scutite cu drept de deducere sau a celorlalte operaţiuni expres prevăzute, nefiind suficientă prezentarea facturilor de cumpărare.

Or, simpla menţiune cu privire la CMR-urile prezentate de reclamantă nu reprezintă o dovadă în sensul cerut de lege pentru ca reclamanta să poată beneficia de dreptul de deducere a TVA. Instanţa a reţinut, de asemenea că serviciile achiziţionate au fost achitate însă această împrejurare nu conduce în mod automat la deductibilitatea taxei pe valoarea adăugată aferente.

Chiar dacă transporturile au fost efectuate şi se prezintă CMR-urile aferente, dacă nu se poate stabili legătura directă a achiziţiilor cu veniturile, respectiv dacă acestea nu sunt efectuate în folosul operaţiunilor taxabile TVA nu este deductibil, aşa cum în mod corect s-a constat în cuprinsul actelor administrative întocmite de organele de inspecţie fiscală.

Consideră că aspectele reţinute de instanţa de fond, pe baza concluziilor raportului de expertiză, nu sunt în măsură să contrazică cu argumente pertinente constatările ce au la bază documentele înregistrate de reclamantă în contabilitatea proprie şi prezentate cu ocazia inspecţiei fiscale concluziile care stau la baza anulării actelor administrative fiscale fiind, în opinia noastră doar afirmaţii cu caracter general, nişte simple enumerări ale unor acte prezentate de către reclamantă expertului, fără a se stabili o corelaţie între acestea şi efectuarea operaţiunilor în folosul operaţiunilor taxabile.

Potrivit constatărilor înscrise de organele de inspecţie fiscală în rapoartele de inspecţie fiscală în baza cărora s-au emis deciziile de impunere contestate, în lunile noiembrie 2012, decembrie 2012 şi ianuarie 2013 reclamanta a înregistrat în evidenţa contabilă servicii de transport în sumă totală de 721.801 lei şi a dedus taxa pe valoarea adăugată în sumă totală de 169.160 lei pe baza unor facturi provenite de la SC .... SRL pentru TVA dedusă în sumă totală de 100.289 lei, de la SC .... SRL pentru TVA dedusă în sumă totală de 51.535 lei şi de la SC ....SRL pentru TVA dedusă în sumă totală de 17.336 lei şi de asemenea, a dedus în noiembrie 2012 taxa în sumă totală de 4.072 lei din 2 facturi fiscale emise de SC .... SRL (nr. 231/08.08.2012 şi nr. 230/01.08.2012), fără a face dovada prestării efective a serviciilor de transport.

Cu ocazia controlului organele de inspecţie fiscală au constatat că, pentru serviciile de transport achiziţionate, nu se poate stabili concret ce transporturi au fost facturate, prestarea efectivă a acestora, respectiv rute externe, mijloace de transport, distanţe, data prestării, etc, în legătură directă cu serviciile facturate de către contestatoare clienţilor proprii.

Mai mult, reclamanta susţine că desfăşoară activitate de intermediere servicii transport rutier de mărfuri, caz în care facturile se emit doar pentru comisionul de intermediere aferent serviciilor puse în legătură, ori în cazul de faţă societatea reclamantă primeşte şi emite facturi de transport propriu-zis, astfel că trebuie să fie în măsură să dovedească cu documente justificative efectuarea acestor operaţiuni în desfăşurarea activităţii sale economice.

Dat fiind specificul activităţii reclamantei - intermediere servicii de transport CMR-ul, în opinia noastră este document justificativ doar în condiţiile în care se face şi dovada refacturării sau evidenţierii în venituri a achiziţiilor efectuate de reclamantă în acest caz putându-se stabili că respectivele achiziţii au fost efectuate în folosul operaţiunilor taxabile, prin raportare la obiectul de activitate al reclamantei,

Se mai aduc critici dispoziţiei instanţei de obligare a recurentei pârâte la plata în sumei de 6.100 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

O condiţie care trebuie îndeplinită pentru a se acorda cheltuielile de judecată, este ca partea care Ie solicita să fi câştigat în mod definitiv/irevocabil procesul, or în cauza de faţă nu ne aflăm în aceasta situaţie. De asemenea, nici aspecte privind reaua credinţă, comportare neglijentă sau exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale nu poate fi reţinută în sarcina noastră pentru a putea fi obligaţi la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă coroborate cu cele ale art.20 din Legea nr.554/2004.

Examinând sentinţa recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, curtea a apreciat  recursul este întemeiat din următoarele considerente:

Potrivit actelor administrativ fiscale contestate, reclamantei i s-a refuzat dreptul de deducere a TVA-ului, aferent unor facturi de prestări servicii de transport provenind de la SC .... SRL, SC .... SRL, SC ..., motivat de faptul că nu a putut face dovada prestării efective a serviciilor.

Curtea a reţinut că, potrivit art. 11 din Codul fiscal, la stabilirea sumei unui impozit, a unei taxe sau unei contribuţii sociale obligatorii, autorităţile fiscale pot să nu ia în considerare o tranzacţie care nu are un scop economic, ajustând efectele fiscale ale acesteia, sau pot reîncadra forma unei tranzacţii/activităţi pentru a reflecta conţinutul economic al tranzacţiei/activităţii. De asemenea, potrivit art. 2 lit. f din Legea nr. 241/2005, prin operaţiune fictivă se înţelege disimularea realităţii prin crearea aparenţei existenţei unei operaţiuni care în fapt nu există.

Aceste texte trebuie interpretate în lumina jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene privind interpretarea celei de A şasea directive 77/388/CEE a Consiliului din 17 mai 1977, modificată prin Directiva 2002/38/CE a Consiliului din 07 mai 2002 privind armonizarea legislaţiilor statelor membre referitoare la sistemul comun a TVA.

Astfel, în ceea ce priveşte condiţiile de fond necesare pentru naşterea dreptului de deducere, reiese din art. 17 alin. 2 lit. a) din A şasea directivă că, pentru a beneficia de acest drept trebuie, pe de o parte, ca persoana interesată să fie o persoană impozabilă în sensul respectivei directive şi, pe de altă parte, ca bunurile sau serviciile invocate pentru a justifica dreptul menţionat să fie utilizate în aval de către persoana impozabilă în scopul operaţiunilor taxabile ale acesteia şi ca în amonte, aceste bunuri să fie livrate sau aceste servicii să fie prestate de o altă persoană impozabilă (cauzele CJUE C-277/14; C-18/13; C-642/11, C-643/11; C-271/12; C-80/11 şi C-142/11).

Înscrisurile depuse la dosar, facturi şi CMR-uri, probează modalitatea de prestare a serviciilor de transport de către furnizorii reclamantei, SC .... SRL, SC .... SRL, SC ..., respectiv dovedesc raporturile contractuale ale acesteia din amonte. Aceste servicii nu sunt contestate sub nici o formă de către organele fiscale. Reclamanta a încheiat contracte de transport cu cele trei societăţi comerciale, iar contra preţului prevăzut în facturi, acestea au efectuat transporturile intracomunitare între expeditori şi destinatari, alţii decât reclamanta.

Astfel, facturile probează faptul cumpărării de către reclamantă a serviciilor de transport de la persoane impozabile, facturile cuprinzând TVA. De asemenea, din CMR-urile care le însoţesc rezultă că transportul a fost efectiv efectuat de către aceşti transportatori care au emis şi facturile.

Însă ceea ce nu este probat în prezenta cauză sunt operaţiunile impozabile din aval. Din nici un înscris sau alt mijloc de probă administrat nu rezultă raporturile contractuale avute de reclamantă cu expeditorii ori destinatarii mărfurilor transportate. Nu există nici o factură, nici un contract, nu se probează nici o legătură a reclamantei cu aceştia.

În rapoartele de inspecţie fiscală se susţine acelaşi aspect, nu s-a dovedit prestarea efectivă a serviciilor de către reclamantă. În aceste acte administrative, astfel cum corect critică sentinţa recurenta, nu se face trimitere, nefiind de altfel prezentate organelor fiscale, la nici o factură emisă de reclamantă către presupuşii săi parteneri săi, expeditorul şi destinatarul mărfii.

Deşi numit în cauză pentru a lămuri împrejurări de fapt, consultantul fiscal îşi depăşeşte atribuţiile legale, nu lămureşte natura şi conţinutul activităţii reclamantei. Din contră, consultantul fiscal porneşte de la aspecte nereale, precum concluziile în care arată că a examinat facturile emise de către reclamantă pe care organul fiscal le evidenţiază în raportul de inspecţie fiscală. Ori, este lesne de observat, la o simplă lecturare a rapoartelor de inspecţie fiscală, a deciziilor de impunere şi chiar decizia de soluţionare a contestaţiei administrative, faptul că acestea nu conţin şi nu fac vorbire despre existenţa unor astfel de facturi. Din contră, în decizia de soluţionare a contestaţiei se accentuează faptul că tocmai aceasta este problema, că ele nu există. De asemenea, expertul arată că facturile, menţionate de organul fiscal, de vânzare şi cumpărare au fost declarate de către reclamantă la organul fiscal. Ori în RIF nu se menţionează nici o astfel de factură, din contră se arată că nu s-a dovedit existenţa raporturilor contractuale, a operaţiunilor economice. Raportul de expertiză nu este însoţit de anexe, clienţii externi ai reclamantei menţionaţi în raportul de expertiză nu corespund cu cei din CMR-urile depuse.

Astfel, în mod greşit instanţa de fond a dat eficienţă acestui raport de expertiză, fără o atentă examinare a lui şi fără a-l corobora cu celelalte probe administrate, încălcând prevederile art. 264 Cod procedură civilă, potrivit căruia avea obligaţia de a examina fiecare probă în parte şi pe toate în ansamblul lor. Raportul de expertiză conţine premise ce nu se coroborează cu nici o probă de la dosar, astfel că şi concluzia la care ajunge nu poate avea forţă probantă.

Reclamanta se află în eroare atunci când consideră că neregulile constatate de către organele de inspecţie fiscală au constat în aceea că facturile evidenţiate în RIF nu au avut la bază documente de transport. Reclamanta se află în eroare atunci când apreciază că organele fiscale i-au refuzat dreptul de rambursare TVA din cauza faptului că documentele de transport nu erau ştampilate de către destinatar.

Nu acestea sunt neregulile constatate, astfel că şi probele propuse pentru a dovedi aceste susţineri ale reclamantei sunt neconcludente şi nu duc la soluţionarea cauzei.

Atât prin rapoartele de inspecţie fiscale, prin deciziile de impunere, dar şi ulterior prin decizia de soluţionare a contestaţiei administrative nr. 280/2013, organele de inspecţie fiscală arată că nu au pus în discuţie relaţiile reclamantei cu furnizorii de servicii de transport, ci doar faptul că pentru aceste facturi nu se pot stabili fapte în legătură directă cu serviciile facturate de către reclamantă clienţilor săi.

Instanţa a considerat că în mod corect s-a reţinut de către organele fiscale un fapt deosebit de important, şi anume că din actele prezentate nu se poate stabili activitatea desfăşurată de reclamantă, dacă este o activitate de intermediere, situaţie în care trebuia să încaseze comision de intermediere, sau dacă este o activitate de refacturare, adică reclamanta primeşte şi emite facturi de transport propriu zise.

Ceea ce este relevant este faptul că nu se poate stabili caracterul, natura, existenţa însăşi a operaţiunilor economice din aval, în realizarea cărora au fost utilizate acele servicii facturate de furnizorii de transport, de către reclamantă în scopul operaţiunilor taxabile ale acesteia.

Prima instanţă a aplicat greşit dispoziţiile legale în materia deductibilităţii TVA, astfel cum este interpretată în jurisprudenţa CJUE, întrucât nu a analizat îndeplinirea tuturor condiţiilor de fond necesare pentru naşterea dreptului de deducere, respectiv nu a analizat condiţia ca reclamanta să fi utilizat în aval serviciile invocate pentru a justifica dreptul menţionat, în scopul operaţiunilor taxabile ale acesteia. Ori în speţă, nu se confirmă utilizarea acestor servicii mai departe de către reclamantă în scopul operaţiunilor sale taxabile. Dimpotrivă, nu se poate stabili ce operaţiuni a efectuat reclamanta şi dacă expeditorul ori destinatarul mărfurilor transportate era clientul reclamantei.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 498 Cod procedură civilă, apreciind motivele de recurs ca fiind întemeiate, Curtea a admis recursul declarat împotriva sentinţei nr. 1465/CA/08.07.2016 pronunţată de Tribunalul ... pe care a casat-o în totalitate şi rejudecând fondul, a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamantă. În temeiul art. 453 Cod procedură civilă, a luat act de faptul că partea recurentă nu solicită cheltuieli de judecată.

Domenii speta

Spete similare