Modul de stabilire a naturii juridice a acţiunii în validare de poprire. Consecinţe asupra competenţei materiale de soluţionare a acţiunii. Conflict de competenţă între secţiile civile ale Tribunalului Braşov.

,,Raportat la aceste norme legale (art.790 C. proc. civ., n.r.) este unanim acceptat în doctrină și jurisprudență că cererea de validare a popririi constituie o veritabilă cerere de chemare în judecată, iar judecata sa se realizează după toate regulile procesului civil, prin parcurgerea tuturor fazelor procesuale şi, în caz de admitere, pronunţarea unei hotărâri de validare care constituie un nou titlu executoriu al creditorului popritor. Art.790 C.proc.civ. îl obligă pe judecător să verifice, pe lângă aspectele de ordin procesual precum emiterea şi comunicarea adresei de înfiinţare a popririi, ataşarea copiei titlului executoriu etc., dacă există raport juridic între debitor şi terţul poprit, adică să facă verificări de fond privind existenţa unui raport obligaţional între aceste părţi.

Astfel, din punctul de vedere al terţului poprit cererea de validare a popririi constituie o cerere de chemare în judecată în care creditorul, aflat pe poziţie de reclamant, urmăreşte obţinerea unui titlu executoriu (nou) împotriva sa, astfel încât să îl poată urmări ca pe debitorul său principal. Ca urmare, creditorul popritor este ţinut să facă dovada existenţei şi a valabilităţii raportului juridic obligaţional dintre propriul debitor şi terţul poprit, iar acesta din urmă are posibilitatea de a invoca excepţii şi orice apărări de fond în încercarea de a dovedi fie inexistenţa datoriei, fie stingerea ei prin una dintre formele prevăzute de lege.

Conflictul de competenţă dintre cele două secţii ale tribunalului s-a ivit urmare a stabilirii diferite de către cele două instanţe de judecată a naturii juridice a acțiunii în validare a popririi.

…

Pornind din acest punct al divergenței de opinii ale celor două instanțe de judecată Curtea reține că, de lege lata,  toate litigiile ce intră în competenţa de soluţionare a instanțelor civile sunt litigii civile lato sensu. Astfel după cum a statuat ICCJ prin decizia nr.18/2016 pronunțată în interesul legii, menționată de ambele instanțe aflate în conflict, în cadrul secţiilor civile pot funcţiona complete care să aibă o competenţă de soluţionare limitată la anumite categorii de litigii civile, stabilite pe criteriul materiei, în funcţie de obiectul şi natura cauzei (iar nu după calitatea părţilor). Odată stabilită o atare delimitare de competenţă între două sau mai multe secţii civile, după un anumit criteriu, încadrarea unui anumit litigiu într-o categorie sau alta reprezintă un demers specific, ce trebuie efectuat distinct în fiecare caz în parte în funcţie de circumstanţele sale particulare, cu luarea în considerare, astfel după cum impune instanţa supremă, a obiectului şi naturii cauzei.

Curtea observă că obiectul şi natura cauzei nu se pot stabili strict pe baza denumirii acţiunii, cu ignorarea obiectului și a cauzei sale juridice. O calificare legală a tuturor acţiunilor civile pe subcategorii nu există. Astfel, denumirea acestora, stabilită uneori pe baza doctrinei şi a jurisprudenţei iar nu pe baze legislative, nu reprezintă un criteriu legal de încadrare a unei acţiuni într-o categorie sau alta, respectiv ca fiind civilă propriu-zisă sau comercială din perspectiva ce prezintă interes în speță.

Totodată, se reține că atât normele de drept material cât şi normele de drept procesual cărora le sunt supuse acţiunile civile, indiferent de obiectul şi natura lor, sunt unice odată cu intrarea în vigoare a Codului civil adoptat prin Legea nr.287/2009 şi a Codului de procedură civilă adoptat prin Legea nr.134/2010.

Prin urmare, unicul criteriu de subclasificare a acţiunilor civile îl reprezintă natura şi obiectul pricinii, iar acestea se determină în funcţie de pretenţiile concrete exprimate prin cerere şi de cauza acesteia, iar nu după denumirea generică a acţiunii, care în orice ipoteză este civilă, supusă unor norme de drept material unice şi care se judecă după norme de procedură unice.

Delimitarea între secţii şi chiar între completele de judecată este permisă de lege în considerarea specializării şi experienţei judecătorilor, iar nu a unor norme de drept distincte aplicabile pe categorii de acţiuni civile sau a unei calificări legale a acestora ca fiind civile sau comerciale, această din urmă categorie nemaifiind prevăzută ca atare în legislaţie.

Enumerarea litigiilor în considerarea cărora se pot înființa în cadrul instanțelor de judecată complete specializate cuprinsă în art.226 din Legea nr.71/2011 nu este una limitativă ci exemplificativă, astfel după cum a subliniat instanța supremă prin decizia nr.18/2016.

…

Împrejurarea că litigiul are ca obiect o validare de poprire este irelevantă din perspectiva analizată. Această acţiune nu este calificată de lege ca fiind strict civilă în sens tradiţional. Din nicio normă legală nu reiese că o atare cauză nu ar putea avea natură comercială determinată de natura raporturilor juridice deduse judecății pe fond, ale căror existență și conținut se solicită instanței să le stabilească.

Prin urmare, natura cauzei, de principiu, trebuie stabilită în concret în funcţie de elementele specifice speţei.”

,, … în cadrul acestui tip de cerere instanţa este obligată a face verificări nu doar cu privire la acte de executare sau aspecte de ordin procesual specifice acestei faze a procesului civil (existenţa unei încheieri de încuviinţare a executării silite, emiterea şi comunicarea adresei de înfiinţare a popririi, comunicarea titlului executoriu etc.), ci şi la existenţa unor raporturi de drept material între terţul poprit şi debitor. Astfel, instanţa de executare este chemată a face o adevărată judecată pe fond sub aspectul existenţei unor raporturi de drept obligaţional între terţ şi debitor, a naturii acestora, a conţinutului lor şi să stabilească dacă terţul, într-un anumit moment, i-a datorat debitorului o sumă de bani, ce sumă, cu ce titlu, care era data scadenţei.”

,,Aşadar, raportat la natura şi obiectul său concret, litigiul are natură comercială şi intră în competenţa de soluţionare a Secţiei a II-a Civilă a Tribunalului Brașov în conformitate cu Hot. nr.9/2011 a Colegiului de Conducere al Tribunalului Brașov, singura secție civilă a instanței în cadrul căreia au fost înființate complete de judecată cu această specializare, demers permis de Legea nr.71/2011 inclusiv în lumina celor statuate de către ICCJ prin decizia nr.18/2016 pronunțată în interesul legii.

În subsidiar Curtea reţine că în lipsa acestei delimitări de competență materială funcțională realizată la nivelul Tribunalului Brașov prin hotărâre de colegiu, sau în ipoteza în care completul inițial investit cu soluționarea apelului aprecia că delimitarea astfel făcută este neconformă legii, acesta avea obligația de a reține cauza spre soluţionare indiferent dacă litigiul era unul civil în sensul vechiul Cod civil din 1864 sau comercial în accepțiunea Codului comercial din 1887, întrucât funcţionează în cadrul unei secţii civile a tribunalului şi a fost prima sesizată  (în realitate, existenţa şi caracterul obligatoriu al acestei hotărâri de colegiu sunt singurele motive pe care se poate sprijini o eventuală hotărâre de declinare de competenţă între cele două secţii civile ale Tribunalului Brașov, în lipsa acesteia neexistând niciun temei pentru refuzul de soluţionare a unei cauze civile lato sensu de către una dintre secţiile civile, respectiv de către secţia mai întâi sesizată).”

Domenii speta

Spete similare