Decizie emisă de Curtea de Conturi a României. Admisibilitatea contestării procesului verbal de control concomitent cu contestarea deciziei şi a încheierii prin care se stabilesc măsuri în sarcina conducătorului unităţii verificate.

 Decizie emisă de Curtea de Conturi a României. Admisibilitatea contestării procesului verbal de control concomitent cu contestarea deciziei şi a încheierii prin care se stabilesc măsuri în sarcina conducătorului unităţii verificate. Legalitatea măsurilor dispuse de Curtea de Conturi pentru sumele acordate cu titlu de spor de dispozitiv în anul 2014 şi în continuare.

 Art. 18 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ

Art. 30  alin. 1 din Legea nr. 330/2009

 Din interpretarea coroborată a art. 18 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ rezultă că instanţa de contencios administrativ este competentă să anuleze o operaţiune administrativă care a stat la baza emiterii unui act administrativ numai în situaţia în care această cerere este formulată concomitent cu solicitarea de anulare chiar a actului administrativ respectiv. În cauză, recurenta reclamantă a solicitat anularea Procesului verbal de constatare nr. 6344/28.05.2015 în cuprinsul cererii de chemare în judecată în care a solicitat şi anularea actelor administrative emise în baza acestui act de constatare, respectiv decizia nr. 34/26.06.2015 şi încheierea nr. VI/197/07.10.2015, astfel că această solicitare este admisibilă, prin raportare la normele generale ale legii contenciosului administrativ

Sporul de dispozitiv nu reprezintă un drept salarial „stabilite prin legi sau hotărâri ale Guvernului pentru funcţia respectivă pentru luna decembrie 2009” în sensul art. 6 alin. 1 din O.U.G. nr. 1/2010, ci reprezintă un drept salarial stabilit prin hotărâri judecătoreşti, astfel cum s-a arătat mai sus şi pentru care, ulterior acordării prin hotărâre irevocabilă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat, prin decizia 37/14.12.2009, că nu se cuvine funcţionarilor publici din administraţia publică locală, cu excepţia celor îşi desfăşoară activitatea în serviciile comunitare din subordinea consiliilor locale şi a prefecturilor, care au beneficiat de acest drept salarial şi înainte de transfer sau de detaşare din cadrul fostului Minister de  Interne.

Deliberând asupra recursului de faţă, constată:

Prin sentinţa civilă nr. 1084/CA/02.11.2016 pronunţată de Tribunalul Braşov – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost admisă excepţia inadmisibilităţii petitului 3 al cererii de chemare în judecată şi a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Judeţul A. în contradictoriu pârâţii Curtea de Conturi a României şi Camera de Conturi A..

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta UAT Judeţul A. a declarat recurs, în termenul legal, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei şi admiterea acţiunii.

În motivare, a arătat că soluţia de admitere a excepţiei inadmisibilităţii petitului 3 al cererii de chemare în judecată nu este corectă, deoarece prin Procesul verbal de constatare nr. 6344/28.05.2015, întocmit de către auditorii externi din cadrul Curţii de Conturi, s-a constatat că a fost acordată nejustificat indemnizaţia de dispozitiv, în anul 2014, funcţionarilor publici şi personalului contractual din cadrul aparatului de specialitate al Consiliului Judeţean A., iar aceste constatări au stat la baza emiterii deciziei nr. 34/2015. Or, această decizie reprezintă documentul de valorificare a raportului de control, astfel că este admisibilă solicitarea de anulare, soluţia contrară fiind lipsită de logică, în opinia sa.

Pe fond, recurenta a arătat că indemnizaţia de dispozitiv a fost reglementată de prevederile art. 13 din Legea nr. 138/1999, iar, în temeiul art. 9 alin. 4 din OUG nr. 63/2001, MAI a emis Ordinul nr. 275/2002, în sensul introducerii pct. 9.2, potrivit căruia „indemnizaţia de dispozitiv se acordă şi personalului civil ce-şi desfăşoară activitatea în domeniul administraţiei publice locale”. În plus, prin sentinţele civile pronunţate de Tribunalul Braşov nr. 3698/C/2007, 102/CA/2008, 709/M/2008, 169/CA/2008, 4380/CA/2007, 116/CA/2008, 372/CA/2007, 640/M/2008, 615/CA/2008, 327/CA/2009 şi 370/CA/2008, irevocabile, s-a dispus obligarea Judeţului A. la alocarea, calcularea şi plata drepturilor băneşti reprezentând indemnizaţie de dispozitiv de 25 % din salariul de bază, până la încetarea raportului de serviciu / contractelor de muncă.

În aceste condiţii, recurenta a considerat că neplata sporului de dispozitiv câştigat în instanţă, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009, ar echivala cu o încălcarea  principiului neretroactivităţii legii, consacrat de art. 6 alin. 1 Cod civil şi de art. 15 alin. 2 din Constituţie.

Recurenta a precizat că Legea nr. 330/2009 instituie un nou sistem de salarizare, cu norme juridice noi, iar toate actele juridice anterioare, emise în baza legii vechi, care nu îşi mai regăsesc temeiul în noua legislaţie, nu se mai aplică şi că sporurile şi drepturile salariale ale personalului bugetar pot fi acordate numai în situaţia în care acestea sunt reglementate prin legi speciale şi nu prin contracte colective de muncă. Cu toate acestea, recurenta a arătat că este imperativ principiul potrivit căruia, începând cu luna ianuarie 2010, noul salariu de bază trebuia să fie, din punct de vedere al valorii, cel corespunzător funcţiei avută în luna decembrie 2009, la care se adaugă sporurile, care se introduc în salariul de bază. Ca atare, fie că s-a inclus în salariul de bază sporul de dispozitiv, fie că s-ar fi acordat ca sumă compensatorie, cheltuielile bugetare tot ar fi fost efectuate, astfel că nu se poate susţine că s-a produs un prejudiciu, cât timp acordarea drepturilor salariale s-a făcut cu respectarea normelor juridice în vigoare la data respectivă.

Recurenta a arătat că art. 5 lit. a şi b din Legea nr. 330/2009 instituie principiul menţinerii salariului avut în plată la data de 31.12.2009, în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 7 alin. 2 şi art. 30 alin. 5 care stabilesc faptul că nicio persoană nu va suferi o diminuarea a veniturilor salariale.

Recurenta a mai susţinut că art. 1 din OUG nr. 103/2013 a stabilit că, salariul aferent anului 2014 se va calcula prin raportare la venitul aferent lunii decembrie 2013, iar OUG nr. 83/2014 a prevăzut că, referitor la anul 2015, salariul se va raporta la venitul aferent lunii decembrie 2014, „în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii”.

Recurenta a mai susţinut că decizia nr. 37/2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în procedura de soluţionare a recursului în interesul legii, nu poate fi avută în vedere la interpretarea dispoziţiilor Legii nr. 330/2009, deoarece la pronunţarea acesteia a fost avut în vedere exclusiv cadrul juridic anterior, respectiv Legea nr. 138/1999 şi, în plus, este ulterioară sentinţelor care au stat la baza plăţii sporului de dispozitiv. Or, recursul în interesul legii are caracter obligatoriu numai pentru viitor, efectele sale fiind aplicabile numai speţelor care apar ulterior momentului pronunţării sale, fiind lipsit de efecte juridice în raporturile juridice deja soluţionate, anterior pronunţării lui, în acord cu prevederile art. 330 ind. 7 Cod procedură civilă (vechi).

Recurenta a mai arătat că instanţa de fond a avut în vedere, la pronunţare, decizia Curţii Constituţionale nr. 1601/2011, însă aceasta se referă la art. 50 din Legea nr. 330/2009, respectiv vizează numai suplimentul postului, suplimentul treptei şi sporul de mobilitate, nefiind incidentă în cauză.

În drept a fost invocată aplicarea art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă şi nu au fost formulate cereri în probaţiune.

Cererea de recurs este scutită de obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru conform art. 30 din OUG nr. 80/2013.

Intimata pârâtă Curtea de Conturi, în nume propriu şi pentru Camera de Conturi A., prin întâmpinare formulată în condiţiile art. XV alin. 3 coroborat cu art. XVII alin. 3 din Legea nr. 2/2013 (filele 30-37), a solicitat respingerea recursului.

În susţinerea acestei poziţii procesuale, intimata a arătat că, în ceea ce priveşte soluţia dată de prima instanţă excepţiei inadmisibilităţii petitului privind anularea Procesului verbal de constatare nr. 6344/28.05.2015, aceasta este legală, deoarece acest act este un act de constatare, emis în conformitate cu prevederile art. 32 alin. 2 din Legea nr. 94/1992, iar, potrivit art. 2 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, nu are natura juridică a unui act administrativ, care să poată fi contestat distinct, ci este un act prealabil emiterii actului administrativ – decizia nr. 34/2015, menţinută prin încheierea nr. VI/197/07.10.2015.

În plus, potrivit dispoziţiilor pct. 227 din Regulamentul Curţii de Conturi „împotriva încheierii emise de comisia de soluţionare a contestaţiilor prevăzută la pct. 213, conducătorul entităţii verificate poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, în termen de 15 zile calendaristice de la data confirmării de primire a încheierii, în condiţiile legii contenciosului administrativ”, astfel că actul administrativ ce se contestă în cadrul unei acţiuni în contencios administrativ este încheierea emisă în urma soluţionării contestaţiei.

Pe fond, intimata a arătat că interpretarea dată de recurenta reclamantă hotărârilor judecătoreşti este în sensul că instanţa de judecată a acordat un drept perpetuu, lipsind de importanţă şi de efecte, în mod indirect, prevederile legale intervenite ulterior soluţionării cauzei. Or, această interpretare ar conduce la depăşirea de către instanţă a atribuţiilor puterii judecătoreşti, obligaţia de respectare a dispoziţiilor hotărârilor judecătoreşti subzistând numai pe perioada de aplicare a actului normativ ce a stat la baza pronunţării acelor hotărâri.

În ceea ce priveşte decizia Curţii Constituţionale nr. 1601/2011, intimata a arătat că din considerentele acesteia se desprinde principiul că funcţionarii publici şi personalul contractual care au beneficiat de un spor, recunoscut printr-o hotărâre judecătorească, nu se pot prevala de dreptul astfel recunoscut decât pe intervalul de timp în care a subzistat temeiul legal în baza căruia au fost pronunţate respectivele hotărâri, deoarece obligaţia angajatorului prin hotărâre judecătorească la plata unui spor prevăzut de lege nu echivalează cu transformarea hotărârii judecătoreşti în izvor de drept. În acelaşi sens, intimata a invocat decizia Curţii Constituţionale nr. 886/2009, precizând că, deşi Curtea Constituţională s-a pronunţat cu privire la o categorie de drepturi salariale diferită de cea din prezenta cauză, raţionamentul este identic şi în privinţa indemnizaţiei de dispozitiv, deoarece aceasta este tot un drept salarial suplimentar.

Intimata a mai arătat că indemnizaţia de dispozitiv este un venit salarial care, până la data intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009, era reglementat prin lege numai pentru personalul din instituţiile din sectorul de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, în condiţiile art. 1 şi 13 din Legea nr. 138/1999, nu şi pentru personalul consiliilor judeţene.

De asemenea, intimata a invocat faptul că recurenta omite faptul că aceste norme au fost abrogate prin Legea nr. 330/2009, astfel că nu mai poate produce efecte după 01.01.2010, prevederile art. 3 lit. c) şi d) din acest act normativ stabilind expres faptul că la stabilirea salariilor se au în vedere numai sporurile dobândite în mod legal de către salariaţi şi că salariaţii beneficiază de remuneraţie egală pentru muncă de valoare egală pe baza principiilor şi normelor unitare privind stabilirea şi acordarea drepturilor salariale personalului din sectorul bugetar.

În plus, intimata a arătat că dispoziţiile art. 30 şi art. 5 lit. a) şi b) din Legea nr. 330/2009 trebuie interpretate prin raportare la alin. 1 al aceluiaşi articol şi care se referă la „sporurile acordate prin legi sau hotărâri ale Guvernului”. Principiile pe care le invocă recurenta reclamantă trebuie interpretate coroborat şi avându-se în vedere supremaţia legii, în sensul că drepturile de natură salarială se stabilesc numai prin norme juridice de forţa legii.

Intimata a mai susţinut că, potrivit art. 30 alin. 1 din Legea nr. 330/2009 „începând cu 1 ianuarie 2010, sporurile, acordate prin legi sau hotărâri ale Guvernului, şi, după caz, indemnizaţiile de conducere, care potrivit legii făceau parte din salariul de bază, din soldele funcţiilor de bază, respectiv din indemnizaţiile lunare de încadrare, prevăzute în notele din anexele la prezenta lege, se introduc în salariul de bază, în soldele funcţiilor de bază, respectiv în indemnizaţiile lunare de încadrare corespunzătoare funcţiilor din luna decembrie 2009, atât pentru personalul de execuţie, cât şi pentru funcţiile de conducere”, iar în anexele I/3 şi III/3 din acelaşi act normativ prevăd că în coeficientul „bază” sunt cuprinse sporul de dispozitiv, iar dispoziţiile art. 18.23 din aceeaşi lege nu mai prevăd acest spor distinct, el fiind considerat inclus în salariul de bază al persoanelor care au beneficiat în temeiul legii de acest drept. 

Intimata a arătat că este lipsită de temei susţinerea recurentei că această sumă se putea acorda şi ca sumă compensatorie, în condiţiile în care art. 6 alin. 1 din OUG nr. 1/2010 stabileşte expres posibilitatea acordării sumelor compensatorii numai în situaţia în care salariul stabilit conform dispoziţiilor Legii nr. 330/2009 este mai mic decât cel avut în luna decembrie 2009.

Intimata a mai precizat că este greşită interpretarea dată de recurentă prevederilor art. 1 din OUG nr. 103/2013 şi ale art. 1 din OUG nr. 83/2014, deoarece acestea fac referire la menţinerea salariilor stabilite în conformitate cu prevederile legale.

În ceea ce priveşte interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 37/2009, aceasta este obligatorie, în condiţiile în care drepturile salariale pretinse sunt aferente unei perioade ulterioare acestei decizii, iar această interpretare nu aduce atingere nici autorităţii de lucru judecat de care beneficiază sentinţele evocate, acestea producându-şi efectul până la intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009.

În opinia intimatei, în raport de această decizie, dispoziţiile Legii nr. 330/2009 trebuie interpretate în sensul că acordarea sporului de dispozitiv este posibilă numai pentru salariaţii care au beneficiat de acest spor în temeiul legii, legiuitorul excluzând posibilitatea menţinerii lui pentru viitor în cazul salariaţilor care au beneficiat de acest drept în temeiul unei hotărâri judecătoreşti.

Recurenta reclamantă nu a formulat răspuns la întâmpinare, în condiţiile art. XVI alin. 2 coroborat cu art. XVII alin. 3 din Legea nr. 2/2013.

Părţile nu au mai solicitat administrarea altor probe noi în recurs.

Analizând recursul declarat de reclamanta UAT Judeţul A., prin prisma dispoziţiilor art. 488 Cod procedură civilă, curtea reţine următoarele:

Recurenta reclamantă invocă drept prim motiv de reformare a sentinţei primei instanţe greşita soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii petitului 3 al cererii de chemare în judecată privind anularea Procesului verbal de constatare nr. 6344/28.05.2015, motiv care se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 5 Cod procedură civilă şi care este fondat.

Astfel, prima instanţă a reţinut că Procesul verbal de constatare nr. 6344/28.05.2015 contestat nu este act administrativ în sensul dispoziţiile art. 2 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 554/2004 şi că, din acest considerent, excepţia inadmisibilităţii este fondată.

Curtea nu poate valida cele statuate de către prima instanţă, deoarece, deşi aceasta a reţinut corect natura juridică a procesului verbal contestat, aceea de operaţiune prealabilă emiterii actului administrativ, nu a avut în vedere la soluţionarea excepţiei dispoziţiile art. 18 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ potrivit cărora „instanţa, soluţionând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă”, respectiv „instanţa este competentă să se pronunţe (…) şi asupra legalităţii operaţiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecăţii”.

Or, din interpretarea coroborată a acestor dispoziţii rezultă că instanţa de contencios administrativ este competentă să anuleze o operaţiune administrativă care a stat la baza emiterii unui act administrativ numai în situaţia în care această cerere este formulată concomitent cu solicitarea de anulare chiar a actului administrativ respectiv.

În cauză, recurenta reclamantă a solicitat anularea Procesului verbal de constatare nr. 6344/28.05.2015 în cuprinsul cererii de chemare în judecată în care a solicitat şi anularea actelor administrative emise în baza acestui act de constatare, respectiv decizia nr. 34/26.06.2015 şi încheierea nr. VI/197/07.10.2015, astfel că această solicitare este admisibilă, prin raportare la normele generale ale legii contenciosului administrativ.

Nu poate fi reţinut argumentul intimatei pârâte în sensul că dispoziţiile pct. 227 din Regulamentul Curţii de Conturi stabilesc faptul că actul administrativ ce se contestă în cadrul unei acţiuni în contencios administrativ care vizează actele Curţii de Conturi este încheierea emisă în urma soluţionării contestaţiei.

Pe de o parte, acest text nu exclude aplicarea dispoziţiilor legii generale a contenciosului administrativ, astfel că, pe lângă solicitarea de anulare a actului administrativ propriu-zis, încheierea de soluţionare a contestaţiei, se poate solicita şi anularea operaţiunilor administrative prealabile.

Pe de altă parte, legea contenciosului administrativ este o lege organică, potrivit dispoziţiilor art. 73 alin. 3 lit. k) din Constituţie, astfel că are forţă juridică superioară în raport cu Regulamentul Curţii de Conturi.

Recurenta reclamantă mai invocă drept motiv de reformare a sentinţei primei instanţe şi greşita aplicare a legii, motiv care se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, dar care nu este fondat.

Astfel, în fapt, Curtea reţine că, în urma controlului efectuat de pârâta Curtea de Conturi a României prin Camera de Conturi A. la recurenta reclamată UAT Judeţul A., a fost emisă decizia nr. 34/26.06.2015 (filele 16-19 vol. I dosar tribunal) prin care la punctul al II-lea  pct. 1 s-a stabilit obligaţia ordonatorului de credite de a lua măsuri pentru stabilirea întinderii prejudiciului adus bugetului Judeţului A. prin efectuarea de plăţi, fără bază legală, în anul 2014 şi în continuare, către personalul contractual şi funcţionarii publici a unor venituri de natura indemnizaţiei de dispozitiv şi pentru recuperarea acestuia, precum şi pentru determinarea obligaţiilor aferente veniturilor plătite.

Prima instanţă a constatat, cu privire la sporul de dispozitiv că acesta a fost acordat de entitatea administrativă în baza sentinţelor judecătoreşti depuse la dosar, dar că aceste hotărâri au fost pronunţate avându-se în vedere anumite dispoziţii legale în vigoare la acel moment şi că, odată cu apariţia Legii nr. 330/2009 şi, ulterior, a Legii nr. 284/2010, este evident că toate persoanele vizate de acest act normativ trebuie să se supună legii salarizării unitare, în acest sens fiind şi Decizia nr. 1601/2010 a Curţii Constituţionale.

Recurenta – reclamantă a invocat, în esenţă, drept motiv principal de constatare a nelegalităţii sentinţei primei instanţe faptul că neplata sporului de dispozitiv câştigat în instanţă, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009, ar echivala cu o încălcare a principiului neretroactivităţii legii, consacrat de art. 6 alin. 1 Cod civil şi de art. 15 alin. 2 din Constituţie, că nu au fost avute în vedere dispoziţiile art. 5 lit. a) şi b) din Legea nr. 330/2009 care instituie principiul menţinerii salariului avut în plată la data de 31.12.2009 şi că decizia nr. 37/2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în procedura de soluţionare a recursului în interesul legii, nu poate fi avută în vedere la interpretarea dispoziţiilor Legii nr. 330/2009

Instanţa nu poate reţine însă niciuna dintre aceste apărări.

Curtea reţine că potrivit art. 30  alin. 1 din Legea nr. 330/2009 în salariul de bază stabilit pentru fiecare categorie de funcţionari sunt incluse toate sporurile acordate prin legi sau hotărâri ale Guvernului, astfel că, de la data de 01.01.2010 nu mai era posibilă acordarea altor sporuri, decât cele expres prevăzute de acest act normativ, astfel cum a reţinut, în mod corect şi prima instanţă.

În plus, sporul de dispozitiv, era recunoscut potrivit art. 13 din Legea nr. 138/1999, aşa cum a fost interpretat şi prin decizia 37/14.12.2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, doar pentru funcţionarii publici şi personalul contractual care îşi desfăşoară activitatea în cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor şi în instituţiile publice din subordinea ministerului, precum şi personalului care îşi desfăşoară activitatea în serviciile comunitare din subordinea consiliilor locale şi a prefecturilor care au beneficiat de acest drept salarial şi înainte de transfer sau de detaşare din cadrul fostului Minister de  Interne, ceea ce nu s-a dovedit în speţă. De altfel, funcţionarii din cadrul recurentei au fost în situaţia de a formula cereri de chemare în judecată pentru recunoaşterea acestui spor, astfel că este evident că el nu era prevăzut de lege pentru această categorie de personal, hotărârile judecătoreşti evocate fiind pronunţate înainte de pronunţarea deciziei Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie, cu rol de unificare a practicii judiciare. 

Conform art. 517 alin. 4 Cod procedură civilă dezlegarea de drept dată de ICCJ prin decizia pronunţată de instanţe în procedura recursului în interesul legii este obligatorie. În plus, această decizie vizează drepturile reglementate de Legea nr. 138/1999 – sporul de dispozitiv, drepturi care au fost însă modificate prin Legea nr. 330/2009, astfel că succesiunea în timp a legii şi a deciziei instanţei supreme nu reprezintă un argument valid.

Curtea mai reţine că, potrivit notei 1 din Anexa III.3 aplicabilă salariaţilor din aparatul de specialitate al recurentei reclamante, în coeficientul prevăzut în coloana "Bază" sunt cuprinse salariul de merit, sporul de stabilitate, sporul de dispozitiv.

Prin urmare, din acest text rezultă în mod evident faptul că salariul de bază aşa cum este reglementat prin noua lege cuprinde deja sporul de dispozitiv (acolo unde este cazul), astfel că acesta nu mai are individualitate şi în nici un caz nu trebuie adăugat din nou de fiecare instituţie angajatoare, pentru că altfel s-ar ajunge la o dublă includere a acestuia.

 Norma de principiu reglementată de art. 3 lit. c) din Legea nr. 330/2009 îşi găseşte  aplicarea potrivit soluţiilor tehnice prevăzute de lege în condiţiile unui alt principiul, respectiv acela al supremaţiei legii. 

Dispoziţiile art. 5 lit. a) şi b) din Legea nr. 330/2009 care instituie principiul menţinerii salariului avut în plată la data de 31.12.2009 şi cele ale art. 7 alin. 2 şi art. 30 alin. 5 din acelaşi act normativ care stabilesc faptul că nici o persoană nu va suferi o diminuare a veniturilor salariale sunt pe deplin aplicabile salariaţilor instituţiei intimate, însă, potrivit art. 6 alin. 1 din O.U.G. 1/2010, suma compensatorie se acordă în cazul în care drepturile salariale determinate în conformitate cu Legea-cadru nr. 330/2009 şi cu această ordonanţă de urgenţă sunt mai mici decât cele stabilite prin legi sau hotărâri ale Guvernului pentru funcţia respectivă pentru luna decembrie 2009. 

Or, astfel cum s-a arătat mai sus sporul de dispozitiv nu reprezintă un drept salarial „stabilite prin legi sau hotărâri ale Guvernului pentru funcţia respectivă pentru luna decembrie 2009” în sensul art. 6 alin. 1 din O.U.G. nr. 1/2010, ci reprezintă un drept salarial stabilit prin hotărâri judecătoreşti, astfel cum s-a arătat mai sus şi pentru care, ulterior acordării prin hotărâre irevocabilă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat, prin decizia 37/14.12.2009, că nu se cuvine funcţionarilor publici din administraţia publică locală, cu excepţia celor îşi desfăşoară activitatea în serviciile comunitare din subordinea consiliilor locale şi a prefecturilor, care au beneficiat de acest drept salarial şi înainte de transfer sau de detaşare din cadrul fostului Minister de  Interne, ceea ce nu s-a dovedit în speţă.

Pentru anul 2014, vizat de Curtea de Conturi în verificările sale, Curtea reţine că, faţă de succesiunea legilor de salarizare a personalului bugetar, veniturile aferente anului 2011 se raportează la venitul aferent lunii octombrie 2010 (art. din Legea nr. 284/2010), veniturile aferente anului 2012 se raportează la venitul aferent lunii decembrie 2011 (art. 1 alin. 1 din OUG nr. 80/2010 aprobată cu modificări prin Legea nr. 283/2011), veniturile aferente anului 2013 se raportează la venitul aferent lunii decembrie 2012 (art. 1 din OUG nr. 84/2012), iar veniturile aferente anului 2014 se raportează la venitul aferent lunii decembrie 2013, astfel că cele reţinute anterior produc efecte asupra modului de calcul a salariilor aferente perioadei analizate.

Referitor la hotărârile judecătoreşti invocate în cauză, Curtea reţine că acestea nu pot produce efecte după data intrării în vigoare a actului normativ privind salarizarea unitară a personalului plătit din fondurile publice – Legea nr. 330/2009, act normativ care a abrogat modalitatea de salarizare anterioară a funcţionarilor publici/personalul contractual angajaţi/angajat ai/al recurentei, chiar dacă în cuprinsul acestor hotărâri judecătoreşti s-a menţionat plata sporului de dispozitiv „până la încetarea raporturilor de muncă”, „până la încetarea raporturilor de serviciu”, respectiv „şi în continuare”.

O altă interpretare ar duce la încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat, deoarece prin aceste hotărâri judecătoreşti s-ar ajunge la acordarea aptitudinii de reglementare de drepturi de către puterea judecătorească, aptitudine ce reprezintă însă atributul exclusiv al legiuitorului, instanţele fiind îndreptăţite numai să verifice dacă actele administrative emise în aplicarea acestor legi respectă drepturile acordate de legiuitor.

Nu se încalcă puterea de lucru judecat a acestor hotărâri, deoarece efectele hotărârilor judecătoreşti nu se pot întinde după momentul abrogării actelor normative care au stat la baza pronunţării lor, sens în care Curtea reţine considerentele deciziei nr. 1601/09.12.2010 a Curţii Constituţionale prin care s-a statuat în sensul constituţionalităţii dispoziţiilor art. 50 din Legea nr. 330/2009. („Autoritatea de lucru judecat de care se bucură o hotărâre judecătorească în ceea ce priveşte obligarea autorităţii publice la plata unui spor este una absolută pe toată durata de aplicare a prevederii legale în baza căreia subzistă o atare obligaţie a autorităţii publice. Încetarea obligaţiei legale de plată a sporului este determinată de survenirea unui eveniment legislativ care suprimă textul în baza căruia a fost acordat sporul în cauză, aspect ce nu contravine cu nimic autorităţii lucrului judecat văzut ca garanţie a principiului neretroactivităţii legii” pct. I alin. ultim din decizie).

Nu se încalcă nici principiul neretroactivităţii legii, aşa cum susţine recurenta, deoarece dispoziţiile Legii nr. 330/2009 nu se aplică retroactiv, cuantumul salariului personalului angajat în anul 2014 fiind determinat de dispoziţiile legale în vigoare în intervalul de timp pentru care se calculează. Dimpotrivă, dacă s-ar admite argumentul recurentei, în sensul că sporul câştigat prin hotărâre judecătorească pronunţată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009, act normativ care nu îl mai prevede distinct, nu poate fi înlăturat printr-o lege ulterioară, ar însemna a limita prerogativa puterii executive de determinare a cheltuielilor bugetare cu salariul personalului bugetar, ceea ce nu este posibil, faţă de principiul separaţiilor puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. 4 din Constituţie.

Nu poate fi avut în vedere nici argumentul recurentei referitor la greşita reţinere, de către prima instanţă, a considerentelor deciziei nr. 1601/09.12.2010 a Curţii Constituţionale, în condiţiile în care aceasta vizează doar suplimentul postului, suplimentul treptei şi sporul de mobilitate, deoarece acestea au fost reiterate, prin trimitere, în cuprinsul deciziei nr. 885/2012 a Curţii Constituţionale, care a vizat tocmai sporul de dispozitiv. De altfel, raţionamentul Curţii de Conturi este unul general şi vizează toate sporurile, indiferent de denumirea dată acestora de legiuitor.

Pentru toate aceste considerente, constatând incidenţa art. 496 Cod procedură civilă, curtea va admite recursul declarat de recurenta reclamantă UAT Judeţul A. împotriva sentinţei civile nr. 1084/CA/02.11.2016 pronunţată de Tribunalul Braşov – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pe care o va casa numai în parte, respectiv cu privire la soluţia dată asupra excepţiei inadmisibilităţii petitului privind anularea Procesului verbal de constatare nr. 6344/28.05.2015 şi, în rejudecare, în condiţiile art. 20 alin. 3 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, va respinge această excepţie, menţinând restul dispoziţiilor sentinţei ca fiind legale şi temeinice.

Nefiind solicitate cheltuieli de judecată

Domenii speta

Spete similare