Întreruperea curgerii termenului de prescripție extinctivă. Constituirea de parte civilă în procesul penal. Art. 16 alin. 1 lit. b din Decretul nr. 167/1958.

Decizie 488A din 09.03.2017


Domeniu: Prescripţii

Întreruperea curgerii termenului de prescripție extinctivă. Constituirea de parte civilă în procesul penal. Art. 16 alin. 1 lit. b din Decretul nr. 167/1958.

Apelantul-reclamant s-a constituit parte civilă în procesul penal împotriva tuturor celor trei intimaţi-pârâţi din prezenta cauză iar, în opinia instanţei de apel, această constituire de parte civilă este o adevărată cerere de chemare în judecată alăturată plângerii penale, de natură a întrerupe cursul termenului de prescripţie, conform art.16 alin.1 lit.b din Decretul nr.167/1958, potrivit cu care prescripţia se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţă judecătorească ori la un organ de arbitraj necompetent.

(Decizia civilă nr.488A/09.03.2017, Dosar 20439/3/2014*)

I. Hotărârea primei instanţe:

Prin sentinţa civilă nr. 6415/14.10.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VI-a Civilă, în dosarul nr. 20439/3/2014*, instanţa a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul D.J.M. împotriva pârâţilor I SRL, A.R.C.O. I SRL şi D.T. ca prescrisă.

În motivare, instanţa a reţinut că, potrivit susţinerilor reclamantului din cuprinsul cererii de chemare în judecată, acesta a comandat la data de 22.07.2007 printr-un mesaj electronic construirea unei case cu osatura din lemn ce urma să fie amplasată în Franţa. Conform susţinerilor reclamantului din răspunsul la întâmpinare, această comandă a fost transmisă pe adresa de poştă electronică a pârâtului D.T.

Reclamantul a achitat în luna august 2007 în conturile pârâtei I SRL, în trei tranşe, suma de 33 380 euro, cu titlu de preţ, iar în luna martie 2008 a mai achitat, cu acelaşi titlu, şi suma de 13 093,47 euro.

Între părţile litigante nu a fost încheiat un contract scris, înscrisul constatator al contractului nr. 82 din 29.06.2007, nefiind semnat de reclamant.

Ca efect al deciziei civile nr. 190 din 01.02.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a V-a Civilă, instanţa s-a considerat învestită cu soluţionarea a trei acţiuni civile având acelaşi obiect îndreptate împotriva aceloraşi pârâţi şi având drept cauză răspunderea civilă contractuală, răspunderea civilă delictuală şi îmbogăţirea fără justă cauză.

Întrucât cererea de chemare în judecată are drept temei un raport juridic născut anterior intrării în vigoare a noului C.civ., a apreciat instanţa că litigiul se soluţionează prin aplicarea prevederilor Codului civil din 1864, Codului comercial şi celor ale Decretului nr. 167/1958, conform art. 3 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.

Instanţa a apreciat nefondată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, având în vedere că reclamantul a susţinut că a avut raporturi contractuale cu fiecare din subiectele de drept chemate în judecată, că fiecare din acestea a săvârşit o faptă ilicită ce a avut drept consecinţă lipsirea reclamantului de sumele de bani pretinse prin acţiune şi şi-a mărit patrimoniile cu părţi din sumele de bani pe care reclamantul le-a achitat în contul pârâtei I SRL. În opinia instanţei, pentru a se reţine existenţa calităţii procesuale pasive ca o condiţie pentru exercitarea acţiunii civile în justiţie este suficient ca reclamantul să afirme existenţa legăturii contractuale, a faptului ilicit săvârşit de pârâţi şi a sporirii patrimoniului acestora, proba acestor aspecte fiind necesară numai pentru analizarea temeiniciei acţiunii.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a reţinut că termenul de prescripţie aplicabil tuturor celor trei acţiuni exercitate în acest litigiu este termenul general de prescripţie prevăzut de art. 1 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958 şi are o durată de 3 ani. Durata acestui termen se calculează în conformitate cu dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 pentru toate acţiunile exercitate de reclamant împotriva pârâţilor în cadrul acestui dosar.

Instanţa a apreciat că termenul de prescripţie al dreptului material a început să curgă în privinţa acţiunilor întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, răspunderea civilă contractuală şi îmbogăţirea fără justă cauză, pentru suma de 49.473 de euro cel mai târziu la data de 03.11.2009, a doua zi după data la care trebuia semnat contractul privind construcţia casei, aşa cum rezultă din procesul-verbal din data de 30.10.2009, iar pentru suma de 20.438 de euro cel mai târziu la data de 01.10.2009, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 1887 teza a II-a C. civ.

Cursul celor trei termene de prescripţie corespunzătoare celor trei acţiuni exercitate de reclamant nu a fost nici suspendat, nici întrerupt. Reclamantul nu a probat că s-ar fi constituit parte civilă în procesul penal ce a făcut obiectul dosarului penal nr. 21019/ P/ 2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti şi oricum acest dosar a vizat doar unul din pârâţi, respectiv pârâtul D.T.

Dreptul la acţiunea având ca obiect plata dobânzii legale a fost apreciat şi el prescris, urmare a caracterului accesoriu al cererii având ca obiect plata dobânzii legale şi în conformitate cu prevederile art. 1 alin. 2 din Decretul nr. 167/ 1958.

Cum prezenta cerere de chemare în judecată a fost introdusă la data de 29.07.2013, instanţa a apreciat că termenul de prescripţie pentru exercitarea celor trei acţiuni civile era deja împlinit la data depunerii cererii de chemare în judecată, astfel încât excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a fost admisă în ceea ce priveşte toate acţiunile ce formează obiectul acestui dosar, respectiv cea întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, cea întemeiată pe răspunderea civilă contractuală şi cea întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză.

II. Apelul declarat:

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul D.J.M., solicitând schimbarea în parte a hotărârii atacate în sensul respingerii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, al reţinerii cauzei spre soluţionare şi, pe fond, admiterea cererii astfel cum a fost precizată şi completată, respectiv: obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 49.473 euro reprezentând suma achitată de reclamant pentru construirea casei, actualizată cu rata dobânzii de referinţă stabilită de BNR, de la data de 03.04.2011 şi până la data plăţii efective; obligarea la plata sumei de 8905,14 euro, respectiv a sumei de 2968,38 euro/an, reprezentând dobânda legală, pentru perioada 03.04.2011-03.04.2014; obligarea la plata sumei de 20.438 euro reprezentând cheltuieli făcute cu deplasarea în România a reclamantului şi a reprezentantului legal; cu cheltuieli de judecată fond şi apel.

În motivare, apelantul-reclamant a arătat în esenţă că hotărârea este lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea greşită a art.16 din Decretul nr.167/1958. Învederează că în cauză a existat un caz de întrerupere legală a termenului de prescripţie pe toată durata cât s-au făcut cercetări penale în dosarul nr.20109/P/2009 (17.12.2009-01.06.2011), în care reclamantul s-a constituit parte civilă împotriva tuturor celor trei pârâţi. Plângerea penală a fost formulată la data de 17.12.2009 şi soluţionată definitiv şi irevocabil la 01.06.2011 de instanţa de judecată, prin respingerea plângerii împotriva rezoluţiei parchetului. Cum acţiunea a fost depusă la 29.07.2013, rezultă că nu a fost depăşit termenul de prescripţie de 3 ani.

În drept, au fost invocate prevederile art.480 alin.3 Cpc, art.16, 17 din Decretul nr.167/1958.

Prin apelul formulat, nu au fost solicitat probe.

III. Apărările formulate:

Intimaţii-pârâţi au depus la dosar întâmpinări, prin care au solicitat respingerea apelului ca nefondat, menţinerea sentinţei ca temeinică şi legală şi obligarea apelantului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, intimaţii-pârâţi au arătat în esenţă că, în cauză, termenul de prescripţie a început să curgă pentru suma de 49.473 euro cel mai târziu la data de 03.11.2009, când trebuia semnat contractul privind construcţia casei, astfel cum rezultă din procesul-verbal încheiat la 30.10.2009, fiind împlinit la data de 03.11.2012. Or, cererea a fost introdusă ulterior, la data de 29.07.2013.

În opinia intimaţilor-pârâţi, cursul prescripţiei nu a fost întrerupt, întrucât art.16 din Decretul nr.167/1958 nu enumeră printre cazurile de întrerupere introducerea unei plângeri penale şi constituirea de parte civilă în procesul penal. Un astfel de efect poate să îl aibă doar o cerere de chemare în judecată sau de arbitrare.

Intimaţii-pârâţi D.T. şi A.R.C.O. I SRL au mai arătat că nu sunt subiecte ale raportului juridic de drept material dedus judecăţii, neexistând raporturi juridice între aceştia şi apelant.

Intimatul D.T. a învederat că toate demersurile pe care le-a efectuat au fost realizate în numele şi pentru societatea ale cărei interese le-a reprezentat, iar nu în nume personal ori pentru folos personal.

Intimata A.R.C.O. I SRL a arătat că, pentru executarea obligaţiilor căzute în sarcina sa, I SRL a înţeles să îi subcontracteze parţial lucrarea, sens în care s-a procedat la semnarea contractului de furnizare produse şi prestări servicii nr.83/02.07.2007.

În drept, au invocat prevederile art.205 Cpc, art.3, art.8, art.16 din Decretul nr.167/1958.

În probaţiune, au solicitat proba cu înscrisuri.

IV. Răspunsul la întâmpinare:

Apelantul-reclamant a depus răspuns la întâmpinare, prin care a reiterat cele expuse în cadrul cererii de apel, arătând în plus că cei trei pârâţi chemaţi în judecată au calitate procesuală pasivă, fiind respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, iar împotriva acestei soluţii nu s-a formulat apel.

V. Aspecte procedurale în apel:

Curtea a respins ca neconcludente probele cu interogatoriu şi martori, solicitate de apelantul-reclamant, şi a luat act că intimaţii-pârâţi nu au solicitat probe noi în apel.

VI. Soluţia instanţei de apel:

Curtea constată că prima instanţă a respins cererea ca prescrisă, reţinând că nu a operat o întrerupere a cursului prescripţiei, în condiţiile în care apelantul-reclamant nu s-a constituit parte civilă în procesul penal şi, oricum, plângerea penală l-a vizat doar pe unul dintre pârâţi, respectiv pe Drăguşanu Traian.

În ceea ce priveşte momentul de debut al termenului de prescripţie şi prevederile legale incidente, Curtea observă că nu există divergenţă între părţi şi nici critici raportate la cele reţinute de prima instanţă. Prin urmare, Curtea va reţine că termenul de prescripţie de 3 ani, reglementat de art.3 alin.1 din Decretul nr.167/1958, a început să curgă pentru sumele solicitate de la data de 03.11.2009, respectiv 01.10.2009.

Astfel cum reiese din înscrisurile existente la dosar (f. 27-31 dosar nr.20439/3/2014 al CAB- Secţia a V-a), plângerea penală formulată de apelantul-reclamant i-a vizat pe toţi cei trei intimaţi-pârâţi din prezenta cauză, iar în cuprinsul acesteia s-au menţionat expres următoarele: „sub aspectul prejudiciului cauzat prin săvârşirea infracţiunii de cei trei făptuitori, înţelegem să ne constituim parte civilă cu suma de 122.827,08 euro inclusiv TVA, la care se vor adăuga penalităţile de întârziere aferente, reprezentând prejudiciu material efectiv suferit de subsemnatul prin achitarea serviciilor prestate de cei trei făptuitori”.

Reiese, aşadar, din cuprinsul acestei plângeri penale că apelantul-reclamant s-a constituit parte civilă în procesul penal împotriva tuturor celor trei intimaţi-pârâţi din prezenta cauză iar, în opinia instanţei de apel, această constituire de parte civilă este o adevărată cerere de chemare în judecată alăturată plângerii penale, de natură a întrerupe cursul termenului de prescripţie, conform art.16 alin.1 lit.b din Decretul nr.167/1958, potrivit cu care prescripţia se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţă judecătorească ori la un organ de arbitraj necompetent.

Prin urmare, la momentul înregistrării plângerii penale însoţite de constituirea de parte civilă (17.12.2009) a avut loc întreruperea cursului prescripţiei extinctive, iar o nouă prescripţie de 3 ani a început să curgă la data definitivării soluţiei în dosarul penal, respectiv la 01.06.2011, când a fost pronunţată sentinţa penală nr.629 de către Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, în dosarul nr.10426/299/2011, prin care s-a respins plângerea împotriva rezoluţiei procurorului de neîncepere a urmăririi penale (f. 135-136 dosar TMB nr.20439/3/2014). Acest termen s-ar fi împlinit la data de 01.06.2014, însă, astfel cum reiese din actele dosarului, reclamantul a înregistrat cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar anterior, la 29.07.2013 (f. 62 dosar Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti).

Pe cale de consecinţă, Curtea apreciază nelegală soluţia primei instanţe de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi de respingere a cererii ca prescrise.

Conform art.480 alin.3 teza I Cpc, în cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va rejudeca procesul, evocând fondul.

Având în vedere aceste prevederi legale, faptul că soluţia primei instanţe este nelegală, că aceasta nu a soluţionat fondul şi că, în cauză, a mai avut loc o trimitere spre rejudecare, Curtea, văzând şi prevederile art.480 alin.3 teza III Cpc, conform cărora trimiterea spre rejudecare poate fi dispusă o singură dată în cursul procesului, va admite apelul, va anula în parte sentinţa civilă apelată, în ceea ce priveşte soluţia pronunţată asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, pe care o va respinge ca neîntemeiată, şi va proceda, prin prezenta decizie, la rejudecarea cauzei pe fond.

Procedând astfel, Curtea reţine că, în fapt, la data de 22.07.2007, reclamantul a comandat reprezentantului SC I SRL, D.T., construirea unei case cu osatură de lemn, aspect care reiese din susţinerile convergente ale părţilor (f. 2, 92 dosar Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti).

În vederea executării acestei lucrări, reclamantul a virat în conturile pârâtei I SRL sumele de 15.000 Euro, 12.500 Euro, 5880 Euro şi 13.090 Euro, la datele de 04.07.2007, 22.08.2007, respectiv 25.03.2008, conform dovezilor de la dosar (f. 19-24 dosar Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti). De asemenea, la data de 23.05.2008, pârâtul D.T. a primit de la reclamant suma de 3000 Euro în numerar, pentru transportul construcţiei în Franţa, fiind întocmită în acest sens o chitanţă olografă (f. 51 dosar Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti).

Construcţia nu a fost predată reclamantului, motiv pentru care acesta a formulat cererea de chemare în judecată ce formează obiectul prezentului dosar. Astfel cum reiese din precizările şi completările ulterioare, precum şi din solicitările formulate prin intermediul apelului, pretenţiile reclamantului sunt următoarele: suma de 49.473 Euro achitată de reclamant pentru construirea casei, dobânda legală aferentă şi suma de 20.438 Euro reprezentând cheltuieli efectuate de reclamant şi reprezentantul său pentru deplasările în România. De asemenea, reclamantul a invocat, în susţinerea acestor pretenţii, trei temeiuri de drept: răspunderea civilă contractuală, răspunderea civilă delictuală şi îmbogăţirea fără justă cauză. Având în vedere că, cel puţin la nivel aparent, aceste temeiuri se exclud reciproc, Curtea apreciază că, prealabil analizării condiţiilor în care pot opera, este necesar să se determine dacă între părţi a fost încheiat în mod valabil un contract.

În cadrul acestei analize, Curtea porneşte tocmai de la susţinerile părţilor, din cuprinsul acestora reieşind, fără îndoială, că între reclamant şi SC I SRL a fost încheiat în mod valabil un contract de antrepriză.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a arătat că a comandat construirea unei case cu osatura de lemn, a remis mai multe tranşe de bani în vederea achitării preţului, plăţi efectuate în baza unei comenzi electronice, iar părţile stabiliseră pentru finalizarea construcţiei un prim termen la data de 15.10.2007. De asemenea, reclamantul a făcut vorbire despre un proiect şi înţelegeri olografe între părţi.

Pe de altă parte, prin întâmpinarea formulată la fond (f. 91-96 dosar Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti), pârâta I SRL a arătat că exista un acord de voinţă în acest sens.

Susţinerile părţilor sunt confirmate şi de înscrisurile administrate în cauză, respectiv: procesul-verbal încheiat între acestea la data de 30.10.2009 (f. 11-12 dosar Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti) din care reiese că a existat un acord de voinţă în sensul construirii unei case de lemn; declaraţia dată în faţa organelor penale de către D.T., în calitate de administrator al SC I SRL, prin care acesta a făcut referire la contractul de execuţie şi la convenţia verbală intervenită între părţi (f. 2, 92 dosar Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti); adresa emisă de reclamant, în care acesta face vorbire despre ofertele pe mail, termenul contractual, reînnoirea contractului, angajamentele asumate şi nerespectarea celor convenite (f. 25 dosar Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti); procesul-verbal din 25.07.2009, încheiat între părţi, prin care se face referire la angajamentele convenite (f. 30 dosar Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti);  procesul-verbal încheiat între părţi la 12.08.2009, prin care s-au convenit noi condiţii de plată a restului de bani (f. 29-30 dosar Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti); corespondenţa amplă purtată între părţi, din care reiese că între acesta a existat o înţelegere în sensul construirii unei case de lemn (f.72-119 dosar Tribunal nr.20439/3/2014).

De asemenea, existenţa unei înţelegeri între părţi reiese şi din actele întocmite de organele de urmărire penală, respectiv rezoluţia Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti din data de 07.12.2010 şi referatul cu propunere de neîncepere a urmăririi penale din 29.07.2010 (f. 9-10, 44-46 dosar Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti), precum şi din sentinţa civilă nr.629/01.06.2011, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr.10426/299/2011, prin care a fost respinsă plângerea formulată împotriva rezoluţiei procurorului, reţinându-se că nu s-a demonstrat întrebuinţarea unor mijloace frauduloase la încheierea contractului sau pe parcursul executării sale.

Din toate acestea rezultă că între reclamant, în calitate de beneficiar, şi pârâta I SRL, în calitate de antreprenor, a fost încheiat un contract de antrepriză, în sensul de negotium (acord de voinţă), prin emiterea unei comenzi şi acceptarea acesteia de către destinatarul ei. Contractul a fost valabil încheiat prin simplul acord de voinţă al părţilor, fiind dovedit prin susţinerilor lor, prin corespondenţa ataşată şi prin plăţile efectuate, legea neimpunând în acest caz vreo formalitate specială, întrucât contractul de antrepriză este unul consensual. Forma scrisă are utilitate în dovedirea contractului, nu însă şi pentru valabilitatea sa. Acesta este motivul pentru care referirile părţilor la necesitatea încheierii unui contract în formă scrisă au relevanţă doar din perspectivă probatorie, iar nu a valabilităţii acordului de voinţă exprimat în mod verbal.

Însă, contrar susţinerilor reclamantului, Curtea reţine că un acord de voinţă în sensul executării construcţiei a existat doar cu pârâta I SRL, iar nu şi cu ceilalţi doi pârâţi din cauză, D.T. şi A.R.C.O. I SRL.

În ceea ce îl priveşte pe pârâtul D.T., acesta a susţinut în tot cursul procesului că nu a acţionat în nume şi în cont propriu, ci ca reprezentant al I SRL având, în perioada respectivă, calitatea de administrator al societăţii. O astfel de susţinere a fost făcută de pârât şi în cadrul declaraţiei date în faţa organelor de urmărire penală (f. 17 dosar Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti). În plus, faptul că raporturile contractuale au existat doar cu I SRL şi că reclamantul cunoştea pe deplin acest aspect reiese cu prisosinţă din plăţile efectuate de către acesta în conturile societăţii, astfel cum reiese din dovezile de la dosar (f. 19-24 dosar Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti) care, conform rezoluţiei Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti din data de 07.12.2010, au fost înregistrate în evidenţa contabilă a I SRL. În plus, conform aceleiaşi rezoluţii, această din urmă societate este cea care a emis facturile fiscale aferente plăţilor efectuate.

Singura plată efectuată direct către pârâtul D.T. a fost cea din data de 23.05.2008, în cuantum de 3000 Euro, însă în chiar cuprinsul chitanţei s-a precizat că această sumă este destinată acoperirii cheltuielilor de transport al construcţiei, iar în rezoluţia parchetului s-a menţionat motivul neînregistrării în contabilitate, respectiv că suma urma a fi achitată transportatorului, faţă de care pârâtul era doar un intermediar. Astfel, nici în privinţa acestei sume pârâtul D.T. nu a acţionat în nume personal, nefiind dovedită vreo intenţie a acestuia de a-şi asuma obligaţii proprii faţă de reclamant, izvorâte din contractul de antrepriză. Dimpotrivă, din cuprinsul proceselor-verbale încheiate între părţi la data de 25.07.2009, respectiv 12.08.2009 (f. 29-30 dosar Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti), reiese că suma de 3000 Euro a fost inclusă în preţul total al contractului de antrepriză şi că a fost asumată şi obligaţia livrării lucrării în Franţa, menţionându-se ca acont primit suma totală de 49.470 Euro, precum şi un program de livrare şi montaj.

 Simpla neînregistrare a sumei de 3000 Euro în contabilitatea I SRL nu este de natură a dovedi existenţa unor raporturi juridice directe între reclamant şi pârât, ci, cel mult, pune problema angajării răspunderii pârâtului, în calitate de administrator, faţă de societate, pentru neîndeplinirea obligaţiilor impuse de Legea nr.31/1990.

Prin urmare, din coroborarea tuturor probelor administrate în cauză reiese că pârâta I SRL şi-a asumat, prin reprezentantul său legal D.T., obligaţia de a executa şi livra lucrarea convenită, toate sumele achitate de către reclamant fiind incluse în preţul acestui contract de antrepriză.

În ceea ce o priveşte pe pârâta A.R.C.O. I S.R.L., Curtea observă că, astfel cum reiese din înscrisurile existente la dosar (f. 47-49 dosar Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti), aceasta a avut calitatea de subantreprenor, fiind în legături contractuale cu I SRL, ca antreprenor principal. Prin urmare, faptul că această societate a participat la execuţia lucrărilor şi a încasat, finalmente, o parte din sumele achitate de reclamant nu determină existenţa unor raporturi juridice directe cu acesta. Subantreprenorul are obligaţii şi răspunde doar faţă de antreprenor, iar nu şi în raport de beneficiarul lucrării fiind, în esenţă, un terţ faţă de contractul de antrepriză principal.

Faptul că, în cuprinsul proiectului întocmit pentru executarea lucrării (f. 43 dosar Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti), au fost menţionaţi în calitate de constructori cei trei pârâţi din cauză, nu este de natură a conduce la concluzia existenţei unor raporturi juridice contractuale cu toţi aceştia, având în vedere cele anterior expuse. Menţionarea numelui pârâtului TD. s-a făcut având în vedere calitatea acestuia de reprezentant al antreprenorului I SRL, iar indicarea societăţii A.R.C.O. I S.R.L. are la bază faptul că, într-adevăr, aceasta a participat la execuţie, însă nu în temeiul unor raporturi juridice cu reclamantul, ci al contractului de subantrepriză încheiat cu antreprenorul principal I SRL. De altfel, inexistenţa raporturilor juridice directe dintre reclamant şi A.R.C.O. I S.R.L. reiese din faptul că nicio plată nu a fost efectuată în conturile acestei societăţi.

Mai mult, un argument suplimentar în sensul că voinţa părţilor a fost de a se stabili raporturi specifice unui contract de antrepriză doar cu pârâta I SRL constă în aceea că proiectul de contract de antrepriză nr.82/29.06.2007, propus a fi încheiat între părţi (f. 106-113 dosar Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti), dar nesemnat de către reclamant, îi prevede ca părţi doar pe beneficiar şi pe pârâta I SRL. De altfel, deşi reclamantul nu şi-a însuşit prin semnătură proiectul de contract, a înţeles totuşi să se prevaleze de acesta în cadrul acţiunii de faţă, astfel cum reiese fără echivoc din precizarea depusă la data de 17.06.2016, în care l-a indicat ca temei al acţiunii. 

Din perspectiva răspunderii civile contractuale în raport cu pârâţii D.T. şi A.R.C.O. I S.R.L., având în vedere că nu s-a dovedit încheierea unui contract de antrepriză cu aceştia, Curtea reţine că lipseşte premisa angajării răspunderii lor, motiv pentru care cererea de obligare a pârâţilor la restituirea sumei de 49.473 Euro, reprezentând plăţi ale construcţiei comandate, este neîntemeiată.

Prin raportare la pârâta I SRL, deşi s-a dovedit existenţa unui contract încheiat de către reclamant cu această societate, Curtea observă că, prin acţiunea formulată, nu s-a solicitat executarea obligaţiilor asumate, ci restituirea plăţilor efectuate. Or, atât timp cât contractul de antrepriză se află în fiinţă, nu există un temei pentru a se dispune o astfel de restituire care, în esenţă, reprezintă o repunere a părţilor în situaţia anterioară. Pentru a fi îndreptăţit la o astfel solicitare, reclamantul trebuia să învestească instanţa cu o acţiune în rezoluţiunea contractului, prin care să invoce tocmai argumentele expuse în cadrul prezentului proces, respectiv neîndeplinirea culpabilă de către pârâtă a obligaţiilor asumate. Doar în măsura în care o astfel de acţiune ar fi admisă, s-ar naşte dreptul reclamantului la repunerea în situaţia anterioară prin obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate.

Faptul că nu există un contract încheiat în formă scrisă, în sensul de instrumentum, nu îl împiedica pe reclamant să formuleze acţiunea în rezoluţiune, întrucât aceasta vizează actul juridic încheiat între părţi în mod valabil prin simplul acord de voinţă, iar nu înscrisul probator.

De altfel, Curtea constată că însuşi reclamantul a anticipat necesitatea formulării unui astfel de petit, solicitându-l ca atare prin precizarea depusă la data de 17.06.2016, în al doilea ciclu procesual în faţa primei instanţe. Însă, la termenul de judecată ce a urmat, din 24.06.2016, instanţa a luat act de precizări şi nu a pus în discuţie o eventuală completare a cererii de chemare în judecată, la fel cum, prin sentinţa atacată, nu a reţinut că ar fi fost învestită cu un astfel de petit. Întrucât prin apelul formulat nu a fost adusă vreo critică din această perspectivă şi nici nu s-a solicitat instanţei de apel să soluţioneze şi o cerere de rezoluţiune a contractului, Curtea nu este în măsură decât să constate neformularea unui astfel de petit, cu consecinţa aprecierii nefondate a solicitării reclamantului de obligare a pârâtei I SRL la restituirea sumelor achitate în temeiul contractului de antrepriză. Acesta este motivul pentru care Curtea a şi respins ca neconcludente probele cu interogatoriu şi martori, solicitate de reclamant în faza apelului, având în vedere teza probatorie, care viza motivul amânării executării contractului, acesta prezentând relevanţă într-o eventuală acţiune în rezoluţiunea contractului. Iar cât priveşte teza probatorie referitoare la amânarea semnării contractului, aceasta este irelevantă, în condiţiile în care, astfel cum s-a argumentat, contractul de antrepriză a fost valabil încheiat între părţi prin simplul acord de voinţă.

Cu referire la capătul de cerere având ca obiect suma de 20.438 Euro reprezentând cheltuieli efectuate cu deplasarea în România a reclamantului şi a reprezentantului său, Curtea apreciază netemeinicia acestuia în raport de pârâţii D.T. şi A.R.C.O. I S.R.L., având în vedere că nu a fost dovedită premisa angajării răspunderii civile contractuale, respectiv existenţa unui contract valabil încheiat între părţi.

Raportat la pârâta I SRL, această sumă nu poate fi reţinută în temeiul răspunderii civile contractuale întrucât un principiu care guvernează acest tip de răspundere este acordarea doar a despăgubirilor care au fost previzibile la momentul contractării, astfel cum reiese din prevederile art.1085 Cod civil 1864, conform cărora debitorul nu răspunde decât de daunele-interese care au fost prevăzute sau care au putut fi prevăzute la facerea contractului, când neîndeplinirea obligaţiei nu provine din dolul său. Or, sumele reprezentând cheltuieli de deplasare a reclamantului şi a reprezentantului său nu intră în categoria prejudiciilor previzibile, care să fi fost asumate de către pârâta I SRL la momentul încheierii contractului şi, aşa cum se va argumenta în cele ce urmează, nu sunt îndeplinite în cauză nici condiţiile dolului.

Analizând cererile reclamantului din perspectiva răspunderii civile delictuale, Curtea le apreciază, de asemenea, nefondate. Astfel, raportat la pârâţii D.T. şi A.R.C.O. I S.R.L., Curtea reţine că principala diferenţă dintre răspunderea civilă contractuală şi cea delictuală este natura obligaţiei încălcate: în cazul răspunderii contractuale trebuie să fie vorba de o obligaţie asumată printr-un contract, în vreme ce răspunderea civilă delictuală presupune încălcarea unei obligaţii legale. Or, în ceea ce priveşte solicitarea reclamantului de obligare a pârâţilor la restituirea sumelor achitate, Curtea observă că nu există nicio dispoziţie legală care să oblige aceşti pârâţi la executarea casei cu osatură de lemn. O astfel de obligaţie poate fi reţinută, eventual, doar în sarcina pârâtei I SRL, însă pe temei contractual, iar nu delictual. Prin urmare, neexistând o obligaţie legală care să fi fost încălcată, implicit nu există nici o faptă ilicită, ca element indispensabil pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor D.T. şi A.R.C.O. I S.R.L.

De asemenea, nici suma de 20.438 euro, reprezentând cheltuieli cu deplasarea reclamantului şi a reprezentantului său, nu poate fi pusă în sarcina pârâţilor D.T. şi A.R.C.O. I S.R.L., întrucât aceştia nu au săvârșit vreo faptă ilicită, în sensul art.998-999 Cod civil 1864, respectiv nu au încălcat vreo obligație legală de natură a conduce la angajarea răspunderii lor delictuale.

Din perspectiva pârâtei I SRL, reclamantul a susținut admisibilitatea cumulării răspunderii civile contractuale cu cea delictuală, motivat de faptul că a fost indus în eroare. Curtea reține, astfel cum s-a statuat în doctrină şi în jurisprudenţă, că, de principiu, răspunderea civilă delictuală are caracter subsidiar faţă de cea contractuală, astfel că nu se pot cumula. Este adevărat că o excepţie de la acest principiu îl reprezintă dolul însă, în cauză, nu s-a dovedit de către reclamant acest viciu de consimţământ. Pe de o parte, soluţia pronunţată în dosarul penal infirmă existenţa unei înşelăciuni din partea pârâtei, reţinându-se în mod expres că nu s-a demonstrat că persoana reclamată a întrebuinţat mijloace frauduloase la încheierea contractului ori pe parcursul executării sale. Pe de altă parte, nici probele administrate în cauză nu conduc la ideea existenţei unui dol din partea pârâtei. În acest sens, Curtea reţine că dolul presupune cu necesitate două elemente, unul obiectiv, constând în utilizarea unor mijloace viclene pentru a induce în eroare, şi unul subiectiv, constând în intenţia de a induce în eroare în vederea determinării încheierii actului juridic. Or, în cauză, nu au fost dovedite aceste elemente. Simplul fapt că nu a fost executată în totalitate obligaţia de predare a obiectului contractului de antrepriză nu este de natură a dovedi dolul, întrucât este vorba de o împrejurare ivită după încheierea contractului, susceptibilă a atrage sancţiunea rezoluţiunii, în vreme ce dolul reprezintă un viciu de consimţământ, necesar a exista la momentul contractării.

Prin urmare, atât în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect suma de 49.473 Euro, reprezentând o parte din preţul antreprizei, cât şi în privinţa sumei de 20.438 Euro, reprezentând cheltuieli de deplasare, este neîntemeiată solicitarea reclamantului de angajare a răspunderii civile delictuale a pârâtei I SRL, întrucât raporturile juridice dintre aceste părţi sunt guvernate de un contract valabil încheiat, nefiind făcută dovada dolului.

Nu în ultimul rând, nefondate apar şi pretenţiile reclamantului întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză. Astfel, în ceea ce îi priveşte pe pârâţii D.T. şi A.R.C.O. I S.R.L., Curtea observă că nu există o îmbogăţire a patrimoniului acestora, având în vedere că suma de 49.473 Euro, ca preţ al antreprizei, a fost încasată de pârâta I SRL, inclusiv în ceea ce priveşte cei 3000 de Euro încasaţi de D.T., acesta acţionând ca reprezentant al societăţii, iar nu în nume propriu, astfel cum deja s-a reţinut (nevărsarea sumei în contul I SRL fiind un element ce poate atrage răspunderea acestuia faţă de societate, iar nu faţă de terţi). Totodată, nici suma de 20.438 Euro reprezentând cheltuieli de deplasare nu se regăseşte în patrimoniul acestor pârâţi şi nici nu a produs o îmbogăţire a acestora.

Cu referire la pârâta I SRL, acţiunea în îmbogăţire fără justă cauză este neîntemeiată întrucât, în ceea ce priveşte suma de 49.473 Euro reprezentând preţ al antreprizei, nu este îndeplinită condiţia privind caracterul subsidiar al acestei acţiuni, având în vedere că între părţi există un contract valabil încheiat. Raportat la suma de 20.438 Euro reprezentând cheltuieli de deplasare, nu este îndeplinită condiţia îmbogăţirii pârâtei, având în vedere că aceste cheltuieli nu au sporit în vreun fel patrimoniul I SRL.

Mai reţine Curtea că analiza pe fond a pretenţiilor formulate de către reclamant în contradictoriu cu pârâţii D.T. şi A.R.C.O. I S.R.L. nu este de natură a înfrânge autoritatea de lucru judecat a soluţiei primei instanţe de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, neatacată în cauză, întrucât, astfel cum reiese din cuprinsul sentinţei apelate, prima instanţă a reţinut ca suficientă pentru dovedirea calităţii procesuale pasive afirmarea de către reclamant a legăturii contractuale, a faptului ilicit şi a sporirii patrimoniului pârâţilor. Or, instanţa de apel a procedat la analiza pe fond a temeiniciei acestor susţineri.

Concluzionând, în raport de cele anterior expuse, Curtea apreciază neîntemeiată acţiunea formulată de reclamant, inclusiv în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect dobânda legală, în condiţiile în care acesta are caracter accesoriu şi urmează soarta petitelor principale.

Pe cale de consecinţă, în rejudecare, Curtea a respins cererea ca neîntemeiată.