Momentul de la care curge termenul de prescripţie pentru cererea în despăgubiri când aceasta este formulată distinct de cererea prin care persoana vătămată a solicitat anularea actului administrativ.

 Momentul de la care curge termenul de prescripţie pentru cererea în despăgubiri când aceasta este formulată distinct de cererea prin care persoana vătămată a solicitat anularea actului administrativ.

(DOMNENIU: PRESCRIPTIE)

Prin raportare la dispoziţiile art. 19 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, instanţa de fond a reţinut în mod corect că data la care recurenta-reclamantă, prin reprezentanţii săi legali, trebuia să cunoască întinderea prejudiciului pretins a fi cauzat prin dispoziţia Primarului General nr. 944/16.07.2009 este cea a comunicării, prin afişare la sediul social, a actului administrativ respectiv, şi anume 10.08.2009, moment în raport de care acţiunea introdusă la 09.11.2010 este prescrisă.

Prin urmare, raportat la natura prejudiciului invocat de recurenta-reclamantă, termenul de prescripţie de 1 an prevăzut de art. 19 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 începe să curgă de la data afişării actului administrativ nelegal, moment la care se prezumă în mod rezonabil că reprezentanţii societăţii aveau posibilitatea de a cunoaşte valoarea spaţiului şi a terasei, a branşamentelor de racordare apă şi canalizare şi de racordare la energia electrică, în condiţiile în care aceste lucrări de construire au fost executate cu mult timp anterior emiterii şi comunicării dispoziţiei de desfiinţare, astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de fond.

Este neîntemeiată critica în sensul că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie este cel al rămânerii irevocabile a sentinţei civile nr. 3650/04.03.2009 a Tribunalului Bucureşti - Secţia a Vl-a comercială, respectiv 6.05.2010, întrucât în cauză este lipsit de relevanţă pentru calculul termenului de prescripţie faptul că recurenta-reclamantă nu a mai avut posesia imobilului respectiv, ca efect al contractului de asociere în participaţiune încheiat cu SC A. S. SRL.

(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI - SECŢIA A VIII-A  CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL, DECIZIA CIVILĂ NR. 372/28.01.2013)

Deliberând asupra prezentei cereri de recurs, constată următoarele:

1. Soluţia instanţei de fond.

Prin sentinţa civilă nr. 892/05.03.2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. 53968/3/2010, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de pârât, şi a fost respinsă ca prescrisă acţiunea formulată de reclamanta S.C. N.J.&C. P. – C. I. SRL în contradictoriu cu pârâtul P. G. M. B.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prevederile art. 1 alin. 1 şi 2, art. 8 şi 18 din Legea nr. 55472004 instituie un contencios subiectiv de plină jurisdicţie, în cadrul căruia controlul exercitat de instanţă trebuie să se limiteze la scopul acţiunii formulate de persoana vătămată, respectiv anularea actului administrativ nelegal, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim vătămat şi repararea pagubei cauzate persoanei vătămate. Norma de procedură în contenciosul administrativ condiţionează aşadar soluţionarea oricărei cereri de despăgubiri împotriva autorităţii publice, de soluţionarea în principal a cererii formulate în condiţiile legii, împotriva unui act administrativ emis de autoritatea publică. Singura excepţie prevăzută de legiuitor, în care este admisibilă acţiunea în despăgubiri pe cale separată, este cea reglementată de art. 19 din Legea nr. 554/2004, când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, situaţie în care termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care aceasta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Acţiunea formulată în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 trebuie să fie în mod real motivată pe o situaţie obiectivă, iar reclamanta trebuie să probeze momentul la care a luat cunoştinţă de întinderea pagubei şi să respecte termenul de prescripţie de 1 an, calculat în condiţiile art. 19 alin. 1din lege. Termenul de prescripţie pentru exercitarea dreptului la acţiunea în repararea prejudiciului cauzat prin emiterea actului administrativ emis de pârât curge de la data la care reclamanta, prin reprezentanţii săi legali, trebuia să cunoască întinderea acestui prejudiciu pretins. În speţa pendinte, această dată nu poate fi alta decât cea a comunicării actului administrativ prin care s-a dispus desfiinţarea construcţiilor edificate de reclamantă, respectiv data de 10.08.2009, astfel cum rezultă din planşele foto privind afişarea dispoziţiei de desfiinţare la sediul social de la acel moment al reclamantei, ce coincidea, de altfel, cu adresa imobilului construcţie a cărui desfiinţare se aprobase.

În acest sens, se reţine că termenul de prescripţie de una an prevăzut de art. 19 din Legea nr. 554/2004 se calculează sub aspectul începutului prescripţiei extinctive potrivit regulilor de drept comun din materia prescripţiei dreptului la acţiune în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită şi în cazurile asimilate, cuprinse în art. 8 din Decretul nr. 167/1958, în conformitate cu care „prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea. Dispoziţiile alineatului precedent se aplică prin asemănare şi în cazul îmbogăţirii fără just temei.”

Prin urmare, raportat la natura prejudiciilor invocate de reclamantă, termenul de prescripţie în cauză curge de la data afişării actului administrativ, respectiv 10.08.2009, dată la care se prezumă în mod rezonabil că reclamanta avea posibilitatea de a cunoaşte valoarea spaţiului comercial construit, în suprafaţă de 42 m.p., a terasei construite în suprafaţă de 90 m.p., a branşamentelor de racordare apă şi canalizare, precum şi a branşamentelor de racordare la energia electrică, în condiţiile în care aceste lucrări de construire au fost executate pe domeniul public cu mult timp anterior emiterii şi comunicării dispoziţiei de desfiinţare.

De altfel, chiar facturile şi contractele depuse de reclamantă în dovedirea prejudiciului cauzat prin dispoziţia emisă de pârât  sunt emise în perioada 1992-1998, astfel că nu se poate susţine probatoriu că data la care reclamanta ar fi trebuit să cunoască întinderea prejudiciului pretins a fi reparat s-ar raporta la data pronunţării deciziei civile nr. 2320/21.10.2011 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a Contencios Administrativ şi Fiscal, „la care paguba ar fi devenit certă prin rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătoreşti de anulare a actului administrativ vătămător”.

Per a contrario, logic se naşte întrebarea cum ar mai fi fost susţinută aceeaşi teză a reclamantei, vizând data la care prejudiciul ar fi devenit cert, în situaţia respingerii acţiunii sale în anularea actului administrativ, în condiţiile în care, indiferent de soluţia pe care instanţele de contencios administrativ ar fi pronunţat-o în contenciosul subiectiv în anulare al reclamantei, prejudiciul cauzat acesteia din urmă prin desfiinţarea construcţiei, ca efect al emiterii actului administrativ, există şi este cuantificabil de la momentul la care actul a fost adus la cunoştinţa destinatarului şi şi-a produs efectele.

În acelaşi timp, este lipsit de relevanţă pentru calculul termenului de prescripţie faptul că ulterior, din anul 2007, reclamanta nu a mai avut posesia imobilului respectiv, ca efect al contractului de asociere în participaţiune încheiat cu SC A. S. SRL, sens în care nu poate fi reţinută ca dată de început a termenului de prescripţie, data rămânerii irevocabile a sentinţei civile nr. 3650/04.03.2009 a Tribunalului Bucureşti - Secţia a VI-a comercială, întrucât în acea cauză la data respectivă, evacuarea asociatului reclamantei rămăsese fără obiect, prin desfiinţarea construcţiei, iar celelalte cereri ale reclamantei vizau predare de bunuri mobile din inventarul de gestiune luate în primire la data semnării contractului de asociere în participaţiune. Pe de altă parte, imobilul ce a fost supus desfiinţării pe cale administrativă în baza dispoziţiei emise de pârât, exista oricum în inventarul reclamantei chiar şi anterior predării sale către terţul contractant al asocierii în participaţiune

Faţă de cele reţinute în precedent, tribunalul a constatat că, în raport cu data la care reclamanta trebuia să cunoască întinderea prejudiciului pretins, acţiunea este depusă cu depăşirea termenului de prescripţie, care era deja împlinit la data înregistrării acesteia pe rolul instanţei de judecată.

2. Cererea de recurs.

Împotriva acestei sentinţe, la data de 13.03.2012 a formulat recurs reclamanta SC N.J.&C. P. – C. I. SRL, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare către instanţa de fond, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, recurenta a arătat că soluţia primei instanţe de respingere a acţiunii ca prescrisă a fost dată cu aplicarea greşită a legii, pentru următoarele argumente:

Instanţa de fond în mod greşit a constatat nerespectarea dispoziţiilor art.19 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, republicată, în raport de care este evident că data de la care începe sa curgă termenul de prescripţie este data la care paguba a fost certă. Or, în momentul demolării abuzive a spaţiului comercial de către pârât, pe rolul Secţiei a Vl-a Comerciale a Tribunalului Bucureşti exista spre soluţionare dosarul nr. 24318/3/2008, având ca obiect evacuarea SC A. S. SRL, care, în urma semnării contractului de asociere în participaţiune nr.1/14.05.2007, pentru perioada 14.05.2007-16.12.2007, a refuzat cu vehementa sa predea spaţiul comercial. SC A. S. SRL nu numai că a refuzat să predea bunurile mobile şi imobile la data expirării de drept a contractului, ci a cerut instanţei de judecată şi constatarea unui drept de retenţie asupra spaţiului comercial, drept de retenţie pe care l-a şi obţinut prin sentinţa comercială nr. 3650 pronunţată în data de 04.03.2009 de către Tribunalul Bucureşti, Secţia a Vl-a Comercială

Drept urmare, datorită existenţei dreptului de retenţie al SC A. S. SRL, nu a putut intra in posesia spaţiului şi nu putea cunoaşte starea spaţiului comercial la momentul demolării abuzive şi, implicit, nici contravaloarea prejudiciului adus prin demolarea abuzivă. Hotărârea Tribunalului Bucureşti - Secţia a VI-a Comercială a fost schimbată in tot prin decizia nr. 288 pronunţata la data de 06 mai 2010 de către Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a V-a Comercială, fiind respinsă ca neîntemeiată şi cererea privind dreptul de retenţie.

Pe cale de consecinţă, in raport de aceste două hotărâri judecătoreşti, sunt vădit eronate considerentele instanţei de fond, in sensul că ar fi lipsit de relevanţă pentru calculul termenului de prescripţie faptul că ulterior, din anul 2007, societatea nu a mai avut posesia imobilului, ca efect al contractului de asociere in participaţiune încheiat cu SC A. S. SRL, şi că nu poate fi reţinută ca dată de început a termenului de prescripţie data rămânerii irevocabile a sentinţei civile nr. 3650/04.03.2009 a Tribunalului Bucureşţi - Secţia a Vl-a comercială, respectiv 6.05.2010. Aceste considerente sunt eronate, in condiţiile in care SC A. S. SRL a beneficiat de un drept de retenţie asupra acestui spaţiu până la data 6.05.2010, fiind evident faptul că societatea nu putea cunoaşte întinderea pagubei cauzate prin demolarea abuzivă, tocmai pentru că nu se afla in posesia spaţiului şi nu cunoştea starea in care se afla acesta.

De asemenea, sunt eronate şi considerentele reţinute de către instanţa de fond, in sensul că termenul de prescripţie in cauză curge de la data afişării actului administrativ, omiţându-se cu desăvârşire împrejurarea că societatea nu se afla in posesia spaţiului, fiind de necontestat faptul că o simplă afişare a unei decizii de demolare pe un spaţiu comercial nu conduce la aflarea valorii acestuia, cât şi a utilităţilor conexe, dacă nu stăpâneşti spaţiul respectiv.

Mai mult, cererea de despăgubire pentru vătămarea produsă prin emiterea unui act administrativ nelegal, formulată in temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: existenta unui act administrativ nelegal anulat de instanţa, producerea unui prejudiciu şi dovedirea legăturii de cauzalitate între actul administrativ nelegal şi prejudiciul suferit de reclamant. În lipsa dovedirii legăturii de cauzalitate dintre emiterea actului constatat nelegal şi producerea pretinsului prejudiciu, răspunderea patrimonială a autorităţii publice pârâte nu poate fi angajată. Or, cererea de anulare a dispoziţiei Primarului General nr. 944 din 16.07.2009 a fost soluţionată de către Tribunalul Bucureşti - Secţia a IX-a Contencios Administrativ şi Fiscal prin sentinţa civilă nr. 2534 pronunţată in şedinţa publică din 30 septembrie 2010, iar, imediat după aceasta, la data de 09 noiembrie 2010, societatea a înregistrat cererea de despăgubire, iar, urmare a recursului înregistrat de către reprezentantul pârâtului, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VlII-a Contencios Administrativ şi Fiscal a soluţionat cauza respingând recursul ca nefondat, hotărârea devenind irevocabilă.

Drept urmare, data de la care curge termenul de prescripţie este data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii instanţei de judecată privind existenta unui drept şi, deci, până la data rămânerii irevocabile a hotărârii pronunţate in acţiunea de anulare a actului administrativ, adică 21 octombrie 2011, termenul de prescripţie nu putea începe sa curgă, dat fiind faptul că nu era certa existenta dreptului de a solicita despăgubiri, pentru că nu se constatase încă nelegalitatea actului administrativ atacat.

În drept, recurenta a invocat dispoziţiile art. 299 şi urm. din Codul de procedură civilă.

În dovedire, recurenta nu a depus la dosar înscrisuri noi.

Cererea de recurs a fost timbrată cu 4 lei taxă de timbru şi 0,50 lei timbru judiciar.

3. Soluţia instanţei de recurs.

Examinând prezentul recurs, prin prisma dispoziţiilor art. 304 şi 304¹ Cod procedură civilă, Curtea constată că acesta este neîntemeiat, nefiind incident motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9, astfel cum a fost argumentat de recurenta-reclamantă, întrucât instanţa de fond a făcut o aplicare corectă a legii, prin raportare la situația de fapt și la dispozițiile legale în vigoare, și a reținut în mod întemeiat că la data formulării acţiunii (09.11.2010) intervenise deja prescripţia dreptului material la acţiune, prin împlinirea termenului de 1 an prevăzut de art. 19 alin. 1 din Legea nr. 554/2004.

Astfel, potrivit acestui text de lege, când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care aceasta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Prin raportare la aceste dispoziţii legale şi la situaţia de fapt reţinută în urma coroborării probelor administrate în cauză, instanţa de fond a reţinut în mod corect că data la care recurenta-reclamantă, prin reprezentanţii săi legali, trebuia să cunoască întinderea prejudiciului pretins a fi cauzat prin dispoziţia Primarului General nr. 944/16.07.2009 este cea a comunicării, prin afişare la sediul social, a actului administrativ respectiv, şi anume 10.08.2009, moment în raport de care acţiunea introdusă la 09.11.2010 este prescrisă.

Prin urmare, raportat la natura prejudiciului invocat de recurenta-reclamantă, termenul de prescripţie de 1 an prevăzut de art. 19 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 începe să curgă de la data afişării actului administrativ nelegal, moment la care se prezumă în mod rezonabil că reprezentanţii societăţii aveau posibilitatea de a cunoaşte valoarea spaţiului şi a terasei, a branşamentelor de racordare apă şi canalizare şi de racordare la energia electrică, în condiţiile în care aceste lucrări de construire au fost executate cu mult timp anterior emiterii şi comunicării dispoziţiei de desfiinţare, astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de fond.

Este neîntemeiată critica recurentei, în sensul că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie este cel al rămânerii irevocabile a sentinţei civile nr. 3650/04.03.2009 a Tribunalului Bucureşţi - Secţia a Vl-a comercială, respectiv 6.05.2010, întrucât în cauză este lipsit de relevanţă pentru calculul termenului de prescripţie faptul că recurenta-reclamantă nu a mai avut posesia imobilului respectiv, ca efect al contractului de asociere în participaţiune încheiat cu SC A. S. SRL.

Astfel, potrivit hotărârii judecătoreşti invocate de recurentă, evacuarea SC A. S. SRL a rămas fără obiect, prin desfiinţarea pe cale administrativă, a construcţiei, iar celelalte cereri ale reclamantei vizau predarea de bunuri mobile din inventarul de gestiune luate în primire la data semnării contractului de asociere în participaţiune. Recunoaşterea unui drept de retenţie, în primă instanţă, în favoarea SC A. S. SRL (soluţie ce a fost ulterior modificată prin admiterea recursului de către Curtea de Apel Bucureşti), nu are nicio importanţă sub aspectul momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie de 1 an, întrucât, astfel cum s-a arătat mai sus, prin raportare la natura prejudiciului invocat de recurenta-reclamantă, reprezentanţii acesteia aveau posibilitatea de a cunoaşte valoarea spaţiului comercial şi a terasei, a branşamentelor de racordare apă şi canalizare şi de racordare la energia electrică, pe baza actelor aflate în contabilitatea sa.

Imobilul ce a fost supus desfiinţării pe cale administrativă, în baza dispoziţiei emise de intimatul-pârât, exista în inventarul recurentei-reclamante anterior predării sale către terţul contractant al asocierii în participaţiune, astfel încât lipsa posesiei asupra spaţiului şi recunoaşterea, în primă instanţă, a unui drept de retenţie în favoarea SC A. S. SRL nu au nicio relevanţă sub aspectul aplicării dispoziţiilor art. 19 alin. 1 din Legea nr. 554/2004.

O atare concluzie este confirmată şi de împrejurarea că facturile fiscale şi contractele depuse de recurenta-reclamantă în dovedirea prejudiciului cauzat prin dispoziţia de demolare emisă de intimatul-pârât sunt emise în perioada 1992-1998, aspect observat şi de instanţa de fond, astfel că nu se poate susţine că data la care reprezentanţii societăţii ar fi trebuit să cunoască întinderea prejudiciului pretins a fi reparat se raportează la data pronunţării deciziei civile nr. 288/06.05.2010 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a V-a Comercială, astfel cum în mod neîntemeiat a susţinut recurenta.

De asemenea, este neîntemeiată şi susţinerea recurentei, în sensul că termenul de prescripţie nu poate începe să curgă înainte de anularea irevocabilă a actului administrativ (în speţă, sentinţa civilă nr. 2534/30.09.2010 a Tribunalului Bucureşti, prin care s-a dispus anularea dispoziţiei Primarului General nr. 944/16.07.2009, rămânând irevocabilă ca urmare a respingerii recursului prin decizia civilă nr. 2320/21.10.2011 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal), întrucât prin dispoziţiile art. 19 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 legiuitorul a prevăzut în mod clar că termenul de prescripţie de 1 an începe să curgă de la data la care persoana vătămată, care a cerut anularea actului administrativ fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. A interpreta că termenul de prescripţie nu poate începe să curgă înainte de anularea irevocabilă a actului administrativ prin hotărâre judecătorească, astfel cum a susţinut recurenta, înseamnă a nesocoti voinţa expresă a legiuitorului şi a denatura procedura specială de acordare a despăgubirilor pe cale separată, reglementată prin art. 19.

Astfel, alin. 1 al art. 19 din Legea nr. 554/2004 reglementează o situaţie de excepţie de la regula instituită prin art. 8 coroborat cu art. 11, aceea a acţiunilor „de plină jurisdicţie”, în sensul de acţiune complexă, care să conţină, pe lângă solicitarea de anulare a actului administrativ considerat nelegal, şi capătul de cerere accesoriu privind acordarea despăgubirilor materiale şi/sau morale. În mod normal, este logic că cererea de despăgubiri trebuie să reprezinte un capăt secundar de cerere în cadrul acţiunii principale, pentru a da posibilitatea instanţei care analizează legalitatea actului administrativ să decidă şi asupra măsurilor de acoperire a prejudiciului cauzat. În mod obiectiv, o scindare a litigiului în contencios administrativ, prin introducerea ulterioară a cererii de despăgubire, nu este utilă nici pentru persoana vătămată, nici pentru instanţa de judecată.

Totuşi, este de admis că, în anumite situaţii, din raţiuni diverse (cum ar fi complexitatea şi anvergura prejudiciului cauzat prin actul administrativ), reclamantul nu are posibilitatea de a cunoaşte întinderea pagubei în termenul impus de lege pentru formularea acţiunii principale. Din acest motiv, prin dispoziţiile art. 19 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, legiuitorul a prevăzut expres posibilitatea ca persoana vătămată să introducă mai întâi acţiunea principală privind anularea actului administrativ, pentru a nu depăşi termenul legal prevăzut la art. 11, urmând ca ulterior, atunci când se edifică asupra cuantumului prejudiciului suferit, să formuleze o acţiune separată având ca obiect acordarea de despăgubiri, însă sub condiţia imperativă a respectării termenului de prescripţie de 1 an, calculat în condiţiile art. 19 alin. 1 din lege, condiţie care însă nu a fost respectată de recurenta-reclamantă.

Faţă de aceste considerente, constatând că motivele de recurs invocate sunt neîntemeiate şi că soluţia primei instanţe este legală şi temeinică, Curtea, în baza art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă, va respinge recursul ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare