Apel. Litigii cu profesionişti. Cerere constatare nulitate absolută a unor clauze din contracte de credit încheiate în monedă străină, cu obligaţia de restituire în aceeaşi monedă. Aplicabilitatea Directivei 93/13/CEE. Principiul nominalismului monetar
Curtea de Apel Oradea - Secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal
Decizia nr. 370 din 28 noiembrie 2017
- art. 3 alineat 1 şi art. 4 alineat 2 din Directiva 93/13/CEE
- art. 1578 Cod civil
Prin Sentinţa nr. 280/30.04.2015, Tribunalul (...) a respins ca nefondată cererea formulată de reclamanţii: (...), (...), (...), (...), (...), (...), (...), (...), (...), (...), (...), (...), (...), toţi cu domiciliul ales în (...), (...), persoana împuternicită pentru primirea corespondenţei fiind (...), în contradictoriu cu pârâta SC BANCA (...) SA cu sediul în (...), (...) şi sediul procesual ales în (...), (...), la reprezentantul convenţional (...) SPARL.
A obligat fiecare reclamant să plătească în favoarea pârâtei suma de 582,73 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că între părţi s-au încheiat în perioada 2007 - 2008 contractele de credit prin intermediul cărora s-a urmărit achiziţionarea unor imobile, refinanţarea unor credite contractate anterior de la alte instituţii bancare sau satisfacerea unor nevoi personale. Indiferent de destinaţia dată sumei acordate, în contract au fost prevăzute următoarele clauze: „creditul va fi restituit în aceeaşi valută”, „în limita sumelor datorate, Împrumutatul/codebitorul autorizează Banca să facă în numele şi pe contul său orice operaţiune de schimb valutar necesară pentru conversia sumelor deţinute de împrumutat/codebitor în conturile sale de disponibilităţi în moneda prezentului contract, la cursul practicat de bancă în ziua operării. Eventualele diferenţe de schimb valutar sunt în sarcina împrumutatului”, „banca este de asemenea autorizată să efectueze schimbul valutar în numele Împrumutatului, dacă este necesar, la cursul de schimb practicat de bancă la data debitării contului”.
Ca orice acţiune umană încheierea unui act juridic este determinată de nevoile materiale şi culturale ale autorului său. Aceste nevoi, reflectate în conştiinţa persoanei, generează motivele acţiunii asupra cărora autorul să reflecteze mai mult ori mai puţin, pentru a selecta dintre ele pe cel determinant în funcţie de reprezentarea scopului principal urmărit şi a lua apoi hotărârea de a încheia actul juridic. Voinţa juridică presupune că persoana care acţionează îşi dă seama de semnificaţia şi consecinţele faptei pe care o săvârşeşte şi are intenţia de a o îndeplini.
Exprimarea sa validă presupune însă ca întreg procesul psihologic de formare să nu fie afectat de vicii care îi pot altera luciditatea sau libertatea. Aceasta deoarece consimţământul este o voinţă la baza căreia se află procesul de reflexie şi deliberare a autorului său. Fiind expresia nevoilor individuale ale fiecăruia şi personalităţii sale, capacitatea de înţelegere, diseminare şi decizie cu privire la luarea unei anumite decizii variază de la o persoană la alta.
Experienţa personală anterioară, mediul în care persoana respectivă îşi desfăşoară activitatea, precum şi comportamentul partenerului contractual în etapa precontractuală pot influenţa în mod direct modul de formare şi exteriorizare a consimţământului. Comunicarea de către partenerul contractual a elementelor esenţiale necesare realizării acordului de voinţă reprezintă neîndoielnic o obligaţie sancţionabilă din punct de vedere juridic în condiţiile în care complexitatea tehnică a bunurilor şi serviciilor care constituie obiectul contractului poate fi greu de înţeles chiar de o persoană bine informată.
Proliferarea consumerismului şi folosirea unor tehnici de promovare agresivă a produselor financiare influenţează capacitatea consumatorului de a decide încheierea sau nu a unui contract de credit. Alterarea ei impune însă reţinerea, dincolo de orice dubiu rezonabil, a unor împrejurări determinate sau nu de partenerul contractual de natură să afecteze înţelegerea efectelor pe care încheierea contractului le va produce asupra patrimoniului său.
Din această perspectivă instanţa a reţinut că reclamanţii au încheiat contractele într-o perioadă în care creditarea în general şi creditul imobiliar în special au cunoscut o creştere exponenţială în raport cu anii anteriori. Această tendinţă a fost susţinută nu numai printr-o publicitate intensă şi larg răspândită din partea instituţiilor financiare, ci şi de o serie de declaraţii făcute în spaţiul public de către persoane implicate în actul decizional la nivel central sau local.
Folosirea unor asemenea tehnici de promovare a produselor este interzisă de lege lata atâta timp cât este contrară cerinţelor diligenţei profesionale sau nu deformează ori este susceptibilă să deformeze în mod esenţial comportamentul economic al consumatorului mediu la care ajunge sau căruia i se adresează (art. 4 alin. 1 din Legea nr. 363/2007). Probele administrate în cauză nu pot conduce însă la reţinerea unui asemenea comportament în sarcina pârâtei, înscrisurile depuse de către reclamanţi vizând activităţi desfăşurate de alte instituţii bancare.
De altfel, în răspunsurile la interogatorii reclamanţii au arătat aproape fără excepţie că doreau să încheie un contract de credit, astfel încât nu se poate considera că prin practicile utilizate a fost deformat comportamentul economic al acestora. Alegerea produsului de creditare în franci elveţieni a fost neîndoielnic determinată de dobânda mai mică practicată atât de pârâtă, cât şi de celelalte societăţi bancare, de faptul că la acel moment cursul de schimb era la un nivel scăzut, precum şi de împrejurarea că numai un asemenea tip de contract le permitea să se încadreze în normele de eligibilitate.
Prezentarea francului elveţian ca fiind o monedă foarte stabilă, cu variaţii aproape nesemnificative de curs, reprezenta reflectarea unor date statistice pe care nimeni nu le poate ignora. Anterior momentului încheierii contractelor pentru o perioadă îndelungată de timp cursul nu a suferit modificări importante, creşterea explozivă a acestuia ulterior anului 2011 fiind determinată de o serie de împrejurări exterioare comportamentului pârâtei.
Elocventă în acest sens este decizia luată de Banca Centrală a Elveţiei la începutul anului 2015 de renunţare la plafonul maxim de schimb între francul elveţian şi euro ce a surprins în mod neplăcut şi cetăţenii Confederaţiei elveţiene. Nicio probă administrată în cauză nu poate duce însă la concluzia că la momentul încheierii contractelor pârâta a cunoscut că va urma în viitor o dublare a cursului de schimb. Nivelul relativ constant al ratei de schimb pentru perioada anterioară poate fi un element necesar, nu însă şi suficient pentru a anticipa o creştere viitoare a cursului, acesta fiind influenţat inclusiv de o serie de factori psihologici precum încrederea, apetitul investitorilor.
La nivelul anilor 2007 - 2008 creşterea accelerată a cursului de schimb în viitor nu constituia o împrejurare cunoscută cu certitudine în mediul financiar în general şi de reprezentanţii pârâtei în special, după cum la acel moment în mod neîndoielnic nici tăierile salariale din sectorul bugetar ce au afectat în mod profund o parte dintre reclamanţi nu puteau fi concepute. Tocmai de aceea, nu se poate reţine în sarcina pârâtei că ar fi cunoscut şi ascuns reclamanţilor creşterea în viitor a cursului de schimb.
De altfel, variaţiile de curs sunt inerente oricărui împrumut acordat în valută, posibilitatea modificării acestuia fiind cu atât mai mare cu cât perioada de rambursare se întinde pe un interval mai mare de ani. Acest aspect era cunoscut reclamanţilor chiar anterior încheierii contractelor a căror desfiinţare parţială se solicită din moment ce opţiunea lor cvasigenerală ce se desprinde din răspunsurile date la interogatorii era pentru un contract în valută.
Fluctuarea liberă de facto a principalelor monede între ele reprezintă o realitate din martie 1973, libertate ce a fost oficializată în ianuarie 1976 prin acordurile din Jamaica, dar limitată pe alocuri de anumite practici cum ar fi ancorarea în altă monedă, într-un coş de monede sau participarea la un bloc monetar. Francul elveţian s-a întărit din perioada 2007 - 2008 nu numai în raport cu moneda naţională, ci şi cu celelalte valute tranzacţionate mai intens pe piaţa (...) (euro şi dolarul american).
Pe de altă parte, la momentul încheierii oricărui contract părţile urmăresc satisfacerea unor interese proprii, acestea constituind elementul primordial ce stă la baza iniţierii demersurilor contractuale. Dându-şi consimţământul la încheierea contractului, fiecare parte caută să-şi satisfacă interesele, însă prin conţinutul său contractul urmăreşte şi concilierea lor pentru ca ele să fie compatibile. Cu toate acestea, nici una dintre părţi nu se poate substitui celeilalte în luarea deciziei asupra încheierii contractului şi nici nu i se poate impune să-şi asume rolul de consilier în faza precontractuală.
Raportat la specificul clauzelor contractuale a căror legalitate este pusă în discuţie obligaţia pârâtei consta în explicarea posibilităţii de modificare în viitor a cursului de schimb. Impunerea unor obligaţii de avertizate ar putea fi reţinută numai în măsura în care s-ar fi putut stabili cu certitudine că la nivelul anilor 2007 - 2008 pârâta ar fi cunoscut că în viitor cursul de schimb franc elveţian - leu va suferi o modificare cu consecinţe dramatice asupra patrimoniului reclamanţilor. Or, din probele administrate în cauză o asemenea concluzie nu poate fi trasă, astfel încât, lipsind situaţia premisă, nu poate fi impusă nicio obligaţie subsecventă.
În plus, răspândirea largă în viaţa cotidiană a încheierii contractelor, faptul că o parte dintre reclamanţi au mai avut raporturi anterioare cu alte instituţii bancare recurgând la mecanismul refinanţării, culegerea de către aceştia a informaţiilor privind condiţiile de creditare oferite de alte bănci, precum şi importanţa bunului achiziţionat impun în mod firesc parcurgerea unei perioade de reflexie în care să fie analizate avantajele şi dezavantajele încheierii contractelor.
Temporizarea perfectării acestora a depins în mod exclusiv de voinţa reclamanţilor, recunoscând cvasiunanim la interogatoriu că au înţeles faptul că au primit un împrumut în franci elveţieni şi că trebuie să restituie suma în aceeaşi monedă. Susţinerea unei alte ipoteze este imposibil de acceptat din moment ce, raportat la condiţiile de creditare de la acel moment, acordarea unui credit într-o altă monedă la valoarea urmărită de reclamanţi era exclusă.
Deprecierea monedei naţionale ulterior încheierii contractelor nu poate duce la aneantizarea acestora întrucât reprezintă o împrejurare ulterioară perfectării lor şi necunoscută de către pârâtă. Solidarismul contractual cu rădăcini în jurisprudenţa şi doctrina franceză justificat prin prisma principiului executării cu bună-credinţă a obligaţiilor asumate pune în sarcina reciprocă a fiecărei părţi contractante realizarea interesului celeilalte. Legătura de solidaritate dintre părţi impune ca în cazul unui contract de împrumut ambele părţi să aibă în vedere situaţia patrimonială a împrumutatului şi să nu acorde sau să nu contracteze un credit excesiv ştiind că în viitor nu va mai avea capacitatea de a-l rambursa.
Modificarea resurselor financiare pe care în prezent reclamanţii trebuie să le aloce în vederea plăţii ratelor lunare reprezintă un element pe care pârâta ar trebui prin prisma acestui principiu să îl aibă în vedere pentru reamenajarea contractului. Plasarea în sarcina exclusivă a reclamanţilor a riscului valutar nu este de natură să asigure concilierea intereselor ambelor părţi şi echilibrul contractual.
Reprezentând elementul obiectiv al esenţei contractului, interesul părţilor trebuie să se regăsească şi în faza de executare a acestuia, astfel încât, în măsura în care acesta a fost înlăturat în detrimentul uneia dintre părţi, se impune reechilibrarea prestaţiilor. O asemenea intervenţie nu afectează însă valabilitatea iniţială a acordului de voinţă întrucât este vorba de împrejurări ulterioare ce nu au fost şi nici nu puteau fi prevăzute de părţi.
Adaptarea contractului nu înlătură valabilitatea sa iniţială, ci presupune modificarea clauzelor sale în vederea restaurării intereselor părţilor. Tocmai de aceea, instanţa a considerat că motivele invocate sub acest aspect ar putea pune în discuţie aplicarea impreviziunii contractuale ce nu este de natură să atragă incidenţa vreunei cauze de nulitate absolută.
În plus, nu trebuie omis că prin inserarea clauzei potrivit căreia „creditul va fi restituit în aceeaşi valută” părţile nu au făcut decât să reia principiul nominalismului consacrat de art. 1578 Vechiul Cod civil. Acesta urmăreşte asigurarea unei egalităţi cantitative în sensul că suma unităţilor transmise trebuie restituită întocmai. Legiuitorul nu face nicio distincţie în funcţie de împrejurarea că moneda este folosită în mod curent în relaţiile de schimb sau preponderent pentru tezaurizare, nici de banca centrală emitentă.
Regula nu a fost instituită, aşadar, de către părţi, ci de legiuitor, astfel încât analiza pretinsului caracter abuziv al acestora trebuie să aibă în vedere şi acest aspect. În materia contractelor de consum legiuitorul naţional şi cel european a urmărit în anumite ipoteze atenuarea principiului pacta sunt servanda dând instanţei de judecată posibilitatea de a obliga la modificarea clauzelor unui contract sau de a-l anula în măsura în care reţine că acesta cuprinde clauze abuzive.
O asemenea intervenţie nu este de natură să înfrângă principiul forţei obligatorii a contractelor consacrat de art. 969 alin. 1 Cod civil, întrucât libertatea contractuală nu este identică cu una absolută sau discreţionară de a contracta. Un contract are putere de lege între părţi întrucât este prezumat a fi dominat de buna-credinţă şi utilitate pentru părţile contractante. Forţa juridică deplină este recunoscută numai acelor convenţii care nu intră în conflict cu principiul constituţional al bunei-credinţe şi cu bunele moravuri. În caz contrar el nu poate fi opus părţilor, terţilor sau instanţei de judecată.
Mai mult, nu trebuie omis că art. 969 Cod civil nu are o existenţă de sine stătătoare în ansamblul dispoziţiilor Codului civil, ci el este inseparabil de art. 970 alin.1 Cod civil, executarea cu bună-credinţă a obligaţiilor fiind rezultatul firesc al obligativităţii contractului. Un contract rămâne legea părţilor numai în măsura în care nici una dintre acestea nu ignoră sau încalcă cu bună ştiinţă îndatoririle care îi revin potrivit asumării şi executării cu bună-credinţă a prestaţiilor. Principiul forţei obligatorii a contractului trebuie examinat şi interpretat în strânsă legătură cu solidarismul contractual întrucât esenţa contractului este alcătuită nu numai din voinţa părţilor contractante, ci şi din interesul contractual al fiecăreia dintre ele.
De altfel, prin Legea nr. 193/2000 care a transpus conţinutul Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 s-a stabilit în mod expres competenţa instanţei de judecată de a constata caracterul abuziv. Interpretând această Directivă Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a stabilit în cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Rocio Murciano Quintero (C – 240/98) că protecţia acestui act normativ conferă judecătorului naţional de a aprecia din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale în măsura în care este învestit cu formularea unei cereri întemeiate pe ea. Întrucât un asemenea examen presupune existenţa în prealabil a unui contract semnat de către cele două părţi care şi-a şi produs integral sau parţial efectele, este neîndoielnic că executarea pentru un anumit interval de timp a obligaţiilor asumate de către consumator nu poate împiedica verificarea conţinutului său de către instanţa de judecată.
Raţiunea avută în vedere la adoptarea acestui act normativ l-a constituit faptul că întregul sistem de protecţie preluat în dreptul intern are la bază ideea că un consumator se află într-o poziţie de inferioritate în raport cu profesionistul în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare. Această situaţie îl pune în postura de a adera la condiţiile redactate în prealabil de către profesionist fără a avea puterea de a influenţa conţinutul lor. Chiar dacă utilizarea unor contracte al căror conţinut a fost redactat anterior nu este interzisă de art. 5 din Legea nr. 193/2000, esenţial rămâne ca prin acest mecanism să se dea posibilitatea consumatorului de a înţelege, negocia şi accepta conţinutul său.
Declararea ca abuzivă a unei clauze contractuale presupune prin prisma prevederilor art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 întrunirea cumulativă a două condiţii: ea să nu fi fost negociată, să fi fost inserată în detrimentul consumatorului şi cu încălcarea bunei-credinţe şi să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Diluarea principiului autonomiei de voinţă consacrat de Vechiul Cod civil după modelul Codului Napoleonian ca urmare a accelerării procedurilor de negociere şi a extinderii produselor oferite de către profesionişti consumatorilor nu exclude posibilitatea negocierii dintre părţi. Raportat la realităţile prezentului majoritatea contractelor încheiate de o persoană fizică intră în categoria contractelor de adeziune, fapt ce nu atrage caracterul lor nul sau abuziv atâta timp cât de lege lata ele sunt permise.
Reluarea în cuprinsul tuturor contractelor a clauzelor referitoare la cursul valutar coroborată cu recunoaşterea expresă făcută de pârâtă prin întâmpinare în sensul că nu ar fi fost de acord ca rambursarea sumei să se facă într-o altă monedă conduce la concluzia că respectivele clauze nu au fost negociate, astfel încât prima condiţie este îndeplinită.
Referitor la cea de-a doua conturarea ei impune luarea în considerare a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene care a statuat în cauza C –415/11 Mohamed Aziz versus Caixa d'Estalvis de Catalunya, Tarragona i Manresa că articolul 3 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că noţiunea "dezechilibru semnificativ" în detrimentul consumatorului trebuie apreciată prin intermediul unei analize a normelor naţionale aplicabile în lipsa unui acord între părţi, pentru a evalua dacă şi, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într-o situaţie juridică mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional în vigoare. De asemenea, este relevant în acest scop să se procedeze la o examinare a situaţiei juridice în care se găseşte consumatorul menţionat având în vedere mijloacele de care dispune, potrivit reglementării naţionale, pentru a face să înceteze utilizarea clauzelor abuzive. Pentru a şti dacă dezechilibrul este creat "în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă", este important să se verifice dacă vânzătorul sau furnizorul, acţionând în mod corect şi echitabil faţă de consumator, se putea aştepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte clauza în discuţie în urma unei negocieri individuale.
Analiza impusă de instanţa europeană vizează compararea clauzei stabilite de părţi cu norma legală aplicabilă în măsura în care o reglementare pe cale convenţională raportului dintre părţi nu ar fi fost făcută. Or, după cum s-a arătat părţile au reluat în cuprinsul contractelor de credit principiul nominalismului, astfel încât comparaţia între cele două conduce la acelaşi rezultat, astfel încât esenţială este stabilirea împrejurării dacă pârâta a acţionat sau nu cu bună-credinţă.
Trecând peste faptul că buna-credinţă se prezumă, ea trebuie stabilită în raport de comportamentul pârâtei la momentul încheierii contractelor. Clauzele considerate ca fiind abuzive de către reclamanţi au fost inserate în toate contractele încheiate, restituirea sumei acordate în orice tip de valută în aceeaşi monedă fiind o practică aproape unanimă în mediul bancar. Imposibilitatea reţinerii unui comportament dolosiv din partea reprezentanţilor pârâtei coroborată cu caracterul tradiţional al clauzei permite tragerea concluziei că pârâta se putea aştepta în mod rezonabil ca reclamanţii să accepte clauza în discuţie în urma unei negocieri individuale. Tocmai de aceea, instanţa a considerat că nu se poate reţine caracterul abuziv al clauzelor întrucât nu pârâta a instituit regula nominalismului, ci însuşi legiuitorul.
De altfel, chiar CJUE s-a pronunţat în sensul că intră sub incidenţa evaluării caracterului abuziv decât clauzele din contractele încheiate cu consumatorii, iar nu şi dispoziţiile legale. În acest sens prin hotărârea din 30 aprilie 2014 în cauza C –280/13 Barclays Bank versus Sara Sanchez Garcia şi Alejandro Chacon Barrera Curtea a stabilit că Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii şi principiile dreptului Uniunii referitoare la protecţia consumatorilor şi la echilibrul contractual, trebuie interpretate în sensul că sunt excluse din domeniul lor de aplicare acte cu putere de lege şi norme administrative ale unui stat membru în lipsa unei clauze contractuale de modificare a conţinutului sau a domeniului de aplicare a acestora.
Or, cererea formulată de către reclamanţi prin care se solicită eliminarea riscului valutar prin îngheţarea cursului de schimb al francului elveţian la data încheierii contractelor se urmăreşte, practic, înlăturarea principiului nominalismului, cerere ce nu poate fi admisă.
Soluţia se impune cu atât mai mult cu cât la nivel european a fost adoptată Directiva nr. 17/2014 care impune statelor membre să adopte un cadru legislativ care să permită eliminarea riscului ratei de schimb valutar căruia i se expune consumatorul în temeiul contractului de credit prin convertirea creditului într-o monedă alternativă sau instituirea unui alt mecanism de adaptare a contractului. Adoptarea directivei a avut ca şi premisă aplicarea principiului nominalismului, însă ea obligă statele membre să adopte o reglementare specială, derogatorie, de natură să asigure protecţia consumatorilor.
Cursul de schimb la care se efectuează conversia ca urmare a opţiunii exprimate de consumator este rata de schimb a pieţei aplicabilă în ziua aplicării conversiei, dacă în contractul de credit nu se prevede altfel (art. 23 alin. 3 din Directivă). Conversia la nivelul ratei de schimb din momentul încheierii contractelor este exclusă, aşadar, printr-un act normativ ce trebuie transpus în dreptul intern până la data de 21 martie 2016, astfel încât instanţa a considerat cererea nefondată şi a respins-o ca atare.
Referitor la cheltuielile de judecată solicitate, ele constau în cheltuielile de deplasare şi onorariu avocaţial. Ţinând seama că cererea a fost respinsă, a considerat că se află în culpă procesuală reclamanţii, astfel încât, faţă de împrejurarea că raporturile dintre ei şi pârâtă sunt conjuncte, în baza art. 453 Cod de procedură civilă i-a obligat pe fiecare la plata sumei de 582,73 lei cu acest titlu.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au declarat apel apelanţii reclamanţi: (…), solicitând admiterea apelului formulat şi modificarea în tot a sentinţei civile atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.
În motivarea apelului, apelanţii reclamanţi au arătat că prima instanţă a pronunţat o hotărâre nulă, cu încălcarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) Noul Cod de procedură civilă, respectiv nu s-a pronunţat cu privire la încălcarea obligaţiilor de informare, consultare si avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractelor de credit; cu privire la încălcarea obligaţiei de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice); cu privire la încălcarea obligaţiei de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare; cu privire la încălcarea motivelor esenţiale pe care le-au invocat în susţinerea cererii de chemare în judecată.
Hotărârea atacată se întemeiază pe o serie de motive de fapt şi de drept străine de natura pricinii, ce nu au fost supuse dezbaterii contradictorii a părţilor, cu încălcarea principiului contradictorialităţii prevăzut de art. 14 Noul Cod de procedură civilă.
Considerentele hotărârii apelate prezintă elemente contradictorii faţă de dispozitivului soluţiei pronunţate.
Clauzele din contractele de credit indicate în Anexa nr. 1 la cererea de chemare în judecată sunt clauze abuzive, în speţă fiind întrunite condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea 193/2000, contrar celor reţinute de prima instanţă, pentru următoarele considerente: clauzele nu au fost negociate direct cu subsemnaţii; sunt încălcate exigenţele bunei-credinţe; se creează în detrimentul lor un dezechilibru semnificativ.
Principiul nominalismului monetar este în primul rând inaplicabil în
prezenta cauză şi în al doilea rând interpretat în mod greşit de către instanţa de
judecată.
Ca urmare a excluderii de la analiză de către prima instanţă a unor argumente esenţiale formulate în susţinerea cererii de chemare în judecată, se impune reiterarea acestora şi ca motive de apel.
Au învederat faptul că motivele de apel formulate împotriva sentinţei civile nr. 280 din 30.04.2015 pronunţate de Tribunalul (...) în dosarul nr. (...)/2014 sunt structurate în funcţie de motivarea oferită de prima instanţă în cuprinsul sentinţei atacate. Astfel, prima instanţă a înţeles să îşi argumenteze soluţia în funcţie de răspunderea obiectivă şi subiectivă a intimatei-pârâte, pronunţându-se în mod greşit asupra argumentelor aduse în sprijinul cererii de chemare în judecată sau oferind o motivare bazată pe o serie de argumente ce nu au fost invocate pe tot parcursul soluţionării cauzei.
Prin cererea de chemare în judecată dedusă judecăţii au solicitat instanţei să constate încălcarea drepturilor consumatorilor reclamanţi, şi anume: încălcarea obligaţiei precontractuale de informare şi avertizare; practici înşelătoare şi reclamă deceptivă; punerea pe piaţă în perioada 2006-2008, de către banca-intimată-pârâtă a unor produse de creditare defectuoase, toxice; inserarea în contract şi utilizarea clauzelor abuzive din contractele încheiate cu consumatorii, pentru încălcarea dispoziţiilor Legii 193/2000.
Pentru fiecare din obligaţiile băncii (încălcate sau omise de aceasta) au solicitat sancţiuni specifice, astfel cum sunt prevăzute în legislaţia specială a protecţiei consumatorilor.
Acţiunea este întemeiată pe legislaţia specială a protecţiei consumatorilor, astfel că nu se poate aplica în speţă nicio normă de drept comun, cu excepţia cazului în care legea specială nu prevede (generalia specialibus non derogant).
Principala mare greşeală a instanţei de fond a fost aceea că a aplicat dreptul comun substanţial (ex. viciile de consimţământ, principiul nominalismului monetar) sau procedural (ex. principiul actori incumbit onus probandi) în locul dispoziţiilor din legea specială.
Prima instanţă a pronunţat o hotărâre nulă, cu încălcarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) Noul Cod de procedură civilă - nu s-a pronunţat cu privire la încălcarea obligaţiilor de informare, consultare si avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractelor de credit; obligaţiei de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice); obligaţiei de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare; motivele esenţiale pe care subsemnaţii le-am invocat în susţinerea cererii de chemare în judecată.
Prevederile alin. (1) lit. b) al art. 425 Cod de procedură civilă reglementează extrem de elocvent faptul că hotărârea judecătorească va cuprinde, printre altele, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Or, după cum se poate observa cu lejeritate din considerentele sentinţei civile nr. 280/30.04.2015, pronunţate de Tribunalul (...), secţia civilă, aceasta nu analizează decât aspectele relative la caracterul abuziv al clauzelor pe care pe care le-au contestat prin cererea de chemare în judecată şi, tangenţial, obligaţia băncii de informare.
În aceste condiţii, instanţa de fond a omis să analizeze primele motive în temeiul cărora a solicitat admiterea cererii de chemare în judecată. Astfel, soluţia de respingere a prezentei acţiuni s-a bazat exclusiv pe analiza încălcării de către bancă a obligaţiei de a nu introduce clauze abuzive în contractele de credit, fiind complet ignorate toate argumentele cu privire la încălcarea obligaţiilor de informare, consultare şi avertizare precontractuală, de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare toxice şi de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare.
În ceea ce priveşte încălcarea obligaţiei de informare, consultare şi avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului, au învederat faptul că deşi în cuprinsul sentinţei civile atacate există o referire la acest motiv, la o primă vedere, favorabilă consumatorilor, au arătat că instanţa s-a limitat exclusiv la a afirma simplul fapt că obligaţia pârâtei constă în explicarea posibilităţii de modificare în viitor a cursului de schimb, impunerea unor obligaţii de avertizare putând fi reţinută numai în măsura în care s-ar fi putut stabili cu certitudine că la nivelul anilor 2007 - 2008 pârâta ar fi cunoscut că în viitor cursul de schimb franc elveţian - leu va suferi o modificare cu consecinţe dramatice asupra patrimoniului reclamanţilor, făcând abstracţie însă de toate celelalte argumente aduse în acest sens.
Faţă de această împrejurare, doctrina prevede în mod expres faptul că motivarea corespunzătoare a hotărârii judecătoreşti reprezintă o importantă garanţie a unei proceduri echitabile. Or, situaţia noastră relevă tocmai o gravă încălcarea a dreptului la un proces echitabil, drept consacrat expres în art. 6 § 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. În acest sens, obligaţia de motivare a hotărârilor judecătoreşti este rezultatul a două exigenţe ce decurg din art. 6 § 1 menţionat anterior, respectiv dreptul oricărei persoane de a-şi prezenta argumentele şi observaţiile în faţa instanţei şi obligaţia instanţei de a proceda la o analiză efectivă a tuturor aspectelor prezentate de părţi.
Prin urmare, motivarea corespunzătoare a hotărârii înseamnă, în acelaşi timp, garanţia că instanţa nu a judecat arbitrar şi, din acest punct de vedere, constituie o parte componentă a dreptului la un proces echitabil.
Astfel, analiza unui singur element din primul capăt de cerere nu echivalează cu o analiză unitară a acestuia în întregul său, capătul numărul 1 al prezentei acţiuni fiind format din elemente substanţial diferite unele faţă de celelalte şi în mod egal esenţiale în soluţionarea prezentei cauze, elemente ce nu au fost supuse analizei odată cu pronunţarea hotărârii.
Mai mult decât atât, prin omisiunea de a analiza toate motivele esenţiale formulate în susţinerea cererii de chemare în judecată, instanţa încalcă nu doar dreptul la apărare, ci şi principiul contradictorialităţii. În acest sens, având în vedere că Tribunalul (...) nu s-a pronunţat şi asupra tuturor argumentelor aduse în susţinerea încălcării obligaţiilor de informare, de a nu comercializa produse financiare toxice şi de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare, se află în imposibilitatea vădită de a contesta soluţia pronunţată în ceea ce priveşte aceste aspect.
Faţă de toate aspectele prezentate, au solicitat să constate că în soluţionarea prezentei cauze, Tribunalul (...) nu a analizat toate motivele primordiale pe care le-au invocat în susţinerea cererii de chemare în judecată, fapt ce echivalează cu încălcarea a numeroase principii fundamentale de drept şi care se sancţionează cu desfiinţarea sentinţei atacate.
Hotărârea atacată se întemeiază pe o serie de motive de fapt şi de drept străine de natura pricinii, ce nu au fost supuse dezbaterii contradictorii a părţilor, cu încălcarea principiului contradictorialităţii prevăzut de art. 14 Noul Cod de procedură civilă.
Deşi în cuprinsul primul motiv de apel au criticat omisiunea instanţei de a analiza argumente esenţiale aduse în susţinerea cererii de chemare în judecată, motivarea primei instanţe îi îndreptăţeşte să supună analizei instanţei de control judiciar un nou motiv de apel, şi anume pronunţarea instanţei asupra unor argumente străine de natura pricinii, ce nu au fost deduse judecăţii.
Potrivit dispoziţiilor art. 14 alin. (6) Noul Cod de procedură civilă: Instanţa îşi va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.
Cu alte cuvinte, deşi instanţa de judecată nu a fost învestită cu analiza unor argumente bazate pe vicii de consimţământ, în cuprinsul sentinţei atacate, au fost analizate condiţiile esenţiale pentru validitatea contractului (în speţă consimţământul) şi a voinţei juridice.
Astfel cum reiese din cuprinsul paragrafului 4-5, pagina 14 după o introducere referitoare la motivele încheierii unui act juridic, instanţa a analizat condiţiile voinţei juridice, apreciind că aceasta presupune că persoana care acţionează îşi dă seama de semnificaţia şi consecinţele faptei pe care o săvârşeşte şi are intenţia de a o îndeplini. Mai mult decât atât, în motivarea instanţei se afirmă faptul că exprimarea sa validă presupune însă ca întreg procesul psihologic de formare să nu fie afectat de vicii care îi pot altera luciditatea sau libertatea aceasta deoarece consimţământul este o voinţă la baza căreia se află procesul de reflexie şi deliberare a autorului său.
În plus, prima instanţă a completat motivarea oferită în cuprinsul sentinţei apelate, reţinând că modul deformare şi exteriorizare a consimţământului pot fi influenţate în mod direct de experienţa personală anterioară, mediul în care persoana respectivă îşi desfăşoară activitatea, precum şi comportamentul partenerului contractual în etapa precontractuală.
De altfel, o altă condiţie esenţială pentru validitatea contractului analizată în cuprinsul sentinţei atacate este capacitatea de a contracta, instanţa pronunţându-se în sensul că proliferarea consumerismului şi folosirea unor tehnici de promovare agresivă a produselor financiare influenţează capacitatea consumatorului de a decide încheierea sau nu a unui contract de credit.
În acelaşi sens, şi în cuprinsul paragrafului 3, pagina 20 din cuprinsul sentinţei apelate faptul că prima instanţă reţine spre analiză şi dolul - ca viciu de consimţământ, afirmând că imposibilitatea reţinerii unui comportament dolosiv din partea reprezentanţilor pârâtei coroborată cu caracterul tradiţional al clauzei permite tragerea concluziei că pârâta se putea aştepta în mod rezonabil ca ei să accepte clauza în discuţie în urma unei negocieri individuale, fără ca acesta să fie dedus judecăţii.
Analizând astfel motivarea oferită de prima instanţă, este lesne de observat faptul în prezenta cauză s-a pornit de la o pistă greşită, şi anume s-a procedat la analiza viciilor de consimţământ deşi nu au învestit instanţa cu un capăt de cerere în acest sens.
Astfel, după cum au arătat şi în faţa primei instanţe, temeiul juridic al prezentei acţiuni este cel al răspunderii civile delictuale, speciale, întemeiate pe prevederile legale ce protejează drepturile consumatorilor. Astfel, au solicitat constatarea nulităţii absolute a clauzelor contractuale indicate în Anexa 1 la Cererea de chemare în judecată, pentru încălcarea de către Banca pârâtă a următoarelor obligaţii: obligaţiile de informare, consultare şi avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractelor de credit; obligaţia de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice); obligaţia de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare; obligaţia de a nu introduce clauze abuzive in contractele de credit.
Ca urmare a constatării nulităţii, au solicitat obligarea Băncii pârâte la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit încheiat de ei, care să prevadă restituirea creditului în lei, conversia sumei creditului din CHF în lei făcându-se la data contractării fiecărui credit, la cursul CHF - LEI de la momentul contractării, astfel cum a fost indicat în Anexa 1.
Temeiul juridic indicat mai sus şi implicit cauza acţiunii sunt comune pentru toţi reclamanţii, în sensul prevederilor art. 59 NOUL COD DE PROCEDURĂ CIVILĂ: „Mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligaţie comună, dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură".
Prin cererea de chemare în judecată au solicitat constatarea nulităţii absolute a clauzelor contractuale indicate, având în vedere încălcarea de către Bancă a unor obligaţii edictate prin norme legale imperative din materia protecţiei consumatorilor.
De altfel, este şi lesne de observat faptul că prin cererea de chemare în judecată nu s-a cerut constatarea nulităţii relative pentru vicierea consimţământului. Pentru clarificare, ceea ce am susţinut prin cererea de chemare în judecată este aceea că prin neinformarea şi chiar inducerea în eroare a consumatorilor, prin utilizarea de practici comerciale incorecte, Banca a acţionat cu rea credinţă, element ce constituie una din condiţiile constatării caracterului abuziv al clauzelor. Argumentele pe care le-au invocat în acţiunea introductivă, converg împreună, spre a demonstra comportamentul abuziv al Băncii.
Astfel, prin cererea de chemare în judecată s-a urmărit descrierea comportamentului Băncii în contextul 2007 - 2008; identificarea elementelor care duc la concluzia că acest comportament a încălcat drepturile consumatorilor (drepturi identificate prin texte de lege în materia protecţiei consumatorilor şi completate cu principii sau norme din dreptul comun), precum şi stabilirea sancţiunii ce se impune şi a reparaţiei prejudiciului cauzat.
În altă ordine de idei, instanţa face o confuzie gravă între instituţiile de drept, determinând astfel o calificare greşită a cererii de chemare în judecată şi o aplicare greşită a legii, încercând să îşi creeze premisele false ale argumentaţiei oferite în cuprinsul sentinţei atacate.
Aşa cum a statuat jurisprudenţa ICCJ, Decizia nr. 686 din 21 februarie 2013 pronunţată de ICCJ, Secţia a II-a civilă, menţionează în considerentele sale: „Deşi este adevărat că Legea nr. î93/2000 nu prevede, ca sancţiune, anularea clauzelor cu caracter abuziv, ci inopozabilitatea (sau ineficacitatea) acestora în raport cu consumatorul, însă, aşa după cum se va arăta mai jos, regimul juridic al acestei sancţiuni este practic identic cu al nulităţii absolute, acest lucru decurgând din practica Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
Astfel, în ce priveşte natura interesului protejat, norma respectivă ocroteşte un interes general, si nu unul individual, aşa cum susţine recurenta. De altfel, chiar susţinerea recurentei este contradictorie în conţinut, fiind evident faptul că legea ocroteşte o categorie generică, aceea a consumatorilor, şi nu o persoană particulară, strict determinată.
Legea nr. 193/2000 nu reprezintă decât transpunerea în legislaţia (...) a Directivei nr. 93/13/CEE, or, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene de Justiţie, dispoziţiile acestei directive sunt de ordine publică (cauza Mostaza Claro).
Tot în acest sens, în cauza C-76/10 Pohotovost s.r.o. Vs Iveta Corckovskâ, în considerentul nr.50 s-a precizat că „dată fiind natura şi importanţa interesului public pe care se întemeiază protecţia pe care Directiva nr.93/13/CEE o asigură consumatorilor, art.6 din acesta trebuie să fie considerat ca o normă echivalentă cu normele naţionale care ocupă, în cadrul ordinii interne, rangul de ordine publică.
În acelaşi sens, în cauza Salvat Editores SA v Jose M. Sânchez Alcon Prades C-241/98, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat că recunoaşte judecătorului puterea de a declara din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract" arătând totodată că această putere „se încadrează pe deplin în contextul general al protecţiei speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesului colectivităţii, care, făcând parte din ordinea publică economică, depăşeşte interesele specifice ale unor părţi. Există, cu alte cuvinte un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-şi producă efectele ".
După cum se poate constata din examinarea cererii introductive, aceasta nu se referă la vicierea consimţământului ci la constatarea caracterului abuziv al unor clauze în contractul de credit or, după cum s-a arătat mai sus, consecinţa constatării caracterului abuziv al unor clauze este echivalentă cu constatarea nulităţii absolute a acestora, nefiind aplicabilă sancţiunea existentă în cazul nulităţii relative, şi anume anularea clauzei respective.
Este greşită susţinerea pârâtei, în sensul că regimul juridic aplicabil nulităţii clauzelor de împrumut bancar ar fi unul specific nulităţii relative, şi nu celei absolute.
După cum s-a arătat mai sus, potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care, potrivit dispoziţiilor constituţionale şi ale Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană, este obligatorie pentru instanţele româneşti, există un interes public ca aceste clauze, constatate ca fiind abuzive pentru consumator, să nu-şi producă efectele, recunoscând judecătorului naţional puterea de a le declara nule, chiar din oficiu.
Prin urmare, neputând fi vorba de o nulitate relativă, nu sunt aplicabile dispoziţiile art.3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, nulitatea absolută putând fi invocată oricând, ca atare, dreptul la acţiune al reclamanţilor neputând fi apreciat ca prescris. "
Prin urmare, este lesne de observat faptul că nicăieri în cuprinsul cererii de chemare în judecată nu au făcut trimitere la eventuale vicii de consimţământ, motiv pentru care au apreciat că motivarea primei instanţe cu privire la acest aspect se dovedeşte a fi străină de natura pricinii, hotărârea atacată fiind astfel pronunţată cu încălcarea principiului contradictorialităţii.
În al treilea rând, deşi nu şi-au întemeiat cererea de chemare în judecată pe principiul nominalismului monetar, au observat faptul că prima instanţă şi-a conturat motivarea în cuprinsul sentinţei apelate pe regula nominalismului monetar, apreciind că nu se poate reţine caracterul abuziv al clauzelor întrucât nu pârâta a instituit regula nominalismului, ci însuşi legiuitorul completând că chiar CJUE s-a pronunţat în sensul că nu intră sub incidenţa evaluării caracterului abuziv decât clauzele din contracte încheiate cu consumatorii, iar nu şi dispoziţiile legale.
Toate aceste aspecte, legate de inexistenţa unor vicii de consimţământ nu au fost puse în discuţia părţilor, fiind astfel încălcate prevederile art. 14 Noul Cod de procedură civilă, aspect sancţionat cu nulitatea hotărârii astfel pronunţate.
Au arătat că, considerentele hotărârii apelate prezintă elemente contradictorii faţă de dispozitivului soluţiei pronunţate.
În motivarea soluţiei pronunţate, prima instanţă a reţinut, printre altele, faptul că modificarea resurselor financiare pe care în prezent reclamanţii trebuie să le aloce în vederea plăţii ratelor lunare reprezintă un element pe care pârâta ar trebui, prin prisma acestui principiu să îl aibă în vedere pentru reamenajarea contractului, completând cu următoarea susţinere conform căreia plasarea în sarcina exclusivă a lor a riscului valutar nu este de natură să asigure concilierea intereselor ambelor părţi si echilibrul contractual.
Trecând peste faptul că prima instanţă a pornit de la o premisă greşită, afirmând, în linii mari, că modificarea resurselor financiare ar constitui factorul determinat al prezentei cereri deduse judecăţii câtă vreme acest aspect a fost reţinut ca unic element pentru reamenajarea contractului, au apreciat că afirmaţia ulterioară conform căreia plasarea riscului valutar în sarcina exclusivă a reclamanţilor nu este de natură să asigure concilierea intereselor ambelor părţi şi echilibrul contractul vine ca o confirmare a susţinerilor reclamanţilor din cuprinsul cererii de chemare în judecată, recunoscându-se astfel faptul că riscul valutar a fost plasat exclusiv în sarcina lor.
Instanţa de judecată trebuia însă să aibă în vedere modul în care profesionistul a acţionat, punându-l pe consumator în postura de a contracta un produs de creditare prejudiciabil, fără a cunoaşte riscurile asociate acestuia.
Pe cale de consecinţă, este lesne de observat faptul că numai ei sunt obligaţi să suporte riscul valutar, ceea ce este de natură să determine dezechilibrul contractual. Caracterul semnificativ al acestui dezechilibru este dat de împrejurarea că deprecierea leului faţă de francul elveţian a fost una extrem de ridicată, de peste 100%.
În motivarea sentinţei pronunţate, se induce ideea că riscul valutar este acea componentă a riscului de piaţă, care apare din fluctuaţiile de piaţă ale cursului valutar, gestionat de BNR pe baza unei politici de curs valutar. De asemenea, se susţine că factorii care influenţează acest risc sunt în afara controlului băncii, fiind vorba despre elemente extrinseci, respectiv deprecierea monedei naţionale în raport de francul elveţian, ce au survenit în faza de executare a contractului. Or, prin contractele de credit încheiate în modalitatea semnalată banca a transferat în integralitate riscul valutar în sarcina consumatorului.
De asemenea, aceste concluzii ignoră obiectul cererii de chemare în judecată, deoarece aceasta nu tinde la sancţionarea manipulării de către pârâtă a cursului valutar Leu/CHF. Echilibrul contractual trebuie însă raportat şi analizat la momentul încheierii contractelor. Or, ceea ce invocă instanţa este un aspect extrinsec, respectiv deprecierea monedei naţionale în raport de francul elveţian, incident în faza de executare a contractului.
Cererea de chemare în judecată critică crearea produsului bancar de creditare în CHF şi oferirea lui consumatorilor într-un context economic din care profesionistul trebuia să prevadă evoluţia cursului în viitorul apropiat şi mediu.
Cererea de chemare în judecată critică vânzarea unor produse de creditare riscante, critică atitudinea profesionistului de a expune consumatorii, în loc să îi asigure contra riscurilor. Aşa cum au afirmat în mod repetat, răspunderea pentru produse defectuoase este o răspundere obiectivă, bazată exclusiv pe riscul produselor. Cererea critică atitudinea Băncii de a da asigurări sau de a-i lăsa pe consumatori să creadă în stabilitatea monedei CHF, într-un context în care era evident că urma revalorizarea puternică a acestei monede.
Cererea de chemare în judecată afirmă faptul că revalorizarea CHF era nu numai previzibilă, dar aşteptată de specialiştii de pe plan european şi mondial, informaţii care nu erau la îndemâna consumatorilor, dar care erau cunoscute şi speculate de investitori, profesioniştii precum pârâta din aceasta cauză.
În concluzie, aceste contracte nu trebuiau să existe aşa cum au fost concepute de către bancă. Aceste contracte au fost concepute pentru a specula, în detrimentul consumatorilor, creşterea previzibilă a CHF.
Or, toate argumentele aduse de instanţă în motivarea sentinţei apelate nu fac altceva decât să scoată în evidenţă caracterul abuziv al clauzelor care plasează riscul valutar în sarcina exclusivă a reclamanţilor-apelanţi, câtă vreme, după cum afirmă chiar instanţa, acestea nu sunt de natură să asigure concilierea intereselor ambelor părţi şi echilibrul contractual, impunându-se reechilibrarea prestaţiilor şi restaurarea intereselor părţilor, (a se vedea în acest sens pagina 17. paragraful final).
Clauzele din contractele de credit ale subsemnaţilor, indicate în Anexa nr. 1 la cererea de chemare în judecată sunt clauze abuzive, în speţă fiind întrunite condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea 193/2000, contrar celor reţinute de prima instanţă.
Cât priveşte lipsa negocierii, instanţa apreciază îndeplinită această condiţie, motiv pentru care nu înţelege să critice hotărârea atacată din perspectiva acestui argument. Astfel, în mod corect a reţinut prima instanţă că, reluarea în cuprinsul tuturor contractelor a clauzelor referitoare la cursul valutar conduce la concluzia că respectivele clauze nu au fost negociate, astfel încât prima condiţie a fost apreciată ca fiind îndeplinită. In plus, raportat la realităţile prezentului, s-a concluzionat că majoritatea contractelor încheiate de o persoană fizică intră în categoria contractelor de adeziune, fapt ce nu atrage caracterul lor nul sau abuziv atâta timp cât de lege lata ele sunt permise. De altfel, intimata - pârâtă nu a produs dovada contrară a negocierii clauzelor contestate, motiv pentru care au apreciat corectă soluţia primei instanţe în ceea ce priveşte constatarea îndeplinirii acestei condiţii. Consumatorii care adresau băncii o cerere de creditare erau direcţionaţi către acest produs, prin prezentarea unor avantaje care, în următorii ani, s-au dovedit a fi, fără excepţie, înşelătoare. Contractarea acestui tip de credit, făcută de consumatori pe baza informaţiilor primite de la bancă într-o manieră înşelătoare, a fost una prejudiciabilă, întrucât în scurt timp, avantajele s-au transformat în dezavantaje. Nu a fost o alegere a consumatorilor, ci o canalizare a voinţei lor către o singură opţiune, cea impusă de bancă printr-un contract de adeziune.
De altfel, după cum bine a reţinut şi prima instanţă în cuprinsul sentinţei atacate, alegerea produsului de creditare în franci elveţieni a fost neîndoielnic determinată de dobânda mai mică practicată atât de pârâtă, cât şi de celelalte societăţi bancare, de faptul că la acel moment cursul de schimb era la un nivel scăzut, precum şi de împrejurarea că numai un asemenea tip de contract le permitea să se încadreze în normele de eligibilitate, (pagina 15, paragraful 4).
Cererea de chemare în judecată vizează analiza unui portofoliu de credite în CHF, acordate de bancă în perioada 2007 - 2008. În analiza prezentei acţiuni, trebuie avut în vedere atât comportamentul băncii cât şi comportamentul consumatorilor, raportat la această perioadă de referinţă 2007 - 2008.
Din analiza obligaţiilor/drepturilor consacrate legal, ale celor două părţi ale raportului juridic, raportat la circumstanţele faptice ale încheierii convenţiilor de credit revelate de probele administrate, au reconstituit încă din faţa primei instanţe modul în care consumatorii erau dezinformaţi şi influenţaţi să aleagă un produs de creditare sau altul.
Produsul „credit în CHF" a fost prezentat într-o manieră atrăgătoare, cert înşelătoare, cosmetizată, în aşa fel încât consumatorul să opteze pentru acest produs de creditare în detrimentul creditelor în lei sau în euro.
Mai mult decât atât, creditul în CHF era prezentat ca singură opţiune în cazul în care ratingul clientului îl descalifica pentru creditele în lei sau euro, pentru care se stabiliseră limite de îndatorare în raport de veniturile lunare ale clientului.
Pe cale de consecinţă, este lesne de observat faptul că nu se poate vorbi despre o alegere a consumatorului, ci despre o opţiune unică impusă de către bancă. Cu alte cuvinte, dacă a existat o "alegere" a creditului în CHF, atunci o astfel de alegere nu poate fi imputată clientului, ci băncii, pentru că nu clientul a ales, ci banca.
De asemenea, dacă se face referire la faptul că, de regulă, consumatorii sunt cei care se adresează unei instituţii bancare pentru contractarea unui credit, cu siguranţă nu se poate vorbi despre o solicitare expresă a consumatorilor de a obţine un credit în franci elveţieni care să le provoace ruina în scurt timp de la contractare.
Prima instanţă trebuia să analizeze dacă, raportat la perioada 2007 - 2008, comportamentul băncii a fost unul onest faţă de clienţii săi, dacă produsele sale de creditare au fost transparente, dacă clienţii au luat decizia de a se împrumuta în cunoştinţă de cauză şi cu o reală posibilitate de a aprecia impactul economic imediat al contractării creditului şi previzionarea acestui impact pe parcursul duratei creditului. Spre exemplu, s-ar fi putut analiza dacă vreunul dintre ei are venituri în CHF care să îl califice natural pentru astfel de credite. S-ar fi putut analiza dacă banca a întocmit un studiu de risc referitor la astfel de condiţii aşa cum de altfel o obligau Regulamente ale BNR din 2003. De aici ar fi putut reieşi concluzia că astfel de credite erau interzise în lipsa veniturilor în CHF sau în lipsa studiului de risc.
În vederea susţinerii celor menţionate anterior, au subliniat faptul că băncile - în calitate de profesionist - au avut cunoştinţă de riscurile creditării în valută, făcând trimitere la Raportul asupra stabilităţii financiare întocmit de Banca Naţională a României în anul 2008 în care se indica faptul că: „ în structură, creditele în CHF şi JPY şi-au majorat rapid ponderea (la 9,8 la sută din totalul creditelor populaţiei în februarie 2008, comparativ cu 2,1 la sută în februarie 2007). Dinamica rapidă a creditelor în noile valute s-ar justifica printr-un cost iniţial mai scăzut, dar au dezavantajul unei volatilităţi superioare a cursului Coeficienţii de variaţie a cursurilor de schimb (calculaţi ca variaţie standard raportată la media cursului) CHF/RON şi JPY/RON sunt superiori celui specific EUR/RON (folosind cursurile zilnice pentru perioada 03.01.2005 - 04.03.2008). Mai mult, în perioadă de turbulenţe, CHF devine monedă de siguranţă pentru investitori, ceea ce va determina aprecierea şi mai mare a CHF fată de toate celelalte monede. Riscurile creditării în valută sunt cu atât mai mari cu cât întreaga populaţie înţelege în totalitate provocările asociate." (pagina 90 din Raportul asupra stabilităţii financiare)
De altfel, este lesne de observat faptul că însăşi instanţa are convingerea că în speţă există alte persoane responsabile de astfel de practici, câtă vreme se susţine faptul că această tendinţă a fost susţinută nu numai printr-o publicitate intensă şi larg răspândită din partea instituţiilor financiare, ci şi de o serie de declaraţii făcute în spaţiul public de către persoane implicate în actul decizional la nivel central sau local, (pagina 15, paragraful 2).
Ceea ce au criticat prin cererea de chemare în judecată dedusă judecăţii a fost tocmai modalitatea în care băncile au înţeles să promoveze acest produs de creditare în detrimentul altora, printr-o practică de creditare iresponsabilă.
Pe lângă încălcarea obligaţiei de informare, intimata-pârâtă a apelat la practici comerciale înşelătoare în vederea determinării lor să achiziţioneze serviciile bancare în valută CHF.
În atare condiţii, fapta intimatei-pârâte se circumscrie şi prevederilor Legii nr. 363/2007 ce reglementează practicile comerciale înşelătoare, acesta fiind deopotrivă un argument în susţinerea caracterului abuziv al clauzelor prezentate în Anexa 1 la cererea de chemare în judecată.
Argumentul incidenţei constatării unor practici comerciale înşelătoare atunci când se analizează caracterul abuziv al unor clauze reiese din hotărârea CJUE pronunţată în cauza C-453/10 Jana Perenicova: „constatarea caracterului neloial al unei practici comerciale reprezintă un element printre altele pe care instanţa competentă poate să îşi întemeieze aprecierea în privinţa caracterului abuziv al clauzelor dintr-un contract, conform art. 4 alin. (1) din Directiva 93/13".
Or, trebuie avute în vedere în acest sens dispoziţiile cuprinse în art. 7 al Directivei 2005/29 privind practicile comerciale neloiale, conform cărora „o practică comercială se consideră înşelătoare în cazul în care, analizând faptele şi ţinând seama de toate caracteristicile şi circumstanţele, precum şi de limitele proprii mediului de comunicare utilizat, omite o informaţie esenţială de care consumatorul mediu are nevoie în contextul respectiv pentru a lua o decizie comercială în cunoştinţă de cauză şi care, în consecinţă, determină sau poate determina consumatorul mediu să ia o decizie comercială pe care nu ar fi luat-o în alte împrejurări.”
Potrivit aceleiaşi Directive, „o practică comercială se consideră omisiune înşelătoare în cazul în care (...) un comerciant disimulează o informaţie semnificativă (...) sau o furnizează într-o manieră neclară, neinteligibilă, ambiguă, nepotrivită (...)".
În scopul definirii şi identificării practicilor comerciale înşelătoare, art. 6 din Legea nr. 363/2007 stabileşte că: „O practică comercială este considerată ca fiind acţiune înşelătoare dacă aceasta conţine informaţii false sau, în orice situaţie, inclusiv în prezentarea generală, induce în eroare sau este susceptibilă să inducă în eroare consumatorul mediu, astfel încât, în ambele ipoteze, fie îl determină, fie este susceptibilă a-l determina pe consumator să ia o decizie de tranzacţionare pe care altfel nu ar fi luat-o, chiar dacă informaţiile sunt, în fapt, corecte în raport cu unul sau mai multe dintre următoarele elemente:
Hotărârea CJUE pronunţată în Cauza C- 453/10, Perenicova vs. SOS financ spol, arată la punctul 40: „In sfârşit, astfel cum rezultă din articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2005/29, o practică comercială se consideră înşelătoare în cazul în care conţine informaţii false şi, în consecinţă, este mincinoasă sau, în orice alt fel, inclusiv prin prezentarea generală, induce sau poate induce în eroare consumatorul mediu cu privire la unul sau mai multe dintre elementele enumerate la acest articol 6 alineatul (1) şi, în oricare dintre situaţii, determină sau poate
determina o decizie comercială pe care consumatorul nu ar fi luat-o în altă situaţie."
Astfel, contrar susţinerilor primei instanţe, este lesne de observat faptul că intimata-pârâtă putea anticipa, la momentul încheierii contractului, evoluţia cursului valutar, existând la acel moment, în domeniul financiar-bancar, toate indiciile relevante în aceste sens. Instanţa putea extrage din aceste indicii multiple o prezumţie judecătorească. A preferat însă soluţia comodă din dreptul comun: reclamantul nu a probat ceea ce a susţinut, deci acţiunea se respinge.
Au considerat că produsele de creditare în CHF nu ar fi trebuit să existe pe piaţă, la momentul respectiv, iar dacă totuşi ele au fost comercializate, trebuiau să fie prezentate într-o manieră transparentă, care să permită consumatorilor aprecierea impactului economic al creditelor respective. Cunoaşterea de către consumatori a împrejurărilor amintite şi a efectelor acestora asupra cursului valutar, era esenţială la momentul anterior contractării creditelor.
Instanţa trebuia să stabilească în primul rând că punerea pe piaţă a acestor produse de creditare, caracterizate printr-un risc inadmisibil de mare de nerambursare, reprezintă o practică comercială incorectă, prejudiciabilă, pusă în practică prin utilizarea de către bancă a unei politici de creditare în mod obiectiv iresponsabile (aspect probat prin înscrisurile depuse în susţinerea cererii de chemare în judecată). Instanţa a preferat însă, omisiunea acestui tip de reglementare care derogă de la dreptul comun, aplicând, cu încălcarea regulilor clasice de interpretare, regulile din dreptul comun.
Instanţa trebuia să stabilească dacă, acţionând în mod corect şi echitabil faţă de consumator (fata de obligaţiile legale arătate până acum în prezenta cerere), profesionistul se putea aştepta în mod rezonabil ca acesta să accepte o asemenea clauză. Încă o dată, instanţa a ignorat aceste reguli, în favoarea regulilor din dreptul comun care, de altfel, nici nu au fost deduse judecăţii, apreciind că, imposibilitatea reţinerii unui comportament dolosiv din partea reprezentanţilor pârâtei coroborată cu caracterul tradiţional al clauzei permite tragerea concluziei că pârâta se putea aştepta în mod rezonabil ca reclamanţii să accepte clauza în discuţie în urma unei negocieri individuale, (pagina 20, paragraful 3 din cuprinsul sentinţei apelate).
În mod evident, nu ar fi contractat un credit care presupunea riscurile amintite, previzibile în condiţiile în care banca ar fi promovat produsele respective într-o manieră adecvată şi transparentă.
Mai mult decât atât, deşi se află sub incidenţa legislaţiei aplicabile în materia protecţiei consumatorilor, unde prezumţia operează în favoarea consumatorilor, banca, în calitate de profesionist, fiind cea însărcinată cu răsturnarea acestora, prima instanţă consacră aproape la rang de principii de drept veritabile prezumţii în interesul băncii.
Astfel cum au arătat şi în faţa primei instanţe, CJUE stabileşte câteva criterii de determinare a dezechilibrului semnificativ, tratându-l împreună cu condiţia „contrar bunei-credinţe", respectiv în Cauza C-415/11 Mohamed Aziz vs. Caixa D'Estalvis de Catalunya la punctul 69, pe care am citat-o şi anterior, se arată că"in ceea ce priveşte împrejurările în care un asemenea dezechilibru este creat „în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă", este important să se constate că, având în vedere al şaisprezecelea considerent al directivei (93/13 n.n.) şi astfel cum a subliniat, în esenţă, avocatul general la punctul 74 din concluzii, instanţa naţională trebuie să verifice în acest scop dacă vânzătorul sau furnizorul, acţionând în mod corect si echitabil faţă de consumator, se putea aştepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte o asemenea clauză în urma unei negocieri individuale."
Acordarea creditelor în moneda CHF şi stipularea unor clauze de risc valutar cu consecinţa strămutării în întregime asupra împrumutaţilor a riscului generat de hipervalorizarea CHF este contrară dispoziţiilor legale întrucât această hipervalorizare constituie un eveniment imprevizibil, viitor şi incert, raportat la puterea de înţelegere a consumatorilor care, neavând cunoştinţe de specialitate în domeniul financiar-bancar nu au posibilitatea să anticipeze o creştere accelerată a cursului de schimb şi în consecinţă să îşi asume în cunoştinţă de cauză riscul valutar. De asemenea, se impune a evalua dacă şi, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într-o situaţie juridică mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional în vigoare. Este relevant în acest scop să se procedeze la o examinare a situaţiei juridice în care se găseşte consumatorul menţionat având în vedere mijloacele de care dispune, potrivit reglementării naţionale, pentru a face să înceteze utilizarea clauzelor abuzive.
Concluzia Curţii în Cauza Aziz este în sensul că pentru a şti dacă dezechilibrul este creat „în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă", este important să se verifice dacă vânzătorul sau furnizorul, acţionând în mod corect şi echitabil faţă de consumator, se putea aştepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte clauza în discuţie în urma unei negocieri individuale".
Aşadar, condiţia dezechilibrului semnificativ contrar principiului bunei-credinţe, se apreciază în funcţie de plasarea consumatorului de către profesionist într-o situaţie juridică inferioară faţă de cea prevăzută în legislaţia internă şi nu prin compararea efectivă a contra-prestaţiilor părţilor rezultând din clauzele contractuale analizate.
Inferioritatea consumatorului în raport în raport cu profesionistul, prezumată de către directivă şi preluată în Legea nr. 193/2000, se manifestă pe trei planuri: tehnic, întrucât profesioniştii cunosc bine produsele sau serviciile pe care le comercializează, în timp ce consumatorii le cunosc prea puţin sau deloc; economic, pentru că profesioniştii dispun în această privinţă de o forţă economică disproporţionată faţă de cea a consumatorilor; juridic, deoarece consumatorii se găsesc privaţi de orice posibilitate de negociere şi se văd constrânşi să adere la propunerile ce le sunt făcute.
Potrivit unei hotărâri recente pronunţate de Tribunalul (...) în dosarul nr. (…)/2015 (sentinţa 5316/29.07.2015). s-a reţinut că: „alături de acestea, sau, cumva, deasupra tuturor şi, fiind de fapt cel mai important element al ecuaţiei raportului consumator-profesionist, prezenta instanţă apreciază că trebuie avut în vedere un factor extrem de important, ce nu apare expres menţionat: factorul timp sau, mai exact, lipsa de timp în care se află solicitantul creditului. Este adevărat că nici directiva, nici celelalte acte normative nu menţionează expressis verbis acest factor major generator de inferioritate în ceea ce îl priveşte pe consumator, dar se poate deduce limpede că directiva a avut în vedere acest aspect, prin modul în care a încercat să reglementeze obligaţiile profesionistului anterior încheierii contractului, în sensul informării corecte şi complete, prin posibilitatea ce trebuie să i se acorde consumatorului de a lua la cunoştinţă de conţinutul contractului, dar şi pentru a-i deveni inteligibil: întrucât contractele ar trebui redactate într-un limbaj clar şi inteligibil, iar consumatorului ar trebui să i se ofere posibilitatea de a analiza toate clauzele. "
Spre deosebire de consumatori, banca a putut prevedea că evoluţia CHF va fi în sensul valorizării acestei monede, deoarece banca este un profesionist al riscului.
În concluziile Avocatului General Nils Wahl prezentate la data de 12.02.2014 în Cauza Kasler C-26/13 s-a indicat că informaţiile relative la cursul valutar/valabilitatea unei monede sunt bine cunoscute de furnizorii din sectorul bancar şi financiar, dar nu sunt neapărat cunoscute de consumatorul mediu.
Conform dispoziţiilor art. 75 şi 76 din Legea nr. 296/2004 privind Codul Consumului, contractele de credit trebuie să conţină clauze clare, corecte, care să nu determine interpretări echivoce şi pentru înţelegerea cărora să nu fie necesare cunoştinţe de specialitate, art. 77 prevăzând că în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului.
Suplimentar celor învederate, au considerat că este de maximă importanţă şi concluzia CJUE în cauza Kasler vs. OTP la pct. 75 din hotărâre. Astfel, se arată că articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, în ceea ce priveşte o clauză contractuală precum cea în discuţie în litigiul principal, cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar şi inteligibil trebuie înţeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci şi ca ea să expună în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine la care se referă clauza respectivă, precum şi relaţia dintre acest mecanism şi cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât acest consumator să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl priveşte.
Cerinţa privind transparenţa clauzelor contractuale prevăzută de Directiva 93/13, la art. 5, nu poate fi redusă la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal, gramatical. Important este ca consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl priveşte (Hotărârea RWE Vertrieb, C-92/11, punctul 49; Hotărârea Kasler, punctul 75).
Aşadar, nu este suficient ca acea clauză să fie clară, „lizibilă" din punct de vedere gramatical, ci şi inteligibilă în plan juridic şi economic, adică aptă să arate consecinţele asumării obligaţiilor şi riscurilor generate de contract, motiv pentru care se impune modificarea soluţiei primei instanţe şi din acest punct de vedere.
În plus, norma BNR nr. 17/2003 prevede obligaţia băncii de a administra riscul în sensul diminuării lui, prin organizare de control a activităţii de creditare, obligaţie prevăzută tocmai pentru a exclude asumarea riscului operaţiunii de creditare de către consumatori, iar o măsură în acest sens o constituie îngheţarea cursului de schimb valutar la momentul încheierii contractului, măsură ce corespunde cerinţelor echităţii şi bunei-credinţe. Cel mai important: acest Regulament impune întocmirea unui dosar de risc pentru astfel de produse de creditare în valută. În lipsa dosarului de risc, aceste produse sunt interzise tocmai pentru că pot provoca mari dezechilibre între prestaţiile părţilor.
Astfel, deşi au demonstrat în faţa primei instanţe că, prin încălcarea de către banca pârâtă a obligaţiilor legale arătate la punctele 2, 3 şi 4 din cuprinsul cererii de chemare în judecată, acest dezechilibru este incontestabil, poziţia juridică a consumatorului, garantată de legea română, fiind una în care decizia de a contracta este documentată cu toate caracteristicile şi riscurile contractului în care se pregăteşte să intre, prima instanţă a respins ca neîntemeiate toate susţinerile lor.
Or, în analiza condiţiei dezechilibrului semnificativ, instanţa de judecată trebuia să aibă în vedere modul în care profesionistul a acţionat, punându-1 pe consumator în postura de a contracta un produs de creditare prejudiciabil, tară a cunoaşte riscurile asociate acestuia.
În plus faţă de cele arătate, au considerat ca dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în defavoarea subsemnaţilor în calitate de consumatori a fost indus prin raportarea sumei contractate la o monedă - francul elveţian, CHF - care era necunoscută la momentul încheierii contractelor de credit, neavând niciun fel de informaţii cu privire la stabilitatea acestei monede, evoluţia sa anterioară, accesibilitatea ei din perspectiva obţinerii în vederea achitării ratelor lunare; nu era utilizată ca instrument de plată sau ca element de referinţă în contractele încheiate pe teritoriul României. Este un fapt notoriu că pe teritoriul României
singurele valute utilizate pentru efectuarea de plăţi (alternativ cu leul, atunci când
legea o permite) sunt euro şi USD. De altfel, în cazul acelora dintre ei care
au încheiat contractul de credit în vederea achiziţionării unui imobil, preţul
contractului de vânzare cumpărare era stabilit în euro, iar nu în CHF; si atunci, si
acum, aceasta moneda - CHF - se califica in categoria monedelor „exotice”; le-a fost prezentată de către bancă drept cea mai stabilă monedă, la adăpost de fluctuaţii, garanţia stabilităţii fiindu-ne indusă prin referinţele făcute de bancă la emitentul acesteia - statul elveţian; le-a fost prezentată de către bancă drept element care, la acelaşi rating, le permite să se împrumute mai mult decât s-ar fi „calificat" în cazul în care moneda creditului ar fi fost leul, euro sau dolarul în raport de posibilitatea de a obţine, la aceleaşi venituri şi la acelaşi rating, un credit de o valoare mai mare, este evident lipsa vreunei opţiuni alternative a subsemnaţilor cu privire la moneda creditului, moneda CHF fiindu-le prezentată ca unica opţiune pentru a obţine suma
solicitată. Totodată, se găsea pe piaţa din România într-o cantitate insuficientă, fapt ce condus
inevitabil la o explozie a cursului ca urmare a numărului mare de contracte de
credit încheiate în această monedă.
De altfel, prin decizia nr. 209/18.05.2015, Tribunalul (...) a validat, chiar dacă indirect, printr-o altă speţă, toate argumentele lor, stabilind, cu titlu definitiv, faptul că această creştere accelerată a valorii francului elveţian în raport cu moneda naţională, precum şi cheltuielile generate de mecanismul de schimb valutar din lei în franci elveţieni, şi din franci elveţieni în lei, lipsa francilor elveţieni de la casele de schimb valutar o perioadă îndelungată de timp, diferenţele dintre cursul practicat de bancă şi casele de schimb valutar, respectiv cursul stabilit de BNR, diferenţele dintre cursul de vânzare şi cel de cumpărare au condus la majorarea continuă a costului contractelor, producând un dezechilibru maior al prestaţiilor reciproce ale părţilor, în detrimentul împrumutaţilor, cu efectul obţinerii unor foloase de către banca împrumutătoare, fără contraprestaţie din partea acesteia.
În final, dovada cea mai clară a existenţei unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor este dat de faptul că numai ei sunt obligaţi să suporte riscul valutar. Caracterul semnificativ al acestui dezechilibru este dat de împrejurarea că deprecierea leului faţă de francul elveţian a fost una extrem de ridicată, de peste 100%.
În acest sens, prin aceeaşi decizie nr. 209/18.05.2015, Tribunalul (...) a dispus că această clauză de efectuare a plăţilor în moneda creditului cu suportarea exclusivă a riscului valutar de către împrumutat nu a fost negociată direct, având în vedere caracterul prestabilit (n.n. recunoscut şi de prima instanţă în cuprinsul sentinţei apelate) şi impus consumatorilor în contractul de credit, consumatorii exprimându-şi adeziunea la contractul tipizat, fără a avea posibilitatea de a influenţa natura clauzelor şi din acest punct de vedere a existat o poziţie de inegalitate a părţilor în vederea asigurării angajării în deplină cunoştinţă de cauză a consumatorului în contractul de credit, banca având o poziţie dominantă în raport cu consumatorul şi implicit cu privire la îndatorarea şi suportarea riscurilor reprezentate de volatilitatea cursului valutar.
În plus, Tribunalul (...) a reţinut cu titlu definitiv faptul că Banca a stipulat în contractul încheiat cu reclamanţii, obligaţia acestora de a suporta exclusiv diferenţele de schimb valutar, fără a limita în vreun fel întinderea acestei obligaţii, astfel că în situaţia dublării valorii francului elveţian în raport cu moneda naţională, convenţiile de credit încheiate între părţi dobândesc un caracter aleatoriu, ceea ce conduce la încălcarea criteriului echivalenţei prestaţiilor. Clauza de risc valutar prevăzută exclusiv în sarcina consumatorilor denaturează raportul juridic obligaţional prin îngreunarea excesivă a situaţiei consumatorului şi în acelaşi timp prin conferirea în favoarea băncii a unui avantaj economic vădit disproporţionat, acesta obţinând un câştig injust în detrimentul consumatorilor, contrar principiilor echităţii şi bunei-credinţe, care trebuie să guverneze relaţiile contractuale.
În raport cu toate aceste aspecte, au apreciat ca evident şi semnificativ dezechilibrul creat prin obligarea consumatorilor la rambursarea în CHF a creditului şi la suportarea de către aceştia a unui risc valutar uriaş şi previzibil pentru un profesionist, asumat în necunoştinţă de cauză de reclamanţi şi care, materializat, a dus la dublarea cuantumului ratelor lor în mai puţin de 3 ani de la semnarea unor contracte de credit încheiate pe o perioadă de peste 20 de ani.
Spre deosebire de euro şi dolar, monede prezente în cantităţi suficiente pe piaţa (...) în calitate de contraprestaţie a exportului de mărfuri şi servicii, francul elveţian era şi este puţin prezent pe piaţa (...). În condiţiile menţionate, acordarea de credite în CHF: pe de-o parte nu a condus la o infuzie de CHF pe piaţă (în concret banca virând,
prin conversie valutară, lei sau euro în funcţie de moneda în care era stabilit preţul
contractelor de vânzare-cumpărare pentru plata cărora se încheiaseră contractele de
credit); pe de altă parte a condus la o creştere explozivă a cererii de CHF pentru
rambursarea ratelor de credit, cerere nesustenabilă în condiţiile absenţei acestei
monede de pe piaţă. Singura consecinţă a fenomenului descris a fost aceea a creşterii
explozive a cursului de schimb de la aproximativ 1 CHF = 1,8-2 lei la momentul
încheierii contractelor de credit la 1 CHF = 3,8 lei în prezent, deci o dublare a
cursului de schimb.
Ca atare, punerea în piaţă a produselor de creditare în CHF în împrejurările economice arătate în cuprinsul cererii introductive, făcea evoluţia cursului valutar perfect previzibilă din perspectiva băncii, şi, în acelaşi timp, imposibil de anticipat de către subsemnaţii, pe baza nivelului de cunoaştere şi de înţelegere.
Cu toate acestea, fără a analiza argumentele aduse cu privire la diferenţa de curs valuta impusă exclusiv în sarcina lor, în cuprinsul sentinţei atacate instanţa a afirmat simplul fapt că variaţiile de curs sunt inerente oricărui împrumut acordat în valută, posibilitatea modificării acestuia fiind cu atât mai mare cu cât perioada de rambursare se întinde pe un interval mai mare de ani. (pagina 16, paragraful 3 din cuprinsul sentinţei apelate).
În motivarea sentinţei pronunţate, se induce ideea că riscul valutar este acea componentă a riscului de piaţă, care apare din fluctuaţiile de piaţă ale cursului valutar, gestionat de BNR pe baza unei politici de curs valutar. De asemenea, se susţine că factorii care influenţează acest risc sunt în afara controlului băncii, fiind vorba despre elemente extrinseci, respectiv deprecierea monedei naţionale în raport de francul elveţian, afirmându-se că deprecierea monedei naţionale ulterior încheierii contractelor nu poate duce la aneantizarea acestora întrucât reprezintă o împrejurare ulterioară perfectării lor şi necunoscută de către pârâtă, (pagina 17, paragraful 4). Or, prin contractele de credit încheiate în modalitatea semnalată banca a transferat în integralitate riscul valutar în sarcina consumatorului.
De asemenea, aceste concluzii ignoră obiectul cererii de chemare în judecată, deoarece aceasta nu tinde la sancţionarea manipulării de către pârâtă a cursului valutar Leu/CHF.
Cererea de chemare în judecată critică crearea produsului bancar de creditare în CHF şi oferirea lui consumatorilor într-un context economic din care profesionistul trebuia să prevadă evoluţia cursului în viitorul apropiat şi mediu.
Cererea de chemare în judecată critică vânzarea unor produse de creditare riscante, critică atitudinea profesionistului de a expune consumatorii, în loc să îi asigure contra riscurilor. Aşa cum au afirmat în mod repetat, răspunderea pentru produse defectuoase este o răspundere obiectivă, bazată exclusiv pe riscul produselor, vina comerciantului nefiind relevantă sub aspectul responsabilităţii pentru produse defectuoase. Aşa că, nu aveau obligaţia să probeze că intimata-pârâtă putea anticipa aceste fluctuaţii. Tot ceea ce trebuia dovedit s-a dovedit. Riscul produsului este suficient pentru imputabilitatea faptei comerciantului de a îl vinde.
Cererea critică atitudinea Băncii de a da asigurări sau de a-i lăsa pe consumatori să creadă în stabilitatea monedei CHF, într-un context în care era evident că urma revalorizarea puternică a acestei monede.
Acest aspect face ca imputabilitatea faptei de a vinde produse riscante să fie dublată de vina, de reaua-credinţă de a promova şi a vinde aşa-ceva ca un produs sigur, stabil, ieftin.
Cererea de chemare în judecată afirmă faptul că revalorizarea CHF era nu numai previzibilă, dar aşteptată de specialiştii de pe plan european şi mondial, informaţii care nu erau la îndemâna consumatorilor, dar care erau cunoscute şi speculate de investitori, profesioniştii precum intimata-pârâtă din aceasta cauză.
Astfel, au citat câteva afirmaţii ale unor specialişti făcute în perioada la care se referă în cererea de chemare în judecată şi din care se poate extrage foarte uşor concluzia că în domeniu se cunoşteau şi se aşteptau deja efectele împrumuturilor în CHF.
(...), economist la (...), arată că: "Investitorii internaţionali au primit avertismente clare: dacă vor continua să facă speculaţii utilizând francul elveţian, vor trebui să se confrunte cu un cost mai mare de refinanţare atunci când acesta îşi va schimba traiectoria. "
În concluzie, au susţinut că acest contract nu trebuia să existe aşa cum a fost conceput de către bancă. Acest contract a fost conceput pentru a specula, în detrimentul consumatorilor, creşterea previzibilă a CHF. Acest contract este pur şi simplu un poker financiar. Este adevărat că banca singură nu ar fi putut influenţa cursul Leu/CHF, însă la fel de adevărat este şi faptul că Banca s-a aliniat unui curent care a dus la revalorizarea CHF, iar ascunderea acestei informaţii consumatorilor la acordarea creditelor este o încălcare a obligaţiilor a cărei sancţionare am solicitat-o prin cererea de chemare în judecată.
În acelaşi sens s-a statuat şi în decizia recentă pronunţată de CJUE în Cauza C-449/13. Bakkaus si Bonato vs. CA Consumer Finance S.A. şi anume: „Creditorul trebuie să ofere consumatorului explicaţii corespunzătoare şi într-un mod personalizat, pentru a-i permite acestuia din urmă să evalueze dacă contractul de credit propus este adaptat la nevoile sale şi la situaţia sa financiară, oferindu-i explicaţii privind informaţiile precontractuale, caracteristicile esenţiale ale produselor propuse si efectele exacte pe care le pot avea asupra situaţiei sale, inclusiv consecinţele neplăţii din partea consumatorului'."(pct. 41, teza a doua) „Aceasta obligaţie de a oferi explicaţii corespunzătoare vizează să permită consumatorului să ia o decizie în deplină cunoştinţă de cauză cu privire la un tip de contract de împrumut. " (pct. 42)
„Obligaţiile în materie de informare (...) nu pot fi îndeplinite în stadiul încheierii contractului de credit, ci trebuie îndeplinite în timp util, prin comunicarea către consumator, anterior semnării contractului, a explicaţiilor menţionate."
Principiul nominalismului monetar este în primul rând inaplicabil în prezenta cauză şi în al doilea rând interpretat în mod greşit de către instanţa de judecată.
Potrivit dispoziţiilor art. 1578 alin. (2) din Codul civil din 1864: „întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii."
Prin urmare, dacă există o fluctuaţie a „preţului" monedelor, anterioară scadenţei împrumutului, plata liberatorie se efectuează numai în banii lichizi ai epocii, adică în „specia" aflătoare în curs la data plăţii.
La momentul edictării Codului civil din 1864 nu exista o monedă naţională a României (pe teritoriul României de atunci circulau monede ale altor state, de genul: zlot polonez, rubla sau imperial rusesc, lira turcească, sterlingul englez, francul francez (nu şi cel elveţian, care era si atunci o moneda exotica pentru România), talerul olandez, ducatul austro-ungar etc.). Leul românesc nu era în circulaţie în 1864; el nu era nici măcar în fiinţă în 1864. Leul românesc a intrat în circulaţie abia începând cu 22 aprilie 1867 când, prin lege, a fost declarat moneda naţională a României.
Din acel moment, leul românesc a devenit singura „specie" aflătoare în curs pe teritoriul României, plăţile fiind liberatorii doar dacă erau efectuate în lei. Aşadar, în caz de fluctuaţie a „preţului" monedelor, toate împrumuturile contractate după data de 22 aprilie 1867 în acele monede al căror curs este fluctuant se restituie, obligatoriu, în „specia aflătoare în curs", adică în lei.
Iată, aşadar, că „denominarea" sau conversia creditelor din valută în lei este enunţată încă din 1864, de mai mult de 150 de ani, chiar de textele care reglementează nominalismul monetar.
De aici consecinţa că a pretinde că este interzisă conversia, întrucât s-ar opune principiului nominalismului monetar, este forţat şi lipsit de suport legal.
În practică, aproape de fiecare dată, debitorii, consumatori de credite de retail în franci elveţieni, au avut doar impresia că au primit credit în franci elveţieni. In realitate, aceşti bani, care nu sunt în circulaţie în România, ei fiind, practic, exclusiv monede de depozit şi de tezaurizare, nu au fost nici deţinuţi de bănci la momentul creditării, nici remişi fizic sau prin virament bancar debitorului. Când s-a cumpărat imobilul pe credit ori când s-au achiziţionat pe credit celelalte bunuri, vânzătorul a primit, direct în conturile sale bancare, lei sau euro. Niciodată franci elveţieni. De fapt, consumatorii nu au dorit, în niciun moment, contractarea unor credite în franci elveţieni, ci au fost conduşi spre acest tip de credit, fie pentru că „nu se calificau" pentru aceeaşi suma în lei, euro sau dolari, fie prin dobânzi (marja fixă) mult mai mici, fie pentru că francul elveţian era prezentat ca cea mai stabilă moneda din lume.
Trebuie observat că textul art. 1578 alin. (2) din vechiul Cod civil se referă la monedă în sensul său originar, de ban circular din metal (a se vedea, pentru conformitate definiţia din DEX a cuvântului „moneda"). În mod evident, la acea dată în România nu prea existau bani fiduciari (bancnote) şi, cu atât mai puţin, nu existau bani electronici, scripturali sau virtuali (bani-datorie).
În concluzie trebuie reţinut că principiul nominalismului monetar nu interzice îngheţarea cursului la nivelul celui din data acordării creditului, ci este chiar regula originară care o permite în caz de fluctuaţie a cursului.
Într-un prim alineat, art. 1579 din vechiul Cod civil arată ca regula parităţii sumei numerice arătate în contract, edictată pentru împrumutul în bani, nu se aplica în cazul împrumutului în vergi metalice şi producte. Practic, aceste obiecte nu sunt bani, în sensul real al noţiunii, ci instrumente speciale de tezaurizare, de genul lingourilor de aur, care sunt marcate corespunzător şi, în consecinţă, pot fi individual determinate. Pentru aceste lucruri împrumutate, care, în mod evident, nu sunt bunuri fungibile, obligaţia de restituire este fixată asupra aceleiaşi cantităţi şi calităţi, oricare ar fi „suirea sau scăderea" preţului lor. Este o obligaţie similară cu restituirea în natură. Este, de aceea, clar că acest text nu este aplicabil în cazul împrumutului în bani.
În schimb, alin. (3) al art. 1579 din vechiul Cod civil poate fi aplicat împrumutului în bani. Este adevărat că textul se referă la împrumutul în monede de aur sau argint, lucruri care ar putea fi luate cu împrumut şi pentru alte scopuri decât consumaţia (spre exemplu, pentru expoziţii sau colecţii numismatice), dar aceste lucruri sunt, ca şi banii, bunuri perfect fungibile şi, deci, pot fi asimilate cu banii care nu au putere circulatorie pe teritoriul României. Mai precis spus, împrumutul în monede de aur sau argint poate fi asimilat cu împrumutul în valută. Aşadar, se va putea admite că regula restituirii echivalentului preţului intrinsec al monedelor de aur sau argint la momentul la care au fost împrumutate se aplică şi împrumutului în valută.
Conform art. 1579 alin. (3) din Codul civil de la 1864, chiar daca s-a stabilit în contract obligaţia restituirii sumei împrumutate în aceeaşi specie şi calitate, în caz de fluctuaţie a monedei se va putea efectua, cu efect liberatoriu, o plata a echivalentului preţului intrinsec al acestei monede, stabilit la momentul la care a fost împrumutată. De aici consecinţa că, în cazul creditelor în valută, dacă exista o fluctuaţie anormală a cursului, se va putea efectua plata în lei la un curs îngheţat la nivelul celui din data acordării creditului.
Acesta este „preţul intrinsec" al monedei în timpul în care a fost împrumutată. În caz de refuz al creditorului de a primi o astfel de plată, instanţa va putea să-l oblige să accepte o astfel de plată la un curs îngheţat în timp la momentul acordării creditului.
Pe de altă parte, dispoziţiile art. 1578 şi urm. din Cod civil din 1864 sunt norme supletive, care nu interzic conversia în lei a creditelor acordate de profesionist cu încălcarea drepturilor consumatorilor şi cu afectarea intereselor economice ale acestora.
În acelaşi sens a statuat şi Tribunalul (...) în cuprinsul deciziei civile nr. 209/18.05.2015, reţinând că sunt incidente totodată dispoziţiile art. 1578 Cod civil în vigoare la data încheierii contractului, care consacră principiul nominalismului monetar în cadrul contractelor de împrumut şi care prevede că obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract şi că întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii.
Regulile din materia protecţiei consumatorilor interpretate de CJUE contrazic categoric aplicarea, în modul desuet dorit de bancă, a acestui principiu.
Astfel, Hotărârea RWE Vertrieb, în Cauza C-92/11, arată la considerentul 26 „după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauzele care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă".
Or, a obliga, chiar şi implicit, partea mai slabă din contract să suporte întregul risc valutar, adică a exploata lipsa de informare a consumatorului, înseamnă un aranjament diferit al părţilor, aşa cum rezultă din cauza Mohamen Aziz, C 415/11. Un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de profesionist (premisă de la care pleacă sistemul de protecţie al Directivei 93/13) în ceea ce priveşte puterea de negociere, cât şi nivelul de informare. Prin urmare, în situaţia în care părţile au prevăzut că riscul valutar va fi suportat doar de consumator, art. 1 alin. 2 nu este aplicabil, în speţa Barclays Bank, C-280/13, CJUE a statuat: „în cauza principală, instanţa de trimitere nu invocă nicio clauză contractuală care poate fi calificată drept abuzivă. Cele patru întrebări au ca obiect compatibilitatea actelor cu putere de lege şi a normelor administrative naţionale cu Directiva 93/13. Niciuna dintre dispoziţiile naţionale în discuţie în litigiul principal nu este de natură contractuală. Pe de altă parte, spre deosebire de cauzele în care s-au pronunţat Hotărârile Banco Espanol de Credito şi Aziz, niciuna dintre aceste dispoziţii nu se referă la întinderea competenţei instanţei de a aprecia caracterul abuziv al unei clauze contractuale. Astfel, dispoziţiile naţionale care fac obiectul trimiterii preliminare sunt acte cu putere de lege sau acte administrative şi nu sunt reluate în contractul în discuţie în litigiul principal. Or, astfel de dispoziţii nu intră în domeniul de aplicare al directivei menţionate, care urmăresc să interzică clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
Astfel, dispoziţiile naţionale care fac obiectul trimiterii preliminare sunt acte cu putere de lege sau norme administrative şi nu sunt reluate în contractul în discuţie în litigiul principal. Or, astfel de dispoziţii nu intră în domeniul de aplicare al directivei menţionate, care urmăreşte să interzică clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
Spre deosebire de cauza în care s-a pronunţat Hotărârea RWE Vertrieb (C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 25), în care, potrivit punctelor 29-38 din această hotărâre, părţile au convenit cu privire la extinderea domeniului de aplicare al unui regim prevăzut de legiuitorul naţional, actele cu putere de lege şi normele administrative naţionale care fac obiectul întrebărilor sunt aplicabile fără să fi intervenit vreo modificare a domeniului lor de aplicare sau a conţinutului lor prin intermediul unei clauze contractuale. Se poate prezuma, aşadar, în mod legitim că echilibrul contractual stabilit de legiuitorul naţional este respectat (a se vedea în acest sens Hotărârea RWE Vertrieb, EU:C:2013:180, punctul 28). Legiuitorul Uniunii a decis în mod explicit să menţină acest echilibru, astfel cum reiese din formularea celui de al treisprezecelea considerent şi din articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13.
În plus, actele cu putere de lege şi normele administrative naţionale în discuţie în litigiul principal se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri. Prin urmare, în conformitate cu al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, ele intră sub incidenţa articolului 1 alineatul (2) din această directivă, potrivit căruia „[dispoziţiile prezentei directive nu [li] se aplică". Astfel, directiva amintită nu are, în orice caz, vocaţie de a se aplica.
În ceea ce priveşte principiile dreptului Uniunii referitoare la protecţia consumatorilor şi la echilibrul contractual, este necesar să se constate că Directiva 93/13 urmăreşte să asigure respectarea lor prin eliminarea din contractele încheiate cu consumatorii a clauzelor abuzive ca manifestare a unui dezechilibru între părţile contractante.
Or, astfel cum s-a sublimat deja, actele cu putere de lege şi normele administrative naţionale în discuţie în litigiul principal nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, având în vedere că nu a fost invocată existenţa unei clauze contractuale abuzive. Prin urmare, în prezenţa unei lex specialis, precum Directiva 93/13, care exclude din domeniul său de aplicare o situaţie precum cea în discuţie în litigiul principal, principiile generale pe care se întemeiază aceasta nu îşi pot găsi aplicarea.
Având în vedere toate aceste consideraţii, trebuie să se răspundă la întrebările adresate de instanţa de trimitere că Directiva 93/13 şi principiile din dreptul Uniunii referitoare la protecţia consumatorilor şi la echilibrul contractual trebuie interpretate în sensul că sunt excluse din domeniul lor de aplicare acte cu putere de lege şi norme administrative ale unui stat membru, precum cele în discuţie în litigiul principal, în lipsa unei clauze contractuale de modificare a conţinutului sau a domeniului de aplicare al acestora."
Este simplu de dedus ca această speţă nu poate fi invocată drept temei al respingerii acţiunii ce tinde la conversia în lei şi îngheţarea cursului CHF, pentru că este inaplicabilă. Aceasta vizează o altă analiză, o altă situaţie de fapt, a se vedea considerentul 41. În contractele de credit aflate în litigiu existau, de fiecare dată, clauze de schimb valutar.
Pe de altă parte, chiar în Codul civil nou se află reglementarea remediului pe care consumatorii îl pretind prin această acţiune, şi anume restituirea creditului la valoarea iniţială.
Art. 1635 şi 1640 din Cod civil, coroborate cu art. 6 din Legea 193/2000 (clauza abuzivă nu creează obligaţii pentru consumator) permit restituirea în lei a creditului acordat în CHF, la cursul iniţial. Nulitatea parţială a contractului în ceea ce priveşte obligaţia consumatorului de a restitui CHF, are efectele din materia protecţiei consumatorilor, respectiv clauza nu creează obligaţii pentru consumator, respectiv, nu creează obligaţia de a restitui franci elveţieni, dar creditul trebuie restituit.
Nulitatea parţială a contractului în ceea ce priveşte restituirea CHF, poate să atragă aplicabilitatea art. 1635: „restituirea prestaţiilor are loc ori de câte ori cineva este ţinut în virtutea legii să înapoieze bunurile primite (...) în temeiul unui act juridic desfiinţat ulterior cu efect retroactiv ori ale cărui obligaţii au devenit imposibil de executat din cauza unui eveniment de forţă majoră, a unui caz fortuit ori a unui eveniment asimilat."
Banca a „prestat" acordarea împrumutului, dar denominarea în CHF a acestuia a fost ilicită (pentru motivele descrise), restituirea lui în forma artificial creată de bancă (ştiind că acesta se va aprecia, pentru a-şi asigura în detrimentul consumatorilor şi fără avertizarea lor, a unui câştig ilicit) este, deci nulă.
Art. 1640 prevede „(1) Dacă restituirea în natură nu poate avea loc din cauza imposibilităţii sau a unui impediment serios (n.n. exempli gratia, din cauza nulităţii pentru cauza ilicită) restituirea se face în echivalent. (2) în cazurile prevăzute de alin. (1), valoarea prestaţiilor se apreciază la momentul la care debitorul a primit ceea ce trebuia să restituie. În cazul lor, acesta este momentul acordării creditului. Având în vedere că nulitatea a intervenit (a fost constatată) sub imperiul noului Cod civil, au apreciat că restituirea (efectul nulităţii) este supusă regulilor acestuia.
Rezolvarea presupusului conflict între normele dispozitive generale (nominalismul monetar din Cod civil) şi normele imperative din legi speciale (protecţia consumatorului) nu poate fi decât în sensul aplicării normelor speciale.
Principiul nominalismului nu poate împiedica instanţa să cerceteze îndeplinirea de către profesionist a obligaţiilor specifice din legislaţia protecţiei consumatorilor, contrar susţinerilor primei instanţe conform cărora instanţa consideră că nu se poate retine caracterul abuziv al clauzelor întrucât nu pârâta a instituit regula nominalismului, ci însuşi legiuitorul, (pagina 20, paragraful 3 din cuprinsul sentinţei apelate).
Ca urmare a constatării încălcării obligaţiilor de către pârâtă, au apreciat că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, iar sancţiunea care intervine, în această materie specială, a protecţiei consumatorilor, este aceea a constatării nulităţii absolute a clauzelor din contractele încheiate cu încălcarea obligaţiilor anterior menţionate şi emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit încheiat de consumatorii reclamanţi, care să prevadă restituirea creditului în lei, conversia sumei creditului din CHF în lei făcându-se la data contractării fiecărui credit.
Drept urmare, angajarea răspunderii civile delictuale a băncii presupune, în această situaţie, o modalitate specială de reparare a prejudiciului, anume eliminarea clauzei care instituie obligaţia de a suporta riscul valutar de tip speculativ raportat la CHF, de către împrumutaţi.
Afirmaţiile conform cărora împrumutaţii nu se încadrau pentru credite în Euro sau Lei, dar se încadrau pentru creditul în CHF, respectiv, că numai un asemenea tip de contract le permitea să se încadreze în normele de eligibilitate (pagina 15, paragraful 4), demonstrează chiar susţinerile noastre conform cărora creditul în CHF nu era opţiunea clientului, ci era singurul oferit de către Bancă. Era creat astfel încât să fie cea mai bună sau singura opţiune, prin normele de creditare interne ale Băncii; în perioada 2007 - 2008 normele de creditare nu mai erau edictate de către banca centrală, ci redactate intern de instituţiile de credit (în temeiul Regulamentului 3/2007). Astfel, faţă de celelalte produse de creditare, creditul în CHF era mai facil de acordat, ceea ce demonstrează că normele de creditare aferente acestuia prevedeau condiţii de limitare a riscului mult inferioare faţă de cele ale produselor de creditare în Euro sau Lei.
La cursul de acum sau cel anterior momentului de început al anului 2015, nu se încadrau în a lua un credit în CHF, ceea ce însemnă că banca cu sau fără voinţa sa încalcă în acest moment normele prudenţiale ale BNR.
Ca urmare a excluderii de la analiză de către prima instanţă a unor argumente esenţiale formulate în susţinerea cererii de chemare în judecată, se impune reiterarea acestora şi ca motive de apel.
Astfel cum au expus pe larg în cuprinsul punctului 1 al prezentului apel, instanţa a exclus de la analiză unele dintre cele mai importante argumente ce veneau în susţinerea cererii de chemare în judecată. Faţă de această împrejurare şi consecinţele extrem de serioase pe care le produce o asemenea omisiune, sunt nevoiţi a reitera argumentele ce vin în susţinerea faptului că banca şi-a încălcat obligaţiile esenţiale de informare, consultare şi avertizare precontractuală, de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare toxice şi de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare.
În acest sens, în ceea ce priveşte obligaţiile legale, precontractuale ale băncii, se impune a preciza cu titlu prealabil, înainte de a intra în analiza obligaţiilor băncii pârâte din această fază precontractuală şi a modului cum acestea au fost îndeplinite, premisele reglementărilor în materia protecţiei consumatorilor, premise de la care trebuie să plece orice analiză a comportamentului băncii, a bunei-credinţe, a transparenţei, a caracterului abuziv al clauzelor utilizate în contractele cu consumatorii.
Comercializarea unui astfel de produs şi introducerea în contract a unor astfel de clauze, enumerate în petitul cererii de chemare în judecată, coroborate cu nerespectarea obligaţiilor precontractuale creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiilor părţilor în defavoarea consumatorului şi constituie o încălcare a art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000. In plus, produsul de creditare în franci elveţieni reprezintă, prin natura sa, un contract cuprinzând clauze pentru înţelegerea cărora sunt necesare cunoştinţe de specialitate [art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000], respectiv capacitatea de a înţelege şi anticipa o evoluţie a cursului de schimb valutar în defavoarea consumatorului, aspect ignorat în mod culpabil de Bancă la momentul încheierii contractelor de împrumut.
Cu privire la obligaţia precontractuală de informare - In De officiis III, Marcus Tullius Cicero relatează: „un neguţător local, cunoscând că locuitorii insulei Rodos trec printr-o foamete cumplită, îşi va comercializa aici făina la un preţ foarte ridicat, fără să îşi informeze cumpărătorii că, în drum spre insulă, a trecut pe lângă un convoi de nave încărcate cu grâne, care urmau să ajungă în scurt timp pe insulă". În viziunea exprimată de Cicero în anul 44 i.e.n., obligaţia precontractuală de informare era mai degrabă o obligaţie morală, dar care a evoluat în prezent spre o obligaţie generală, juridică, incidenţă cu precădere în contractele de adeziune dintre profesionişti şi consumatori.
Respectarea de către profesionist a obligaţiei de informare a consumatorilor facilitează acestora posibilitatea de a reflecta cu atenţie înainte de încheierea unui contract şi asigură respectarea deplină a art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, respectiv înţelegerea deplină a produselor de creditare de către consumatori. Prevederile referitoare la suportarea riscului valutar de către consumator nu au fost inteligibile: „ne punem întrebări cu privire la evaluarea de către consumatorul respectiv a consecinţelor economice ale clauzei" (pct. 86, Concluziile avocatului general din 12.02.2014, cauza C-26/13).
Potrivit art. 8 din Lege 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare (creditul acordat pentru achiziţia de imobile sau care refinanţează un astfel de credit), prevede: "înainte de semnarea contractului de credit ipotecar pentru investiţii imobiliare, instituţia autorizată va pune la dispoziţie împrumutatului o ofertă scrisă, care va cuprinde toate condiţiile contractului şi termenul de valabilitate a acesteia, care nu va fi mai mic de 10 zile de la momentul primirii ofertei de către potenţialul debitor. "
Regulamentul BNR 3/2007 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice impune băncii obligaţia informării fiecărui client în parte cu privire la posibilitatea majorării sumelor pe care le va datora în temeiul contractului de credit, majorare determinată de: materializarea riscului valutar sau a celui de rată a dobânzii (în cazul în care
acestea se produc în defavoarea împrumutaţilor) sau creşterii costului creditului provenind din comisioane şi alte cheltuieli privind administrarea creditului prevăzute în contract.
Directiva 2008/48/CE prevede obligaţia generală în sarcina creditorului de a-i indica consumatorului, în etapa precontractuală, anumite informaţii. Această informare a consumatorului, încă din etapa publicităţii, are o importanţă esenţială; aceasta contribuie la transparenţa contractului în sensul că permite consumatorului să compare ofertele de creditare, iar pe de altă parte, permite consumatorului să aprecieze întinderea obligaţiei sale, respectiv impactul economic al contractării creditului.
Aşadar, indiferent de destinaţia sau tipul de credit (ipotecar sau de nevoi personale), banca avea reglementări exprese cu privire la modul cum şi la momentul când trebuia sa facă informarea clienţilor.
În domeniul dreptului protecţiei consumatorilor pot fi identificate mai multe acte normative care consacră obligaţia profesionistului de a informa consumatorul cu privire la toate aspectele relevante ale contractului prefigurat de părţi.
Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor cuprinde un capitol dedicat „Informării şi educării consumatorilor". Cele mai relevante texte de lege cuprinse în Ordonanţă sunt art. 3 lit. b) „de a fi informaţi complet, corect şi precis asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor, astfel încât decizia pe care o adoptă în legătură cu acestea să corespundă cât mai bine nevoilor lor", art. 18 „Consumatorii au dreptul de a fi informaţi, în mod complet, corect şi precis, asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor oferite de către operatorii economici (evoluţia cursului de schimb este o astfel de caracteristică), astfel încât să aibă posibilitatea de a face o alegere raţională, în conformitate cu interesele lor, între produsele şi serviciile oferite şi să fie în măsură să le utilizeze, potrivit destinaţiei acestora, în deplină securitate" , art. 19 şi art. 20 alin. (4) „Vânzătorii şi prestatorii de servicii trebuie să informeze consumatorii despre preţul final al produsului sau despre tariful serviciului prestat (...)".
Având în vedere o astfel de situaţie de inferioritate, articolul 6 alineatul (1) din directivă prevede că o clauză abuzivă nu creează obligaţii pentru consumator. Astfel cum reiese din jurisprudenţa, este vorba despre o dispoziţie imperativă care urmăreşte să substituie echilibrul formal pe care îl instituie contractul între drepturile şi obligaţiile cocontractanţilor printr-un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre aceste părţi".
Prin decizia nr. 4418/2012, ICCJ reţine, în sarcina profesionistului, o obligaţie de informare întemeiată pe inferioritatea consumatorului în privinţa nivelului de informare: „instanţa notează că potrivit Rezoluţiei Parlamentului European din 18 noiembrie 2008, profesionistul are obligaţia de a-l informa pe consumator în mod corect şi echidistant", reţinând că banca „a lăsat ca toate riscurile modificării pieţei financiare să se transfere în sarcina clienţilor fără ca ea să suporte parte din acestea".
În dreptul european, există o preocupare susţinută în ceea ce priveşte obligaţiile de informare şi avertizare ce revin instituţiilor financiar-bancare cu privire la riscul valutar aferent unui credit în valută sau indexat la cursul unei valute. Obligaţia de informare se referă la impactul pe care deprecierea severă a monedei de acordare a creditului o poate avea asupra obligaţiilor de plată periodice ale împrumutatului.
Îndeplinirea acestei obligaţii ar fi impus Băncii o conduită proactivă în explicarea riscului valutar aferent încheierii unui contract de credit într-o monedă utilizată foarte rar şi fără legătură cu moneda în care consumatorul îşi realiza, respectiv îşi realizează veniturile.
Obligaţiile de consiliere şi avertizare ale împrumutatului la momentul acordării creditului sunt reprezentate de îndatorirea Băncii de a atrage atenţia cocontractantului său asupra pericolelor şi riscurilor unei operaţiuni determinate. Această obligaţie este cu atât mai conturată în materie de împrumut acordat unui consumator neavizat atunci când se referă la explicarea riscurilor implicate de un credit în franci elveţieni, fiind reglementată expres de legislaţia protecţiei consumatorilor. Un astfel de produs intră în sfera produselor considerate speculative - obligaţia de informare cu privire la aceste produse este mai conturată, obligând Banca să-şi avertizeze clientul referitor la riscurile inerente încheierii unui contract de acest tip.
Recomandarea CERS/2011/1 admite posibilitatea „ca unii împrumutaţi să nu fi fost conştienţi de riscurile pe care şi le-au asumat contractând un împrumut în monedă străină. Chiar şi cei care au fost informaţi s-ar putea să fi optat pentru poziţii în monedă străină neacoperite faţă de riscuri, întrucât au presupus că acestea erau implicit garantate de regimul valutar existent". Prin urmare, CERS admite existenţa unei obligaţii de consiliere şi avertizare a împrumutatului, informarea asupra riscului de depreciere fiind insuficientă.
Prin urmare, trebuie acceptată existenţa unei obligaţii a Băncii de a orienta decizia consumatorului spre un produs de creditare/serviciu sigur şi nu spre un produs care s-a dovedit, în final, a fi profitabil exclusiv pentru Bancă.
Referitor la sancţiunea nerespectării obligaţiilor precontractuale de informare, consiliere şi avertizare, au arătat că în prealabil, este necesară să readucă în discuţie faptul că, în cauza CJUE C-26/13, Concluziile avocatului general Niels Wahl menţionează că instanţele naţionale trebuie să determine dacă clienţii puteau înţelege că ar putea plăti în plus din cauza diferenţelor de curs valutar (pct. 88-91) - „revine instanţei sesizate să determine dacă consumatorul era în măsură să înţeleagă că, în plus, pe de o parte, faţă de dobânzi şi, pe de altă parte, faţă de riscurile care decurg în mod necesar din variabilitatea cursului de schimb între moneda naţională (în care efectua rambursarea împrumutului) şi moneda străină de referinţă, s-a expus, în necunoştinţă de cauză, unei obligaţii financiare suplimentare care decurge din diferenţa care există între preţul de vânzare al monedei străine şi preţul de cumpărare al aceleiaşi valute".
Pentru nerespectarea obligaţiei precontractuale generale de informare, obligaţie consacrată prin norme legale imperative, care ocrotesc un interes public, clauzele din contract afectate de neîndeplinirea acestei obligaţii sunt lovite de nulitate absolută.
În situaţia contractelor de credit acordate în franci elveţieni, sancţiunea nerespectării obligaţiei de informare se impune a fi nulitatea clauzelor vizând restituirea creditului în moneda acordării la cursul de schimb valutar de la data achitării fiecărei rate (conform Anexei nr. î la cererea de chemare în judecată).
Răspunderea civilă delictuală a băncii, se va materializa prin suportarea riscului valutar de către Bancă, cu titlu de reparare în natură a prejudiciului nostru, suportat în urma nerespectării de către Bancă a obligaţiilor precontractuale de informare, consiliere şi avertizare şi stabilirea obligaţiei subsemnaţilor de a restitui creditul la cursul valutar de la momentul acordării, pentru fiecare convenţie de credit în parte.
În ceea ce priveşte încălcarea obligaţiei de a nu comercializa produse financiare toxice (defectuoase), au arătat că, având în vedere riscul valutar al monedei CHF, care nu a fost administrat corespunzător de către banca pârâtă şi în absenţa oricărei informări, consilieri şi avertizări cu privire la acest risc, este evident că au contractat un serviciu/produs defectuos. Din înscrisurile depuse la dosar (Anexa 8) rezultă fără echivoc faptul că defectele produselor financiare contractate nu ne-au fost aduse la cunoştinţă, ci din contră, ne-au fost ascunse cu viclenie.
Pentru acest motiv, au solicitat înlocuirea obligaţiei de restituire a creditului în CHF, cu obligaţia de restituire a sumei acordate, în RON, conversiunea urmând a se face la data contractării fiecărui credit.
Au solicitat aceasta în temeiul răspunderii băncii pentru produsele şi serviciile defectuoase, răspundere care este reglementată, in extenso, în legislaţia privind protecţia consumatorilor. Astfel: art. 25 din Codul consumului enumera obligaţiile prestatorilor de servicii, la lit. b) a acestui text de lege fiind menţionată obligaţia: „să presteze numai servicii care nu afectează viaţa, sănătatea sau securitatea consumatorilor ori interesele economice ale acestora".
Art. 27 din Codul consumului enumera drepturile consumatorilor de servicii, la lit. a) a acestui text de lege fiind reglementat dreptul: „de a fi protejaţi împotriva riscului de a achiziţiona un produs sau de a li se presta un serviciu care ar putea să le prejudicieze viaţa, sănătatea sau securitatea ori să le aducă atingere drepturilor şi intereselor legitime".
În acelaşi sens sunt şi prevederile art. 3 lit. a) şi art. 7 lit. c) din OG nr. 21/1992.
Din câte se poate observa, în calitate de consumatori, sunt protejaţi prin lege împotriva riscului de a achiziţiona un serviciu/produs care aduce atingere drepturilor şi intereselor mele legitime, protecţie care nu a funcţionat în cazul creditelor ce fac obiectul analizei. Produsul achiziţionat de la Bancă (creditul), în forma ce ne-a fost propusă, anume în franci elveţieni (CHF), aduce grave atingeri intereselor noastre legitime, provocându-le pierderi semnificative faţă de faptul că, deşi la momentul contractării creditul în CHF, acesta era promovat ca fiind un produs extrem de sigur, cu un grad de apreciere faţă de leu insignifiant, la acest moment, se văd în situaţia în care trebuie să achite rate de două ori mai mari, faţă de faptul că leul s-a depreciat în raport cu francul elveţian cu peste 100%.
Întrucât au demonstrat lipsa conformităţii serviciilor/produselor achiziţionate prin semnarea contractelor de credit ce fac obiectul prezentei cereri de chemare în judecată, au solicitat să facă aplicarea prevederilor legare care impun, în aceste cazuri repararea, respectiv înlocuirea produselor/serviciilor contractate. În acest sens, lămuritoare sunt următoarele texte de lege:
Conform art. 17 din Codul consumului: „În cazul lipsei conformităţii, astfel cum este prevăzut în actele normative în domeniul conformităţii produselor, constatate de consumator, acesta are dreptul de a solicita vânzătorului, ca măsură reparatorie, repararea sau înlocuirea produselor, în fiecare caz fără plată, cu excepţia cazului în care această solicitare este imposibilă sau disproporţionată".
Conform art. 12 din OG nr. 21/1992: „Consumatorii au dreptul de a pretinde vânzătorilor sau prestatorilor de servicii remedierea ori înlocuirea gratuită a produselor şi serviciilor obţinute, precum şi despăgubiri pentru pierderile suferite ca urmare a deficienţelor constatate[...]"
Conform art. 15 din OG nr. 21/1992: “Refacerea serviciului sau, in cazul în care acest lucru nu este posibil, restituirea contravalorii serviciului prestat se face imediat după constatarea neîncadrării acestuia în condiţiile prescrise sau declarate de prestatorul de servicii, dacă această situaţie nu este imputabilă consumatorului".
Textele de lege mai sus indicate stabilesc în mod clar obligaţia pe care o au profesioniştii, în ipoteza în care au livrat sau au prestat produse, respectiv servicii defectuoase, anume de a repara, a înlocui sau a reface produsele, respectiv serviciile prestate.
În cazul de faţă, întrucât le-a fost provocată o pagubă, în sensul art. 1 pct. 12 din OG nr. 21/1992 - prejudiciul creat consumatorului prin utilizarea unui produs periculos sau a unui produs cu defecte (toxic), precum şi cel creat de servicii necorespunzătoare furnizate de prestator - solicităm onoratei instanţe să facă aplicarea prevederilor art. 12 şi art. 15 din OG nr. 21/1992, respectiv a prevederilor art. 17 din Codul Consumului şi, odată constatat faptul că pârâta le-a furnizat prin intermediul contractului de credit servicii defectuoase, să o oblige pe pârâtă să înlocuiască obligaţia de restituire a creditului acordat în CHF cu obligaţia restituirii acestuia în LEU, conversiunea urmând a se face la data contractării creditului (conform Anexei 1 la cererea de chemare în judecată).
Restituirea în leu a sumei creditului, la cursul de schimb de la momentul contractării creditului este efectul obligaţiei de a repara, a înlocui sau a reface produsele toxice livrate prin eliminarea riscului valutar din sarcina împrumutaţilor, respectiv a îngheţării cursului valutar LEU/CHF la momentul semnării contractului de credit.
Pentru a dispune astfel, au considerat că instanţa trebuie să aibă în vedere conjunctura încheierii contractelor, caracteristica principală a creditului în CHF, respectiv riscul valutar raportat la această monedă, modalitatea de promovare a acestor produse bancare şi încălcarea obligaţiilor de informare, consiliere şi avertizare de către banca pârâtă.
Faţă de această argumentaţie, au solicitat instanţei să aprecieze că, în situaţia îndeplinirii corespunzătoare de către bancă, a obligaţiilor legale, nu ar fi încheiat acest contract de credit profund vătămător.
În acest sens, hotărârea CJUE pronunţată în cauza C- 415/11 Mohamed Aziz vs. Caixa D'Estalvis de Catalunya, menţionează în considerentele sale, la punctul 69, faptul că: „... instanţa naţională trebuie să verifice în acest scop dacă vânzătorul sau furnizorul, acţionând în mod corect şi echitabil faţă de consumator, se putea aştepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte o asemenea clauză în urma unei negocieri individuale".
Răspunderea pentru produse/servicii defectuoase (toxice) este o răspundere obiectivă independentă de intenţia/culpa comerciantului.
În aceste condiţii este de neînţeles soluţia instanţei de fond asupra acestui aspect (care de altfel este inexistentă) ţinând cont de faptul că la fila 15 a reţinut următoarele: „prezentarea francului elveţian ca fiind o monedă foarte stabilă, cu variaţii aproape nesemnificative de curs, reprezintă reflectarea unor date statistice pe care nimeni nu le poate ignora. Anterior momentului încheierii contractelor, pentru o perioadă îndelungată de timp, cursul nu a suferit modificări importante, creşterea explozivă a acestuia ulterior anului 2011 fiind determinată de o serie de împrejurări exterioare comportamentului pârâtei".
Cu alte cuvinte, instanţa de fond reţine faptul că aceste credite au fost prezentate ca fiind foarte sigure în raport de fluctuarea cursului de schimb, însă reţine că nu este culpa băncii. Or, odată reţinute aceste aspecte, nu rămânea instanţei de judecată decât să reţină caracterul defectuos al creditului şi să facă aplicarea normelor legale mai sus indicate. Fiind vorba despre o răspundere obiectivă în vederea atragerii răspunderii pentru produse/serviciu defectuoase este necesară exclusiv demonstrarea defectului, vinovăţia nefiind o condiţie în vederea atragerii răspunderii.
În aceste condiţii, s-a solicitat să dispună în sarcina pârâtei repararea, înlocuirea sau refacerea produselor toxice livrate prin înlocuirea obligaţiei de restituire a creditului acordat în CHF cu obligaţia restituirii acestuia în LEU, conversiunea urmând a se face la data contractării creditului (conform Anexei 1 la cererea de chemare în judecată).
În ceea ce priveşte încălcarea de către intimată a obligaţiei de a nu apela la practici comerciale înşelătoare în vederea determinării consumatorilor să achiziţioneze serviciile bancare în valută CHF, au precizat, în egală măsură cu cele susţinute la punctul anterior 7.2, că fapta intimatei-pârâte se circumscrie şi prevederilor Legii nr. 363/2007 ce reglementează practicile comerciale înşelătoare.
În scopul definirii şi identificării practicilor comerciale înşelătoare, art. 6 din Legea nr. 363/2007 stabileşte că: „O practică comercială este considerată ca fiind acţiune înşelătoare dacă aceasta conţine informaţii false sau, în orice situaţie, inclusiv în prezentarea generală, induce în eroare sau este susceptibilă să inducă în eroare consumatorul mediu, astfel încât, în ambele ipoteze, fie îl determină, fie este susceptibilă a-l determina pe consumator să ia o decizie de tranzacţionare pe care altfel nu ar fi luat-o, chiar dacă informaţiile sunt, în fapt, corecte în raport cu unul sau mai multe dintre următoarele elemente: b) principalele caracteristici ale produsului, cum ar fi: disponibilitatea, avantajele, riscurile, [...], capacitatea de a corespunde scopului, utilizarea, cantitatea, specificaţiile,[...]; d) preţul sau modul de calcul al preţului ori existenţa unui avantaj specific al preţului.
Hotărârea CJUE pronunţată în Cauza C- 453/10, Perenicova vs. SOS finance spol, arată la punctul 40: „În sfârşit, astfel cum rezultă din articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2005/29, o practică comercială se consideră înşelătoare în cazul în care conţine informaţii false şi, în consecinţă, este mincinoasă sau, în orice alt fel, inclusiv prin prezentarea generală, induce sau poate induce în eroare consumatorul mediu cu privire la unul sau mai multe dintre elementele enumerate la acest articol 6 alineatul (1) şi, în oricare dintre situaţii, determină sau poate determina o decizie comercială pe care consumatorul nu ar fi luat-o în altă situaţie".
În speţa de faţă, întrucât intimata-pârâtă a promovat creditarea în valuta CHF ca fiind un serviciu bancar sigur din punctul de vedere al riscului valutar, aspect care s-a dovedit a fi neadevărat la scurt timp după încheierea contractelor de credit, leul devalorizându-se în raport cu CHF cu peste 100% în numai 3 ani (2007-2010), au considerat că sunt aplicabile prevederile mai sus citate, în sensul că modalitatea în care pârâta a promovat creditele în CHF (ceea ce a determinat convingerea lor de a achiziţiona creditul ce face obiectul prezentului litigiu) este o practică comercială înşelătoare în aceste condiţii, considerând că produsele de creditare în CHF nu ar fi trebuit să existe pe piaţă, la momentul respectiv, iar dacă totuşi ele au fost comercializate, trebuiau să fie prezentate într-o manieră transparentă, care să permită consumatorilor aprecierea impactului economic al creditelor respective. Cunoaşterea de către consumatori a împrejurărilor amintite şi a efectelor acestora asupra cursului valutar, era esenţială la momentul anterior contractării creditelor; în opinia noastră, niciun consumator nu ar fi contractat în aceste împrejurări, aspect pe care instanţa va trebui să îl stabilească în cadrul acestui litigiu.
Pentru aceste considerente, au solicitat admiterea apelului formulat împotriva sentinţei civile nr. 280 pronunţată la data de 30.04.2015, de Tribunalul (...), Secţia civilă, în dosarul nr. (...)/2014 şi modificarea în tot a sentinţei civile atacate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, obligând pârâta la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu, având în vedere faptul că îngheţarea cursului valutar nu reprezintă altceva decât consecinţa firească a constatării caracterului abuziv al anumitor clauze sub aspectul obligaţiei consumatorului de a restitui suma creditului la cursul valutar de la data achitării fiecărei rate lunare; iar îngheţarea cursului valutar reprezintă şi consecinţa răspunderii băncii pârâte pentru nerespectarea obligaţiilor tratate pe larg în cuprinsul cererii de chemare în judecată.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata pârâtă SC Banca (...) SA a solicitat, în principal, respingerea apelului ca tardiv formulat, iar, în subsidiar, respingerea apelului formulat ca neîntemeiat şi menţinerea soluţiei pronunţate de instanţa de fond ca legală şi temeinică, cu obligarea apelanţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.
În apărare, intimata pârâtă a arătat că, clauzele cu privire la care s-a solicitat a se constata nulitatea nu au fost enunţate nicăieri în cuprinsul cererii de chemare în judecată dar, din tabelul anexă la acţiune, a rezultat că au următorul conţinut: "Condiţii speciale: Art.1 alin.(2). Creditul va fi restituit in aceeaşi valută (adică CHF - n.n. BROM).
Art.9.1 teza II - în limita sumelor datorate, Împrumutatul/Codebitorul autorizează Banca să facă în numele şi pe contul său orice operaţiune de schimb valutar necesară pentru conversia sumelor deţinute de Împrumutat/Codebitor în conturile sale de disponibilităţi în moneda prezentului contract, la cursul practicat de bancă în ziua operării.
10.3.9 teza II - Banca este de asemenea autorizată să efectueze schimbul valutar în numele împrumutat dacă este necesar, la cursul de schimb practicat de Bancă la data debitării Conturilor".
În motivarea acţiunii, reclamanţii au afirmat, în esenţă, că ar fi acţionat cu rea-credinţă şi prin folosirea de practici comerciale înşelătoare, pentru a determina contractarea de către reclamanţi a unor credite bancare în franci elveţieni (CHF), în scopul de a obţine un profit exagerat şi nejustificat ca urmare a creşterii semnificative a ratei de schimb CHF - EURO, fiind în deplină cunoştinţă de cauză şi anticipând această evoluţie a cursului de schimb.
În cuprinsul acţiunii, nu s-a făcut referire, în concret, la nici un contract de credit, respectiv la împrejurările în care ar fi fost încheiat fiecare contract de credit, prin prisma particularităţilor acestuia, respectiv individualizarea consumatorului, cum şi în ce fel acel consumator, parte în contract, ar fi fost indus în eroare cu ocazia contractării creditului, manoperele presupus dolosive folosite în concret pentru a-i determina să se împrumute în franci elveţieni.
A menţionat că a respins la fond şi a respins şi în prezentul apel, în totalitate, toate pretenţiile precum şi susţinerile reclamanţilor referitoare la încălcarea vreunor obligaţii care îi reveneau la epoca contractării creditelor, indiferent de natura şi posibilul lor izvor, cum este obligaţia de informare, precum şi orice alegaţie referitoare la recurgerea la practici comerciale înşelătoare sau ascunderea cu viclenie a unor aspecte în scopul determinării unor persoane de a contracta credite într-o anumită monedă, respectiv franci elveţieni (CHF) sau la faptul că nu ar fi acţionat cu bună-credinţă.
A arătat că, în realitate, nemulţumirea reclamanţilor se datorează faptului că, ulterior momentului contractării creditelor, au intervenit fluctuaţii în ceea ce priveşte cursul de schimb RON-CHF, în defavoarea leului, rambursarea creditului contractat în CHF devenind mai oneroasă pentru reclamanţii-apelanţi care realizează venituri numai în lei iar suma a fost împrumutată în franci elveţieni.
Prin sentinţa civilă pronunţată de Tribunalul (...) s-a respins în totalitate cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi, instanţa de judecată validând, în esenţă, apărările pe care le-a invocat prin întâmpinarea depusă la dosarul de fond.
Reclamanţii au declarat apel împotriva sentinţei pronunţate, aceştia invocând 8 aşa zise motive de apel pe care le consideră neîntemeiate, solicitând înlăturarea acestora ca atare.
Într-un prim motiv de apel se susţine că instanţa în mod greşit nu s-ar fi pronunţat cu privire la argumentele reclamanţilor referitoare la caracterul toxic/defectuos/neconform/ nesigur al produsului oferit în moneda CHF, obligaţie de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare şi cu privire la încălcarea obligaţiei de informare/consultare/avertizare.
Cu toate că se atacă sentinţa pe aspectul nepronunţării, chiar apelanţii sunt cei care recunosc în cuprinsul cererii de apel (pag. 4, ultimul aln.) că în cadrul sentinţei atacate "deşi în cuprinsul sentinţei atacate există o referire la acest motiv (obligaţia de informare) observăm că instanţa s-a limitat exclusiv la a afirma că simplul fapt că obligaţia pârâtei constă în explicarea posibilităţii de modificare în viitor a cursului de sch8m, impunerea unor obligaţii de avertizare putând fi reţinută numai în măsura în care s-ar putut stabili cu certitudine că la nivelul anilor 2007 - 2008 pârâta ar fi cunoscut că în viitor cursul de schimb CHF leu va suferi o modificare cu consecinţe dramatice asupra patrimoniului reclamanţilor."
Susţinerea apelanţilor este neîntemeiată raportat la motivarea instanţei de fond, care în sentinţa pronunţată, pe pagina 15, primele 3 aliniate, pagina 16 ultimul alineat, pagina 17 primul şi al doilea alineat, se pronunţă cu privire la faptul că nu pot fi reţinute obligaţiile băncii de informare, consultare şi avertizare a consumaţiilor, anterior contractelor de credit sau de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare, neputând fi reţinute astfel de împrejurări excepţionale.
Simplul fapt că instanţa de judecată nu a motivat pe fond printr-o dezvoltare pe mai multe zeci de pagini fiecare capăt de cerere, astfel cum probabil şi-ar fi dorit reclamanţii, nu înseamnă de plano că hotărârea este nemotivată.
Al doilea motiv de apel are la bază susţinerea eronată că hotărârea atacată s-ar întemeia pe o serie de motive de fapt şi de drept ce nu au fost supuse dezbaterii contradictorii a părţilor.
Deşi se susţine că instanţa s-ar fi pronunţat asupra a ceea ce nu s-ar fi cerut apelanţii reclamanţi sunt într-o eroare fundamentală şi confundă obligaţia legală a instanţei de a motiva în fapt şi în drept cu pronunţarea instanţei asupra a ceea ce nu s-a cerut.
Nu se poate vorbi în speţă de "transferarea in integralitate a riscului valutar in sarcina consumatorilor" aşa cum se menţionează în apelul formulat de reclamanţi. Clauza din contractual de credit care prevede rambursarea împrumutului in aceeaşi monedă în care a fost contractat nu poate fi considerat o clauză de risc valutar, ci este o clauza uzuala, normal si specifica oricărui contract de împrumut.
Clauza valutara, aşa cum este ea definită în doctrină presupune corelarea valutei de contract cu una mai stabilă şi agreată de ambele părţi la contract. De exemplu, contractul comercial internaţional menţionează cursul dintre cele două valute de la data încheierii şi prevede faptul că, în cazul în care raportul de schimb dintre valute suferă modificări ce depăşesc anumite limite la scadenta, plata se va realiza luându-se în calcul noul raport de schimb dintre valute. Or, în cazul de faţă nu se pune problema unei astfel de clauze: părţile nu au înţeles corelarea valutei de contract cu alta. Valuta contractului este aceeaşi pentru ambele prestaţii (cea a creditorului de a pune la dispoziţia împrumutatului suma de bani împrumutată, şi cea a debitorului de a rambursa suma împrumutată în aceeaşi valută în care a fost pusă la dispoziţie).
Valuta contractului este indubitabil CHF şi nu se află în prezenţa unor clauze valutare.
Instanţa de fond a reţinut în mod corect ca deprecierea monedei naţionale in raport cu francul a intervenit în faza de executarea a contractului, aşadar nu putea fi avută în vedere la încheierea contractului de către niciuna dintre părţi, o astfel de depreciere fiind în afara controlului său. Pe cale de consecinţă nu se poate aduce această depreciere a monedei naţionale ca argument pentru susţinerea presupusului abuz al său la data încheierii contractului de credit.
Clauzele din contractele de credit ar fi clauze abuzive, în speţă fiind întrunite condiţiile prevăzute de art. 4 alin.1 din Legea 193/2000.
Reclamanţii înţeleg să conteste sentinţa de fond apreciind că în cauză ar fi încălcate exigenţele bunei credinţe.
Aşa cum instanţa de fond a reţinut în mod corect, nu se poate reţine că nu ar fi informat complet şi corect reclamanţii asupra tuturor aspectelor esenţiale, inclusiv asupra posibilităţii evoluţiei cursului de schimb RON-CHF.
Este un fapt notoriu că indiferent de monedele avute în vedere, cursul de schimb fluctuează, acest lucru fiind ştiut şi de cel mai puţin avizat consumator. Ori, nu acest aspect a fost reclamat de apelanţi ci faptul că împrumutaţii nu au fost avertizaţi cu privire la marja cu care va fluctua cursul de schimb. Deşi este de notorietate fluctuaţia, nimeni nu poate să prevadă care vor fi în fapt diferenţele concrete şi cu cât cursul va scădea sau creşte neexistând nicio dovadă că ar fi cunoscut la momentul încheierii contractelor care fi evoluţia concretă a cursului de schimb.
Este lipsită de valoare probatorie opinia exprimată de parlamentari în cadrul unei propuneri legislative, a susţinerilor avocatului general în cauza Kassler vs. OTP sau articolele de presă care nu reprezintă altceva decât părerea unor persoane, e nefiind apte să dovedească în concret că subscrisa aş fi cunoscut faptul că CHF se va aprecia semnificativ faţă de leu.
A informat, cu bună-credinţă, încă din faza precontractuală, potenţialii clienţi interesaţi de contractarea unui credit în franci elveţieni, cu privire la toate aspectele relevante impuse de către normele legale şi regulamentare, precum şi de uzanţele bancare în vigoare la epoca acordării creditului, inclusiv cu privire la riscul decurgând din fluctuaţia cursului de schimb pentru clienţii care realizau venituri în lei şi nu în CHF.
A reiterate susţinerile, astfel cum acestea au şi fost validate de Tribunal, că toate clauzele din contractele de credit pe care reclamanţii le consideră ca fiind abuzive, pot fi înţelese de un om obişnuit, un consumator mediu şi au fost înţelese cu siguranţă şi de reclamanţi.
De altfel, la interogatoriul care a fost administrat în cauză s-a dovedit că aceştia au înţeles că în momentul în care au solicitat un credit în CHF aveau obligaţia de a restitui creditul în aceeaşi monedă.
Poate că nu au avut reprezentarea evoluţiei concrete a cursului valutar, pe care de altfel nimeni nu o putea avea, însă au înţeles exact riscul pe care îl presupunea luarea unui împrumut în valută.
Viitorului beneficiar al creditului i s-au prezentat toate informaţiile necesare cu privire la condiţiile de acordare a creditului, obligaţii de rambursare, dobânzi, comisioane şi i s-a pus la dispoziţie proiectul de contract conţinând toate clauzele contractuale, graficul de rambursare, precum şi condiţiile generale de afaceri ale sale. De asemenea, i s-a răspuns la toate întrebările sau nelămuririle exprimate.
Obligaţia de informare a profesionistului trebuie păstrată în limite rezonabile, neputând să i se pretindă anticiparea cursului valutar pe perioade îndelungate de timp, nefăcându-se dovada de către reclamanţi că s-ar fi anticipat creşterea cursului de schimb şi s-ar fi ascuns cu rea credinţă acest fapt consumatorilor în scopul de a procura "câştiguri ilicite din diferenţele de curs valutar".
Reclamanţii-apelanţi invocă pentru a doua oară prevederile Regulamentului BNR nr. 3/2007 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice însă instanţa constată că acest regulament, în varianta în vigoare la perioada încheierii contractelor iniţiale (2007 - 2008), nu impunea în sarcina băncilor obligaţia de a informa consumatorii cu privire la riscul valutar şi că această obligaţie a fost impusă doar din data de 22.08.2008 prin modificările aduse prin Regulamentul nr. 11/2008 care a introdus art. 44 prin care era impusă această obligaţie în sarcina băncilor. Ulterior încheierii contractelor, după modificarea acestei regulament, a introdus în cuprinsul contractelor o astfel de avertizare, dând exemplu în concret contractele de refinanţare şi clauzele cuprinse la art. 10 pct. 6 sau 7 din acestea, contracte de credit de altfel contestate de către reclamanţii apelanţi. În situaţia în care există o astfel de informare chiar în cuprinsul clauzelor inserate în contractele de credit, reclamanţii nu pot pretinde în acest moment procesual că nu au fost avertizaţi decât în măsura în care şi-ar invoca propria lipsă de diligentă constând în semnarea contractelor fără lecturarea conţinutului acestora.
Instanţa de apel trebuie să aibă în vedere că reclamanţii au avut posibilitatea sa reflecteze asupra condiţiilor de creditare si costurilor iar evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi plată şi nici cu produsele şi serviciile oferite in schimb, singurul aspect de verificat fiind măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.
Judecătorul care soluţionează fondul trebuie să-l aplice în litera şi spiritul său, neavând dreptul sa-i dea alt înţeles, atunci când „este sesizat un diferend în legătură cu un act juridic, indiferent dacă este unilateral sau bilateral, ale cărui clauze sunt clare şi precise.
Instanţa de apel nu ar trebui să aibă în vedere prevederile art. 41 din acelaşi act normativ şi nici prevederile art. 4 alin. c) din acest regulament, şi să nu poată reţine informarea defectuoasă a consumatorilor şi nici reaua credinţă a sa.
Concluzia nu poate fi decât una: decizia de contractare a fost luată de către fiecare împrumutat, în cunoştinţă de cauză, contractul de împrumut fiind încheiat la cererea expresă a împrumutatului.
În fapt, după cum s-a demonstrat şi la interogatoriul administrat în cauză, reclamanţii nu pretind că nu ar fi fost informaţi cu privire la riscul contractului ci, că deşi ştiau că trebuie să restituie împrumutul în moneda în care a fost contractat, nu au anticipat că variaţia ulterioară a cursului de schimb leu - CHF va fi atât de nefavorabilă.
În realitate, nimeni nu putea anticipa această variaţie care a apărut la mai mulţi ani de la contractarea creditului, datorită unor evoluţii pe plan global, inclusiv în ceea ce priveşte declanşarea crizei economice mondiale.
Pentru acelaşi motiv, nimeni nu a putut prevedea "prăbuşirea" pieţei imobiliare. Urmând acelaşi raţionament, ar trebui să se îndrepte şi împotriva vânzătorilor acestor imobile, susţinând că trebuiau să prevadă şi să îi prevină că preţul imobilului va scădea şi că aceştia au folosit mijloace înşelătoare pentru vânzarea imobilului respectiv, la preţul de atunci. Ar fi un cerc vicios care nu poate fi închis, în final toţi participanţii având de pierdut.
Reclamanţilor le-au fost făcute cunoscute, anterior încheierii contractului de credit bancar, condiţiile de creditare pentru creditul în valuta (CHF) de care erau interesaţi, iar aceştia au solicitat prin cererile de creditare acordarea unui credit în CHF, în condiţiile respective.
Faptul că obiectul contractului consta în acordarea acestui credit, în termenii şi condiţiile agreate prin contractul de credit bancar, nu califică convenţia de credit ca fiind un contract de adeziune tară existenţa posibilităţii de negociere, întrucât reclamanţii au solicitat acordarea acestui credit, în aceste condiţii, luând în calcul din punctul lor de vedere "cea mai avantajoasă alternativă" şi având posibilitatea reală de a alege din multitudinea de oferte existente pe piaţa bancară. în aceste condiţii, reclamanţii au considerat că acest produs, creditul în franci elveţieni, corespunde cel mai bine nevoilor lor.
Instanţa de apel ar trebui să respingă şi susţinerile reclamanţilor cu privire la faptul că i-ar fi indus în eroare, aceste afirmaţii fiind contrazise chiar de articole de presă din anii contractării creditului pe care le-a citat în întâmpinarea depusă la Tribunalul (...).
La momentul încheierii contractului şi pe tot parcursul desfăşurării relaţiilor contractuale cu reclamanţii, a manifestat bună-credinţă, executând întocmai obligaţiile asumate prin contract. Contractul de credit a fost încheiat în temeiul libertăţii de voinţă, respectă exigentele echităţii, bunei-credinţe şi a echilibrului între prestaţii şi nu are ca şi consecinţă îmbogăţirea fără justă cauză a unei părţi în detrimentul celeilalte părţi.
Se impune să fie reţinut şi de către instanţa de apel faptul că banca este o societate al cărei scop îl reprezintă obţinerea de profit (reprezentat de dobânda creditului), fiind absolut justificat să se insereze în cuprinsul convenţiei de credit clauze având ca efect obţinerea unui profit şi protejarea societăţii în cazul întârzierii achitării ratelor lunare de către consumator, neurmărind altceva decât o evaluare anticipată a prejudiciului pe care l-ar suferi ca urmare a neplăţii la termenele scadente.
În mod firesc, urmăreşte returnarea capitalului şi achitarea costului împrumutului. A considerat că aceste lucruri pot fi înţelese cu uşurinţă de orice persoană. Nu se poate susţine, şi ar fi absurd, că debitorul nu a înţeles la data contractării împrumutului că trebuie să returneze suma împrumutată şi că acest împrumut are un cost pe care trebuie să îl achite. Banca nu a oferit şi nu putea să ofere un împrumut gratuit şi nerambursabil.
În legătură cu susţinerea reclamanţilor că le-ar fi "garantat" că creditul în CHF este sigur, a precizat că nu numai că nu a "garantat" siguranţa creditului în franci elveţieni ci, din contră, a avertizat asupra posibilităţii de modificare a cursului de schimb, deşi această posibilitate era notorie.
Este firesc ca împrumutul contractat în CHF să fie rambursat în CHF şi este obligaţia împrumutatului să procure franci elveţieni pentru rambursare, inclusiv prin efectuarea de schimburi valutare din diverse alte monede şi care, în mod evident, implică utilizarea unui curs de schimb, în funcţie de cotaţia monedei pe pieţele financiare la momentul schimbului.
În orice caz, nu a garantat şi nici nu avea cum, în niciun fel, stabilitatea cursului de schimb al CHF. O asemenea "garanţie" evident ca nu a fost acordată, nici verbal şi nici în scris şi, de altfel, o asemenea „garanţie" nu a fost inclusă în contractul de credit încheiat cu reclamanţii.
Susţinerile reclamanţilor în acest sens sunt absurde şi nedovedite fiind de altfel şi înlăturate ca atare de instanţa de fond.
Cu privire la lipsa de incidenţă în cauză a dispoziţiilor normative cu privire la clauzele abuzive, conţinute în Legea nr. 193/2000 a învederat că pentru ca o clauză contractuală să fie considerată abuzivă este necesară îndeplinirea cumulativă şi următoarelor condiţii: clauza să nu fi fost negociată şi clauza să fi produs în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar bunei-credinţe.
Cele două condiţii (inexistenta negocierii şi existenta unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contrar bunei-credinţe) trebuie îndeplinite cumulativ pentru ca o clauză din contractul de credit să poată fi apreciată ca fiind abuzivă, lipsa uneia dintre cele două condiţii excluzând caracterul presupus abuziv al respectivei clauze.
Referitor la a doua condiţie prevăzută de Legea nr.193/2000, respectiva clauză prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract trebuie să creeze în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile consumatorului. Este evident că această condiţie nu se regăseşte în speţa dedusă judecăţii.
Din chiar susţinerile făcute de către reclamanţi, prin citarea Cauzei C-415/11 Mohamed Aziz vs. Caixa D'Estalvis de Catalunya, la pct. 69, se arată: "În ceea ce priveşte împrejurările în care un asemenea dezechilibru este creat "în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă", ... instanţa naţională trebuie să verifice în acest scop dacă vânzătorul sau furnizorul, acţionând în mod corect şi echitabil faţă de consumator, se putea aştepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte o asemenea clauză în urma unei negocieri individuale".
Răspunsul nu poate fi decât afirmativ, după cum în mod corect a reţinut şi instanţa de la fond.
Reclamanţii au negociat cu ea clauza referitoare la moneda împrumutului, solicitând acordarea împrumutului în CHF, dar nu au solicitat negocierea clauzei care se referea la restituirea împrumutului în aceeaşi monedă pentru că nu aveau nici un motiv pentru aceasta.
Din dorinţa de a argumenta punctul lor de vedere, fac afirmaţii care frizează absurdul, astfel cum sunt cele referitoare la faptul că Moneda CHF "era necunoscută la momentul încheierii contractelor de credit".
Se face şi afirmaţia că francul elveţian ar fi o valută "exotică". Francul elveţian (CHF), moneda naţională a Confederaţiei elveţiene, este o valută majoră (alături de dolarul american - USD dolarul canadian şi moneda EURO), valută acceptată şi tranzacţionată masiv pe toate pieţele financiare şi nu o valută exotică, din care cetăţeanul român nu a putut vedea nici o bancnotă, aşa cum pretinde reprezentantul reclamanţilor.
Valuta exotică este definită ca fiind o monedă care este nelichidă şi foarte puţin tranzacţionată cum este de exemplu "dinarul" din Iraq sau "bitcoin"-ul. Din punct de vedere al sistemului financiar internaţional, valute exotice sunt şi monedele ţărilor din est, foste comuniste, inclusiv leul românesc şi rubla rusească.
Reclamanţii consideră că au fost induşi în eroare cu privire la stabilitatea francului elveţian (deşi reală în epocă) deoarece ulterior, în anul 2011, acesta a suferit o apreciere importantă, iar în 2015 încă o apreciere severă, deşi astfel cum chiar reclamanţii afirmă, contrazicându-se: "Este notorie încrederea de care se bucură, în percepţia colectivă comună, sistemul financiar şi bancar elveţian". Deci chiar ei recunosc notorietatea acestei monede. Stabilitatea unei monede depinde de stabilitatea economică a ţării căreia îi aparţine (Elveţia pentru francul elveţian) şi nu depinde de paritatea acesteia cu monede ale unor ţări cu o economie mai puţin dezvoltată şi stabilă. Nu CHF-ul s-a apreciat ci celelalte monede, inclusiv Leul, s-au depreciat în raport cu CHF. Pragul maxim de schimb impus administrativ de Banca Naţională a Elveţiei s-a adoptat pentru că monedele concurente, aşa-numitele monede-pereche care contau pe pieţele bursiere şi în arbitrajul internaţional (EURO şi USD) intraseră într-o oarecare degringoladă ca urmare a crizei financiare. Decizia recentă a aceleiaşi bănci centrale de renunţare la acel prag maxim de schimb a avut la bază o decizie anunţată a BCE (Banca Centrală Europeană) de a investi masiv în cumpărarea de active financiare, ceea ce pentru bancherii elveţieni a fost semnalul că este necesar să dea drumul la curs pentru evitarea pierderilor şi menţinerea stabilităţii economice a Elveţiei. Dar, aceste analize le-a văzut şi ştiut post-factum; înainte nimeni, nici măcar instituţiile financiare internaţionale nu au putut să prevadă această decizie şi evoluţie, nici însăşi Banca Elveţiei care s-a văzut în situaţia de a lua o decizie „peste noapte".
A mai susţinut că nu a făcut o promovare a creditelor în franci pe acest criteriu. Din compararea ofertelor existente pe piaţă, în diverse monede, la momentul respectiv, creditul în franci elveţieni apărea ca fiind mai avantajos prin prisma costurilor de finanţare, respectiv aveau şi au şi în prezent o dobândă mai mică decât în cazul creditelor în lei, Euro sau dolari americani.
În ceea ce priveşte faptul că se găsea pe piaţa din România în cantitate insuficientă, fapt ce a dus inevitabil la o explozie a cursului ca urmare a numărului mare de contracte de credit încheiate în această monedă, este evident că susţinerea nu este adevărată: se afirmă pur şi simplu că datorită împrumuturilor în CHF din România, cursul de schimb al CHF a crescut. În realitate CHF s-a întărit faţă de toate valutele şi nu numai faţă de leu, ca urmare a evoluţiei sale de pe piaţa internaţională şi având în vedere, aşa cum chiar reclamanţii au arătat printre altele şi apariţia crizei economice şi caracterul de monedă de refugiu a CHF. A fi „moneda de refugiu" nu înseamnă ceva rău, negativ sau imoral, ci dimpotrivă, înseamnă o moneda stabilă care poate conserva cel mai bine valoarea investită.
Instanţa de apel trebuie să respingă şi aceste susţineri fiind normal să aibă în portofoliu mai multe oferte, dintre care unele mai avantajoase decât altele iar simpla existenţă a unei oferte mai avantajoase nu poate fi echivalată cu o publicitate agresivă sau cu vreo culpă din partea sa.
Pe de o parte, se reţine că, nu poate fi obligată să asigure unei client mai multe produse financiare accesibile, indiferent de suma solicitată.
Pe de altă parte, un consumator trebuie să manifeste o minimă conduită prudenţială în administrarea propriului patrimoniu chiar dacă acesta este protejat de legislaţia în vigoare. În condiţiile în care un consumator cercetează ofertele de pe piaţă sau ale unui singur agent economic şi o alege pe cea care îi conferă dreptul să obţină cea mai mare sumă, nu poate fi reţinută, prin acest simplu fapt, o culpă a agentului economic.
De asemenea, apelanţii trag concluzia absurdă că "punerea pe piaţă a produselor de creditare în CHF ... făcea evoluţia cursului valutar perfect previzibilă din perspectiva băncii şi în acelaşi timp, imposibil de anticipat de către subsemnaţii, pe baza nivelului de cunoaştere şi de înţelegere".
Dezechilibrul la care face referire Legea 193/2000 nu trebuie apreciat ca fiind între prestaţiile economice ale părţilor, ci prin raportare la art.4 alin. 5 din Legea 193/2000, în funcţie de natura serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii contractului, precum şi factorii care au determinat încheierea contractului de creditare.
Contractul de credit a fost încheiat în temeiul libertăţii de voinţă, respecta exigenţele echităţii, bunei-credinţe şi a echilibrului între prestaţii şi nu are ca şi consecinţă îmbogăţirea unei părţi în detrimentul celeilalte părţi, clauzele a căror anulare se cere fiind prevăzute în contract tocmai pentru păstrarea echilibrului contractual şi ele sunt o consecinţă intrinsecă a încheierii contractului.
Restituirea împrumutului în cantitatea şi calitatea împrumutată este o obligaţie care ţine de esenţa contractului de credit bancar, principiul nominalismului fiind o trăsătura caracteristică acestui tip de contract.
Astfel, clauzele presupus abuzive trebuie interpretate în contextul întregului contract şi având în vedere faptul că oferă servicii de creditare, scopul său la încheierea contractului de creditare fiind în primul rând asigurarea posibilităţii recuperării creditului, precum şi obţinerea de profit prin plata de către împrumutat a unui preţ în schimbul serviciilor oferite.
Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor contractuale trebuie făcută şi prin raportare la art. 4 alin. 2 din Directiva 93/11/CEE din 05.04.1993, interpretată în lumina jurisprudenţei Curţii JUE din Hotărârea din 03.06.2010, Caja Ahorros, Cauza C-484/08 şi din Hotărârea din 14.06.2012, Banco Espanol de Credito SA, C-618/10), deoarece în speţă este vorba de clauze care ţin de caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei.
Astfel cum a statuat Curtea în cadrul jurisprudenţei dezvoltate în timp, aprecierea caracterului abuziv al acestor tipuri de clauze contractuale este posibilă doar atunci când acestea nu au fost redactate într-un mod clar, uşor şi inteligibil, ţinându-se cont şi de buna-credinţă cu care părţile au acţionat.
În speţă, clauzele a căror anulare se cere sunt clar redactate şi nu sunt pretabile la interpretări.
Instanţa de judecată nu poate interveni unilateral în acordul de voinţă al părţilor prin modificarea sau anularea anumitor clauze ale contractului, acest fapt afectând grav principiul forţei obligatorii a contractului încheiat intre părţi.
Cu privire la presupusa rea-credinţă, a menţionat că potrivit principiilor generale, buna-credinţă se prezumă şi revine părţii care invocă reaua-credinţă să facă dovada existenţei relei-credinţe.
Reclamanţii, prin reprezentant, au încercat să identifice aspecte de rea-credinţă în conduita sa.
Dacă reclamanţii ar fi cunoscut această evoluţie, aşa cum o cunosc din perspectiva datelor disponibile la momentul prezent este posibil să nu mai fi contractat creditul. Probabil că nici ea nu şi-ar fi asumat riscurile de nerambursare asociate, pe baza calculelor prudenţiale la care este obligată. Realitatea este că niciuna dintre părţile contractante nu a ştiut şi nu a putut prevedea o asemenea evoluţie a monedei CHF. Acest lucru nu poate fi speculat în favoarea niciuneia dintre părţi.
Problema a fost că acest aspect s-a relevat tuturor doar în cursul anului 2011, deci după cel puţin 3-4 ani de la data încheierii contractului (perioadă considerată de către împrumutaţi ca fiind "scurtă", afirmaţie cu care însă nu este de acord).
Nu este de acord nici cu raţionamentele false şi argumentele strâmbe invocate de reclamanţi şi cu aspecte de fapt nedovedite, potrivit cărora ar fi dispus de "indicii" care duceau la concluzia că CHF se va valoriza în perioada imediat următoare. Aceasta ar fi fost "în măsură şi obligată să prevadă creşterea explozivă a cursului".
Nu este de acord nici cu aprecierea că produsul respectiv era "toxic". Aşa cum a arătat, invocarea unor aprecieri făcute de instituţii din Franţa, în anul 2013, cu privire la caracterul de produs „toxic”, al creditelor contractate în franci elveţieni este irelevantă în cauză.
Prima apreciere a francului elveţian i-ar fi putut determina pe reclamanţi să vadă ofertele de refinanţare din piaţă în alte monede, lei, USD, EURO şi să apeleze la ele. A avut întotdeauna aceste produse „la raft" dar nimeni nu a apelat la ele.
Se poate aprecia că angajarea de credite în franci elveţieni nu a fost avantajoasă pentru împrumutaţi, iar în ceea ce o priveşte, aceasta nu este nici avantajată, nici dezavantajată, doar tracasată în litigii construite artificial de clienţi care se lasă amăgiţi. Dar afirmaţia că a cunoscut, cu siguranţă, anterior producerii fenomenului această perspectivă şi că, în mod intenţionat, ar fi urmărit să determine reclamanţii să contracteze creditele în CHF este nejustificată, nedovedită.
Se face, din nou, afirmaţia ultragiantă că "a profitat de perioada premergătoare valorizării CHF, exploatând pentru sine şi într-un mod total iresponsabil oportunitatea acordării creditelor într-o monedă ce avea să îi aducă profit uriaş numai din variaţia cursului valutar ".
A menţionat că nu are nici un câştig din "variaţia cursului de schimb valutar", deoarece pentru acoperirea creditelor acordate în franci elveţieni trebuie să cumpere aceşti franci elveţieni de pe piaţa financiară la preţul actual al francului elveţian, pentru că banca, până la rambursarea integrală a acestor credite, trebuie sa aibă asigurată finanţarea acestor credite, adică resursa asigurată, ceea ce presupune linie de creditare deschisă pe CHF, linie de creditare care se actualizează zilnic la cursul zilei.
Contractarea creditului în franci elveţieni nu a fost "impusă" de către ea, aşa cum afirmă reclamanţii ci aceştia au ales acest produs conform propriilor interese de moment şi au solicitat să contracteze un împrumut în această valută.
Aşadar, nu rezultă din nici un element prezentat de către reclamanţi că ar fi acţionat cu rea-credinţă, reclamanţii nereuşind să răstoarne prezumţia de bună-credinţă.
Apelanţii nu se limitează la invocarea unor prevederi legale care nu erau în vigoare la data la care s-au contractat (cum ar fi prevederile din Norma BNR nr. 17/2003), ci chiar se bazează pe anumite interpretări proprii prin care tind să adauge la lege.
Nu se poate ajunge la restituirea creditului în lei, pe baza argumentaţiei laborioase prezentate în apel, cum că din pricina produsului defectuos vândut, aceasta ar fi de fapt o reparare, înlocuire sau refacere a produsului toxic deoarece s-ar schimba însăşi esenţa produsului financiar achiziţionat de către reclamanţi, respectiv moneda creditului în care acesta a fost acordat şi respectiv în care trebuie să fie rambursat.
Nu se poate accepta ca reclamanţii să ramburseze lei, la costul unui credit în valută. Acest lucru nu este posibil conform cu normele de creditare ale sale, şi în general cu regulile aplicabile pieţei financiare. Se poate observa din documentele aflate la dosar că de la data acordării creditului şi până în prezent, reclamanţii au achitat cu titlu de dobândă o rată mai mică decât cea aplicabilă împrumutaţilor în moneda naţională leu.
Sunt făcute şi alte asemenea interpretări nefondate care nu au niciun fel de legătură cu prezenta cauză, solicitându-se instanţei să analizeze de ce unele bănci mari din sistem s-ar fi abţinut de la a se lansa în afaceri cu grad mare de risc, în timp ce ea ar fi făcut-o.
Cu privire la non-incidenţa în cauză a alin. (1) lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000 care stipulează că "sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care (...) obligă consumatorul să se supună unor dispoziţii contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoştinţă la data semnării contractului", reclamanţii consideră, în mod nejustificat, că această condiţie ar fi îndeplinită deoarece "subsemnaţii am fost privaţi de posibilitatea de a cunoaşte riscurile pe care produsul contractat (credit în CHF) le presupunea pentru noi". în absenţa acestor informaţii şi a cunoştinţelor de specialitate în domeniul financiar-bancar, subsemnaţii nu puteam cunoaşte că o monedă ce ne fusese prezentată ca fiind cea mai stabilă putea evolua într-o perioadă de 2-3 ani către dublarea cursului".
Dincolo de neadevărul tuturor afirmaţiilor de mai sus, reclamanţii se află într-o gravă eroare sau urmăresc, cu intenţie, să inducă în eroare instanţa de judecată.
Textul legal invocat impune ca premiză, pentru considerarea ca "abuzivă" a unei clauze faptul că consumatorul să nu fi avut posibilitatea reală de a lua cunoştinţă de existenţa acestei clauze la data semnării contractului.
În speţă, clauza defăimată ca abuzivă are următorul conţinut: "creditul va fi restituit în aceeaşi valută".
Această clauză este clară şi neechivocă şi a fost inclusă, expresis verbis, în cuprinsul contractului de credit, la capitolul "Condiţii speciale", Art. 1, alin. 2.
Această clauză este cel puţin de natura, dacă nu de esenţa unui contract de credit: ea reglementează, în primul rând, obligaţia de restituire a creditului iar, această restituire, în mod firesc, trebuie să aibă loc în chiar moneda în care creditul a fost contractat.
Clauzele referitoare la acordul împrumutatului pentru realizarea conversiei valutare în scopul achitării ratei creditului în moneda în care a fost contractat şi executat creditul este o consecinţă firească a clauzei care impune restituirea creditului în moneda în care a fost acordat. Nici aceste clauze nu pot fi, deci, abuzive.
Este evident că nu se aflăm în ipoteza legii invocată de către reclamanţi, susţinerile acestora fiind vădit neîntemeiate.
Se susţine că încă din cuprinsul cererii de chemare în judecată de la fond s-ar fi făcut trimitere la cauza Kassler pronunţată de C.J.U.E. şi ar fi solicitat instanţei de fond să aibă în vedere la soluţionarea cauzei principiile enunţate de C.J.U.E. în această cauză.
A considerat că instanţa în mod corect a considerat că nu sunt aplicabile în cauză principiile şi situaţia de fapt din cauza Kassler vs. OTP, astfel cum a învederat prin întâmpinarea depusă.
În mod corect, instanţa de fond a apreciat că situaţia din cauza Kassler vs. OTP nu are legătură cu situaţia contractelor de credit similare celor pentru care este chemată în judecată.
Este evident că situaţia de fapt şi cea juridică din cauza Kassler vs. OTP este diferită de situaţia juridică din cauză supusă judecăţii în prezenta cauză.
Trebuie să aibă în vedere faptul că în cauza Kassler vs. OTP s-a avut ca şi ipoteză de lucru un contract de credit executat în forinţi şi o clauză a acestuia care prevedea că determinarea valorii în valută a împrumutului să se realizeze la cursul de schimb la cumpărarea valutei practicat de bancă, în vigoare la data deblocării fondurilor, în timp ce o altă clauză permitea împrumutătorului să stabilească valoarea în forinţi maghiari a fiecărei rate lunare la cursul de schimb la vânzare al monedei, aplicat de ea în ziua anterioară scadenţei.
Este evident că nu aceasta este situaţia în cauza de faţă. În cazul creditelor deduse judecăţii, reclamanţii au contractat credite în CHF, le-au fost virate în contul bancar sumele împrumutate în CHF şi au obligaţia să achite ratele tot în CHF, având totodată posibilitatea să îşi procure liber această valută de unde doresc şi nu numai de la casieria sa.
Posibilitatea sa de a converti la propriul curs sumele existente în contul împrumutaţilor intervine doar în situaţia în care aceştia nu au în cont CHF necesar achitării ratelor la scadenţă şi, prin urmare, nu este de natură a se aduce atingere libertăţii în procurarea sumelor de CHF necesare achitării ratelor.
Mai mult, în dosarul de faţă se contestă chiar moneda în care a fost acordat creditul şi obligaţia esenţială de restituire a ratelor în CHF spre deosebire de cauza Kassler, în care se aveau în vedere clauzele care permiteau băncii utilizarea unor cursuri valutare la vânzare şi cumpărare.
Deşi apelanţii consideră că ar fi trebuit să raporteze la principiile învederate în cauza Kassler, instanţa de apel ar trebui să constate că argumentele reclamanţilor întemeiate pe considerentele exprimate în cauza Kassler nu sunt relevante în prezenta cauză, data fiind diferenţa dintre situaţia juridică şi de fapt dintre cele două speţe.
Se afirmă că principiul nominalismului ar fi în primul rând inaplicabil şi în al doilea rând interpretat în mod greşit de instanţă.
Apelanţii au o motivare inedită prin care încearcă, fără şanse de succes însă, să demonteze aplicarea principiului nominalismului.
Se susţine că la data intrării în vigoare a Codului civil anterior, anul 1864, moneda naţională Leul nu există, şi că acesta ar fi intrat în circulaţie în anul 1867, până în acel moment circulând monede cum ar fi lira turcească, rubla, zlotul polonez, francul francez, dar nu şi francul elveţian care ar fi fost şi atunci o monedă "exotică".
Se reia aceeaşi teorie redundantă şi demontată anterior atât de noi, potrivit căreia reclamanţii nu ar fi văzut niciodată fizic niciun franc elveţian şi că ei nu ar fi primit de fapt franci, ci doar lei sau euro direct în cont.
Evident că aceste susţineri nu pot fi reţinute de instanţa de apel atâta timp cât a depus la dosar dovada faptului că reclamanţii au primit în cont CHF, ulterior aceştia putând transforma conform propriei decizii sumele în lei, euro, dolari americani sau orice altă monedă ar fi vrut aceştia să o procure.
Reclamanţii insistă cu (probabil) unica decizie pronunţată de către o instanţă de apel prin care s-a dat câştig de cauză unor reclamanţi într-o speţă similară (Decizia pronunţată de Tribunalul (...) nr. 209/18.05.2014), considerând că este dată cu greşita interpretare a legii şi care nu ţine în niciun fel instanţa din prezenta cauză.
Se reia în cadrul acestui motiv de apel şi susţinerea neadevărată că reclamanţii sunt singurii care suportă riscul valutar, reiterând aceeaşi apărare, reţinută şi de instanţa de fond, prin care arătă că riscul eventual este împărţit între ea şi consumatori, în funcţie de variaţia cursului de schimb.
Nu este inserată nicio clauză contractuală prin care să se prevadă că riscul valutar ar fi suportat exclusiv de consumator astfel încât toată argumentaţia formulată în apel este de asemenea inaplicabilă prezentului dosar.
Apelanţii, prin avocat, încearcă să inoveze şi să adauge la lege, trecând peste toată jurisprudenţa şi doctrina care stipulează constant că legea civilă nu retroactivează decât în cazul contravenţionalului unde se aplică legea contravenţională mai favorabilă (în acest sens pronunţându-se de astfel şi Curtea constituţională în mai multe decizii de speţă), forţând inexplicabil instanţa de apel să dispună aplicarea retroactivă a unei legi.
Dacă se va analiza cu atenţie motivarea instanţei de fond, se va constata că aceasta este una legală şi temeinică şi cu privire la acest capăt de cerere, reţinându-se că principiul nominalismului are o reglementare legală astfel încât achitarea ratelor, indiferent de fluctuaţiile acesteia, nu poate fi considerată ilicită.
Cu atât mai mult cu cât nu au fost dovedite întemeiate susţinerile reclamanţilor cu privire la incidenţa normelor speciale în materia drepturilor consumatorilor.
Deşi contractele de credit se bucură de prevederi speciale, acestea se completează întotdeauna cu prevederile dreptului comun, atâta timp cât nu cuprind dispoziţii derogatorii. Or, urmează să se constate că nicio lege specială nu derogă de la principiul nomonalismului monetar, astfel încât acesta este pe deplin aplicabil şi în prezenta speţă, neputând fi considerat vetust.
De altfel, nici în jurisprudenţa comunitară sau în legislaţia dreptului consumatorilor nu sunt elemente care să determine înlăturarea de la aplicare a acestui principiu. Toată teoria apelanţilor ar fi putut fi aplicabilă dacă specia efectiv împrumutată nu ar mai fi fost pe piaţă, ori teoria nu este aplicabilă francului elveţian.
Instanţa de apel ar trebui să reţină iarăşi menţionarea trunchiată a art. 1579 alin. 3 din vechiul cod civil, care nu este evident aplicabil în speţa de faţă, fiind aplicabil împrumutului acordat în monede de aur sau argint, ceea ce, în mod evident, nu este cazul în speţa de faţă.
Reclamanţii reiau faptul că s-ar reclama încălcarea la încheierea contractului a legii şi ignorarea drepturilor specifice domeniului protecţiei consumatorilor.
Instanţa a reţinut în mod corect că nu se poate considera că prin practicile utilizate a fost deformat comportamentul economic al reclamanţilor câtă vreme din răspunsurile le interogatoriu au arătat aproape fără excepţie că doreau să încheie un contract de credit.
Chiar instanţa de judecată apreciază pe pagina 18, alin. 4 şi 5 din sentinţa atacată că libertatea contractuală nu este identică cu una absolută sau discreţionară de a contracta, contractul având putere de lege între părţi întrucât este dominat de buna credinţă şi utilitate pentru părţile contractante. Forţa juridică conform art. 969 alin. 1 Cod civil este recunoscută numai acelor convenţii care nu intră în conflict cu principiul constituţional al bunei credinţe şi cu bunele moravuri.
În mod corect instanţa de fond apreciază că art. 969 Cod civil este legat de art. 970 alin. 1 Cod civil, executarea cu bună credinţă a obligaţiilor fiind rezultatul firesc al obligativităţii contractului, acesta rămânând legea părţilor atâta timp cât niciuna dintre părţi nu ignoră sau încalcă cu bună ştiinţă îndatoririle care îi revin potrivit asumării şi executării cu bună credinţă a prestaţiilor.
Instanţa de judecată de la fond a reţinut în mod corect toate apărările noastre, reclamanţii nereuşind să facă vreo dovadă care să dovedească că pârâta ar fi fost de rea credinţă.
În ceea ce priveşte celelalte apărări reiterate de apelanţi, a solicitat respingerea acestora ca neîntemeiate.
Apelanţii, prin avocat, încearcă iarăşi să reinterpreteze şi să inoveze asupra a ceea ce atât jurisprudenţa cât şi practica au fost de acord în unanimitate.
Tot ceea ce se afirmă sunt simple speculaţii pe care instanţa de fond le-a demontat în mod corect, instanţa de apel urmând să aibă în vedere că riscul de schimb valutar este suportat de ambele părţi, în funcţie de cum moneda naţională se apreciază sau se depreciază, în raport de valuta contractată.
Simplul fapt că moneda contractului variază nu transformă contractul automat într-unui aleator, o altfel de interpretare putând fi extinsă dacă s-ar admite inclusiv la contractele de vânzare cumpărare pentru un bun imobil cu preţul stipulat a se achita în EUR. Astfel, s-ar ajunge la situaţia ca toate contractele încheiate în valută să poată fi transformate din contracte comutative în contracte aleatorii, lucru inadmisibil conform legii.
În condiţiile în care nu s-a făcut dovada relei credinţe iar acordarea creditelor în CHF era şi este legală, este evident că nu se poate înlătura aplicarea principiului nominalismului nefiind încălcate prevederile art. 25 litera b), art. 27 din Codul consumului ori ale art. 3 lit. a) din O.G. 21/1992.
Mai mult decât atât, a învederat că toate aceste clauze atacate nu se circumscriu obiectului principal al contractului nefiind exceptate de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive.
Instanţa trebuie să aibă în vedere că nu se poate pronunţa pe caracterul abuziv al textului invocat nerespingând ca inadmisibilă o astfel de solicitare constatând că acele clauze contestate nu pot fi considerate abuzive nici din perspectiva art. 4 alin. 6 din legea 193/2000.
De altfel, instanţa motivează pe larg aplicabilitatea articolelor mai sus menţionate, analizându-se în concret contractele cărora le sunt aplicabile textele legale, explicând totodată că raţiunea legiuitorului a fost de a exclude de sub incidenţa legii clauzele care privesc obiectul principal al contractului, sub rezerva caracterului lor clar şi inteligibil.
Textul de lege practic preia în legislaţia internă dispoziţiile art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE conform cărora aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului nici caracterul adecvat al preţului sau renumeraţiei pe de o parte, faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care acesta clauze sub exprimate în mod clar şi inteligibil.
În privinţa acestor clauze s-a pronunţat Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în sensul că ar trebui să vizeze prestaţiile esenţiale ale contractului, care îi caracterizează (Hotărârea din data de 26 februarie 2015 în cauza C-143/13- Bogdan Matei, Ioana Matei împotriva Volksbank România SA).
În cazul contractului de credit prestaţia esenţială a băncii este punerea la dispoziţie a sumei împrumutate, iar prestaţia esenţială a împrumutatului este restituirea capitalului şi dobânzii (care reprezintă preţul creditului). Or, acestea sunt indisolubil legate de moneda creditului, neputându-se considera că face parte din obiectul contractului doar suma numeric indicată nu şi moneda creditului.
Analizând din această perspectivă, instanţa trebuie să constate că toate clauzele menţionate nu presupun dificultăţi de înţelegere fiind clare şi inteligibile, chiar şi cel mai puţin avizat consumator putând să înţeleagă că are obligaţia de a achita lunar ratele creditului în CHF.
Reclamanţii, cu rea credinţă, prezintă trunchiat jurisprudenţa C.J.U.E. şi care nu este relevantă în problema de drept analizată în concret, necriticând de altfel nici măcar într-o frază decizia invocată de Tribunal în motivare (Cauza C-143/13).
Motivele pe care le invocă apelanţii reiau teoria conform căreia nu i-ar fi îndeplinit obligaţia legală de administrare a riscului, apelanţii fiind privaţi de posibilitatea de a cunoaşte riscurile contractului contractat. Din acest motiv practic moneda care le-ar fi fost prezentată ca fiind cea mai stabilă ar fi putut evolua într-o perioadă de 2-3 ani către dublarea cursului.
Este evident că nu se poate considera, după cum a detaliat şi în cele de mai sus, că sunt incidente prevederile alin. 1 litera b) din Anexa la Legea 193/2000 întrucât sunt considerate abuzive acele clauze contractuale care obligă consumatorul să se supună unor condiţii contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia la cunoştinţă la data semnării contractului.
De altfel, textul vizat de lege se referă în mod clar la condiţiile şi nu la evoluţiile viitoare ale cursului valutar.
Cu privire la aplicabilitatea disp. alin (2) litera a) din Anexa la Legea 193/2000 cu trimitere la alin (1) literele a), p) şi t), după cum a învederat şi la instanţa de fond, a menţionat încă odată aplicabilitatea alin. 2 litera "a" din Anexa la Legea nr. 193/2000, conform cărora dispoziţiile alin. 1 literele a) p) şi t) nu sunt aplicabile în cazul tranzacţiilor cu valori mobiliare, instrumentelor financiare şi altor produse sau servicii, în cazul în care preţul este legat de fluctuaţiile cotaţiei bursiere sau ale indicelui bursier ori ale unei rate de schimb pe piaţa financiară pe care vânzătorul sau cumpărătorul nu le poate controla.
La rândul său, alin. 1 lit. p) prevede că sunt abuzive acele clauze care prevăd că preţul produselor este determinat la momentul livrării sau permite vânzătorilor de produse sau furnizorilor de servicii dreptul de a creşte preţurile fără ca, în ambele cazuri, să acorde consumatorilor dreptul de a anula contractul în cazul în care preţul final este prea mare în raport de preţul convenit la momentul încheierii contractului.
În ceea ce priveşte incidenţa disp. alin. (2) lit. a din Anexa la Legea nr. 193/2000, sunt considerate clauze abuzive, printre altele, acele prevederi contractuale care ... "p) prevăd că preţul produselor este determinat la momentul livrării sau permit vânzătorilor de produse ori furnizorilor de servicii dreptul de a creşte preţurile, fără ca, în ambele cazuri, să acorde consumatorului dreptul de a anula contractul, în cazul în care preţul final este prea mare în raport cu preţul convenit la momentul încheierii contractului.
În conformitate cu disp. alin. (2) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000: dispoziţiile alin. (1) lit. a), p) şi t) nu sunt aplicabile în cazul tranzacţiilor cu valori imobiliare, instrumentelor financiare şi altor produse sau servicii, în cazul în care preţul este legat de fluctuaţiile cotaţiei bursiere sau ale indicelui bursier ori al unei rate de schimb pe viaţa financiară, pe care vânzătorul sau furnizorul nu le poate controla; contractelor pentru cumpărarea sau vânzarea de devize, cecuri de călătorie sau ordine de plată internaţionale emise în devize sau alte instrumente de plată internaţionale.
În realitate, din motivarea acţiunii rezultă că, în esenţă, reclamanţii sunt nemulţumiţi că, având în vedere fluctuaţia ratei de schimb a francului elveţian pe piaţa financiară, se află în situaţia de a plăti sume mult mai mari decât cele iniţial anvizajate la momentul semnării contractului.
Faptul că pentru cumpărarea aceleiaşi sume în CHF (datoria lunară din credit) reclamanţii au nevoie de mai mulţi lei, nu înseamnă că a majorat preţul produsului.
În acelaşi timp, această fluctuaţie a ratei de schimb nu poate fi controlată de bancă, ca vânzător al unui produs bancar, astfel că se află în ipoteza de excepţie prevăzută de Legea nr. 193/2000.
Ca urmare, clauzele referitoare la stabilirea obligaţiei de plată în funcţie de fluctuaţia ratei de schimb nu pot face obiectul unei acţiuni pentru constatarea nulităţii, în condiţiile Legii nr. 193/2000.
În drept, a invocat art.471 Cod de procedură civilă; art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000; art. 2 pct. 24 din OG nr. 21/1992; art. 969 şi 1578 Cod civil 1864, precum şi celelalte dispoziţii legale la care a făcut referire în cuprinsul prezentei întâmpinări.
Prin răspunsul la întâmpinare, apelanţii reclamanţi (…) au solicitat respingerea excepţiei invocate de intimata-pârâtă şi a tuturor apărărilor şi argumentelor invocate în combaterea motivelor de apel, ca neîntemeiate, cu consecinţa admiterii în tot a apelului şi modificarea în tot a sentinţei apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulate.
Pentru a dispune în acest sens, a solicitat a se avea în vedere următoarele argumente principale, prin raportare la conţinutul întâmpinării formulate de intimata – pârâtă, respectiv îngheţarea cursului valutar nu reprezintă altceva decât consecinţa firească a constatării caracterului abuziv al anumitor clauze sub aspectul obligaţiei consumatorului de a restitui suma creditului la cursul valutar de la data achitării fiecărei rate lunare; în plus, îngheţarea cursului valutar reprezintă şi consecinţa răspunderii băncii pârâte pentru nerespectarea obligaţiilor tratate pe larg în cuprinsul cererii de chemare în judecată; astfel cum regula în teoria generală a dreptului civil este nulitatea parţială a contractului, trebuie acceptată şi teza nulităţii parţiale a unei clauze în contractele intervenite între profesionişti şi consumatori, doar cu privire la un anumit aspect; art. 1578 Cod civil din 1864 este o normă supletivă, inaplicabilă contractelor de credit reglementate de legi speciale; în plus, această normă supletivă trebuie analizată
prin filtrul ordinii publice de protecţie - normele legislaţiei protecţiei consumatorilor; art. 1578 Cod civil din 1864 nu a fost structurat pentru ipoteza fluctuaţiei de curs
în cazul unui astfel de credit, acordat într-o astfel de monedă; de altfel, legiuitorului
francez din 1804 îi erau cu siguranţă străine astfel de mecanisme, acesta pornind de la
o ipoteză complet diferită - devalorizarea generală a unei monede, iar nu valorizarea
punctuală, excesivă a unei monede străine faţă de moneda naţională; clauza referitoare la riscul valutar poate face obiectul analizei condiţiilor care trebuie îndeplinite pentru ca o clauză să fie considerată abuzivă, nefiind aplicabile prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000; prin cererea de chemare în judecată au solicitat instanţei să aibă în vedere anumite aspecte referitoare la încălcarea obligaţiilor care reveneau pârâtei, aspect care a condus la presiuni financiare excepţionale asupra lor.
În întâmpinarea formulată de intimata - pârâtă sunt invocate anumite aspecte care au drept punct de pornire premise eronate ori denaturate pe parcursul raţionamentului, cum ar fi: excluderea de la analiză a clauzei de risc valutar, având în vedere că aceasta face parte din obiectul contractului.
Clauza referitoare la riscul valutar nu face parte din obiectul contractului şi nu a fost redactată într-un mod inteligibil.
În ceea ce priveşte excepţia invocată, au învederat că motivele de apel formulate de împotriva sentinţei civile nr. 280 pronunţate de Tribunalul (...) la data de 30.04.2015, în dosarul nr. (...)/2014 au fost depuse în termenul legal, de 30 de zile de Ia data comunicării, astfel cum acesta este prevăzut de art. 468 alin. (1) NOUL COD DE PROCEDURĂ CIVILĂ.
Astfel cum rezultă din documentele existente la dosarul cauzei, Hotărârea civilă nr. 280/30.04.2015, pronunţată de către Tribunalul (...), în dosarul dedus judecăţii, le-a fost comunicată la data de 26.08.2015, la sediul procesual ales în faţa instanţei de fond iar motivele de apel formulate ce constituie obiectul prezentei cauzei au fost depuse la dosarul cauzei încă din data de 25.09.2015, prin scrisoare recomandată.
Pentru aceste considerente, având în vedere faptul că apelul formulat în cauză ce constituie obiectul prezentului litigiu dedus judecăţii a fost depus înăuntrul termenului prevăzut de lege, a solicitat respingerea excepţiei tardivităţii astfel cum aceasta a fost formulată ca neîntemeiată.
Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea tuturor argumentelor aduse în combaterea motivelor de apel formulate de subsemnaţii, admiterea apelului astfel cum a fost formulat, modificarea în tot a sentinţei civile atacate cu consecinţa admiterii în tot a cererii de chemare în judecată.
Se menţionează în cadrul întâmpinării faptul că pentru acoperirea creditelor acordate în franci elveţieni banca trebuie să cumpere aceşti franci elveţieni de pe piaţa financiară la preţul actual al francului elveţian, pentru ca banca, până la rambursarea integrală a acestor credite, trebuie să aibă asigurată finanţarea acestor credite, adică resursa asigurată. Cu alte cuvinte, se sugerează ideea că depozitele unei bănci nu sunt suficiente pentru a acoperi cererea de credite, o bancă fiind nevoită să se împrumute la rândul ei de la alte bănci, aceste împrumuturi generând, la rândul lor costuri suplimentare. în acest context, menţionează intimata-pârâtă faptul că banca nu are nici un câştig din variaţia cursului de schimb valutar.
Au menţionat faptul că aceste aspecte nu au nicio înrâurire în ceea ce priveşte soluţionarea prezentei cauze. Astfel, în mod evident, există posibilitatea ca o bancă să nu aibă sumele de bani necesare pentru a acoperi cererea de credite, însă decizia de a se împrumuta sau nu la alte bănci nu prezintă relevanţă în ceea ce priveşte problema de drept din prezentul dosar, având în vedere că sunt raporturi juridice ce se stabilesc între intimata-pârâtă şi terţi.
Prin cererea de chemare în judecată au solicitat instanţei de judecată să constate faptul că banca nu şi-a îndeplinit o serie de obligaţii atât în faza precontractuală, cât şi ulterior încheierii contractului de credit. De asemenea, au solicitat să constate faptul că banca şi-a nerespectat obligaţia de informare, consiliere şi avizare a subsemnaţilor, precum şi nulitatea clauzelor contractuale abuzive care au impus exclusiv în sarcina subsemnaţilor riscul valutar în contractele de credit.
În mod evident, cum banca a promovat un astfel de produs de creditare toxic, această cerere de creditare creată în mod artificial poate conduce la necesitatea băncii de a se împrumuta de la alte bănci. Însă, din modalitatea în care banca a acţionat în perioada precontractuală, prin nerespectarea obligaţiei de informare, precum şi prin inserarea de clauze abuzive în contractele de credit încheiate cu consumatorii, riscul valutar a fost transferat în totalitate în sarcina consumatorilor. De asemenea, chiar şi riscul valutar al pârâtei din contractele încheiate cu celelalte bănci, pe care le invocă cu scopul exonerării sale de răspundere este acoperit tot de subsemnaţii prin contractele de credit.
Banca afirmă în mod neîntemeiat faptul că este firesc ca riscul valutar să fie suportat de către împrumutaţi.
În cuprinsul întâmpinării formulate banca invocă faptul că este firesc ca împrumutul contractat în CHF să fie rambursat în CHF şi este obligaţia împrumutatului să procure franci elveţieni pentru rambursare, inclusiv prin efectuarea de schimburi valutare din diverse alte monede şi care, în mod evident, implică utilizarea unui curs de schimb, în funcţie de cotaţia monedei pe pieţele financiare la momentul schimbului.
Se încearcă conturarea ideii că factorii care influenţează acest risc sunt în afara controlului băncii, că banca nu a garantat stabilitatea cursului de schimb al CHF şi că acesta nu este suportat în integralitate de către bancă. Or, prin contractele de credit încheiate, în modalitatea semnalată, banca a transferat în integralitate riscul valutar în sarcina consumatorului.
De asemenea, aceste afirmaţii ignoră obiectul cererii de chemare în judecată, deoarece aceasta nu tinde la sancţionarea manipulării de către intimata-pârâtă a cursului valutar Leu/CHF.
Prin cererea de chemare în judecată au criticat crearea produsului bancar de creditare în CHF şi oferirea lui consumatorilor într-un context economic din care profesionistul trebuia să prevadă evoluţia cursului în viitorul apropiat şi mediu. în plus, cererea de chemare în judecată critică vânzarea unor produse de creditare riscante, critică atitudinea profesionistului de a expune consumatorii, în loc să îi asigure contra riscurilor.
Cererea critică totodată atitudinea Băncii de a da asigurări sau de a-i lăsa pe consumatori să creadă în stabilitatea monedei CHF, într-un context în care era evident că urma revalorizarea puternică a acestei monede.
Cererea de chemare în judecată afirmă faptul că revalorizarea CHF era nu numai previzibilă, dar aşteptată de specialiştii de pe plan european şi mondial, informaţii care nu erau la îndemâna consumatorilor, dar care erau cunoscute şi speculate de investitori, profesioniştii precum pârâta din aceasta cauză.
Astfel, au citat câteva afirmaţii ale unor specialişti făcute în perioada la care se referă în cererea de chemare în judecată şi din care se poate extrage foarte uşor concluzia că în domeniu se cunoşteau şi se aşteptau deja efectele împrumuturilor în CHF: (...), Preşedintele Băncii Elveţiei declară: "Francul Elveţian devalorizat ar putea creşte presiunea exercitată de inflaţie asupra unei economii care se află deja pe un val ascendent Dacă situaţia nu se stabilizează, vom fi nevoiţi să mărim în continuare rata de referinţă."
(...), economist la (...), arată că: "Investitorii internaţionali au primit avertismente clare: dacă vor continua să facă speculaţii utilizând francul elveţian, vor trebui să se confrunte cu un cost mai mare de refinanţare atunci când acesta îşi va schimba traiectoria."
(...), strateg valutar la (...), este de părere că acest gen de speculaţii la nivel global se apropie de saturaţie, iar Banca Elveţiei ar putea să majoreze dobânda chiar mai mult decât o va face Banca Centrală Europeană.
În concluzie, au susţinut că acest contract nu trebuia să existe aşa cum a fost conceput de către bancă, spunem că el a fost conceput pentru a specula, în detrimentul consumatorilor, creşterea previzibilă a CHF.
Este adevărat că banca singură nu ar fi putut influenţa cursul Leu/CHF, însă la fel de adevărat este şi faptul că Banca s-a aliniat unui curent care a dus la revalorizarea CHF, iar ascunderea acestei informaţii consumatorilor la acordarea creditelor este o încălcare a obligaţiilor a cărei sancţionare au solicitat-o încă din cuprinsul cererii de chemare în judecată.
Prin întâmpinarea depusă, banca susţine aplicabilitatea principiului nominalismului monetar, potrivit căruia suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia. Astfel, intimata-pârâtă afirmă faptul că principiul nominalismului are o reglementare legală, astfel încât, indiferent de fluctuaţiile acesteia, nu poate fi considerată ilicită.
Cu privire la contractul de credit, acesta a fost definit în Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară ca fiind orice angajament de punere la dispoziţie sau acordare a unei sume de bani ori prelungire a scadenţei unei datorii, în schimbul obligaţiei debitorului la rambursarea sumei respective, precum şi la plata unei dobânzi sau a altor cheltuieli legate de această sumă sau orice angajament de achiziţionare a unui titlu care încorporează o creanţă, ori a altui drept la încasarea unei sume de bani. OUG nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului nu mai defineşte noţiunea de credit, dar semnificaţia acesteia a rămas neschimbată. Astfel, contractul de credit prezintă următoarele caractere juridice: consensual, sinalagmatic, cu titlu oneros, este, de regulă, însoţit de garanţii şi constituie titlu executoriu. Contractul de credit este sinalagmatic comutativ şi nu aleatoriu pentru că ambele părţi cunosc întinderea propriilor obligaţii: împrumutătorul, cuantumul creditului şi împrumutatul, suma ce trebuie să o ramburseze, dobânzile şi cheltuielile.
Considerentul 20 al Directivei 93/13 precizează că trebuie să i se ofere efectiv consumatorului posibilitatea de a analiza toate clauzele din contract. Astfel, Curtea a statuat că pentru consumator, informarea înaintea încheierii unui contract, cu privire la condiţiile contractuale şi la consecinţele respectivei încheieri este de o importanţă fundamentală. Acesta din urmă decide în special pe baza respectivei informări dacă doreşte să se oblige contractual faţă de vânzător, prin aderarea la condiţiile redactate în prealabil de acesta (Hotărârea RWE Vertrieb, C-92/11, punctele 44). Cerinţa privind transparenţa clauzelor contractuale prevăzută de Directiva 93/13, la art. 5, nu poate fi redusă numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal, gramatical. Important este ca consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl priveşte (Hotărârea RWE Vertrieb, C-92/11, punctele 49).
Având în vedere aceste argumente, apar ca neîntemeiate apărările formulate de bancă cu privire la temeinicia solicitărilor lor, raportate la un text de lege supletiv, aplicabil unui raport de drept civil comun. în această privinţă, Curtea a apreciat ca în aplicarea principiului egalităţii şi având în vedere cerinţele aplicării uniforme a dreptului Uniunii, termenii unei dispoziţii de drept al Uniunii care nu fac nicio trimitere expresă la dreptul statelor membre pentru a stabili sensul şi domeniul de aplicare al acesteia trebuie, în mod normal să primească în întreaga Uniune Europeană o interpretarea autonomă şi uniformă, care trebuie stabilită ţinând seama de contextul prevederii şi de obiectivul urmărit de reglementarea în cauză (Hotărârea Fish Legal şi Shirley, C-279/12, punctul 42).
De altfel, chiar prin decizia civilă nr. 3864 din 4 decembrie 2014, pronunţată de Înalta Curte de casaţie şi Justiţie, secţia a H-a civilă, în recurs, care a fost admis, cu consecinţa casării deciziilor din fond, ÎCCJ a reţinut ca instanţa de apel nu a lămurit, pe deplin, situaţia de fapt, motiv pentru care a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel, aceasta urmând să ţină seama în stabilirea situaţiei de fapt, printre altele, de următoarele aspecte tranşate de instanţa supremă: Instanţa de apel a tratat, cu precădere, problema dedusă judecăţii, din perspectiva prevederilor de drept comun, or, în cauza de fată avem de a face cu o cerere de constatare a caracterului abuziv al unor clauze dintr-un contract de credit, contract care, deşi trebuie să respecte condiţiile de validitate ale oricărui contract, din punct de vedere al caracterului abuziv al unor clauze cuprinse în el, trebuie analizat, cu precădere din perspectiva Legii nr. 193/2000, a Directivei nr. 93/13/CEE, a jurisprudenţei CJUE şi a jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în această materie.
Acest ultim punct este în legătură directă cu aplicabilitatea "celebrului principiu" al nominalismului monetar, regula din dreptul comun care a condus la respingerea unora dintre acţiunile consumatorilor pentru îngheţarea cursului francului elveţian. Deşi toată propaganda băncilor, a BNR, a unora dintre actorii - cheie ai sistemului judiciar care au făcut oamenilor oferte "de nerefuzat" s-a concentrat pe acest greşit înţeles nominalism monetar ca fiind principala regula care se opune unei soluţii de admitere a cererii de chemare în judecată, instanţa de la vârful sistemului judiciar, statuează în mod expres faptul că această regulă nu se aplică în litigiile de îngheţare a cursului francului elveţian.
Astfel cum a arătat şi în cuprinsul motivelor de apel, în măsura în care instanţă de apel nu va reţine inaplicabilitatea principiului nominalismului monetar, a învederat instanţei de judecată corecta interpretare a principiului nominalismului monetar.
Nominalismul monetar este, de fapt, exact regula care permite conversia în lei a creditelor în altă monedă şi îngheţarea cursului la nivelul celui din data acordării creditului. Principiul nominalismului monetar nu interzice conversia în lei a creditelor în valută, ci este chiar regula originară care o impune în caz de fluctuaţie a cursului. Din dispoziţiile art. 1578 alin. 2 din Codul civil de la 1864 rezultă că, dacă există o fluctuaţie a „preţului" monedelor, anterioară scadenţei împrumutului, plata liberatorie se efectuează numai în banii lichizi ai epocii, adică în „specia" aflătoare în curs la data plăţii.
De aici consecinţa că a pretinde că este interzisă conversia, întrucât s-ar opune principiului nominalismului monetar, este forţată şi total neîntemeiată. Pornind de la cele expuse anterior, cu trimitere expresă la faptul că principiul nominalismului monetar nu interzice îngheţarea cursului la nivelul celui din data acordării creditului, ci este chiar regula originară care o permite în caz de fluctuaţie a cursului, arătăm faptul că, potrivit art. 1579 alin. 3 din Codul civil de la 1864, chiar dacă s-a stabilit în contract obligaţia restituirii sumei împrumutate în aceeaşi specie şi calitate, în caz de fluctuaţie a monedei se va putea efectua, cu efect liberatoriu, o plată a echivalentului preţului intrinsec al acestei monede stabilit la momentul la care a fost împrumutată.
De aici consecinţa că, în cazul creditelor în valută, dacă există o fluctuaţie a cursului, se va putea efectua plata în lei la un curs îngheţat la nivelul celui din data acordării creditului. Acesta este „preţul intrinsec" al monedei în timpul în care a fost împrumutată. în caz de refuz al creditorului de a primi o astfel de plată, instanţa va putea să-1 oblige să accepte o astfel de plată la un curs îngheţat în timp la momentul acordării creditului.
Obligaţia contractuală de restituire a creditului în CHF este cea care materializează şi individualizează asumarea de către consumator a riscului valutar. De aceea, pentru atingerea scopului urmărit prin cererea de chemare în judecată şi anume eliminarea riscului valutar, au fost identificate în cuprinsul contractului clauzele contractuale care obligă reclamantul la restituirea sumelor împrumutate, în CHF, la cursul de la data plăţii.
Cererea de chemare în judecată nu contrazice principiul nominalismului monetar consacrat de Codul civil şi nu contestă legalitatea în general a creditelor în valută. De asemenea, faptul contestat nu este acela că reclamanţii nu ar fi ştiut despre obligaţia de a restitui creditul în moneda în care acesta le-a fost acordat.
În acelaşi spirit care emană din întreaga întâmpinare, Banca invocă dispoziţii din dreptul comun, supletive, principiale, în replică la acuzele consumatorilor de a le fi încălcat drepturile specifice reglementate de norme imperative prevăzute de legislaţia protecţiei consumatorilor, în cazul concret dedus judecăţii.
Or, aceste apărări nu pot fi eficiente, atâta vreme cât nu răspund la întrebarea cum a înţeles profesionistul să protejeze consumatorii sau, cel puţin, să îi avertizeze de riscul valutar uriaş pe care îl implica la momentul 2007 - 2008, produsul de creditare oferit. Conform art. 4 alin. (5) lit. a) şi b) din Legea 193/2000, natura abuzivă a unei clauze se evaluează în funcţie de a) natura produselor şi serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia, b) toţi factorii care au determinat încheierea contractului.
Prin urmare, instanţa nu este chemată să verifice reglementarea principiului nominalismului monetar şi dacă erau legale creditele în valută (în general), ci este chemată să analizeze dacă, în speţă, asumarea riscului valutar raportat la moneda CHF, de către consumatori în perioada relevantă (2007 - 2008) a fost făcută în cunoştinţă de cauză, dacă profesionistul a respectat regulile de prudenţă în activitatea sa de creditare, dacă a vândut produse toxice, periculoase pentru consumatori, dacă a respectat obligaţiile de transparentă şi onestitate în raporturile cu consumatorii.
Măsura în care se analizează comportamentul profesionistului (în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă) este şi ea stabilită de CJUE, care în Hotărârea Mohamed Aziz C-415/11, la punctul 69, statuează: este important să se verifice dacă vânzătorul sau furnizorul, acţionând în mod corect şi echitabil faţă de consumator, se putea aştepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte clauza în discuţie în urma unei negocieri individuale.
Mai mult, banca însăşi recunoaşte faptul că, prin modul în care a acţionat, şi-a asigurat propriul risc valutar. Aşadar, prin încheierea contractelor de credit ale căror clauze formează obiectul prezentei cereri de chemare în judecată, banca recunoaşte faptul că nu numai şi-a asigurat riscul contractual din respectivele contracte de credit, dar şi riscul din contractele prin care aceasta, la rândul ei, susţine că s-a împrumutat pe piaţa interbancară.
Cu privire la principiul neretroactivităţii legii, s-a invocat de către intimata-pârâtă prin întâmpinare faptul că anumite acte normative au fost adoptate ulterior încheierii contractelor de credit în cauză, motiv pentru care acestea nu se aplică respectivelor contracte.
Referitor la Regulamentele BNR menţionate de către pârâtă în cuprinsul întâmpinării, solicităm instanţei de judecată respingerea apărării referitoare la inaplicabilitatea acestora. Astfel cum rezultă din prevederile regulamentelor BNR, acestea se aplică instituţiilor de credit române. Drept urmare, regulamentele guvernează activitatea băncilor din România, printre care şi pârâta, iar în noţiunea de activitate să găsesc şi contractele de credit în derulare, încheiate de către pârâtă. Astfel, activitatea băncii nu se referă exclusiv la contractele de credit încheiate ulterior intrării în vigoare a actelor normative respective, ci şi la cele aflate în derulare, mai ales în condiţiile în care acestea sunt încheiate pe o perioadă mai mare de 25 de ani.
Drept urmare, contractele de credit aflate în derulare la momentul intrării în vigoare a regulamentelor respective reprezintă activitate desfăşurată de către bancă şi aceasta trebuie să îşi îndeplinească obligaţiile în funcţie imperativele stabilite de către Banca Naţională a României. De asemenea, au demonstrat faptul că, la momentul la care au încheiat contractele de credit, băncii îi revenea obligaţia de informare, consiliere şi avizare a consumatorilor, obligaţie pe care aceasta şi-a nesocotit-o. Astfel, obligaţia de informare, consiliere şi avizare cu privire la riscul valutar nu a fost introdusă prin Regulamentele BNR nr. 17/2012, nr. 12/2012, respectiv nr. 24/2011, aceasta existând la momentul încheierii contractelor atât în dreptul intern, cât şi în actele normative adoptate la nivelul Uniunii Europene, precum şi în jurisprudenţa CJUE.
În ceea ce priveşte textele adoptate în alte state membre ale Uniunii Europene ulterior încheierii contractelor în cauză, acestea au rolul de a detalia obligaţiile existente deja în sarcina instituţiilor de credit. De asemenea, aceste reglementări au fost emise ca urmare a conduitei băncilor, în ceea ce priveşte încheierea contractelor de credit în CHF. Astfel, prin invocarea respectivelor recomandări şi ghiduri au demonstrat faptul că era cunoscut, de către bănci, faptul că CHF este o monedă exotică şi toate consecinţele învederate în cererea de chemare în judecată cu privire la acest aspect şi acestea nu numai că nu au informat consumatorii cu privire la acest aspect, mai mult, au încurajat în mod iresponsabil creditarea în moneda respectivă, introducând riscul speculativ în contractele de credit, în sarcina reclamanţilor.
Au solicitat în mod respectuos instanţei de judecată să observe faptul că nu au solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a băncii pentru faptele ilicite ale altor instituţii de credit. Prin cererea de chemare în judecată au prezentat conjunctura în care au fost încheiate contractele de credit în CHF, toate băncile care au avut în portofoliu produse de creditare în CHF au acţionat în aceeaşi modalitate.
În consecinţă, din analiza acestei situaţii de fapt se poate identifica neîndeplinirea de către bancă a obligaţiilor de informare, consiliere şi avizare a consumatorilor, în perioada precontractuală.
În cadrul întâmpinării, intimata pârâta formulează o serie de apărări contradictorii, în ceea ce priveşte obligaţia de informare. Pe de o parte, aceasta susţine că riscul valutar reprezintă un aspect care cade în sfera de responsabilitate şi de conştientizare a consumatorului, motiv pentru care nu este incidentă obligaţia de informare.
Pe de altă parte, se susţine că obligaţia de informare, consiliere şi avertizare nu era reglementată expres de legislaţia în vigoare la momentul încheierii contractelor de credit, pentru ca apoi să susţină că această obligaţie de informare nu poate avea ca obiect informaţii publice, cum ar fi variaţia cursului valutar CHF - RON, variaţie pe care nu o putea prevedea, pentru a informa consumatorii asupra acestui fapt.
În ceea ce priveşte apărările referitoare la faptul că revine consumatorului obligaţia de a se informa în ceea ce priveşte riscul valutar, au menţionat faptul că, în lipsa informării suficiente sau corecte din partea Băncii la momentul anterior semnării contractelor, pârâta îi trimite pe consumatori să îşi culeagă din alte surse informaţii cu privire la caracteristici esenţiale ale creditului pe care l-ar putea contracta.
Trimiterea consumatorilor să se informeze din alte surse decât de la instituţia financiară cu care urmau să contracteze creditul este nu numai confirmarea ignorării totale a obligaţiilor legale, dar arată o lipsă totală de responsabilitate a Băncii ca profesionist.
În al doilea rând, au arătat că toate produsele de creditare în CHF erau promovate în mod agresiv ca şi produse vedetă.
Din alte surse de informare existente la acel moment (anexate cererii de chemare în judecată), consumatorii au aflat şi şi-au consolidat impresia că creditele în CHF sunt cele mai atrăgătoare, fiind cele mai ieftine, asigurând sume mai mari şi fiind acordate într-o monedă stabilă.
Sancţiunea lipsei informării este una drastică şi expres prevăzută de lege, prevăzută de lit. b) din Anexa la Legea nr. 193/2000, potrivit căreia „sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care obligă consumatorul să se supună unor condiţii contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoştinţă la data semnării contractului".
Aceleaşi dispoziţii se regăsesc în Directiva 2008/48, Directiva 93/13 şi jurisprudenţa CJUE. Acestea impun ca profesionistul să se asigure că acordă consumatorului atât informaţii corecte şi complete, cât şi suficient timp de reflecţie pentru ca decizia acestuia de a contracta să fie una fundamentată.
Din perspectiva dreptului protecţiei consumatorilor, profesionistul este obligat să nu afecteze din punct de vedere economic siguranţa consumatorilor. Dreptul Uniunii Europene, în special prin Directiva CE 93/13, dar şi prin jurisprudenţa CJUE, impune în sarcina profesioniştilor obligaţii suplimentare, obligaţii care nu există în sarcina părţilor care intră în raporturi juridice obişnuite, de drept comun. Tocmai de aceea invocarea Cod civil pentru justificarea comportamentului Băncii nu este suficient (ba chiar total inutil) pentru a demonstra îndeplinirea obligaţiilor specifice instituite de legislaţia protecţiei consumatorilor.
Tratamentul diferit al raporturilor dintre profesionişti şi consumatori este dat de poziţia in-egalitară a părţilor. Aşa cum a statuat în mod constant jurisprudenţa CJUE, sistemul de protecţie pus în aplicare de directiva 93/13 se întemeiază pe ideea că în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, consumatorul se afla într-o situaţie de inferioritate faţă de vânzător, situaţie care îl determină să adere la condiţiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, tară a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora (Hotărârea Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid, C-484/08, punctual 27).
În acest cadru, instanţa trebuie să stabilească, ţinând cont de criteriile prevăzute la art. 3 alin. 1 şi art. 5 din Directivă dacă, având în vedere împrejurările speţei, o clauză îndeplineşte criteriile bunei-credinţe, echilibrului şi transparenţei (hotărârea Invitel, C-472/10, punctul 22, Hotărârea RWE Vertrieb, C-92/11, punctele 42-48).
Considerentul 20 al Directivei 93/13 precizează că trebuie să i se ofere efectiv consumatorului posibilitatea de a analiza toate clauzele din contract.
Curtea de Justiţie a statuat că pentru consumator, informarea înaintea încheierii unui contract, cu privire la condiţiile contractuale şi la consecinţele respectivului contract este de o importanţă fundamentală. Acesta din urma decide în special pe baza informaţiilor primite dacă doreşte să se oblige contractual faţă de vânzător, prin aderarea la condiţiile redactate în prealabil de acesta (Hotărârea RWE Vertrieb, C-92/11, punctul 44).
Cerinţa privind transparenţa clauzelor contractuale prevăzută de Directiva 93/13, la art. 5, nu poate fi redusă numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal, gramatical. Important este ca consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl priveşte (Hotărârea RWE Vertrieb, C-92/11, punctul 49; Hotărârea Kasler, punctul 75).
În consecinţă, este fără efect încercarea Băncii de a minimiza obligaţia de informare a consumatorilor şi importanţa termenului de reflecţie, acestea fiind reglementate strict şi sancţionate drastic atât de legiuitorul intern, cât şi de cel european.
În ceea ce priveşte susţinerea intimatei-pârâte potrivit căreia nu putea prevedea variaţiile cursului de schimb RON-CHF, deci nu putea informa consumatorii asupra acestui fapt sunt neîntemeiate. CHF nu a fost inventat pe piaţa din România, ci a fost adus din Europa. Într-adevăr, în alte state din Europa s-au acordat credite în CHF, cu 10 ani înaintea României. Acest aspect rezultă din înscrisurile existente la dosar. Astfel, în cadrul acestora se analizează problema efectelor speculaţiilor care se tăceau deja de câţiva ani cu privire la CHF. în acest context sunt redate avertizările pe care preşedintele Băncii Naţionale a Elveţiei realiza la acel moment, declaraţiile unor experţi şi strategi valutari care, la momentul iunie 2007 spuneau că fracul elveţian a înregistrat cea mai scăzută valoare din ultimii 9 ani, că îşi va schimba traiectoria dacă se vor continua speculaţiile utilizând francul elveţian, având în vede că acest gen de speculaţii se apropie de saturaţie.
Acest context arată că în anul 2007, luna august, când Banca a pus în piaţă creditul în CHF, specialiştii, analiştii şi profesioniştii în domeniu aşteptau o valorizare a francului.
Intimata-pârâtă nu se poate prevala de o necunoaştere totală în ceea ce priveşte contextul european şi nu pot susţine faptul că băncile din România numai au copiat modelul european de credite, într-un moment în care era imprevizibilă evoluţia francului elveţian.
De fapt, creditul în CHF a fost promovat în România (prin filialele băncilor) tocmai când în Europa acesta devenise riscant şi nu mai putea fi vândut, când toţi specialiştii avertizau despre efectele speculaţiilor care se făceau pe piaţă cu francul elveţian. Piaţa din România suporta acest credit datorită perioadei de creştere a consumului, a lipsei culturii financiare a consumatorilor, dar şi a unei permisivităţi mai mari a autorităţilor.
Faptul că tocmai în acea perioadă intimata-pârâtă a început promovarea creditului în CHF, faptul că a creat acest produs astfel încât să fie mai accesibil decât celelalte credite ale sale în lei sau Euro (costuri mai mici, sume mai mari acordate) demonstrează că Banca a ştiut despre valorizarea CHF şi a intenţionat să profite de ea în detrimentul consumatorilor.
Acest risc speculativ raportat la evoluţia CHF, pe care consumatorii şi l-au asumat prin contractarea creditelor tară a-1 cunoaşte, arată că este vorba despre o răspundere obiectivă, atrasă de producerea riscului, fără a fi nevoie de culpa băncii. Asigurătorul de exemplu, va fi obligat să plătească indemnizaţia de asigurare la producerea riscului. Producerea riscului este independentă de vreo culpă a profesionistului.
În cazul creditelor în CHF, Banca este în mod direct culpabilă pentru comercializarea creditelor riscante, speculative, vândute consumatorilor ca produse de creditare avantajoase. Răspunderea civila delictuală a Băncii trebuie atrasă pentru această faptă ilicită, respectiv punerea pe piaţă a produselor de creditare speculative, fără o informare şi avertizare a consumatorilor asupra specificului lor, raportat la alte credite/monede.
Cu privire la susţinerea intimatei-pârâte potrivit căreia creditul în CHF nu este un produs financiar toxic, au menţionat că din circumstanţele speţei (conjunctura economică descrisă în cererea de chemare în judecată, dar şi avertizările specialiştilor) rezultă că Banca, oferind produsul în CHF, a încercat să profite de valorizarea preconizată a acestei monede sau, cel puţin, şi-a asumat această perspectivă, fără să avertizeze sau să protejeze în vreun fel interesele economice ale consumatorilor, fără să le permită să aleagă în cunoştinţă de cauză, creditul în CHF fiind singura variantă la care aceştia se "încadrau". Riscul implicat de aceste produse bancare era unul speculativ, mult superior celui asumat prin contractarea unor credite într-o valută obişnuită, Lei sau Euro, de aceea, era nevoie de informarea consumatorilor cu privire la acesta.
În acelaşi context (aşteptate/previzibile fiind criza economică şi valorizarea francului), lejeritatea cu care a acordat creditele în franci elveţieni arată încurajarea potenţialilor clienţi spre acest tip de împrumut. Materialele publicitare de promovare a creditului în CHF prevăd în mod expres faptul că produsul se adresează unei categorii de persoane care până acum nu a avut acces la creditare (cu venituri mici). Acest lucru nu înseamnă că cei cu venituri mai mari sau medii nu puteau contracta aceste credite, ci înseamnă că oricine dorea un credit, se încadra mai uşor la creditul în franci elveţieni, unde gradul de îndatorare permis era unul mai mare decât în cazul altor monede.
Prin urmare, au fost încurajaţi să se împrumute în CHF prin lejeritatea mai mare cu care cu care aceste credite se acordau, iar banca nu numai că a ascuns riscurile, dar a urmărit să profite de momentul prealabil creşterii CHF, prin acordarea acestor credite.
Creditele în CHF nu au expus consumatorii la un risc valutar obişnuit, pe care consumatorii să-1 fi putut presupune şi lua în considerare când au luat decizia de a se împrumuta în CHF. Produsele de creditare au fost speculative, iară ca acest lucru să fie cunoscut consumatorilor.
La pct. 57-58 din decizia Kasler vs. OTP se arată faptul că, întrucât excluderea aprecierii caracterului abuziv al unei clauze se limitează la caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, aceasta nu se poate aplica în cazul invocării unei asimetrii între cursul de schimb la vânzare al monedei străine, care trebuie utilizat în temeiul acestei clauze pentru calcularea ratelor, şi cursul de schimb la cumpărare al valutei respective, care trebuie utilizat în temeiul altor clauze ale contractului de împrumut pentru calcularea sumei deblocate a împrumutului. De altfel, această excludere nu se poate aplica unor clauze care se limitează să stabilească, în vederea calculării ratelor, cursul de schimb al monedei străine în care este încheiat contractul de împrumut, iară însă ca vreun serviciu de schimb să fie furnizat de împrumutător cu ocazia calculului menţionat, şi care nu cuprind, în consecinţă, nicio „remuneraţie" al cărei caracter adecvat în calitate de contrapartidă a unei prestaţii efectuate de împrumutător să nu poată face obiectul unei aprecieri pentru a se stabili dacă este abuzivă în temeiul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13.
Curtea de Justiţie a UE, răspunzând la întrebarea preliminară adresată de Curtea Supremă a Ungariei, a stabilit faptul că aplicarea interdicţiei de a cerceta caracterul abuziv al unei clauze de risc valutar - reglementată în dreptul intern în art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 - se va putea face exclusiv în ipoteza în care clauza respectivă a fost esenţială la momentul încheierii contractului. în cazul în care o astfel de clauză nu este una esenţială, clauza respectivă va putea fi cercetată sub aspectul caracterului abuziv al acesteia.
Clauza de suportare a riscului contractual nu poate fi calificată drept una esenţială pentru contractul de credit, aceasta deoarece ea are menirea exclusiv de a o proteja pe pârâtă de riscul devalorizării leului în raport cu CHF.
Mai mult, a transforma această clauză într-una ce ţine de esenţa contractului ar însemna transformarea contractului de credit de retail într-un contract aleatoriu, un contract de speculaţie pe curs valutar, interzis în relaţiile cu consumatorii.
In ipoteza în care va considera, în acord cu cele susţinute de intimata, că o astfel de clauză este una esenţială pentru contractul de credit, trebuie subliniat faptul că raportul juridic dintre consumatori şi bancă nu va mai putea fi considerat unul comutativ, ci aleatoriu (speculă valutară), ipoteză în care va trebui atrasă răspundere obiectivă a băncii pentru punerea pe piaţă a unor produse defectuoase (toxice), în acord cu cele susţinute la pct. 4 din cererea de chemare în judecată.
Suplimentar celor învederate, au considerat că este de maximă importanţă şi concluzia CJUE în aceeaşi cauză Kasler vs. OTP, Ia pct. 75 din hotărâre. Astfel, se arată că articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, în ceea ce priveşte o clauză contractuală precum cea în discuţie în litigiul principal, cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar şi inteligibil trebuie înţeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci şi ca ea să expună în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine la care se referă clauza respectivă, precum şi relaţia dintre acest mecanism şi cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât acest consumator să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl priveşte.
Aşadar, nu este suficient ca acea clauză să fie clară, „vizibilă" din punct de vedere gramatical, ci şi inteligibilă în plan juridic şi economic, adică aptă să arate consecinţele asumării obligaţiilor şi riscurilor generate de contract, motiv pentru care se impune respingerea susţinerilor pârâtei cu privire la această aşa-zisă inadmisibilitate.
De asemenea, nu sunt îndeplinite condiţiile cumulativ prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru calificarea clauzelor de risc valutar drept clauze abuzive.
Prin apărările invocate în această secţiune, intimata solicită instanţei de judecată respingerea motivelor de apel, raportat la faptul că nu sunt îndeplinite condiţiile cumulative pentru ca o clauză să fie calificată ca abuzivă.
Având în vedere că prin cererea de chemare în judecată au prezentat o argumentaţie complexă cu privire la îndeplinirea, în speţă, a tuturor condiţiilor pentru ca o clauză să fie calificată abuzivă, în cele ce urmează vom prezenta, succint, apărările sale strict faţă de susţinerile din întâmpinare.
În ceea ce priveşte prima condiţie pentru ca o clauză să fie considerată abuzivă, intimata încearcă, printr-o serie de argumente, să combată prezumţia caracterului nenegociat al contractelor de adeziune ce formează obiectul prezentei cereri de chemare în judecată.
Astfel, banca invocă printre argumente faptul că subsemnaţii au avut posibilitatea de a alege din mai multe tipuri de credite, contractele au fost negociate.
Această afirmaţie este incorectă din mai multe puncte de vedere. Pe de o parte, nu am avut posibilitatea alegerii din mai multe credite, acordate în diferite monede, deoarece conform rating-ului băncii, nu se încadrau decât la credite în CHF.
De asemenea, în realitate, această susţinere creează premisele unei confuzii între „dreptul de opţiune" şi „caracterul negociat". Existenţa dreptul de opţiune privind încheierea sau neîncheierea contractului, respectiv între diferitele produse ale băncii nu înseamnă negociere. Nu am putut influenţa în niciun fel natura clauzei referitoare la riscul valutar. Aceasta nu poate echivala cu o negociere câtă vreme în urma opţiunii devin obligatorii în mod automat condiţiile specifice contractului respectiv. în realitate, dovada caracterului negociat ar fi trebuit să privească posibilitatea consumatorului de a influenţa clauza cu privire la riscul valutar, iar intimata nu a reuşit să dovedească negocierea contractelor de credit.
Mai mult, banca încearcă să dovedească îndeplinirea negocierilor, deci răsturnarea prezumţiei prin argumentul potrivit căruia reclamantul trebuia să dea dovadă de o minimă diligentă pentru a înţelege dispoziţiile contractuale pe care intenţionează să şi le asume, aspect care nu are nicio legătură cu negocierea clauzelor contractelor. De asemenea, banca susţine că faptul că un contract nu a fost negociat nu echivalează cu existenţa clauzelor abuzive în cuprinsul acestuia. Or, nu au susţinut acest aspect, ci faptul că în favoarea lor există prezumţia nenegocierii contractelor de credit, iar aceasta este una dintre condiţiile care trebuie îndeplinite pentru ca o clauză să fie calificată drept abuzivă.
În ceea ce priveşte susţinerile referitoare la buna-credinţă a băncii, suplimentar aspectelor menţionate în cererea de chemare în judecată, au precizat că banca nu numai că nu a adus la cunoştinţa consumatorilor implicaţiile pe care le putea avea încheierea contractelor de credit în CHF, dar a avut şi un comportament speculativ. Astfel, riscul în contractul de credit, "transferat" în sarcina consumatorului, nu este un risc valutar obişnuit, ci un risc valutar speculativ. Asocierea prezentată de către bănci, în susţinerea tezei stabilităţii monedei CHF, între aceasta şi economia Elveţiei este lipsită de orice fundament, neexistând nicio legătură între economia Elveţiei şi aşa-zisa stabilitate a CHF.
În ceea ce priveşte obligaţia de informare, intimata încearcă să inducă în eroare instanţa de judecată cu privire la conţinutul acestei obligaţii. Astfel, aceasta susţine că legislaţia în vigoare cuprindea numai prevederi de ordin general şi nu exista o obligaţie specifică de informare în ceea ce priveşte riscul valutar. Or, această susţinere este eronată deoarece, având în vedere contractul încheiat în monedă străină, prin specificul acestuia, impunea obligaţia pârâtei de a informa consumatorii cu privire la riscul valutar.
Prin notele de şedinţă depuse la dosar în şedinţa publică din data de 14.11.2017, apelanţii reclamanţi au arătat că, clauzele atacate prin cererea de chemare în judecată, relative la riscul valutar, stabilesc un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, din perspectivul riscului contractual.
În temeiul art. 5 alin. (5) din Legea nr. 193/2000, analiza caracterului abuziv trebuie efectuată în strânsă legătură cu clauza prin care părţile au agreat că dobânda contractuală va fluctua în funcţie de LIBOR CHF.
Au menţionat că au semnat un contract de credit ce cuprinde în art.7 indicele de referinţă public, LIBOR, ca element de variabilitate a ratei dobânzii.
Totodată, au învederat că rolul indicatorului LIBOR CHF în aceste contracte şi, în general, în cazul oricărui contract acordat în CHF este acela de a amenaja în mod rezonabil riscul contractual din perspectiva variaţiei costului.
În acest context, vor demonstra că în măsura în care banca ar fi ţinut cont, în privinţa acestor contracte de credit de indicele LIBOR CHF, aplicabil monedei creditului, astfel cum el a fost agreat în contract, obligaţia de plată ar fi rămas la acelaşi nivel faţă de momentul semnării contractului de credit şi riscul contractual ar fi fost suportat, în mod rezonabil de ambele părţi contractante.
Pentru ipoteza în care partea adversă va sublinia că această clauză de dobândă nu face obiectul pricinii, au precizat că nu solicită anularea clauzei regăsite în cuprinsul art. 7 din contract, ci doresc să evidenţieze că în această configuraţie a clauzelor, banca a stabilit prin contract întregul risc valutar în sarcina lor.
În acest context, clauzele privind obligaţia lor de a achita ratele în moneda creditului au caracter abuziv întrucât stabilesc un dezechilibru contractual între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorilor.
În orice caz, instanţa naţională are obligaţia ca din oficiu să se pronunţe asupra caracterului abuziv al unor clauze contractuale. în acest sens, a reiterat considerentele din hotărârea CJUE pronunţată în cauza C-384/2014, Măria Bucura vs. Bancpost S.A., paragrafele 40-44.
Prin Încheierea pronunţată în şedinţa publică din data de 03.03.2016, instanţa în temeiul dispoziţiilor art. 276 TFUE a dispus sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare, cu următoarele întrebări preliminare:
1. Articolul 3 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract poate trebuie analizat prin raportare strict la momentul încheierii contractului sau include şi situaţia în care, pe parcursul derulării unui contract cu executare succesivă, prestaţia consumatorului devine excesiv de oneroasă comparativ cu momentul încheierii contractului din cauza unor schimbări semnificative ale cursului de schimb valutar?
2. În accepţiunea articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, prin caracterul clar şi inteligibil al unei clauze contractuale trebuie să se înţeleagă că respectiva clauză contractuală trebuie să prevadă doar motivele care au stat la baza includerii acestei clauze în contract şi mecanismul său de funcţionare sau trebuie să prevadă şi toate consecinţele sale posibile în funcţie de care preţul plătit de consumator poate varia, cum ar fi riscul de curs valutar şi dacă din perspectiva Directivei 93/13/CEE, se poate considera că obligaţia băncii de informare a clientului la momentul acordării creditului vizează exclusiv condiţiile de creditare, respectiv, dobânzile, comisioanele, garanţiile puse în sarcina împrumutatului, posibilitatea aprecierii sau deprecierii unei monede străine neputând fi inclusă în această obligaţie?
3.Articolul 4 alineatul 2 din Directiva 93/13 CEE trebuie interpretat în sensul că termenii "obiectul principal al contractului" şi "caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de-o parte, faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", acoperă o clauză cuprinsă într-un contract de credit încheiat în monedă străină între un vânzător sau un furnizor şi un consumator şi care nu făcut obiectul unei negocieri individuale, potrivit căreia „ Creditul va fi restituit în aceeaşi valută”.
Prin Hotărârea CJUE C-186/16 din data de 20.09.2017, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (Camera a doua) a hotărât următoarele:
Articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că noţiunea „obiectul principal al contractului", în sensul acestei dispoziţii, include o clauză contractuală, precum cea în discuţie în litigiul principal, inserată într-un contract de împrumut încheiat în monedă străină, care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale şi potrivit căreia împrumutul trebuie restituit în aceeaşi monedă străină în care a fost contractat, având în vedere că această clauză stabileşte o prestaţie esenţială care caracterizează acest contract. În consecinţă, această clauză nu poate fi considerată ca fiind abuzivă, în măsura în care este exprimată în mod clar şi inteligibil.
Articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil presupune că, în cazul contractelor de credit, instituţiile financiare trebuie să furnizeze împrumutaţilor
informaţii suficiente pentru a le permite să adopte decizii prudente şi în cunoştinţă de
cauză. În această privinţă, această cerinţă presupune ca o clauză potrivit căreia
împrumutul trebuie restituit în aceeaşi monedă străină în care a fost contractat să fie
înţeleasă de consumator atât pe plan formal şi gramatical, cât şi în ceea ce priveşte efectele
concrete ale acesteia, în sensul ca un consumator mediu, normal informat şi suficient de
atent şi de avizat să poată nu numai să cunoască posibilitatea aprecierii sau a deprecierii
monedei străine în care a fost contractat împrumutul, ci şi să evalueze consecinţele
economice, potenţial semnificative, ale unei astfel de clauze asupra obligaţiilor sale
financiare. Este de competenţa instanţei naţionale să efectueze verificările necesare în
această privinţă.
Articolul 3 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că aprecierea
caracterului abuziv al unei clauze contractuale trebuie efectuată în raport cu momentul încheierii contractului respectiv, ţinând seama de ansamblul împrejurărilor de care
profesionistul putea avea cunoştinţă la momentul respectiv şi care erau de natură să
influenţeze executarea ulterioară a contractului respectiv. Revine instanţei de trimitere
sarcina să evalueze, având în vedere ansamblul circumstanţelor din cauza principală şi
ţinând seama în special de expertiza şi de cunoştinţele profesionistului, în speţă ale băncii,
în ceea ce priveşte posibilele variaţii ale cursurilor de schimb valutar şi riscurile inerente
contractării unui împrumut în monedă străină, existenţa unui eventual dezechilibru, în
sensul dispoziţiei menţionate.
Examinând sentinţa apelată, prin prisma motivelor de apel, cât şi din oficiu, având în vedere actele şi lucrările dosarului s-a constatat că apelul este nefondat pentru următoarele considerente:
Între reclamanţi şi pârâtă, în perioada 2007 - 2008, au fost încheiate contracte de credit prin intermediul cărora s-a urmărit achiziţionarea unor imobile, refinanţarea altor credite sau satisfacerea unor nevoi personale, creditele fiind acordate în CHF, astfel cum rezultă din clauzele contractuale.
Reclamanţii au chemat în judecată pârâta SC BANCA (...) SA solicitând să se constate nulitatea absolută a clauzelor indicate în Anexa 1 coloanele M şi N din contractele de credit indicate în Anexa 1 coloana G, din actele adiţionale indicate (acolo unde este cazul) indicate în coloana H, respectiv a condiţiilor generale (anexa 4), pentru încălcarea de către pârâtă a obligaţiei de informare, consultare, şi avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractelor de credit; a obligaţiei de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase /toxice ; obligaţia de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare, obligaţia de a nu introduce clauze abuzive în contractele de credit; obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit care să prevadă restituirea creditului în lei, conversia sumei creditului din CHF făcându-se la data contractării fiecărui credit la cursul CHF-LEU indicat în Anexa 1 coloana K, cu cheltuieli de judecată.
Clauzele a căror nulitate s-a solicitat a se constata au următorul cuprins:
- art.1 alin.2 „ Creditul va fi restituit în aceeaşi valută”
- art.9 alin.1 teza II „În limita sumelor datorate, Împrumutatul autorizează Banca să facă în numele şi pe contul său orice operaţiune de schimb valutar necesară pentru conversia sumelor deţinute de Împrumutat în conturile sale de disponibilităţi în moneda prezentului contract la cursul practicat de Bancă în ziua operării. Eventualele diferenţe de schimb valutar sunt în sarcina Împrumutatului. Dacă există mai multe conturi de disponibilităţi ale Împrumutatului la Bancă, ordinea de îndestulare a Băncii este mai întâi din contul în valuta prezentului Contract”
- art.10.3.9 „ În situaţia nerespectării de către Împrumutat a oricărei obligaţii decurgând din Contractul de credit, Banca este autorizată să debiteze automat Conturile, fără nici un fel de formalitate prealabilă pentru recuperarea prejudiciului astfel, creat. Banca este de asemenea autorizată să efectueze schimbul valutar în numele Împrumutat, dacă este necesar, la cursul de schimb practicat de Bancă la data debitării conturilor.”
Unii dintre reclamanţi au încheiat cu pârâta acte adiţionale la contractele credit, în care, la art.1 lit. t) s-a stipulat că prin Rambursare se înţelege „orice plată efectuată în vederea rambursării creditului ; Se va face în moneda în care a fost acordat Creditul, la Scadenţă, aşa cum este menţionat în Graficul de Rambursare”.
Prin sentinţa ce face obiectul prezentului apel instanţa de fond a respins acţiunea ca nefondată.
Analizând hotărârea apelată prin prisma prevederilor art.425 Cod procedură civilă, instanţa de apel a apreciat că nu poate fi primit primul motivul de apel invocat, câtă vreme cerinţele de legalitate ale sentinţei atacate sunt îndeplinite, din considerentele acesteia rezultând starea de fapt şi de drept din cauză şi raţionamentul logico juridic ce a dus la pronunţarea soluţiei din dispozitiv.
Obligaţia de motivare a unei hotărâri judecătoreşti nu implică necesitatea unui răspuns detaliat la fiecare problemă juridică ridicată de părţi, ci presupune examinarea în mod real a problemelor esenţiale care au fost supuse analizei instanţei şi redarea în considerente a argumentelor ce au dus la pronunţarea soluţiei.
Astfel instanţa de fond a analizat clauzele a căror nulitate absolută s-a solicitat a se constata din perspectiva Legii nr.193/2000, a obligaţiei de informare, a limitelor acestei obligaţii şi a bunei credinţe a pârâtei la încheierea contractelor de credit.
Or, câtă vreme în considerentele sentinţei s-a reţinut că din probele administrate nu se poate stabili că pârâta ar fi folosit tehnici de promovare agresivă a produselor financiare de natură a deforma în mod esenţial comportamentul economic al consumatorului, că aceasta ar fi cunoscut că în viitor cursul de schimb va suferi o modificare cu consecinţe dramatice asupra patrimoniului reclamanţilor, instanţa de apel a apreciat că prima instanţă a răspuns implicit şi motivelor din cererea de chemare în judecată prin care reclamanţii au invocat practici înşelătoare şi reclamă deceptivă şi punerea pe piaţă de către pârâtă a unor produse de creditare, defectuoase toxice.
Prin urmare, nu se poate reţine că instanţa de fond ar fi încălcat dreptul la apărare al reclamanţilor.
Este nefondat şi motivul de apel potrivit căreia hotărârea atacată se întemeiază pe motive de fapt şi de drept străine de natura pricinii, ce nu ar fi fost supuse dezbaterii contradictorii a părţilor cu încălcarea principiului contradictorialităţii părţilor.
Astfel, aşa cum rezultă din cererea de chemare în judecată, cât şi din cererea de apel, solicitarea reclamanţilor de a se constata nulitatea absolută a clauzelor nu s-a întemeiat doar pe caracterul abuziv al acestora, în înţelesul Legii nr. 193/2000, ci şi pe încălcarea unor dispoziţii legale ce reglementează încheierea contractelor de credit sau a contractelor, în general, încheiate între profesionişti şi consumatori.
Nulitatea este sancţiunea de drept civil ce intervine în cazul în care, la încheierea actului juridic civil nu se respectă dispoziţiile legale referitoare la condiţiile de valabilitate a actului juridic civil.
Chiar dacă reclamanţii au invocat nerespectarea unor prevederi legale din domeniul protecţiei consumatorilor, sancţiunea nulităţii absolute se poate aplica tot în regimul dreptului comun.
Prin urmare, pentru a se dispune nulitatea absolută nu este suficient să se constate nerespectarea unor prevederi legale, ci acestea trebuie să se refere la condiţiile de valabilitate a actului juridic civil, ceea ce impunea ca judecătorul să analizeze incidenţa vreunei cauze de nulitate absolută.
Deşi reclamanţii nu au invocat expres lipsa sau vicierea consimţământului la încheierea contractelor de credit, în motivarea acţiunii se pune accent pe lipsa de informare a acestora cu privire la riscul valutar al monedei în care au contractat creditul ceea ce ar fi făcut imposibilă înţelegerea, de către aceştia, la acel moment a riscurilor pe care le implica un credit în CHF, relevându-se, practic, o viciere a consimţământului.
În consecinţă, nu se poate reţine că hotărârea ar conţine motive de fapt şi de drept străine de natura pricinii, judecătorul fiind obligat, în conformitate cu prevederile art.22 alin.1 să soluţioneze litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile.
Nu se poate reţine nici că există o contradicţie între dispozitiv şi considerente, considerentul instanţei de fond la care fac trimitere apelanţii fiind scos din context.
Astfel, acest considerent a fost reţinut în contextul în care instanţa de fond a precizat că ulterior încheierii contractului a intervenit o depreciere a monedei naţionale, ceea ce ar pune în discuţie principiul solidarismului contractual şi adaptarea contractului în vederea reechilibrării prestaţiilor, arătându-se însă că „motivele invocate sub acest aspect ar putea pune în discuţie aplicarea impreviziunii contractuale ce nu este de natură să atragă incidenţa vreunei cauze de nulitate absolută”.
Cu privire la caracterul abuziv al clauzelor indicate prin cererea de chemare în judecată, la solicitarea apelanţilor, instanţa de apel s-a adresat Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu o cerere de hotărâre preliminară solicitând să se răspundă la următoarele întrebări preliminare în ce priveşte interpretarea art. 3 alin.1 şi art.4 alin.2 din Directiva 93/13/CEE:
1. Articolul 3 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract trebuie analizat prin raportare strict la momentul încheierii contractului sau include şi situaţia în care, pe parcursul derulării unui contract cu executare succesivă, prestaţia consumatorului devine excesiv de oneroasă comparativ cu momentul încheierii contractului din cauza unor schimbări semnificative ale cursului de schimb valutar?
2. În accepţiunea articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, prin caracterul clar şi inteligibil al unei clauze contractuale trebuie să se înţeleagă că respectiva clauză contractuală trebuie să prevadă doar motivele care au stat la baza includerii acestei clauze în contract şi mecanismul său de funcţionare sau trebuie să prevadă şi toate consecinţele sale posibile în funcţie de care preţul plătit de consumator poate varia, cum ar fi riscul de curs valutar şi dacă din perspectiva Directivei 93/13/CEE, se poate considera că obligaţia băncii de informare a clientului la momentul acordării creditului vizează exclusiv condiţiile de creditare, respectiv, dobânzile, comisioanele, garanţiile puse în sarcina împrumutatului, posibilitatea aprecierii sau deprecierii unei monede străine neputând fi inclusă în această obligaţie?
3.Articolul 4 alineatul 2 din Directiva 93/13 CEE trebuie interpretat în sensul că termenii "obiectul principal al contractului" şi "caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de-o parte, faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", acoperă o clauză cuprinsă într-un contract de credit încheiat în monedă străină între un vânzător sau un furnizor şi un consumator şi care nu făcut obiectul unei negocieri individuale, potrivit căreia „Creditul va fi restituit în aceeaşi valută”.
Cauza a fost înregistrată pe rolul CJUE sub nr. C-186/16 .
Prin Hotărârea pronunţată la data de 20.09 . 2017, Curtea a stabilit că: 1) Articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că noţiunea „obiectul principal al contractului”, în sensul acestei dispoziţii, include o clauză contractuală, precum cea în discuţie în litigiul principal, inserată într un contract de împrumut încheiat în monedă străină, care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale şi potrivit căreia împrumutul trebuie restituit în aceeaşi monedă străină în care a fost contractat, având în vedere că această clauză stabileşte o prestaţie esenţială care caracterizează acest contract. În consecinţă, această clauză nu poate fi considerată ca fiind abuzivă, în măsura în care este exprimată în mod clar şi inteligibil.
2) Articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil presupune că, în cazul contractelor de credit, instituţiile financiare trebuie să furnizeze împrumutaţilor informaţii suficiente pentru a le permite să adopte decizii prudente şi în cunoştinţă de cauză. În această privinţă, această cerinţă presupune ca o clauză potrivit căreia împrumutul trebuie restituit în aceeaşi monedă străină în care a fost contractat să fie înţeleasă de consumator atât pe plan formal şi gramatical, cât şi în ceea ce priveşte efectele concrete ale acesteia, în sensul ca un consumator mediu, normal informat şi suficient de atent şi de avizat să poată nu numai să cunoască posibilitatea aprecierii sau a deprecierii monedei străine în care a fost contractat împrumutul, ci şi să evalueze consecinţele economice, potenţial semnificative, ale unei astfel de clauze asupra obligaţiilor sale financiare. Este de competenţa instanţei naţionale să efectueze verificările necesare în această privinţă.
3) Articolul 3 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale trebuie efectuată în raport cu momentul încheierii contractului respectiv, ţinând seama de ansamblul împrejurărilor de care profesionistul putea avea cunoştinţă la momentul respectiv şi care erau de natură să influenţeze executarea ulterioară a contractului respectiv. Revine instanţei de trimitere sarcina să evalueze, având în vedere ansamblul circumstanţelor din cauza principală şi ţinând seama în special de expertiza şi de cunoştinţele profesionistului, în speţă ale băncii, în ceea ce priveşte posibilele variaţii ale cursurilor de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, existenţa unui eventual dezechilibru, în sensul dispoziţiei menţionate.
Chiar dacă instanţa naţională a formulat întrebarea preliminară făcând trimitere la anumite dispoziţii ale dreptului Uniunii, Curtea a reţinut că, potrivit paragrafului 25, nimic nu o împiedică să îi furnizeze acestei instanţe toate elementele de interpretare care pot fi utile pentru soluţionarea cauzei cu care este sesizată, indiferent dacă respectiva instanţă s-a referit sau nu s-a referit la acestea în enunţul întrebărilor sale.
În consecinţă, astfel cum rezultă din punctele 25-31 ale hotărârii, Curtea a reţinut că instanţa de trimitere trebuie să analizeze, în primul rând, ţinând seama de natura, de economia generală şi de prevederile contractelor de împrumut în discuţie, precum şi de contextul juridic şi factual în care se înscriu acestea din urmă, dacă clauza în discuţie în litigiul principal, potrivit căreia creditul trebuie rambursat în aceeaşi monedă în care a fost acordat, reflectă actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional în sensul articolului 1 alineatul (2) din Directiva 93/13, astfel că nu ar intra în domeniul de aplicare al acesteia, cu menţiunea că procedând la verificările menţionate necesare, instanţa naţională trebuie să ţină seama de faptul că, având în vedere în special obiectivul directivei respective, mai precis protecţia consumatorilor împotriva clauzelor abuzive inserate în contractele încheiate de profesionişti cu consumatorii, excepţia instituită la articolul 1 alineatul (2) din aceeaşi directivă este de strictă interpretare.
Prin urmare, instanţa de apel a analizat, cu prioritate dacă clauzele invocate drept abuzive de către reclamanţi intră sau nu în domeniul de aplicare al Directivei 93/13.
Cu privire la acest aspect, instanţa de apel a constatat că potrivit art. 1 alin.2 din Directivă „Dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi, în special în domeniul transportului.”
De asemenea, considerentul 13 din preambulul directivei prevede că „întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive; întrucât, în consecinţă, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi principiile sau dispoziţiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi; întrucât, în această privinţă, formularea „acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii” din articolul 1 alineatul (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.”
Întrucât noţiunea „acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii” de la articolul 1 alineatul (2) nu este definită în mod concret de Directiva 93/13, se pune problema dacă prin această noţiune se au în vedere numai norme imperative, astfel cum susţin apelanţii sau şi norme dispozitive, cum susţine pârâta.
Cu privire la acest aspect, în opinia avocatului general în cauza RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein Westfalen eV, punctele 37-51, noţiunea de „acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii” trebuie înţeleasă în sensul că include atât norme imperative, cât şi norme dispozitive, iar „noţiunea de „obligatoriu” nu ar trebui să reflecte diferenţa uzuală din dreptul civil dintre „ imperativ” şi „dispozitiv”, ci ar trebui să indice că acele norme intră sub incidenţa noţiunii „acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii” care în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri”.
De asemenea, în aceleaşi concluzii (punctul 58) s-a arătat că articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13 este necesar să fie interpretat în sensul că trebuie considerate „acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii” în sensul prevederii menţionate numai acele dispoziţii care vizează prin efectul legii categoria părţilor contractante şi tipul de contract avut în vedere de acestea, fiind irelevant dacă dispoziţiile sunt imperative sau pot fi modificate de părţi.
În Hotărârea dată în aceeaşi cauză, punctele 25-28, CJUE a stabilit că „după cum reiese din articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13, clauzele contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii nu sunt supuse dispoziţiilor acesteia.
26 . Astfel, după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă.
27. Pe de altă parte, sunt excluse din domeniul de aplicare al acestei directive clauzele contractuale care reflectă dispoziţii din reglementarea naţională care guvernează o anumită categorie de contracte, nu doar în cazuri în care contractul încheiat de către părţi aparţine acestei categorii de contracte, ci şi în ceea ce priveşte alte contracte cărora li se aplică respectiva reglementare în conformitate cu o dispoziţie din dreptul naţional.28. Astfel cum arată avocatul general la punctul 47 din concluzii, această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 şi 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor în anumite contracte.”
În considerentele Hotărârii din 30.04.2014 dată în cauza C-280/13 – Barclays Bank SA împotriva Sara Sanchez Garcia, punctele 40-41 Curtea a stabilit că „spre deosebire de cauza în care s a pronunţat Hotărârea RWE Vertrieb (C 92/11, EU:C:2013:180, punctul 25), în care, potrivit punctelor 29-38 din această hotărâre, părţile au convenit cu privire la extinderea domeniului de aplicare al unui regim prevăzut de legiuitorul naţional, actele cu putere de lege şi normele administrative naţionale care fac obiectul întrebărilor sunt aplicabile fără să fi intervenit vreo modificare a domeniului lor de aplicare sau a conţinutului lor prin intermediul unei clauze contractuale. Se poate prezuma, aşadar, în mod legitim că echilibrul contractual stabilit de legiuitorul naţional este respectat (a se vedea în acest sens Hotărârea RWE Vertrieb, EU:C:2013:180, punctul 28). Legiuitorul Uniunii a decis în mod explicit să menţină acest echilibru, astfel cum reiese din formularea celui de al treisprezecelea considerent şi din articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13.
În plus, actele cu putere de lege şi normele administrative naţionale în discuţie în litigiul principal se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri. Prin urmare, în conformitate cu al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, ele intră sub incidenţa articolului 1 alineatul (2) din această directivă, potrivit căruia „dispoziţiile prezentei directive nu li se aplică”. Astfel, directiva amintită nu are, în orice caz, vocaţie de a se aplica.”
De asemenea, şi în Hotărârea din 10.09.2014, dată în cauza C 34/13 Monika Kousionova împotriva Smart. A.s., Curtea a arătat că „articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia care vizează clauzele contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii (a se vedea în acest sens Hotărârea RWE Vertrieb, C 92/11, EU:C:2013:180, punctul 25).Ca orice excepţie, trebuie amintit, având în vedere obiectivul directivei respective, mai precis protecţia consumatorilor împotriva clauzelor abuzive inserate în contractele încheiate de vânzători sau furnizori cu consumatorii, că aceasta este de strictă interpretare. În speţă, din Hotărârea RWE Vertrieb (EU:C:2013:180) rezultă că această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu. În această privinţă, trebuie să se sublinieze că, pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens Hotărârea RWE Vertrieb, EU:C:2013:180, punctul 26).”(punctele 76-79).
Având în vedere cele de mai sus, instanţa de apel reţine că atât din jurisprudenţa CJUE, cât şi din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, reiese că excluderea prevăzută la articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13 vizează atât clauzele care reflectă dispoziţii imperative din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora cât şi clauzele care reflectă dispoziţii supletive care sunt aplicabile, ope legis, în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă.
Prin apărările formulate, pârâta intimată a arătat, că instituirea clauzei potrivit căreia restituirea creditului se face în aceeaşi monedă este expresia principiului nominalismului monetar, prevăzută de art. 1578 Cod civil, iar în situaţia în care această clauză ar fi considerată abuzivă şi, în consecinţă, nulă ar trebui înlocuită cu norma supletivă din Codul civil ( art. 1578 Cod civil), care prevede acelaşi lucru: rambursarea împrumutului în moneda în care a fost acordat.
Întrucât prin hotărârile arătate mai sus, CJUE a precizat că excepţia instituită la articolul 1 alineatul (2) din Directiva nr. 93/13 este de strictă interpretare, iar sistemul de protecţie pus în aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găseşte într o situaţie de inferioritate faţă de un profesionist în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îl conduce să adere la condiţiile redactate în prealabil de profesionist, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora, instanţa urmează a analiza contractele de credit încheiate între părţi, respectiv dacă sunt contractate în monedă străină sau sunt contracte indexate în funcţie de moneda străină; dacă în domeniul de aplicare al principiul nominalismului monetar reglementat de art. 1578 Cod civil intră şi contractele încheiate de părţi, şi dacă acest principiu este aplicabil ope legis, în lipsa unei prevederi exprese a părţilor, iar în situaţia în care se va aprecia că acest principiu este aplicabil, dacă există un aranjament diferit al părţilor de la aplicarea acestui principiu.
Astfel, din copiile contractelor depuse la dosar rezultă că între pârâtă, în calitate de creditor şi reclamanţi, în calitate de împrumutaţi, s-au încheiat contracte de credit, obiectul acestui contract fiind acordarea, de către creditor împrumutatului, cu titlu de împrumut, denumit credit, a unei anumite sume de CHF, cu obligaţia corelativă a împrumutatului de a restitui creditul în aceeaşi valută.
Din aceste clauze reiese că reclamanţii au contractat creditul în CHF.
De asemenea, din cererile de credit depuse la dosar rezultă că reclamanţii au solicitat acordarea creditului în CHF, iar din extrasele de cont reiese creditarea acestora în CHF cu suma acordată cu titlu de credit.
De asemenea, în răspunsurile la interogatoriu, marea majoritate a reclamanţilor a arătat că au înţeles că trebuie să restituie creditul în CHF.
Împrejurarea că reclamanţii nu au înţeles să ridice efectiv suma împrumutată în CHF, ci au preferat să efectueze schimburi valutare în alte monede nu este de natură să conducă la concluzia că împrumutul ar fi fost contractat în lei.
Este adevărat că prin clauzele de la art.9 alin.1 teza II şi art.10.3.9 s-a stipulat că în limita sumelor datorate ori în situaţia nerespectării de către Împrumutat a oricărei obligaţii decurgând din Contractul de credit, Împrumutatul autorizează Banca să facă în numele şi pe contul său orice operaţiune de schimb valutar necesară pentru conversia sumelor deţinute de Împrumutat în conturile sale de disponibilităţi în moneda contractului la cursul practicat de Bancă în ziua operării, însă,în opinia instanţei de apel, aceste clauze nu schimbă natura contractului, în sensul de a-l transforma întru-un contract indexat în funcţie de monedă străină, acestea fiind prevăzute tocmai pentru a asigura restituirea creditului în moneda în care a fost acordat, în ipoteza în care la scadenţa ratelor în conturile împrumutatului nu există disponibilităţi în CHF.
De altfel, prevederea privind efectuarea operaţiunii de schimb valutar este subsidiară, deoarece aşa cum rezultă din art.9 alin.1 teza II „Dacă există mai multe conturi de disponibilităţi ale Împrumutatului la Bancă, ordinea de îndestulare a Băncii este mai întâi din contul în valuta prezentului Contract”.
Susţinerea apelanţilor potrivit căreia nu se poate vorbi de o alegere a monedei creditului de către consumator, ci de către o opţiune unică impusă de bancă este nefondată.
Astfel, pârâta a avut în ofertă nu numai credite în CHF, ci credite în alte monede, inclusiv moneda naţională.
Prin Decizia nr. 62/2017 Curtea Constituţională a reţinut că „Opţiunea pentru un credit într-o monedă străină este făcută conştient şi cu bună-ştiinţă de către debitor, în considerarea avantajelor pe care acest credit le oferea în comparaţie cu celelalte produse de creditare oferite atât de creditor, cât şi de alţi furnizori de produse bancare (cost mai redus, acces la o sumă mai mare de bani, posibilitatea de a-şi realiza investiţii mai substanţiale etc.)”.
Prin urmare, instanţa de apel a apreciat că nu se poate reţine că pârâta le-ar fi impus reclamanţilor contractarea unui împrumut în CHF, ci aceasta a fost opţiunea reclamanţilor întrucât acest credit, la momentul încheierii contractului, era cel mai avantajos pentru aceştia, aspect ce reiese şi din răspunsurile la interogatoriu.
Faptul că reclamanţii, din cauza veniturilor, nu puteau obţine suma dorită, decât dacă ar fi contractat în CHF, nu-i este imputabil pârâtei, deoarece dobânda practicată de către Bancă pentru creditele acordate în diferite monede, se stabilea raportat la indicii ROBOR, EURIBOR şi LIBOR, asupra cărora pârâta nu avea vreo influenţă directă.
Împrejurarea că pârâta nu ar fi respectat prevederea contractuală prin care s-a stipulat că dobânda se calculează în funcţie de LIBOR CHF învederată prin notele de şedinţă nu poate fi avută în vedere de către instanţă întrucât pe de o parte excede obiectului cauzei, iar pe de altă parte nulitatea unui act juridic/constatarea unei clauze ca abuzive pot avea drept cauze generice doar aspecte anterioare sau concomitente încheierii actului juridic, nu aspecte ulterioare şi care vizează nerespectarea acestuia.
Raportat la cele arătate mai sus, instanţa de apel a reţinut că reclamanţii au contractat creditele în monedă străină, respectiv CHF.
De altfel, în acest sens sunt atât concluziile avocatului general (punctele 50-51), cât şi considerentele Hotărârii Andriciuc (punctele 39-40) în care s-a arătat că împrejurările care au dat naştere prezentei cauze diferă de cele aflate la originea cauzei în care s-a pronunţat Hotărârea Kasler şi Kaslerne Rabai, întrucât, în această din urmă cauză, nu numai că împrumutul fusese încheiat în franci elveţieni şi trebuia rambursat în moneda naţională (forintul maghiar), dar şi ratele lunare erau calculate în funcţie de cursul de vânzare al acestei monede practicat de instituţia bancară în discuţie, că există o diferenţă între contractele de credit în monede străine şi creditele indexate în funcţie de monede străine, în acest din urmă caz, rambursarea fiind realizată întotdeauna în moneda naţională, precum şi faptul că un contract de credit indexat în funcţie de moneda străină nu poate fi asimilat contractelor în monedă străină, precum cele din discuţie din acest litigiu.
Fiind învestită să se pronunţe asupra constituţionalităţii Legii pentru completarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori care prevedea conversia în lei a creditelor contractate în CHF, la cursul CHF/Leu de la data contractului, Curtea Constituţională prin Decizia nr. 62/2017 a reţinut următoarele:
„35. Creditul bancar este definit ca fiind acel angajament de punere la dispoziţie sau acordare a unei sume de bani ori prelungire a scadenţei unei datorii, în schimbul obligaţiei debitorului la rambursarea sumei respective, precum şi la plata unor dobânzi sau a altor cheltuieli legate de aceasta suma precum comisioanele de angajament, de urmărire sau de gestionare a respectării dispoziţiilor contractuale sau orice angajament de achiziţionare a unui titlu care încorporează o creanţă. Regula generală aplicabilă în materia împrumutului de consumaţie este înscrisă în art. 1584 din Codul civil din 1865, respectiv art. 2.158 alin. (1) teza a doua din actualul Cod civil, dreptul comun aplicabil contractelor de credit, pe lângă legislaţia specială. Conform acestor prevederi legale, principala obligaţie a împrumutatului este de a restitui „lucrurile împrumutate în aceeaşi calitate şi cantitate”, respectiv „aceeaşi sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeaşi natură şi calitate”. Dispoziţiile art. 1578 din Codul civil din 1865 consacră obligaţia împrumutatului de a restitui aceeaşi sumă numerică înscrisă în contract, ceea ce în doctrină a fost numit principiul nominalismului, astfel, „Obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul platii.
36. De altfel, principiul nominalismului a fost preluat şi în Noul Cod Civil, la art. 2.164 alin. (2), potrivit căruia „în cazul în care împrumutul poartă asupra unei sume de bani, împrumutatul nu este ţinut să înapoieze decât suma nominală primită, oricare ar fi variaţia valorii acesteia, dacă părţile nu au convenit altfel.
37. Textul legal are caracter supletiv, astfel că părţile au posibilitatea să deroge de la principiul nominalismului, dacă se întruneşte acordul de voinţă în acest sens. Cu alte cuvinte, principiul nominalismului nu se aplică acelui contract în care părţile au convenit în mod expres să înlăture incidenţa normei din Codul civil sau acelui contract în care părţile au convenit în mod indirect derogarea de la acest principiu, introducând o clauză contractuală de indexare, al cărei scop este menţinerea valorii reale a obligaţiilor pe tot timpul executării lor. În cazul în care contractul nu cuprinde clauzele derogatorii menţionate, devine incidentă norma de drept comun în această materie, respectiv art. 1578 din Codul civil din 1865 sau art. 2.164 alin. (2) din noul Cod civil.
38. În virtutea principiului nominalismului monetar, suma acordata cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia. Desigur că la această sumă, potrivit convenţiei părţilor, urmează a fi adăugate sumele care reprezintă costurile asociate cu acordarea creditului - dobânda şi comisioanele prevăzute în contract. Acelaşi principiu se aplică în cazul concret al contractului de credit (care nu reprezintă altceva decât un tip de contract de împrumut de consumaţie cu dobândă), atâta vreme cât acordarea creditului în moneda străină este permisă conform reglementarilor legale şi câtă vreme împrumutatul are obligaţia de a restitui lucruri de aceeaşi cantitate şi calitate. Clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar şi în condiţiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda naţională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, niciun act normativ neinterzicând acordarea şi rambursarea creditelor în monedă străină. Într-o atare situaţie, ambele părţi îşi asumă riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puţin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării, raportat la o altă monedă considerată etalon, sau, mai corect din punct de vedere obiectiv, raportat la aur.”
Din aceste considerente, obligatorii pentru instanţă, rezultă că într-un contract de credit încheiat în monedă străină, cum sunt contractele încheiate între reclamanţi şi pârâtă, o clauză contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, reprezintă o transpunere a legii (art. 1578 Cod civil) în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, iar din prevederile contractuale, astfel cum s-a reţinut mai sus, nu rezultă că părţile ar fi stabilit derogări de la acest principiu.
Întrucât, aşa cum s-a arătat, consumatorul se află într-o situaţie de inferioritate faţă de un profesionist în ceea ce priveşte puterea de negociere, situaţie care îl conduce să adere la condiţiile redactate în prealabil de profesionist, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului, instanţa de apel a apreciat că se impune a se analiza, dat fiind caracterul supletiv al prevederilor art. 1578 Cod civil, şi dacă în contractele de credit în monedă străină, în mod uzual, se aplică principiul nominalismului monetar sau un alt aranjament, mai avantajos pentru reclamanţi, aranjament pe care aceştia nu au avut posibilitatea de a-l include în contract, tocmai datorită situaţiei de inferioritate în care se aflau faţă de profesionist.
În acest sens, curtea de apel a avut în vedere concluziile avocatului general din cauza Andriciuc, punctele 44-45, în care se reţine că „Faptul că un credit trebuie rambursat într o anumită monedă constituie, în mod evident, unul dintre pilonii unui contract de împrumut, în special al unui împrumut încheiat în monedă străină. Printr-un contract de credit, împrumutătorul se angajează, în principal, să pună la dispoziţia împrumutatului o anumită sumă de bani. Acesta din urmă se angajează, la rândul său, în principal să ramburseze, în general cu dobândă, respectiva sumă în conformitate cu scadenţele prevăzute. Aceste prestaţii esenţiale se raportează, aşadar, la o sumă de bani care trebuie definită în mod necesar în raport cu un etalon de valoare precis, şi anume moneda de plată şi de rambursare prevăzută în contractul de credit.
45. Această concluzie este, în opinia noastră, susţinută de împrejurarea că, în lipsa unei precizări cu privire la moneda în care este rambursat un împrumut, se prezumă că rambursarea trebuie efectuată în aceeaşi monedă în care a fost acordat împrumutul. Astfel, în temeiul principiului nominalismului monetar, care este o normă de drept larg răspândită, în special în sistemele juridice de tradiţie civilistă, se impune ca stingerea unei obligaţii pecuniare să se realizeze prin plata cuantumului menţionat în convenţia părţilor, fără a aduce atingere acestui cuantum prin consideraţii privind valoarea”.
De altfel, nici reclamanţii nu au învederat instanţei, faptul că în contractele încheiate în monedă străină s-ar practica, în mod uzual, la nivel naţional sau al Uniunii Europene, aranjamente care să deroge de la aplicarea principiului nominalismului monetar şi care le-ar fi mai favorabile.
Prin urmare, în lipsa unor derogări a părţilor de la aplicarea prevederilor art. 1578 cod civil, întrucât clauzele contractuale stipulate la art.1 alin.2 din contractele de credit şi art. 1 lit. t) din actele adiţionale, care stabilesc restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, respectiv a principiului nominalismului monetar, acest principiu aplicându-se ope legis, contractelor de credit contractate în monedă străină, cum sunt cele încheiate de către reclamanţi, în opinia instanţei de apel, aceste clauze sunt excluse de la aplicarea Directivei nr. 93/13 conform art. 1 alin.2 prezumându-se că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor.
În acest sens trebuie avut în vedere şi faptul că potrivit jurisprudenţei CJUE, Hotărârea Kasler şi Kaslerne Rabai, articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, într-o situaţie în care un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator nu poate continua să existe după eliminarea unei clauze abuzive, cum este situaţia în prezentul litigiu, această dispoziţie nu se opune unei norme de drept naţional care permite instanţei naţionale să remedieze nulitatea clauzei respective prin înlocuirea acesteia cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv.
Or, în situaţia în care s-ar aprecia că s-ar putea analiza caracterul abuziv al unei clauze care reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, înlocuirea acesteia cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv ar presupune tot aplicarea principiului nominalismului, aşa cum a arătat şi pârâta.
Întrucât nu se poate reţine că ar fi excluse de la aplicarea Directivei nr.93/13 şi clauzele prevăzute la art.9 alin.1 teza II şi art.10.3.9 din contracte şi întrucât pârâta nu a făcut dovada negocierii acestora instanţa de apel a analizat dacă acestea pot fi apreciate ca abuzive.
Aşa cum s-a mai arătat, prin aceste, clauze s-a stabilit ca Împrumutatul autorizează Banca să-i debiteze contul în limita sumelor scadente (rate, dobânzi, comisioane) sau datorate cu titlu de prejudiciu pentru nerespectarea clauzelor contractuale, cu prioritate contul de CHF, iar în, subsidiar, în situaţia în care în aceste conturi nu sunt disponibilităţi, să efectueze o operaţiune schimb valutar în moneda creditului, urmând ca eventualele diferenţe de curs să fie suportate de Împrumutat.
Rezultă, aşadar, că prin acestea se stabilesc modalităţi de plată a creditului sau a unor prejudicii cauzate pârâtei prin nerespectarea condiţiilor contractuale.
Or, în opinia instanţei de apel, în condiţiile în care reclamanţii trebuie să ramburseze creditul în CHF, împrejurarea că banca este autorizată ca la scadenţă să debiteze, în limita sumelor datorate, conturile reclamanţilor debitori, cu prioritate contul în CHF, nu este de natură să conducă la un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, întrucât, pârâta ca urmare a acordării creditului, are dreptul la restituirea acestuia, la scadenţă, iar reclamanţii au obligaţia corelativă de a rambursa creditul.
Nici clauza potrivit căreia, în situaţia în care reclamanţii nu deţin disponibilităţii în contul CHF, banca ar poate să efectueze cu disponibilităţile în altă monedă o operaţiune de schimb valutar în moneda creditului, nu poate fi considerată abuzivă având în vedere că şi această clauză se urmăreşte să se obţină rambursarea creditului în CHF, potrivit clauzelor contractuale, atunci când, la scadenţă, aceştia nu-şi îndeplinesc obligaţiile.
Pe de altă parte, această prevedere are un caracter subsidiar, fiind aplicabilă doar dacă Împrumutatul nu are, la scadenţă, disponibilităţi băneşti în contul de CHF.
Pentru aceste considerente, instanţa de apel a apreciat ca nefondată susţinerea reclamanţilor potrivit cărora aceste clauze ar fi abuzive.
Aşa cum s-a arătat şi mai sus reclamanţii au solicitat constatarea nulităţii absolute a clauzelor ce fac obiectul prezentei cauze, nu doar ca urmare a caracterului lor abuziv, în sensul Legii nr. 193/2000, ci şi prin prisma faptului că la încheierea contractelor intimata pârâta a încălcat mai multe prevederi legale edictate în materia drepturilor consumatorilor.
Astfel, cu privire la aceste susţineri, curtea de apel a reţinut că prevederile legale invocate de către apelanţi, respectiv art. 6 din Legea nr. 289 /2004, art. 8 din Legea nr. 190/1999, OG. nr.21/1992 reglementează obligaţia profesioniştilor de a informa, respectiv dreptul consumatorilor de a fi informaţi, în mod complet, corect şi precis, asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor oferite de către operatorii economici, astfel încât să aibă posibilitatea de a face o alegere raţională, în conformitate cu interesele lor, între produsele şi serviciile oferite şi să fie în măsură să le utilizeze, potrivit destinaţiei acestora, în deplină securitate, iar în ceea ce priveşte contractele de credit ipotecare, creditorii sunt obligaţi să prezinte consumatorului, informaţiile corecte, complete şi precise privind contractul de credit, punând în acest la dispoziţia împrumutatului o ofertă scrisă care va cuprinde toate condiţiile contractului.
Prin încheierea contractului de credit în monedă străină consumatorul îşi asumă riscul valutar, acceptând să contracteze un împrumut într-o altă monedă decât cea în care obţine resursele de rambursare.
Orice contract de credit în monedă străină este supus riscului valutar, iar expunerea consumatorului de credite la riscul valutar reprezintă o trăsătură naturală a acestui tip de contract.
Aşa cum s-a arătat şi în Decizia nr. 62 a Curţii Constituţionale „Riscul valutar inerent este un element al preţului contractului de credit acordat în moneda străină, atât timp cât împrumutatul trebuie să restituie împrumutul în aceeaşi monedă. Ca urmare, diferenţele între valorile ratelor lunare generate de aplicarea ratelor de schimb valutar între moneda creditului şi moneda în care împrumutatul îşi realizează veniturile sunt o parte componentă a preţului contractului”.
Consumatorul mediu, normal informat cunoaşte acest risc şi nu se aşteaptă la un curs valutar „îngheţat” pe toată durata contractului, dar urmăreşte avantajul ratelor de dobândă mai reduse, practicate de bănci pentru creditele în valută în raport cu cele acordate în monedă naţională.
Or, aşa cum rezultă din cererile de credit şi din răspunsurile la interogatoriu, majoritatea reclamanţilor sunt persoane cu studii superioare sau liceale, mulţi chiar cu studii economice sau activând în domeniu economic sau financiar - bancar (consilier financiar, expert, contabil, director economic) sau juridice (judecător, procuror, notar public, avocat, jurist), astfel că se poate reţine că aceştia erau consumatori medii, normal informaţi şi că aceştia cunoşteau că moneda în care au contractat creditul este francul elveţian, precum şi faptul că trebuie să restituie creditul în aceeaşi monedă.
În acest sens, s-a pronunţat şi Curtea Constituţională în Decizia nr. 62/2017 Curtea Constituţională reţinând că „Opţiunea pentru un credit într-o moneda străină este făcută conştient şi cu bună-ştiinţă de către debitor, în considerarea avantajelor pe care acest credit le oferea în comparaţie cu celelalte produse de creditare oferite atât de creditor, cât şi de alţi furnizori de produse bancare (cost mai redus, acces la o sumă mai mare de bani, posibilitatea de a-şi realiza investiţii mai substanţiale etc.)”.
Totuşi, chiar dacă, aşa cum a arătat avocatul general în cauza Andriciuc, nu i se poate imputa profesionistului să anticipeze evoluţii ulterioare, imprevizibile, un profesionist diligent, cunoscând variaţiile cursului de schimb, trebuie să informeze consumatorul nu numai cu privire la condiţiile generale ale contractului, ci şi cu privire la riscul valutar pe care acesta şi-l asumă, trebuind să se asigure că împrumutatul a înţeles consecinţele unei clauze care prevede restituirea unui împrumut într-o monedă străină şi să-l avertizeze că există riscul ca efortul său financiar, raportat la moneda în care îşi obţine veniturile, să crească.
Pentru a asigura această informare, profesionistul, poate prezenta, eventual, câteva scenarii consumatorului în care să i se indice suma pe care va trebui să o aloce rambursării împrumutului în cazul în care cursul de schimb va creşte la un anumit nivel, pentru ca acesta să evalueze consecinţele patrimoniale a obligaţiei pe care şi-o asumă.
În acest sens a statuat şi CJUE, în Hotărârea dată în cauza Andriciuc unde la punctul 50 s-a arătat că „instituţia bancară trebuie să prezinte diferite variaţii ale cursului valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, în special în ipoteza în care consumatorul împrumutat nu îşi primeşte veniturile în respectiva monedă”.
Întrucât reclamanţii au invocat lipsa de informare din partea pârâtei cu privire la riscul valutar pe care şi l-au asumat, acesta fiind un fapt negativ ce nu poate fi dovedit, sarcina probei, de a face dovada faptului pozitiv contrar, respectiv că i-a informat pe reclamanţi cu privire la riscul valutar al monedei în care au contractat creditul, cădea în sarcina acesteia, dovadă ce nu a fost făcută în cauză.
Deşi instanţa a constatat că pârâta nu a făcut dovada că i-a informat pe reclamanţi, cu privire la consecinţele efective ale clauzei de rambursare, instanţa de apel a apreciat că această lipsă de informare nu este de natură să conducă la nulitatea absolută a clauzei, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat un consumator mediu informat cunoaşte că moneda în care s-a împrumutat este supusă unui risc valutar, decât dacă s-ar putea reţine o rea credinţă din partea pârâtei, în sensul că avea cunoştinţă că va urma o depreciere semnificativă a monedei naţionale, un şoc valutar, de natură să rupă echilibrul contractual dintre părţi.
Cu privire la acest aspect, trebuie precizat că, aşa cum s-a arătat mai sus, clauza care prevede restituirea unui împrumut într-o monedă străină, este transpunerea contractuală a principiului nominalismului monetar reglementat de art. 1578 Cod civil, care într-un contract de credit se aplică, în mod natural, implicit, chiar în absenţa unei clauze contractuale în acest sens.
Contractele de credit în valută nu sunt caracterizate prin dezechilibrul uzual din contractele de consum, indus de lipsa de informare a consumatorului sau de diferenţele privind puterea de negociere, ci printr-un dezechilibru generat de atribuirea riscului valutar în sarcina consumatorului, deoarece banca primeşte întotdeauna moneda în care a acordat creditul, indiferent de valoarea intrinsecă a monedei străine în care este denominat creditul, însă consumatorul care îşi obţine veniturile în altă monedă, în cazul devalorizării acesteia faţă de moneda creditului, trebuie să depună un efort financiar suplimentar pentru procurarea resurselor necesare rambursării.
Deşi poate fi identificat un anumit nivel de asimetrie informaţională între bancă şi consumator şi în cazul creditelor în valută, informaţiile deţinute de bancă nu îi permit acesteia să anticipeze evenimentele şoc, iar ignoranţa consumatorului nu mai joacă acelaşi rol în ecuaţia dezechilibrului contractual.
Fluctuaţiile cursurilor valutare nu numai că nu sunt anormale, ci sunt chiar tipice şi previzibile, însă dacă variaţiile de curs pot fi anticipate, nu se poate anticipa sensul şi amploarea acestora.
Imprevizibilitatea fluctuaţiilor valutare trebuie raportată şi la diferitele grade de exotism al valutelor, însă indiferent de statutul monedei străine pe piaţa creditului, şocurile valutare sunt în general evenimente imprevizibile nu numai pentru consumator, ci şi pentru bancă.
Chiar dacă s-ar fi putut anticipa o creştere o anumită creştere a cursului, cum au existat în perioadele anterioare, când au existat variaţii ale cursului, fără ca aceste să fie excesive, din probele administrate în cauză nu rezultă că pârâta ar fi putut anticipa amploarea creşterii cursului de schimb CHF –LEU, în perioada ulterioară acordării creditelor.
Astfel, la dosar s-au depus situaţii cu privire la evoluţia cursului CHF – LEU pentru perioada 2000-2014 (filele 16-17 vol. 6), de unde rezultă că în perioada 2000 - 2007, cursul de schimb a fluctuat, între aproximativ 2.5 şi 2 RON /CHF, neexistând variaţii semnificative ale acestui curs, în sensul creşterii explozive a cursului de schimb, similară celei din perioada crizei financiare, care s-a manifestat începând cu finalul anului 2008.
Aşa cum reiese din înscrisul de fila 154, în perioada ianuarie 1999 - decembrie 2006 nu au existat fluctuaţii semnificative nici în ceea ce priveşte cursul de schimb CHF /EUR.
De asemenea, reclamanţii nu au făcut dovada că în perioada anterioară anului 2007, ar fi existat un şoc valutar, în ceea ce priveşte cursul de schimb al francului elveţian, de genul celui din perioada crizei financiare şi că, astfel, pârâta s-ar fi putut aştepta, ca acesta să se repete.
De altfel, deşi apelurile reprezentanţilor BNR cu privire la riscul valutar pe care şi-l asumă consumatorii atunci când contractează un credit în valută erau notorii, creditarea în monedă străină nu era interzisă nici în România şi nici în alte ţări europene.
Abia după declanşarea crizei economice şi după manifestarea şocurilor valutare s-au identificat, la adevărata lor dimensiune, problemele generate de creditarea în valută, atât recomandarea CERS /2011 cât şi Directiva 2014/17/UE fiind ulterioare acesteia.
Chiar dacă, aşa cum reiese din considerentele Directivei 2014/17/UE, s-a reţinut că a existat un comportament iresponsabil al participanţilor la piaţă acest aspect nu este de natură să conducă la concluzia că pârâta, la data acordării creditelor, a cunoscut sau ar fi putut cunoaşte sau anticipa şocul valutar ce a urmat.
Aşa cum rezultă şi din studiul întocmit de BNR intitulat „Analiza creditelor în franci elveţieni” din februarie 2015, depus la dosar de către reclamanţi, care se regăseşte integral pe site-ul acestei instituţii, „poziţia valutară netă în CHF nu a fost o sursă de speculaţie pentru instituţiile de credit, având o pondere foarte redusă în totalul fondurilor proprii şi o volatilitate de asemenea foarte redusă în comparaţie cu alte valute. Băncile au gestionat prudent activele şi pasivele în CHF. Valoarea foarte redusă a poziţiei valutare nete în CHF atestă că activele denominate în franci elveţieni au fost susţinute în permanenţă de finanţare atrasă în franci elveţieni. O eventuală conversie a creditelor denominate în franci elveţieni la un curs administrativ (mai mic decât cel specific pieţei în ziua conversiei nu ar genera profituri diminuate la nivelul instituţiilor de credit cu portofolii în franci elveţieni, ci pierderi. Diferenţa dintre cursul pieţei (mai mare) şi cursul administrativ aplicat în scopul conversiei nu reprezintă o simplă diminuare a profirului, întrucât instituţia de credit are la rândul său finanţare atrasă în CHF. Din rambursările efectuate de clienţi, instituţiile de credit cumpără CHF la cursul pieţei pentru reducerea datoriei pe care au contractat-o pentru creditarea clienţilor. Astfel, întreaga diferenţă între cursul administrativ şi cursul pieţei reprezintă o pierdere certă pentru instituţiile de credit.”
Din acest studiu, rezultă, aşadar, că şi băncile pentru acordarea creditelor în franci s-au împrumutat, la rândul lor, tot în franci elveţieni, la alte instituţii financiare, împrumuturi pe care sunt obligate să le restituie în aceeaşi monedă.
Pentru considerentele mai sus arătate nu se poate reţine nici că pârâta intimată ar fi folosit practici înşelătoare, care ar fi indus în eroare consumatorii şi i-ar fi împiedicat să facă o alegere în cunoştinţă de cauză, iar susţinerile apelanţilor potrivit cărora pârâta le-ar fi „garantat” stabilitatea cursului sunt lipsite de suport probator.
Nu se poate reţine nici că produsele financiare contractate de către reclamanţi ar fi toxice sau defecte, astfel că s-ar impune repararea sau înlocuirea cu titlu gratuit ca urmare a faptului că s-a materializat riscul valutar generat de deprecierea monedei naţionale.
De altfel instanţa de apel a apreciat că deşi atât OG nr. 21/1992, cât şi Legea nr.296/ 2004 au obiect de reglementare şi serviciile financiare, legiuitorul atunci când a făcut referire la produse „defecte”, „toxice” „reparare” „refacere” a avut în vedere sensul lexical al acestor cuvinte şi a vizat bunurile materiale, nu sensul figurat al acestora, atribuit de către reclamanţi contractelor de credit.
Curtea de apel nu contestă că urmare a creşterii explozive a francului elveţian executarea contractelor de credit nu ar fi devenit excesiv de oneroasă pentru reclamanţi, atât din punct de vedere al efortului financiar pe care aceştia trebuie să-l depună pentru achitarea ratelor, cât şi în ceea ce priveşte soldul creditelor, probabil mulţi dintre reclamanţi fiind în situaţia în care, deşi au plătit aproape 10 ani ratele, soldul rămas în echivalent lei să fie egal sau chiar mai mare decât echivalentul în lei al creditului la data acordării acestuia, însă, aşa cum a arătat atât instanţa de fond şi Curtea Constituţională prin decizia nr. 62/2017, aceste aspecte nu sunt de natură să conducă la nulitatea clauzelor, ci ar putea să pună în discuţie solidarismul contractual şi adaptarea contractului prin aplicarea impreviziunii, care nu fac obiectul cauzei.
Pentru considerentele arătate, apreciind că hotărârea atacată este legală şi temeinică, instanţa de apel a respins apelul ca nefondat în baza art. 480 Cod procedură civilă.
Fiind în culpă procesuală, apelanţii au fost obligaţi la plata sumei de 812 lei fiecare cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat şi cheltuieli de deplasare, justificate cu înscrisurile de la dosar, fiind avute în vedere, inclusiv cheltuielile aferente deplasării şi susţinerii cererii de hotărâre preliminară, procedura în faţa Curţii de Justiţie având un caracter incident în cauză, suma de plată ce revine fiecărui apelant s-a stabilit prin împărţirea cheltuielilor de judecată la numărul de apelanţi.
Tribunalul Bihor
Contestaţie la tabelul preliminar al creanţelor
Tribunalul Iași
Contract de credit
Tribunalul Vâlcea
Anularea incidentului de plată
Tribunalul Iași
Constatare nulitate act clauză contractuală; restiture sumă
Tribunalul București
Acţiune în constatare - Legea nr. 77/2016