Contestaţie la executare. og 22/2002, termenul de 6 luni începe să curgă de la data la care debitorul a primit somaţia de plată comunicată de organul competent de executare la cererea creditorului (art. 2 din o.g. nr. 22/2002), somaţie prevăzută şi de art

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de xx.xx.2017, sub nr. X/299/2016, contestatoarea A a formulat, în contradictoriu cu intimatul B, contestaţie la executare împotriva actelor efectuate de BEJA C reprezentate de somaţia emisă în data de 06.11.2017 în dosarul execuţional nr. D/2017, în baza titlului executoriu reprezentat de sentinţa penală nr. E/2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a II-a Penală, definitivă prin decizia penală nr. F/2008 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a II-a Penală şi irevocabilă prin decizia penală nr. G/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia Penală, prin care se solicită plata sumei totale de 371.052,26 lei, de încheierea de stabilire a cheltuielilor de executare din data de 27.11.2017, de încheierea privind actualizarea creanţei stabilite prin titlu executoriu din data de 30.10.2017, respectiv de încheierea privind stabilirea cheltuielilor de executare silită din data de 31.10.2017, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună suspendarea executării silite conform art. 719 alin. 1 şi următoarele C.pr.civ. până la soluţionarea irevocabilă a contestaţiei la executare, anularea acelor de executare enumerate şi a celor subsecvente care au legătură cu aceste acte de executare şi întoarcerea executării în conformitate cu at. 723 C.pr.civ. în situaţia admiterii contestaţiei la executare.

În motivarea cererii de suspendare, contestatoarea a invocat prevederile art. 719 alin. 1 C.pr.civ., susţinând că executarea silită începută este nelegală, respectiv că există riscul executării sumelor de bani din conturile sale şi distribuirea acestora. De asemenea, a mai arătat că creditorul este persoană fizică, iar solvabilitatea acestuia în viitor, în condiţiile în care s-ar ajunge la admiterea contestaţiei şi întoarcerea executării, nu poate fi garantată, ceea ce ar îngreuna posibilitatea recuperării sumei ce a constituit obiectul procedurii de executare silită.

Pe fondul cauzei, contestatoarea a invocat excepţia prescripţiei dreptului de a cere şi efectua executarea silită în temeiul sentinţei penale nr. E/2007 pronunţate de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. J/2006, sens în care au fost invocate prevederile art. 405 alin. 1 C.pr.civ. Astfel, termenul de prescripţie a început să curgă la data de 04.06.2009 (data rămânerii irevocabile a sentinţei penale) şi s-a împlinit la data de 04.06.2012. Prin urmare, cererea de executare silită nu poate avea efect întreruptiv al termenului de prescripţie, astfel că termenul legal de 3 ani s-a împlinit, fiind culpa creditorilor că nu au înţeles să stăruie în executarea titlului executoriu.

În continuare, contestatoarea a susţinut că începerea executării silite este nelegală, deoarece actele de executare încalcă dispoziţiile imperative ale O.G. nr. 22/2002 care stabileşte pentru instituţiile publice un regim special si derogatoriu de la normele generale, în sensul că instituţia debitoare este obligată ca în termen de 6 luni să facă demersurile necesare pentru a îndeplini obligaţia de plată, termen care curge de la data la care debitorul a primit somaţia de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului. Contestatoarea a invocat dispoziţiile art. 31 din O.U.G. nr. 23/2004, respectiv art. 1 şi art. 2 din O.G. nr. 22/2002, menţionând că actele de executare comunicate prin adresa nr. 23894/06.11.2017 nu îndeplinesc condiţiile unei somaţii de plată în vederea executării voluntare a obligaţiei de plată de către A.

Contestatoarea a mai arătat că instituţiile publice nu pot efectua decât acele cheltuieli care au fost prevăzute în bugetul propriu de venituri şi cheltuieli, buget aprobat prin hotărâre a Guvernului şi care face parte din bugetul de stat. Aşadar, termenul de 6 luni acordat de legiuitor, ca termen de graţie pentru executarea voluntară a titlurilor executorii, este perioada în care instituţiile publice pot face rectificări bugetare, în vederea introducerii la titlurile de cheltuieli a sumelor necesare onorării titlurilor executorii.

Contestatoarea a menţionat că, în raport de dispoziţiile art. 4 din O.G. nr. 22/2002, se instituie anumite limite ale executării silite, în sensul că se pot efectua numai operaţiuni privind plăţi dispuse de ordonatorii de credite, cu respectarea destinaţiilor aprobate potrivit legii, iar în calitate de ordonator principal de credite este singura instituţie care poate dispune efectuarea de plăţi către debitori, Biroul Executorului Judecătoresc neputând, în această fază procesuală, să înfăptuiască nici un act de executare silită.

Astfel, conform art. 3 din O.G. nr. 22/2002, în cazul în care instituţiile publice nu-şi îndeplinesc obligaţiile de plată în termenul de 6 luni, creditorul va putea solicita efectuarea executării silite potrivit Codului de procedură civilă şi/sau potrivit altor dispoziţii legale aplicabile în materie. Astfel, debitorii instituţii publice nu au fost exceptaţi de la executarea silită, fiind instituită doar o procedură specială de aducere la îndeplinire a obligaţiilor stabilite prin titluri executorii în sarcina acestora. În consecinţă, creditorul va adresa debitorului o somaţie de plată, de la primirea căreia debitorul are la dispoziţie un termen de 6 luni în cadrul căruia este ţinut să facă demersurile necesare pentru a-şi îndeplini obligaţia şi numai în măsura în care nu-şi îndeplineşte obligaţia în termenul de 6 luni, creditorul va putea trece la executarea silită potrivit Codului de procedură civilă şi/sau potrivit altor dispoziţii legale aplicabile în materie.

În ceea ce priveşte natura juridică a termenului de 6 luni, acesta este termen de graţie acordat de lege debitorului instituţie publică  prin care executarea creanţelor stabilite prin titluri executorii în sarcina acestor debitori este amânată până la împlinirea termenului. Astfel, se poate constata că, în materia executării silite a obligaţiilor stabilite în sarcina A prin titluri executorii, se stabileşte sursa din care urmează a fi plătite sumele de la bani la care A a fost obligată, respectiv numai bugetul de venituri şi cheltuieli aferente activităţii de privatizare şi valorificare a activelor statului, buget ce se aprobă prin Hotărârea Guvernului, şi nu alte sume de bani datorate de A către terţi.

Contestatoarea a susţinut că au fost încălcate dispoziţiile imperative ale O.G. nr. 22/2002, motiv pentru care se impune anularea actelor de executare, deoarece sunt nelegale.

În ceea ce priveşte anularea încheierii privind cheltuielile de executare şi încuviinţare a executării silite, contestatoarea a învederat că acestea încalcă dispoziţiile din Legea nr. 188/20000 şi ale Ordinului Ministerului Justiţiei nr. 2550/14.11.2006.

În acest sens, contestatoarea a învederat că dispoziţia legală privitoare la onorariu trebuie interpretată restrictiv, în sensul că plafonul nu trebuie depăşit sub nicio formă, deci nici prin adăugarea TVA-ului, deoarece, în caz contrar, s-ar ajunge la consecinţe inacceptabile, în sensul că debitorul ar suporta un onorariu mai mare decât plafonul legal, fără a avea posibilitatea deducerii sumei plătite cu titlu de TVA. A mai arătat că, atunci când s-a intenţionat ca la onorariul maxim să se adauge şi contravaloarea taxei pe valoare adăugată, legiuitorul a stipulat expres în cuprinsul actului normativ.

Astfel, cheltuielile de executare sunt arbitrar stabilite, deoarece nu sunt justificate prin dovezi clare, ca fiind conforme în raport de costurile reale ale executării silite. Contestatoarea a precizat că debitorul are dreptul să plătească de bunăvoie, în termenul de 6 luni, dar executorul calculează şi pretinde onorarii fără a îndeplini acte de executare, astfel cum sunt acestea reglementate de Codul de procedură civilă.

Prin urmare, aceasta a susţinut că cheltuielile de executare ar fi trebuit calculate pentru categoria „notificare şi alte acte de procedură” (20 lei onorariu minim şi 400 lei maxim), aşa cum sunt stabilite prin Anexa 1 de la Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 2550/2006, fiind aplicabile dispoziţiile art. 7 lit. b din Legea nr. 188/2000.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 712 şi următoarele, art. 668, art. 719 alin. 1 şi următoarele, art. 723 C.pr.civ., Legea nr. 92/2011, O.G. nr. 22/2002, O.U.G. nr. 51/1998, O.U.G. nr. 23/2004, Legea nr. 92/2011.

În susţinerea cererii, contestatoarea a depus, în copie certificată pentru conformitate cu originalul înscrisuri.

Cererea a fost scutită de la plata taxei judiciare de timbru, în conformitate cu dispoziţiile art. 7 din O.G. nr. 22/2002.

La data de xx.xx.2017, prin serviciul registratură, intimatul a depus întâmpinare prin care a arătat că, pe de o parte, A oferă, pe site-ul oficial, detaliile procedurilor ce trebuie urmate în vederea executării obligaţiilor de plată continuând să primească cereri pentru plata debitelor stabilite de decizia penală definitivă în cazul IFN, iar, pe de altă parte, se opune în instanţă acestor cereri, căutând tot felul de motive contradictorii pentru a se sustrage obligaţiei legale.

Intimatul a arătat că solicitarea de executare silită a survenit numai după repetate insuccese în a obţine respectarea de bunăvoie a dispoziţiilor hotărârilor definitive şi că îndeplinirea condiţiilor de executare a fost verificată şi încuviinţată atât de către executorul judecătoresc, cât şi de către o instanţă de judecată.

Intimatul a menţionat că de mulţi ani A nu a schiţat nici cea mai mică intenţie de a executa sentinţa, fiind necesară continuarea procedurii nu numai prin poprire, ci şi prin executarea silită a bunurilor mobile şi imobile ale acesteia, sub imperativul executării cu celeritate a creanţelor menţionate în titlu executoriu, aşa cum derivă din art. 6 CEDO şi art. 11, art. 20, art. 21 şi art. 44 din Constituţia României.

De asemenea, intimatul a învederat că nu s-a întreprins nici un efort pentru alocarea bugetară în vederea executării titlului, solicitând să se constate ilegalitatea şi reaua-credinţă a solicitărilor contestatoarei.

Întâmpinarea nu a fost întemeiată în drept.

La solicitarea instanţei, la data de xx.xx.2018, prin serviciul registratură, BEJA C a depus, în copie certificată pentru conformitate cu originalul, dosarul de executare nr. D/2017 (filele 43-158).

Instanţa a încuviinţat, pentru ambele părţi, proba cu înscrisuri.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:

Deoarece debitoarea nu s-a conformat titlului executoriu şi nu a executat de bunăvoie obligaţia stabilită prin titlul executoriu, urmare a cererii de executare silită din data de 15.09.2017 (fila 45), a fost deschis dosarul de executare silită nr. D/2017 al BEJA C (încheiere din 15.09.2017 – fila 58), în vederea punerii în executare a titlului executoriu reprezentat de sentinţa penală nr. E/2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a II-a Penală în dosarul nr. J/2006 (filele 47-53), definitivă prin decizia penală nr. F/2008 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a II-a Penală şi irevocabilă prin decizia penală nr. G/2009.

Astfel, prin încheierea din 27.09.2017 dată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. X/299/2017 (filele 62-63), instanţa a încuviinţat executarea silită prin toate formele de executare la cererea creditorului B împotriva debitoarei A, în temeiul titlului executoriu reprezentat de sentința penală nr. E/2007 pronunțată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. J/2006, definitivă prin decizia penală nr. 164A/18.06.2008 a Curții de Apel Bucureşti, irevocabilă prin decizia nr. G/2009 a Înaltei Curți de Casație şi Justiție - Secția Penală, pentru sumele ce reies din titlul executoriu şi orice accesorii, actualizări şi cheltuieli de executare silită ce ar putea rezulta sau calcula în cursul executării silite.

Aşa cum prevede art. 622 alin. 2 C.pr.civ., în cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia sa, aceasta se aduce la îndeplinire prin executare silită, care începe odată cu sesizarea organului de executare, dacă prin lege specială nu se prevede altfel.

Instanţa are în vedere şi jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că dreptul la un proces echitabil nu acoperă procedura numai până la pronunţarea hotărârii, ci până la executarea acesteia, statul (şi administraţia publică) având obligaţia de a pune în executare hotărârea judecătorească pronunţată contra sa (cauza Hornsby c. Greciei). Curtea a apreciat în mod constant în jurisprudenţa sa că protecţia efectivă a justiţiabilului şi restabilirea legalităţii implică obligaţia administraţiei de a se „plia” unei sentinţe civile, Curtea reamintind în această privinţă că administraţia constituie un element al statului de drept şi că interesul său se identifică cu cel al unei bune administrări a justiţiei. Dacă administraţia refuză sau omite să execute hotărârea judecătorească sau întârzie să o facă, dreptul la o instanţă şi garanţiile conferite de art. 6 din Convenţie ar deveni în întregime iluzorii şi teoretice (Antonetto c. Italiei, Sabin Popescu c. României, Beis c. Greciei).

Sub acelaşi aspect, instanţa constată că hotărârea judecătorească care constituie titlu executoriu în temeiul căruia s-a efectuat executarea silită a fost pronunţată în contradictoriu cu antecesoarea contestatoarei (H), astfel încât debitoarea avea posibilitatea de a executa de bunăvoie creanţa, având cunoştinţă de aceasta.

Analizând contestaţia la executare, prin prisma susţinerilor contestatoarei, instanţa o apreciază ca fiind neîntemeiată, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 712 alin. 1 C.pr.civ., împotriva executării silite, a încheierilor date de executorul judecătoresc, precum şi împotriva oricărui act de executare, se poate face contestaţie la executare în termen de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare.

Instanţa reţine că, prin somaţia din data de 31.10.2017 (fila 64), comunicată la data de 06.11.2017 (fila 108), contestatoarea a fost somată, deîndată, să dispună luarea tuturor măsurilor care se impun pentru virarea sumei de 371.052,26 lei, conform titlului executoriu anterior menţionat. De asemenea, executorul judecătoresc i-a adus la cunoştinţa contestatoarei faptul că, în situaţia în care se află în situaţia premisă prevăzută de art. 2 din O.G. nr. 22/2002, are obligaţia de a prezenta dovezi.

Astfel, contrar susţinerilor contestatoarei, instanţa constată că executorul judecătoresc a procedat la emiterea somaţiei prevăzute de art. 667 C.pr.civ., motiv pentru care nu se impune anularea actelor de executare pentru acest motiv.

Din coroborarea dispoziţiilor art. 2 şi art. 3 din O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii şi art. 668 C.pr.civ., reiese ca executarea silită a sumelor înscrise în titlurile executorii emise împotriva instituţiilor publice începe şi se realizează potrivit normelor generale înscrise în Codul de procedură civilă, cu precizarea că se impune creditorului un termen de 6 luni de aşteptare, în cazul în care instituţia publică se află în imposibilitate obiectivă de a plăti, din lipsa de fonduri, fapt care trebuie să fie dovedit de către aceasta din urmă.

Aşadar, dacă instituţia publică urmărită dovedeşte că nu are fonduri special alocate, la început de executare ori în cursul acesteia, O.G. nr. 22/2002 instituie pentru creditorul acesteia obligaţia de a aştepta 6 luni de zile până la continuarea executării silite.

Instanţa reţine că termenul de 6 luni începe să curgă de la data la care debitorul a primit somaţia de plată comunicată de organul competent de executare la cererea creditorului (art. 2 din O.G. nr. 22/2002), somaţie prevăzută şi de art. 668 C.pr.civ. ca act începător al executării silite. Astfel, celelalte acte de executare vor fi realizate subsecvent acestei somaţii, cu eventuala incidenţă a termenului de 6 luni în care creditorul este chemat de O.G. nr. 22/2002 sa aştepte ca instituţia publică să încerce procurarea de fonduri.

Rezultă, astfel, că termenul de 6 luni începe să curgă de la data primirii somaţiei şi numai în cazul în care este dovedită o lipsă de fonduri de către debitoare, nerespectarea acestui termen, în cazul îndeplinirii condiţiilor, este de natură a afecta valabilitatea actelor de executare propriu-zisă, nu şi a titlurilor executorii.

Astfel, instanţa constată că prevederea acestui termen de 6 luni nu împiedică emiterea încheierii privind cheltuielile de executare sau somarea debitorului, ci doar o eventuală poprire, executare silită mobiliară sau imobiliară făcută cu nerespectarea art. 2 din O.G. nr. 22/2002.

Analizând înscrisurile depuse la dosar, instanţa reţine că somaţia prin care contestatoarei i-a fost pus în vedere să achite sumele menţionate în cuprinsul acesteia a fost emisă la data de 31.10.2017, în condiţiile în care hotărârea judecătorească ce constituie titlu executoriu a rămas irevocabilă la data de 04.06.2009, cu aproximativ 8 ani înaintea începerii executării silite.

În ceea ce priveşte nealocarea sumelor de bani destinate acoperirii cheltuielilor stabilite prin titluri executorii, instanţa apreciază că debitoarea nu este exonerată de obligaţia de plată, deoarece o soluţie contrară ar însemna golirea de conţinut a dreptului creditorului, acesta fiind expus unui abuz din partea debitorului care ar putea invoca tot timpul nealocarea fondurilor, cu consecinţa prelungirii la infinit a termenului de plată. Astfel, dreptul său ar fi iluzoriu daca s-ar permite ca o hotărâre executorie şi obligatorie să rămână fără efect în detrimentul uneia dintre părţi.

Instanţa constată că intimatul este titularul unui drept de creanţă, aşadar a unui drept de proprietate asupra unui bun, în accepţiunea Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, având o creanţă suficient de bine stabilită pentru a beneficia de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauzele Rafinăriile Greceşti Stran si Stratis Adreadis c. Greciei, Jasiuniene c. Lituaniei, Sandor si Virgil Ionescu c. României). Pe cale de consecinţă, întârzierea la plată sau refuzul de plată din partea debitoarei constituie atingeri aduse dreptului de proprietate al creditorului, astfel cum este garantat şi protejat de Convenţie.

Textul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (la fel şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului) face parte din dreptul intern al României din anul 1994, iar în situaţia unor neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementarile internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile (art. 20 alin. 2 din Constituţie).

Or, conform jurisprudenţei CEDO, executarea unei sentinţe sau a unei decizii, indiferent de instanţa care o pronunţă, trebuie considerată ca făcând parte din „proces”, în sensul art. 6 par. 1 din CEDO, dreptul de acces la justiţie fiind iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă - în sensul de executorie - şi obligatorie să rămână fără efect în detrimentul uneia dintre părţi.

Astfel, în Hotărârea Săcăleanu împotriva României, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a subliniat că, atunci când administraţia refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească ori întârzie în executarea acesteia, chiar şi în cazul aplicării unui act normativ derogatoriu de la dreptul comun, cum este O.G. nr. 22/2002, garanţiile art. 6 din CEDO de care a beneficiat justiţiabilul în fata instanţelor îşi pierd orice raţiune de a fi.

De asemenea, instanţa are în vedere şi faptul că debitoarea nu a făcut dovada inexistenţei fondurilor băneşti, astfel încât nu exista nici un motiv ca să refuze a da curs executării silite declanşate împotriva sa. Astfel, câtă vreme nu a făcut nicio probă - deşi raţiuni ce ţin de echitatea procedurii o obligau în acest sens - că nu dispune de fondurile necesare pentru a plăti debitul menţionat în titlul executoriu amintit anterior, pentru a deveni incidente prevederile art. 2 din O.G. nr. 22/2002, orice întârziere în executarea unui titlu executoriu ar putea duce la încălcarea art. 6 al CEDO.

Având în vedere toate aceste considerente, instanţa constată că nu există niciun motiv pertinent juridic şi exonerator care să justifice întârzierea contestatoarei în ceea ce priveşte plata creanţei intimatului.

În ceea ce priveşte prescripţia executării silite, instanţa reţine următoarele:

Prescripţia extinctivă este acea sancţiune de drept civil îndreptată împotriva pasivităţii titularului dreptului subiectiv civil care constă în stingerea dreptului respectiv ori a „dreptului la acţiune” (inclusiv a dreptului de a obţine executarea silită) neexercitat în termenul prevăzut de lege.

Cu titlu prealabil, instanţa reţine că titlul executoriu a fost pronunţat şi, mai mult decât atât, a rămas irevocabil înaintea de intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă (15.02.2013). Astfel, chiar dacă executarea silită a început sub imperiul Legii nr. 134/2010 (prin depunerea cererii de executare silită la executorul judecătoresc), termenul de prescripţie al dreptului de a cere executarea silită se calculează în raport de dispoziţiile ce erau în vigoare la momentul pronunţării deciziei penale nr. G/2009.

Aşa cum prevede art. 405 C.pr.civ. 1865 (dispoziţii preluate în art. 706 noul C.pr.civ.), dreptul de a cere executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel, termen care începe să curgă de la data când se naşte dreptul de a cere executarea silită.

Prin urmare, având în vedere că sentinţa penală nr. E/2007 a devenit definitivă la data de 04.06.2009, odată cu soluţionarea recursului prin decizia nr. G/2009, instanţa reţine că dreptul de a obţine executarea silită s-a născut la data de 04.06.2009, după cum a afirmat şi contestatoarea.

Cu toate acestea, aşa cum rezultă din prevederile art. 4052 alin. 1 pct. a C.pr.civ. cursul prescripției se întrerupe pe data îndeplinirii, înainte de începerea executării silite sau în cursul acesteia, a unui act voluntar de executare a obligaţiei prevăzute în titlul executoriu ori a recunoaşterii, în orice alt mod, a datoriei. De asemenea, potrivit art. 4052 alin. 2 C.pr.civ., după întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripţie.

Or, instanţa apreciază că, după momentul pronunţării deciziei penale nr. G/2009, au operat cauze de întrerupere a termenului de prescripţie, care au la bază toate măsurile de ordin legislativ şi instituţional adoptate de autorităţile legislative şi executive ale Statului Român pentru asigurarea recuperării creanţelor de către investitorii FNI şi care echivalează, în acest caz, cu o recunoaştere a datoriei. 

În acest sens, instanţa reţine că, prin Legea nr. 116/2011 privind stabilirea unor măsuri temporare pentru funcţionarea A şi a H (intrată în vigoare la data de 23.06.2011), anterior împlinirii termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită, au fost adoptate de legiuitor o serie de măsuri menite să asigure un just echilibru între necesitatea asigurării resurselor bugetare pentru onorarea obligaţiilor pe care le au K şi H, inclusiv faţă de investitorii FNI, şi buna funcţionare a acestor instituţii. Prin urmare, aceste măsuri adoptate la nivel legislativ şi instituţional pentru soluţionarea problemelor legate de despăgubirea investitorilor FNI, care s-au constituit părţi civile în dosarul nr. J/2006, echivalează cu o recunoaştere a drepturilor lor de creanţă.

De asemenea, creanţa păgubiţilor FNI a fost recunoscută public după data intrării în vigoare a Legii 113/23.04.2013, prin publicarea pe site-ul oficial al contestatoarei (http://www.A.gov.ro/upload/Prezentare%20penal.pdf), a următorului anunţ:

„În temeiul Legii nr. 113/23.04.2013, Art. II. - (1) “A preia fără plată toate drepturile şi obligaţiile H, rezultate din actele juridice prin care H a fost obligată, ca parte responsabilă civilmente, la plata de despăgubiri către investitorii la Fondul Naţional de Investiţii”

Pe cale de consecință, toate persoanele care se regăsesc în anexele sentinței penale nr. E/2007 pronunțată de Tribunalul București - Secția a II-a Penală în dosarul nr. J/2006, completată cu decizia penală nr. 164/18.06.2008 a Curții de Apel București - Secția a II a Penală, respectiv decizia penală nr. G/2009 - I.C.C.J., sunt îndreptățite să solicite plata contravalorii unităților de fond prevăzute în titlurile executorii.”

Prin urmare, reţinând că acest anunţ este publicat şi în prezent, instanţa apreciază că a intervenit întreruperea termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită, astfel că, la data de 15.09.2017 (data formulării cererii de executare silită), termenul de prescripţie nu era împlinit.

Pe cale de consecinţă, având în vedere că prescripţia dreptului de a cere executarea silită nu a operat în privinţa creanţei deţinute de creditorul-intimat din prezenta cauză, instanţa va înlătura ca neîntemeiat şi acest motiv de nulitate a executării silite.

În ceea ce priveşte cheltuielile de executare, conform art. 670 C.pr.civ., debitorul va fi ţinut să suporte cheltuielile de executare silită sau, după caz, efectuate după înregistrarea cererii de executare şi până la data realizării obligaţiei stabilite în titlul executoriu, chiar dacă el a făcut plata în mod voluntar.

Astfel, instanţa reţine că, prin încheierea din 31.10.2017 întocmită în dosarul de executare nr. D/2017 (fila 65), au fost stabilite cheltuieli de executare în cuantum total de 11.075,51 lei, dintre care: 10.590,72 lei onorariu executor (TVA inclus), 464,79 lei cheltuieli de executare necesare desfăşurării executării silite, 20 lei taxă judiciară de timbru.

Potrivit art. 39 alin. 1 lit. d din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, în cazul executării silite având ca obiect plata unei sume de bani, pentru creanţele în valoare de peste 100.000 lei, onorariul maxim este de 6.300 lei plus un procent de până la 1% din suma care depăşeşte 100.000 lei din valoarea creanţei ce face obiectul executării silite. 

Astfel, având în vedere cuantumul debitului urmărit (359.976,75 lei), instanţa constată că onorariul executorului judecătoresc în cuantum total de 10.590,72 lei a fost stabilit cu respectarea limitei maximale impuse de Legea nr. 188/2000, în această sumă fiind inclus şi TVA de 19%.

Cu privire la taxa pe valoare adăugată, instanţa reţine că aceasta nu este o taxă pe care executorul o reţine pentru el, ci o virează imediat la bugetul de stat, nefiind inclusă în cuantumul onorariului propriu-zis şi nefiind avută în vedere la aplicarea algoritmului de calcul prevăzut de art. 39 din Legea nr. 188/2000. Astfel, instanţa apreciază că această taxă se impută tot debitorului, şi anume persoanei care se face vinovată de declanşarea procedurii de executare silită, prin neexecutarea de bunăvoie a obligaţiei stabilite în titlul executoriu.

De asemenea, instanţa apreciază că nu poate interveni pentru a mări sau micşora cuantumul cheltuielilor de executare reprezentând onorariul executorului (în măsura în care sunt respectate prevederile legale), având în vedere că legiuitorul a reglementat plafoane minimale şi maximale între care trebuie stabilit onorariul, oferind astfel protecţie debitorului. Instanţa reţine că onorariul executorului judecătoresc, calculat în conformitate cu dispoziţiile art. 39 alin. 1 lit. d din Legea nr. 188/2000, nu poate fi considerat disproporţionat faţă de munca depusă de executor, întrucât textul de lege înlătură orice disproporţie vădită, motiv pentru care instanţa nu va avea în vedere susţinerile contestatorului în acest sens.

De asemenea, instanţa nu poate reţine susţinerile contestatoarei în sensul că onorariul executorului şi cheltuielile de executare trebuiau calculate prin raportare la categoria „notificare şi alte acte de procedură” din Anexa nr. 1 a Ordinului nr. 2550/2006 al Ministerului Justiţiei, atâta vreme cât susţinerile cu privire la aplicabilitatea dispoziţiilor O.G. nr. 22/2002 au fost înlăturate, aşa cum s-a arătat anterior. De altfel, cheltuielile de executare nu se puteau limita doar la contravaloarea unei simple somaţii, deoarece în faza executării silite a obligaţiei, emiterea somaţiei presupunea anterior formarea dosarului de executare, acordarea de consultanţă în vederea constituirii acestuia din partea executorului judecătoresc (şi deci perceperea onorariului corespunzător), obţinerea încuviinţării executării silite etc.

Pe cale de consecinţă, instanţa apreciază că actele de executare contestate în prezenta cauză au fost emise cu respectarea tuturor condiţiilor legale, motiv pentru care nu se impune anularea acestora.

Astfel, reţinând toate aceste considerente, instanţa va respinge contestaţia la executare, ca neîntemeiată.

În ceea ce priveşte întoarcerea executării, conform art. 723 alin. 1 C.pr.civ., în toate cazurile în care se desfiinţează titlul executoriu sau însăşi executarea silită, cel interesat are dreptul la întoarcerea executării, prin restabilirea situaţiei anterioare acesteia. Cu toate acestea, având în vedere soluţia ce va fi pronunţată cu privire la contestaţia la executare, instanţa constată că şi cererea privind întoarcerea executării este neîntemeiată.

În ceea ce priveşte cererea de suspendare a executării silite, instanţa reţine că, potrivit art. 719 alin. 1 C.pr.civ., până la soluţionarea contestaţiei sau a altei cereri privind executarea silită, la solicitarea părţii interesate şi numai pentru motive temeinice, se poate dispune suspendarea executării. Astfel, având în vedere soluţia care va fi pronunţată în cauză cu privire la contestaţia la executare, instanţa va respinge cererea de suspendare a executării silite, ca rămasă fără obiect.

Conform art. 717 alin. 2 C.pr.civ., instanţa sesizată cu contestaţie la executare va solicita de îndată executorului judecătoresc să îi transmită, în termenul fixat, copii certificate de acesta de pe actele dosarului de executare contestate, şi îi va pune în vedere părţii interesate să achite cheltuielile ocazionate de acestea. Astfel, având în vedere aceste dispoziţii legale, instanţa va obliga contestatoarea la plata către BEJA C a sumei de 135,66 lei, reprezentând cheltuieli aferente copierii dosarului de executare.

În temeiul art. 720 alin. 4 C.pr.civ., prezenta hotărâre se va comunica, din oficiu, BEJA C, după rămânerea definitivă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE

Respinge contestaţia la executare şi cererea de întoarcere a executării silite, formulate de contestatoarea A, cu sediul în …., în contradictoriu cu intimatul B, cu domiciliul în …, ca neîntemeiate.

Respinge cererea de suspendare a executării silite, ca rămasă fără obiect.

În temeiul art. 717 alin. 2 C.pr.civ., obligă contestatoarea la plata către BEJA C a sumei de 135,66 lei, reprezentând cheltuieli aferente copierii dosarului de executare.

Cu drept de apel în termen de 10 zile de la comunicare, cerere care se depune la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, xx.xx.2018.

Domenii speta

Spete similare