Cerere de valoare redusă - Dacă în materie de răspundere civilă delictuală reclamanta trebuie să demonstreze caracterul ilicit al faptei, prejudiciul, vinovăţia şi legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul suferit, în materie de răspund

Deliberând asupra prezentei cauze, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la data de 14.11.2017 sub numărul x/299/2017, reclamanta R S.A.  a formulat în contradictoriu cu pârâta I.G. cerere de valoare redusă solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să fie obligată pârâta la plata sumei de 2.035,93 lei reprezentând contravaloarea servicii prestate şi neachitate,  a sumei de 300 lei reprezentând contravaloarea clauzelor contractuale cu titlu de justă despăgubire şi a penalităţilor de întârziere de 0,2% pe zi de la scadenţa fiecărei facturi şi până la achitarea integrală şi efectivă a debitului principal, cu cheltuieli de judecată 200 lei taxă de timbru.

În fapt, reclamanta a învederat instanţei că între părţi a fost încheiat Contractul de furnizare servicii nr. 7019758766/06.08.2014 prin care reclamanta a furnizat servicii debitoarei. Reclamanta a arătat că aceasta şi-a executat obligaţiile pe care şi le-a asumat şi a furnizat servicii către societatea debitoare, conform facturilor fiscale emise de creditoare, debitoare achitând cu întârziere aceste facturi potrivit înscrisurilor ataşate la dosar. Pe cale de consecinţă reclamanta apreciază că respectivele pretenţii sunt întemeiate, pârâta trebuind a fi obligată şi la plata penalităţilor convenţionale de întârziere.

În concluzie, reclamanta apreciază că sunt întrunite toate condiţiile cerute de art. 1026 şi urm. Cod procedură civilă şi prin urmare solicită admiterea acţiunii, cu cheltuieli de judecată.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 1270, 1516, 1530 şi următoarele Cod civil şi art. 1025-1032 Cod procedură civilă.

Cererea a fost legal timbrată potrivit art. 6 alin. 1 din OUG nr. 80/2013 rap. la art. 31 şi 33 din acelaşi act normativ, cu taxă de timbru în cuantum de 200 lei, conform chitanţei depuse la dosar.

Pârâta, legal citată nu a depus formularul de răspuns completat şi nici nu s-a prezentat la termen.

În prezenta cauză a fost încuviinţată şi administrată proba cu înscrisuri, conform art. 255 C.p.c. rap. la art 258 c proc civ..

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:

În fapt, a fost încheiat Contractul de furnizare servicii nr. 7019758766/06.08.2014, între reclamanta R S.A. , în calitate de furnizor şi pârâta I.G., în calitate de beneficiar, având drept obiect furnizarea de servicii. În baza acestor relaţii contractuale, reclamanta în executarea obligaţiilor sale a emis o serie de facturi fiscale.

Deşi reclamanta şi-a respectat obligaţiile menţionate în Contract, pârâta nu a executat obligaţia de plată a respectivelor facturi, dând naştere unui prejudiciu în patrimoniul creditoarei, aceasta solicitând repararea acestuia prin obligarea debitoarei la plata penalităţilor convenţionale de întârziere.

În cazul în care o parte a unui contract nu îşi îndeplineşte obligaţiile ce izvorăsc din acesta, atunci cealaltă parte are dreptul să recupereze prejudiciul cauzat de neexecutarea culpabilă a contractului.

Instanţa mai constată că prezenta cerere este formulată pe calea procedurii speciale cu privire la cererile de valoare redusă  şi reţine că în conformitate cu art. 1026 C.p.c. prezentul titlu se aplică atunci când valoarea cererii, fără a se lua în considerare dobânzile, cheltuielile de judecată şi alte venituri accesorii, nu depăşeşte suma de 10.000 lei la data sesizării instanţei.

Din analiza textului legal menţionat, rezultă stabilirea domeniului de aplicare pentru procedura cu privire la cererile de valoare redusă, legiuitorul prevăzând, pe lângă condiţiile generale pentru exercitarea oricărei acţiuni în justiţie, îndeplinirea cumulativă a unor cerinţe speciale. Astfel, este necesar ca acţiunea promovată să fie evaluabilă în bani şi, în principiu, să aibă ca obiect o sumă de bani, iar suma pe care reclamantul o solicită pe calea acestei acţiuni speciale, să nu depăşească, fără a se lua în considerare dobânzile, cheltuielile de judecată şi alte venituri accesorii, suma de 10.000 lei.

Instanţa reţine că cererea astfel cum a fost formulată îndeplineşte condiţiile de a fi soluţionată în baza procedurii simplificate privind cererile de valoare redusă.

După cum a menţionat chiar şi reclamanta, între aceasta şi debitoare s-au desfăşurat relaţii contractuale de tipul prestări servicii către aceasta din urmă, relaţii evidenţiate din facturile fiscale depuse la dosarul cauzei şi Contractul de furnizare servicii nr. 7019758766/06.08.2014.

Dacă în materie de răspundere civilă delictuală reclamanta trebuie să demonstreze  caracterul ilicit al faptei, prejudiciul, vinovăţia şi legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul suferit, în materie de răspundere contractuală reclamanta nu este ţinut să probeze decât un aspect şi anume : existenţa unei obligaţii derivând dintr-un contract.

Atunci când reclamanta demonstrează existenţa relaţiei contractuale dintre el şi debitor şi demonstrează că prin intermediul contractului pârâtul s-a obligat la o anumită conduită, atunci fapta ilicită a neexecutării respectivei obligaţii şi vinovăţia pârâtului se prezumă până la dovada contrară.

În concret, în cazul obligaţiilor băneşti reclamanta este ţinut doar să demonstreze existenţa obligaţiei în sarcina pârâtului de a plăti respectiva suma de bani şi că această obligaţie este scadentă, nefiind afectată de modalităţi, pentru ca acesta să poată pretindă prin intermediul unei acţiuni în justiţie executarea în natură a obligaţiei pârâtului de a plăti suma de bani.

De asemenea, pentru a obţine dezdăunări cu titlu de daune moratorii, reclamanta trebuie să facă dovada unui prejudiciu suferit în urma neexecutării obligaţiei din partea pârâtului.

În cazul obligaţiilor băneşti (prin care pârâta s-a obligat ca în schimbul unei contraprestaţii din partea reclamantei să plătească acestuia o sumă de bani, în lipsa unei evaluări anticipate convenţionale din partea părţilor a întinderii prejudiciului sub forma clauzei penale) reclamantei nu mai e ţinut să dovedească prejudiciul suferit, această componentă a răspunderii civile contractuale fiind prezumată.

Astfel, analizând condiţiile răspunderii civile contractuale, instanţa constată că între cele două părţi implicate a fost încheiat un contract, pârâta şi-a asumat în virtutea executării contractului o obligaţie constând în plata unei sume de bani drept echivalent pentru obligaţia executată de către creditor, obligaţie pe care nu a executat-o la termen.

În concluzie, având în vedere aceste considerente şi în raport cu art. 1026 C.proc.civ., instanţa va admite în parte cererea şi va obliga pârâta să plătească reclamantei suma de 2.035,93 lei reprezentând contravaloare servicii prestate şi neachitate, conform facturilor fiscale : 34608376/19.08.2014, 37972563/18.09.2014, 41316734/20.10.2014, 44666317/18.11.2014, 48007004/18.12.2014, 11171322/19.01.2015, 20660355/06.04.2015 şi 37833848/11.09.2015.

În ce priveşte penalităţile de întârziere, instanţa reţine în primul rând că, în cererea formulată, reclamanta a pretins şi calculat penalităţi în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, conform contractelor încheiate între părţi, până la data achitării integrale a debitului principal (art. 3.6 din Condiţiile generale de la contractul  nr. 7019758766/06.08.2014).

Potrivit art. 1 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, se interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive  în contractele încheiate cu consumatorii. Potrivit art. 4 alin. 1, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. De asemenea, potrivit alin. 2 al art. 4, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate. De asemenea, punctul 1, lit. i) din anexa legii, indică, cu titlu de exemplu, ca fiind o clauză abuzivă, obligarea consumatorului la plata unor sume disproporţionat de mari în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant, ipoteză pe care instanţa o apreciază îndeplinită în cauză.

În cauză, după cum s-a arătat, au fost stipulate penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere, echivalând cu o penalitate cumulată de 73 % pe an – o cotă disproporţionat de mare faţă de dobânzile practicate pe piaţa bancară, clauză care contravine dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, astfel cum a fost modificată .

Astfel, se observă că penalitatea impusă se află într-o disproporţie vădită şi cu orice prejudiciu ce ar putea fi în mod rezonabil presupus, incluzând tarifele plătite creditoarei din prezenta cauză pentru recuperarea creanţei.

Această disproporţie creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe şi în detrimentul consumatorului.

Având în vedere că legea a fost adoptată pentru a transpune în dreptul intern Directiva Comunităţii Europene nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, iar România şi-a asumat obligaţia transpunerii şi aplicării efective, în raporturile interindividuale, a legislaţiei comunitare, numai o interpretare care să asigure eficacitatea reală a prohibiţiei stipulării unor clauze abuzive în contractele încheiate între comercianţi şi consumatori poate asigura atingerea scopului urmărit de legiuitor, aceea de a descuraja stipularea unor clauze dezavantajoase pentru consumatori, în cuprinsul unor condiţii generale impuse acestora.

În acest sens, Curtea Europeană de Justiţie a decis că protecţia recunoscută consumatorilor prin Directiva nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii presupune ca instanţa naţională să poată verifica din oficiu dacă o clauză a contractului dedus judecăţii are caracter abuziv.

Curtea a statuat că „În ce priveşte problema dacă o instanţă învestită cu un litigiu decurgând dintr-un contract încheiat între un comerciant şi un consumator poate verifica din oficiu în ce măsură clauzele cuprinse în acest contract au caracter abuziv, trebuie constatat că sistemul de protecţie introdus prin directivă porneşte de la premisa potrivit căreia consumatorul se află, din punctul de vedere al echilibrului contractual şi al forţei de a negocia, într-o poziţie dezavantajoasă faţă de comerciant şi deţine un nivel mai scăzut de cunoştinţe faţă de acesta, ceea ce duce la acceptarea unor clauze prestabilite de comerciant, fără posibilitatea de a influenţa conţinutul acestora.

Scopul art. 6 din Directivă, potrivit căruia statele membre vor prevedea că clauzele abuzive nu produc efecte faţă de consumatori, nu ar putea fi atins, dacă consumatorii ar trebui să invoce ei înşişi caracterul abuziv al unor asemenea clauze. În litigiile al căror obiect are o valoare redusă, onorariile avocaţiale ar putea fi mai mari decât suma litigioasă, ceea ce ar putea determina consumatorii să se abţină de la formularea unor apărări împotriva aplicării unor asemenea clauze abuzive. Este adevărat că procedurile mai multor state membre permit indivizilor să se apere ei înşişi în astfel de litigii, însă există pericolul deloc neglijabil ca, din neştiinţă, consumatorul să nu invoce caracterul abuziv al clauzei. Prin urmare, o protecţie eficientă a consumatorului poate fi atinsă numai dacă se recunoaşte posibilitatea instanţei naţionale de a verifica din oficiu o asemenea clauză” (cauza Murciano Quintero, C – 240/98, considerentele 25 şi 26).

În cauză, opţiunea consumatorului de a încheia sau nu contractul cu operatorul de servicii de telefonie şi Internet nu înlătură în nici un fel realitatea că, în măsura în care doreşte să beneficieze de servicii de telefonie şi Internet pe o piaţă dominată de câţiva operatori ce practică în esenţă condiţii generale similare, trebuie să accepte în bloc condiţiile prestabilite de acesta, încheind astfel un contract eminamente de adeziune, fără posibilitatea reală de a negocia vreo clauză.

De aceea, semnarea contractului de către debitor nu înlătură nici aplicabilitatea art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi nici caracterul abuziv al clauzei, motivat în considerentele anterioare.

Pentru toate aceste motive, instanţa consideră nejustificate pretenţiile creditoarei de obligare a pârâtului la plata penalităţilor de întârziere în valoare de 0,2 % pe fiecare zi de întârziere, astfel că urmează să respingă acest capăt de cerere ca neîntemeiat.

În ce priveşte capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 300 lei reprezentând justă despăgubire, acesta este neîntemeiat, urmând a fi respins în consecinţă.

Potrivit art. 5 din contractul încheiat între părţi, în cazul încetării (reziliere, denunţare unilaterală, anulare, inclusiv pentru neplata la termen a contravalorii oricărui serviciu contractat) sau suspendării furnizarii oricărui serviciu în virtutea căreia abonatul  a beneficiat de un pachet D înainte de expirarea duratei iniţiale sau extinse, beneficiarul se obligă să achite R S.A. potrivit dispoziţiilor legale aplicabile, cu titlu de justă despăgubire, fie o sumă reprezentată de contravaloarea abonamentelor rămasă până la finalul duratei iniţiale, fie o sumă care include contravaloarea serviciilor de instalare, de activare şi diferenţa de tarife.

Prin urmare, justa despăgubire în cuantum de 300 lei reprezintă o sumă de bani pe care consumatorul trebuie să o achite ca urmare a neexecutării, fără a fi prevăzută, însă, în contract, existenţa compensaţiilor în sumă echivalentă şi pentru consumator, în cazul neexecutării contractului de către profesionist. Or, o astfel de clauză este considerată abuzivă, conform alin 1 lit r din Anexa Legii nr.193/2000, în condiţiile în care instanţa a arătat deja în paragrafele anterioare de ce contractul încheiat între părţi este unul de adeziune.

Pentru toate aceste considerente, instanţa va admite în parte cererea formulată de reclamanta R S.A.  în contradictoriu cu pârâta I.G., şi, în consecinţă, va obliga pârâta să plătească reclamantei suma de 2.035,93 lei reprezentând contravaloare facturi neachitate, urmând a respinge în rest cererea, ca neîntemeiată.

În ceea ce priveşte obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere modul de soluţionare al cererii de chemare în judecată în sensul admiterii acesteia şi dispoziţiile art. 453  alin.1 C.p.c., conform cărora partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, instanţa va admite cererea reclamantului cu privire la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 200 lei, reprezentând taxa judiciară de timbru, ce urmează a fi suportate de către pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE

Admite în parte cererea formulată de reclamanta RCS & RDS SA în contradictoriu cu pârâta I.G.

Obligă pârâta să plătească reclamantei suma de 2.035,93 lei reprezentând contravaloare facturi neachitate.

Respinge în rest cererea, ca neîntemeiată.

Obligă pârâta la plata către reclamantă a sumei de 200 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Executorie de drept.

Cu drept de apel în 30 de zile de la comunicare. Cererea de apel se depune la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin grefă, azi, 07.03.2018.

Domenii speta

Spete similare