Bănci

Cod ECLI X

DOSAR NR.X

R O M Â N I A

TRIBUNALUL X SECŢIA X

DECIZIA CIVILĂ NR. X

Şedinţa publică de la: X

Tribunalul compus din:

PREŞEDINTE  X

JUDECĂTOR X

GREFIER X

Pe rol soluţionarea cererii de apel formulată de apelantul-reclamant X împotriva sentinţei civile nr. X pronunţată de Judecătoria X în dosarul nr. X, în contradictoriu cu intimata-pârâtă X, având ca obiect nulitate act juridic.

La apelul nominal făcut în şedinţă publică a răspuns intimata-parata prin avocat X, cu delegație la dosar, lipsind apelantul-reclamant.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă care învederează instanţei obiectul cauzei, stadiul judecăţii şi modalitatea de îndeplinire a procedurii de citare.

 Nemaifiind cereri de soluţionat sau probe de administrat, Tribunalul constată cauza în stare de judecată şi acordă parţilor cuvântul în calea de atac promovată.

 Intimata-parata, prin apărător, solicita respingerea apelului ca nefondat, mentinerea sentintei civile atacata ca fiind legala si temeinica, a se avea in vedere faptul ca se contesta un comision de administrare acordat in baza unui contract încheiat in cadrul programului Prima Casa. A se avea in vedere faptul ca clauza este reglementată prin anexa la HG nr 77/2009  care prevede faptul ca în cadrul acestui program banca poate percepe dobanda si comisioane. Comisionul nu este abuziv, clauzele au fost negociate, nu creează dezechilibru semnificativ intre drepturile şi obligațiile părților întrucât banca prestează servicii astfel cum au fost detaliate in întâmpinare. Mai mult, solicita a se observa faptul ca se contesta suma perceputa si nicidecum împrejurarea ca o astfel de clauza ar fi abuziva. Arată că înțelege să își rezerve dreptul de a solicita plata cheltuielilor de judecata pe cale separata.

Tribunalul constată dezbaterile încheiate şi reţine apelul spre soluţionare.

T R I B U N A L U L

Deliberând constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. X, pronunţată de Judecătoria X în dosarul nr. X, a fost respinsă cererea formulată de reclamantul X în contradictoriu cu pârâta X, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că între părţi s-a încheiat contractul de credit nr. X (filele 7-17), banca acordând reclamantului suma de 38000 euro pentru achiziţionarea unui imobil prin programul Prima Casă.

Conform art. 8 din condiţiile particulare este prevăzută perceperea unui comision lunar de gestionare a creditului în cuantum de 0,1% din soldul creditului.

Conform art. 4.1 din condiţiile generale ale contractului se prevedea că împrumutatul va plăti băncii un comision de gestionare/administrare a creditului, calculat ca procent din soldul creditului, plătibil în frecvenţa prevăzută în condiţiile particulare.

În raport de data încheierii contractului, respectiv X, conform art. 102 din Legea 71/2011 efectele contractului sunt supuse Codului civil din 1864 iar în raport de art. 26 alin.1 din Codul de procedură civilă puterea doveditoare a probelor este subordonată Codului civil din 1864 şi celor ale Codului comercial, precum şi conform dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori.

Potrivit principiului tempus regit actum ce reprezintă o aplicare în materie civilă a principiului constituţional al neretroactivităţii legii instanţa va analiza contractul de credit în raport de actele normative în vigoare la data încheierii contractului.

Conform art. 4 alin.6 din Legea 193/2000 Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

În hotărârea pronunţată la data de 30.04.2014 în cauza C – 26/13, Kásler şi Káslerné Rábai, pct. 49 şi 50, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că se circumscriu noţiunii „obiectul principal al contractului”, clauzele care stabilesc prestaţiile esenţiale ale contractului şi care, ca atare, îl caracterizează, în timp ce clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esenţa însăşi a raportului contractual nu pot fi circumscrise noţiunii „obiectul principal al contractului”, în sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13.

Astfel instanţa a apreciat clauza privitoare la comisionul de gestionare ca având un caracter accesoriu, şi nu este de esenţa contractului care presupune împrumutarea unei sume de bani cu o dobândă ce exprimă profitul băncii. Dacă dobânda reprezintă o expresie a preţului şi a obiectului principal al contractului, consumatorul consimţind la un anumit procent cu titlu de dobândă, costurile administrative cum ar fi comisionul de gestionare, invocate de profesionişti cu titlu de preţ ar pune în imposibilitate instanţa de a cerceta impunerea unor clauze ce pot masca o dobândă deghizată impusă consumatorului, ori o asemenea interpretare ar fi de natură a înfrânge însuşi scopul şi destinaţia legii.

Pe de altă parte instanţa a constatat că nu poate analiza caracterul abuziv al clauzelor menţionate de reclamant pentru alte considerente, astfel, potrivit dispoziţiilor art. 3 alin.2 din Legea 193/2000 Clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi.

Instanţa a constatat că în cauză, contractul de credit nu este un act juridic civil comun supus în întregime principiului libertăţii de voinţă al părţilor la determinarea întinderii şi conţinutului obligaţiilor ci aceste are un conţinut, în parte, subordonat unor dispoziţii legale edictate, în favoarea consumatorilor, prin programul Prima Casă.

Programul Prima Casă a impus băncilor ca, în schimbul garantării de către stat a rambursării parţiale a creditelor acordate consumatorilor în cadrul programului, costurile creditelor să fie plafonate la nivelul determinat de către stat.

În raport de cele arătate în precedent, instanţa a reţinut că analiza dispoziţiilor Legii 193/2000 este subordonată verificării conformităţii clauzelor contractuale cu prevederile actelor normative adoptate în vederea derulării programului Prima Casă şi doar în măsura în care instanţa constată o încălcare a acestor dispoziţii va proceda la o analiză subsidiară a dispoziţiilor Legii 193/2000.

Astfel cum rezultă din articolul 2 al contractului X (fila 7) creditul a fost acordat în cadrul programului Prima Casă, în baza OUG 60/2009 şi HG 717/2009 modificată prin HG 840/2009.

Conform articolului 2 lit.b din Anexa 2 la HG 717/2009, la data de X costul total al finanţărilor acordate în cadrul programului se compune din rata dobânzii EURIBOR la 3 luni plus o marjă de maximum 4,00% pe an pentru creditele în euro şi ROBOR la 3 luni plus o marjă de maximum 2,50% pe an pentru creditele în lei; marja include şi nivelul total al comisioanelor percepute de către finanţator; 

- comisionul de gestiune datorat FNGCIMM de 0,37% pe an, calculat la soldul finanţării; nivelul comisionului de gestiune datorat FNGCIMM se negociază semestrial între Ministerul Finanţelor Publice şi FNGCIMM şi se stabileşte prin ordin al ministrului finanţelor publice; 

În raport de dispoziţiile precitate, instanţa va verifica dacă costul total al finanţării acordate de către pârâtă, incluzând comisionul contestat de reclamant se încadrează în plafonul stabilit de lege.

Analizând prevederile contractuale instanţa a reţinut că, dobânda convenită de părţi, a fost stabilită, conform art.7 din condiţiile particulare ale contractului ca fiind constituită din indicele EURIBOR la 3 luni + 2,75 puncte procentuale în consecinţă banca poate percepe alte comisioane (costul total al finanţării) doar în limita celor 1,25 puncte procentuale ce ajung la plafonul de 4% pe an.

Un comision lunar de 0,1% din creditul de rambursat constituie un procent de (0,1 * 12 luni) de 1,2% pe an, astfel că EURIBOR + 2,75 + 1,2 este egal cu EURIBOR + 3,95 % pe an.

Constatând conformitatea costurilor finanţării cu prevederile legale, instanţa a reţinut că în cauză sunt pe deplin aplicabile prevederile art. 3 alin.2 din Legea 193/2000 care exceptează de la aplicare dispoziţiile acestei legi.

Ca o motivare subsidiară, în măsura în care s-ar invoca în calea de atac ignorarea dispoziţiilor art.3 alin.2 din Legea 193/2000 şi aplicarea selectivă şi discreţionară a dispoziţiilor normative ce convin mai mult părţilor, instanţa a analizat şi caracterul abuziv al clauzei contestate:

În ceea ce priveşte caracterul abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art.8 din condiţiile particulare şi 4 din condiţiile generale, având în vedere situaţia de fapt menţionată anterior, instanţa a reţinut că Legea nr. 193/2000, în forma în vigoare la data încheierii contractului de credit, prevedea la art. 4 că o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Mai mult, alineatele 2 şi 3 ale aceluiaşi articol prevăd că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

În acest sens, condiția prevăzută de art. 4 al. 2 privind lipsa unei negocieri directe este îndeplinită întrucât contractul încheiat este unul de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea cocontractantului de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze (orice probă contrară revenind intimatei, potrivit art. 4 al. 3). În sensul menţionat instanţa a reţinut că pârâta nu făcut dovada negocierii prin înscrisurile administrate, o asemenea probă utilă ar fi constat în demonstrarea modificării unei oferte făcute unor altor consumatori.

Mai mult, potrivit unei jurisprudenţe constante a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, sistemul de protecţie pus în aplicare prin directiva menţionată se bazează pe ideea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de vânzător sau de furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi de nivelul de informare, situaţie care îl conduce la adeziunea la condiţiile redactate în prealabil, fară a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora (Hot. din 27 iunie 2000, Oceano Editorial şi Solvat Editores şi Hot. din 26 octombrie 2006, Mostaza Claro) drept pentru care, pentru a asigura protecţia urmărită de Directiva 93/13, Curtea a subliniat, în mai multe ocazii, că situaţia de inegalitate care există între consumator şi vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr-o intervenţie pozitivă, exterioară părţilor din contract (Hot. Oceano Editorial).

Instanța a mai avut în vedere faptul că art. 4 al. 1 din Legea nr. 193/2000 impune și o altă condiție pentru existența unei clauze abuzive – clauza trebuie să creeze, contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului. Buna-credință presupune, din această perspectivă, faptul că niciuna dintre părți nu urmărește să obțină, ca urmare a încheierii contractului, mai mult decât valoarea contraprestației la care s-a obligat cealaltă parte, respectând astfel un echilibru al prestațiilor reciproce. Per a contrario, reaua-credință intervine ori de câte ori un comerciant, profitând de absența unei negocieri directe a unei clauze, rupe, în mod voit, acest echilibru, urmărind protejarea propriilor interese, simultan cu dezinteresul față de drepturile consumatorului.

În ceea ce priveşte comisionul de gestionare/administrare, perceput instanţa a constatat că acesta are o raţiune obiectivă decurge din derularea contractului pe perioade mari de timp ce presupun costuri reale ce pot consta în plata de salarii, amortizări cu mijloacele fixe, etc.

Instanţa a constatat că legiuitorul prin adoptarea OUG 50/2010, care nu se aplică cauzei la data încheierii contractului de credit, nu a reţinut necesitatea de a exclude acest comision, aspect ce poate orienta instanţa în analiza clauzei prin aplicarea prevederilor Legii 193/2000.

Astfel, cuantumul comisionului este prevăzut în mod clar şi inteligibil şi se calculează procentual, în fiecare lună din suma rămasă de rambursat şi nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligațiile parților, acesta fiind expres permis de dispoziţiile art.36 din OUG 50/2010 conform cărora Pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensaţie în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor, după caz, penalităţi, precum şi un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor.

Doar în situaţia în care ar fi fost calculat şi perceput la valoarea inițiala a creditului, şi nu la soldul acestuia, s-ar fi putut considera că disimulează un procent consistent de dobândă, mărind artificial costul efectiv al creditului şi, în plus, creând băncii un avantaj concurențial contrar uzanțelor corecte faţa de celelalte bănci.

Instanţa a mai constatat greu de înţeles motivarea unui consumator de a pretinde caracterul abuziv al unor clauze cuprinse într-un contract având o componentă reglementată de lege şi dispoziţii în favoarea consumatorilor ce nu existau pe piaţa liberă a creditelor.

Pentru aceste considerente instanţa a respins cererea reclamantului de a constata caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 8 şi 4 din condiţiile particulare şi generale ale contractului de credit nr. X.

Împotriva sentinței pronunțata de Judecătoria X a declarat apel reclamantul X, acesta criticând soluția instanței de fond sub următoarele aspecte:

În esență instanța a reținut ca nu poate aprecia ca fiind abuziva clauza prevăzută în contractul de credit încheiat de părți, întrucât Legea 193/2000 instituie o excepție prin care clauzele contractuale prevăzute in contract in temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse acestei legi. S-a reținut că analiza dispozițiilor Legii 193/2000 este subordonata verificării conformității clauzelor cu prevederile incluse in programul Prima Casa si doar daca se va constata o neconformitate cu dispozițiile cuprinse in program se poate trece la analizarea dispozițiilor legii 193/2000.

Aceasta teza este greșită întrucât art. 3 alin. 2 din Legea 193/2000 nu înlătura de sub incidenta sa contractele de credit încheiate in baza programului Prima Casa. Ceea ce instanța de fond nu are in vedere este faptul ca independent de dispozițiile art. 2 lit. b din Anexa nr. 2 la HG 717/2009 acest cost total al finanțărilor acordate de către banca trebuie sa respecte principiul proporționalității prestațiilor.

Faptul că un program guvernamental permite un cost total al unui credit acordat prin Prima Casa compus din rata dobânzii Euribor la 3 luni si o marja de maximum 4% nu presupune de plano faptul că în orice situație în care acest cost se reflecta intr-un contract, nu exista vicii de legalitate a clauzei reglementatoare. O astfel de ipoteza nu poate fi acceptata, nefiind aceasta intenția legiuitorului la momentul adoptării programului Prima Casa.

Ulterior verificării îndeplinirii condițiilor prevăzute de HG 717/2009 instanța are atributul de a verifica din perspectiva Legii nr. 193/2000 daca acele clauze sunt sau nu abuzive.  Instanța a continuat acest raționament si a aplicat dispozițiile Legii 193/2000 la clauza pretins abuziva de către apelant. Instanța a reținut ca din perspectiva art. 4 alin. 1 din Legea 193/2000 nu se poate constata ca acea clauza creează un dezechilibru semnificativ intre drepturile şi obligațiile partilor in detrimentul consumatorului, întrucât acel comision are o rațiune obiectiva ce decurge din derularea contractului pe perioade mai mari de timp, ce presupun costuri reale ce pot consta in plata de salarii, amortizări cu mijloace fixe etc.

Pentru a justifica lipsa unui dezechilibru intre prestații nu se poate argumenta in sensul precizat de către instanța de fond. Faptul ca banca are cheltuieli salariale sau costuri cu amortizarea nu este un aspect ce îl privește pe beneficiarul contractului de credit, banca având obligația de a acoperi prin mecanisme proprii si nu prin împovărarea împrumutaților. Este greu de explicat cum obiectul unui credit bancar poate fi legat de o cheltuiala administrativa sau de personal al instituției bancare.

Punerea la dispoziție a creditului reprezintă obligația esențială asumata de banca fata de reclamant, iar banca, dincolo de prestația ce reprezintă obligația împrumutaților, respectiv rambursarea creditului şi a dobânzii impune împrumutaților sa efectueze o plata nedatorata pentru simplul fapt ca aceasta si-a asumat o obligație pe care a si executat-o prin punerea la dispoziție a creditului.

Un pretins serviciu prestat de personalul bancii in favoarea apelantului nu poate fi retinut, intrucat odata ce suma ce face obiectul contractului a fost acordata nu mai exista utilitate in prestarea vreunui serviciu cu privire la acest credit. Invocarea unor pretinse servicii lunare nu poate fi retinuta intrucat acestea sunt invocate doar cu scopul de a justifica pretinderea acestor sume, cand in realitate nu exista niciun fel de serviciu prestat de parata in favoarea reclamantului.

Perceperea acestui comision nu are un temei legal, fiind perceput de către pârâtă fără justificare, contrar principiilor bunei-credințe ce guvernează raporturile contractuale dintre profesioniști si consumatori. Convențiile de credit nu definesc comisionul de gestiune, nefiind indicat ce serviciu sau ce risc contractual acopera, cu atat mai mult cu cat serviciile băncii si riscurile contractuale sunt deja suportate de catre consumator prin instituirea unor garanții, conform art. 10 din Condițiile particulare  si art. 9 din Condițiile generale ale contractului de credit.

Prin inserarea acestui comision parata a urmărit sa obţină un beneficiu, fără să existe o contraprestație din partea acesteia, de natura sa creeze un dezechilibru contractual major. Comisionul de gestionare a creditului este lipsit de cauza juridica, neexistând nicio prestație a societății parate care sa justifice perceperea acestui comision.

Prin întâmpinarea formulată intimata a solicitat respingerea apelului ca nefondat. Contractul de credit care face obiectul analizei instanței este supus unui regim juridic specific. Norma generala de protecție a consumatorilor din contractele de credit este reprezentata de OUG 50/2010, însă creditele acordate in cadrul programului Prima Casa fac parte din excepțiile prevăzute de art. 2 alin. 2 lit. l) din actul normativ menționat. Astfel cum prevede OUG 60/2009 programul Prima Casa este un program guvernamental care are ca obiectiv facilitarea accesului persoanelor fizice la achiziția unei locuințe prin contractarea de credite.

In vederea asigurării acestui scop legiuitorul a impus plafoane maxime privind costul total al finanțării, impunând costuri de finanțare mai mici fata de pretul pietei si norme BNR.

Conform acestor dispozitii costul total al finanțării nu poate depasi rata dobanzii Euribor la 3 luni plus o marja de maximum 4% pe an pentru creditele in euro. Marja fixa maximala stabilita de catre legiuitor trebuia sa includa si nivelul total al comisioanelor percepute de catre finantator. Faciltatea de credit incheiata cu reclamantul respecta dispozitiile mentionate. Conform art. 2 lit. c din Anexa 2 la HG 717/2009 este permisa perceperea de comisioane, iar acestea trebuie sa fie prevazute si determinate in mod distinct fata de dobanda contractuala.

Pe calea actiunii in constatarea clauzelor abuzive nu se pot critica clauzele privind comisionale, intrucat reprezinta prestatii esentiale, clare si lipsite de echivoc, ce nu pot fi criticate din perspectiva caracterului adecvat al cuantumului platit de catre reclamant in temeiullor fata de contraprestația băncii realizata in contul lor.

Comisionul nu produce un dezechilibru semnificativ si este justificata de prestarea de către banca a unui ansamblu de servicii, nu are caracter abuziv si nu contravine principiului general al bunei-credințe, câtă vreme plata unor servicii prestate de către banca in legătura cu derularea contractului de credit nu a fost oprita prin legislație.

Analizând apelul cu care a fost investit Tribunalul reţine că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

Instanța de fond a reținut in mod corect ca dispozițiile contractului supus atenției se afla sub incidenta unor norme legale speciale, respectiv OUG 60/2009 si HG 717/2009. Astfel cum corect arata intimata contractul analizat face parte din programul Prima Casa, iar creditele acordate in baza acestui program sunt exceptate de la aplicarea UOG 50/2010, care reprezintă norma generala de protecție a consumatorilor din contractele de credit.

Astfel, conform art. 2 alin. 2 din OUG 50/2010 aceasta ordonanța nu se aplica acelor contracte de credit referitoare la creditele acordate unui public restrâns pe baza unei dispoziții legale de interes general, la rate ale dobânzii mai mici decât cele practicate in mod obișnuit pe piata sau fara dobanda, ori in conditii care sunt mai avantajoase pentru consumator decât cele obișnuite de pe piata sau cu dobanzi mai mici decât cele practicate in mod normal pe piața. OUG 60/2009 a impus plafoane maxime cu privire la costul total al finanțărilor acordate in cadrul programului, impunând costuri de finanțare mai mici  fata de prețul pieței. Contractul se încadrează în dispozițiile legale menționate, dobânda fiind prevăzută la nivel Euribor la 6 luni plus 2,75 marja fixa, iar comisionul lunar de gestionare este de 0,1% din soldul creditului.

Tribunalul constată şi că în conformitate cu art. 2 lit. c din Anexa nr. 2 la HG 717/2009 este permisa perceperea de comisioane, care trebuie prevăzute şi determinate distinct fata de dobânda. Așadar, în raport cu cele expuse anterior, instanța de fond a reținut în mod corect că în cauză sunt incidente prevederile art. 3 alin. 2 din Legea 193/2000.

Chiar şi în ipoteza în care s-ar aprecia că dispozițiile legale menționate nu sunt incidente in cauza, Tribunalul constata ca nu se poate retine caracterul abuziv al clauzei incriminate. Dispozițiile cumulative prevăzute de art. 4 din Legea 193/2000 nu sunt întrunite, având în vedere ca nu s-a demonstrat ca banca a fost de rea-credință prin perceperea acestui comision si ca se constata un dezechilibru semnificativ intre drepturile şi obligațiile părților. Clauza este exprimata în termeni clari şi inteligibili, modul de calcul este clar indicat si nu lasă loc la interpretări, consumatorul cunoscând încă de la momentul încheierii contractului întinderea obligațiilor sale. Acesta nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligațiile părților, din moment ce consumatorul își poate evalua la momentul încheierii contractului obligațiile pe care le are. Nu se poate reţine că acest comision disimulează o dobânda mascată, având în vedere modul sau de calcul şi faptul ca este permis în mod expres de dispozițiile legale aplicabile în cauză.

În concluzie, având în vedere cele reținute, precum şi dispoziţiile art. 480 Cod procedură civilă tribunalul va respinge ca nefondat apelul cu care a fost investit.

PENTRU  ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE  LEGII

D  E  C  I  D  E:

Respinge apelul formulat de apelantul-reclamant X, CNP X, cu domiciliul ales la Cabinet X din X, Str. X nr. X, X, et. X, ap. X, sector X, împotriva sentinţei civile nr. X, pronunţate de Judecătoria X în dosarul nr. X, în contradictoriu cu intimata-pârâtă X (J40/X/X, CUI X), cu sediul în X, B-dul X nr. X, sector X, ca nefondat.

Cu drept de recurs conform Decizie CCR nr 369/2017.

Pronunțată în ședință publică azi,X.

PREŞEDINTE, JUDECĂTOR,  GREFIER, 

Red.jud. X./tehno.red. X. /X

4 ex./X

Judecătoria X - dosar nr. X

Judecător fond – X

Comunicat ………………….

Ex. ………………….

Domenii speta

Spete similare