Asistenți sociali din unităţi de asistenţă socială. Spor pentru stres şi muncă în condiţii deosebite solicitat în baza art. 15 alin.1 lit.a din Capitolul ii, Anexa iii la Legea 284/2010

Personalul din centrele de recuperare şi reabilitare persoane cu handicap neuropsihic beneficiază de un spor de 50%, în schimb, personalul din alte unităţi de asistenţă socială beneficiază de un spor de 15%.

Temei de drept: Legea 284/2010,Regulamentul privind acordarea sporurilor la salariile de baza aprobat prin Ordinul MS 547/2010)

În ceea ce priveşte primul capăt de cerere, se reţine că prin acţiunea formulata reclamanţii, prin sindicat au solicitat obligarea pârâtei DGASPC Brăila la plata sporului de 100% din salariul de bază pentru munca prestată în zilele de sărbătoare legală în perioada 14.12.2012 – 14.12.2015, actualizat cu indicele de inflaţie şi dobânda legală la data plăţii efective, invocând prevederile art. 142 alin. 2 Codul muncii şi ale art. 2 alin. 1, anexa 3, din Legea nr. 284/2010 .

Raportat la aceasta pretenţie, hotărârea fondului este amplu şi temeinic motivată răspunzând tuturor argumentelor expuse de reclamanți, prin cererea dedusă judecății. Apelanții, prin reprezentant, prin calea de atac exercitată, reiau argumente expuse și în fața primei instanțe, invocând faptul că angajatorul nu a făcut dovada compensării muncii prestate în zile de sărbători legale cu timp liber corespunzător, făcând totodată trimitere la legislaţia Uniunii Europene.

Or, se reţine că potrivit art.397 alin.1 C.pr.civ instanţa se pronunţă doar în limitele învestirii sale, fără a putea acorda mai mult sau altceva decât s-a solicitat.

Pretenţia fiind întemeiată pe instituţia muncii suplimentare, în speţă art.137 şi 142 C.Muncii, aceasta a fost soluţionată în raport de cauza sa juridică prin raportare la legislaţia specială incidentă. În acest sens, interdicțiile legale imperative referitoare la plata muncii suplimentare în cadrul instituțiilor bugetare în anii 2012-2015, au fost expres enumerate de prima instanța și nu se mai impun a fi reluate.

Din această perspectivă, tezele defensive din apel referitoare la neacordarea de către angajator a timpului liber corespunzător sunt nepertinente, în condiţiile în care instanţa nu a fost învestită cu o pretenţie privitoare la îndeplinirea în natură a acestei obligaţii şi nici cu o acţiune în răspundere civilă, întemeiată pe un fapt ilicit contractual pentru a verifica angajarea răspunderii în temeiul art.253 C.muncii. Acţiunea a vizat exclusiv aşa cum s-a precizat anterior „plata sporului de 100%”, spor însă prohibit legal de art. 7 alin. 1 din Legea nr. 283/2011, art. 2 din O.U.G. nr. 84/2012, disp. art. 9 alin. 1 din O.U.G. nr. 103/2013, art. 8 alin. 1 din O.U.G. nr. 83/2014.

În ceea ce priveşte reglementările Uniunii Europene, invocate de către apelanţi se reţine că prin dispoziţiile art.31 alin.2 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (2012/C 326/02) s-a consacrat, cu titlu de drept fundamental, „ Orice lucrător are dreptul la o limitare a duratei maxime de muncă și la perioade de odihnă zilnică și săptămânală, precum și la o perioadă anuală de concediu plătit.”

Potrivit explicațiilor referitoare la articolul 31 din cartă, care, în conformitate cu articolul 6 alineatul (1) al treilea paragraf TUE și cu articolul 52 alineatul (7) din cartă, trebuie luate în considerare în vederea interpretării acesteia, articolul 31 alineatul (2) din cartă se întemeiază pe Directiva 93/104, precum și pe articolul 2 din Carta socială europeană, semnată la Torino la 18 octombrie 1961 și revizuită la Strasbourg la 3 mai 1996, și pe punctul 8 din Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor, adoptată la reuniunea Consiliului European care a avut loc la Strasbourg la 9 decembrie 1989.

Or, în sensul Directivei 2003/88/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru, care a codificat vechea directiva 93/104 modificată prin Directiva 2000/34/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 iunie 2000, de esenţa dreptului lucrătorului în ceea ce priveşte organizarea timpului de lucru este dreptul la repaus zilnic şi săptămânal şi nu dreptul la plata unor sporuri băneşti. În acest sens, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că Directiva, vizând” armonizare la nivelul Uniunii Europene în materie de organizare a timpului de lucru, urmărește garantarea unei mai bune protecții a securității și a sănătății lucrătorilor, acordându le dreptul de a beneficia de perioade minime de repaus – în special zilnic și săptămânal –, precum și de pauze adecvate și prevăzând un plafon de 48 de ore pentru durata medie a săptămânii de lucru, limită maximă în privința căreia se precizează expres că include orele suplimentare (a se vedea Hotărârea din 3 octombrie 2000, Simap, C 303/98, Rec., p. I 7963, punctul 49, Hotărârea din 26 iunie 2001, BECTU, C 173/99, Rec., p. I 4881, punctele 37 și 38, precum și Hotărârea din 9 septembrie 2003, Jaeger, C 151/02, Rec., p. I 8389, punctul 46). Diferitele prevederi cuprinse în directiva menționată în materia duratei maxime de lucru și a timpului minim de repaus constituie norme ale dreptului social al Uniunii de o importanță deosebită, de care trebuie să beneficieze toți lucrătorii în calitate de cerințe minime necesare pentru a asigura protecția securității și a sănătății acestora (a se vedea Hotărârea din 1 decembrie 2005, Dellas și alții, C 14/04, Rec., p. I 10253)”

În concluzie şi din aceasta perspectivă, pretenţia reclamanţilor apelanţi este neîntemeiată, în condiţiile în care dreptul Uniunii Europene nu conferă lucrătorului un drept pecuniar în raport de munca prestată suplimentară, ci impune imperativ respectarea timpilor de repaus. Nerespectarea de către angajator a acestei obligaţii poate conduce, în condiţiile în care sunt întrunite toate condiţiile, la antrenarea răspunderii patrimoniale contractuale, dar aceasta instituţie rămâne distinctă ca natură şi cauză juridică de obligaţia legala de plata a unui spor, într-un cuantum fix, aşa cum au pretins reclamanţii.

În consecinţă, pentru toate aceste considerente, apelul referitor la primul capăt de cerere este nefondat, urmând a fi respins.

În ceea ce priveşte cel de al doilea capăt de cerere, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtei DGASPC Brăila la acordarea diferenţei dintre sporul pentru stres şi muncă în condiţii deosebite încasat (între 7 – 15%) şi sporul ce trebuia efectiv plătit de 75%, pentru perioada 14.12.2012 – 14.12.2015, potrivit art. 15 lit. a din Legea nr. 284/2010, sumă actualizată cu indicele de inflaţie şi dobânda legală la data plăţii efective.

Potrivit temeiului juridic pe care se întemeiază pretenţia, art. 15 alin.1 lit.a din Capitolul II, Anexa III la Legea 284/2010” În unităţile de asistenţă socială/centre cu sau fără cazare, în raport cu condiţiile în care se desfăşoară activitatea, pot fi acordate, cu respectarea prevederilor legale, următoarele categorii de sporuri: a) pentru condiţii deosebit de periculoase, un spor de până la 75% din salariul de bază, corespunzător timpului lucrat la locurile de muncă respective”

În raport de obiectul pretenţiei, Curtea de Apel are în vedere statuările obligatorii ale Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie din Decizia nr.10/2017 privind examinarea sesizării formulate de Curtea de Apel Iași – Secția litigii de muncă și asigurări sociale, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 210 din 28 martie 2017, potrivit cărora: ”În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 21 din Legea-cadru nr. 284/2010, raportat la dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 285/2010, art. II art. 1 alin. (2) şi art. 12 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010, art. 1 şi art. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012, art. 1 alin. (2) şi art. 8 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013, art. 1 alin. (2) şi art. 7 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 şi art. 1 alin. (2) şi art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, începând cu data de 1 ianuarie 2011, pentru familia ocupaţională de funcţii bugetare „Sănătate“, locurile de muncă, categoriile de personal, mărimea concretă a sporurilor şi condiţiilor de acordare a acestora sunt cele stabilite prin regulamentul aprobat prin Ordinul ministrului sănătăţii nr.547/2010, în conformitate cu prevederile notei din anexa nr. II/2 la Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.”

A reținut instanța supremă în argumentare, că „În cuprinsul anexei la Ordinul nr. 42/77/2011, la pct. II lit. B, se menționează expres că „Sporurile pentru condiții de muncă stabilite în baza Legii-cadru nr. 330/2009 se acordă până la aprobarea regulamentelor prevăzute la art. 21 din Legea- cadru nr. 284/2010 numai persoanelor care au beneficiat de aceste sporuri și numai în măsura în care activitatea se desfășoară în aceleași condiții de muncă.

În acest context, cu toate că prin art. 39 al Legii-cadru nr. 284/2010 au fost abrogate Legea-cadru nr. 330/2009 și Ordinul nr. 547/2010, ca act accesoriu acestei legi, în conformitate cu prevederile pct. II lit. B din anexa la Ordinul nr. 42/77/2011, prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 continuă să își producă efectele în prezent.

Cu alte cuvinte, Ordinul nr. 547/2010 continuă să își producă efectele și ulterior datei de 1 ianuarie 2011, ca urmare a trimiterii exprese făcute prin dispozițiile Ordinului nr. 42/77/2011 la aplicarea Legii-cadru nr. 330/2009, care reglementează sporurile pentru condiții de muncă ce vor fi acordate până la aprobarea unui regulament în conformitate cu dispozițiile art. 21 din Legea-cadru nr. 284/2010.

Supraviețuirea Legii-cadru nr. 330/2009 și a normelor sale de aplicare, precum cele menționate în Ordinul nr. 547/2010, ulterior abrogării sale prin art. 39 din Legea-cadru nr. 284/2010, constituie una dintre cele două excepții acceptate de la principiile care guvernează acțiunea legii civile în timp (principiul neretroactivității legii civile noi și principiul aplicării imediate a legii civile noi), fiind prevăzută expres în anexa la Ordinul nr. 42/77/2011 (la pct. II lit. B), circumscrisă unei situații determinate (aceea a sporurilor pentru condiții de muncă) și justificată de imposibilitatea aplicării legii noi, din perspectiva art. 21 din Legea-cadru nr. 284/2010 (prin care reglementează aceste sporuri), ca urmare a prorogării succesive a intrării în vigoare a acestui articol până la 1 ianuarie 2017.”

Astfel, Anexa II.2 din Legea nr. 330/2009 reglementează salarizarea personalului din unităţi sanitare de asistenţă socială şi de asistenţă medico-socială, asistentul social fiind salarizat la nivel egal cu asistentul medical.

Potrivit Anexei 2 lit.E pct.7 la Regulamentul privind acordarea sporurilor la salariile de baza aprobat prin Ordinul MS 547/2010 beneficiază de un spor de 50% din salariul de baza personalul din centrele de recuperare şi reabilitare persoane cu handicap neuropsihic

Potrivit anexei 3 lit. B pct.19 din acelaşi act normativ beneficiază de un spor de 15% personalul din unităţile de asistenţă socială, respectiv centre rezidentiale, centre de zi şi servicii acordate în strada, unitati de îngrijiri la domiciliu, inclusiv servicii de asistenta maternală, precum şi unităţile medico-sociale.

Din modul de reglementare rezultă că doar personalul din centrele de recuperare şi reabilitare persoane cu handicap neuropsihic beneficiază de un spor de 50%, în schimb, personalul din alte unităţi de asistenţă socială beneficiază de un spor de 15%.

În consecinţă, interpretarea coroborată a acestor texte de lege şi în lumina dezlegării obligatorii data de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia 10/2017 conduc la concluzia că în baza Anexei II din Legea 330/2009 şi Legii 284/2010 cu referire la pct. II lit. B din Ordinul nr. 42/77/2011 şi Ordinul 547/2010, reîncadrarea personalului în anul 2011 în baza art.1 din Legea 285/2010 şi stabilirea drepturilor salariale s-a realizat cu respectarea dispoziţiei legale de menținere a sporurile pentru condiţii de muncă stabilite în baza Legii-cadru nr. 330/2009, care s-au acordat până la aprobarea regulamentelor prevăzute la art. 21 din Legea-cadru nr. 284/2010 numai persoanelor care au beneficiat de aceste sporuri şi numai în măsura în care activitatea se desfăşoară în aceleaşi condiţii de muncă.

În consecinţă, pentru perioada 14.12.2012-09.04.2015, sporul pentru condiţii deosebit de periculoase potrivit Anexei 2 lit.E pct.7 din Ordinul 547/2010 a putut fi stabilit exclusiv în favoarea asistenţilor sociali care beneficiau de acest spor, la data intrării în vigoare a Legii 284/2010. Or, reclamanţii nu au făcut dovada că au beneficiat de aceste sporuri în temeiul Legii 330/2009, întreg eșafodajul acţiunii fiind de altfel greşit construit , întemeiată pe prevederile Legii nr. 284/2010, inaplicabile în cauză.

În ceea ce priveşte prevederile Regulamentelor de acordare a sporului pentru condiţii vătămătoare de muncă (stres) şi condiţii deosebite de muncă (stres) personalului contractual din cadrul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Brăila acestea sunt lipsite de relevanţa cu privire la pretenţia formulata care (deşi este lacunară şi neclară), vizează în esenţă acordarea sporului pentru condiţii deosebit de periculoase şi nu a sporului de stres sau condiţii deosebite.

În ceea ce priveşte prevederile art.1 pct.5 din Legea 71/2015 de aprobarea a OUG nr. 83/2014 se reţine că acestea prevăd: „Prin derogare de la prevederile alin 2, personalul care îşi desfășoară activitatea în centrele de recuperare şi reabilitare neuropsihiatrică şi alte centre rezidențiale pentru persoane cu afecțiuni neuropsihiatrice nou-înființate sau reorganizate după anul 2009, beneficiază de sporul pentru condiții deosebit de periculoase, în mod similar cu personalul din centrele de recuperate şi reabilitare care în luna decembrie 2014 a beneficiat de acest spor, în condițiile în care personalul îşi desfășoară activitatea în aceleași condiții”

Or, aşa cum a reţinut corect şi prima instanţa dispoziţiile legale menţionate se aplică personalului care îşi desfăşoară activitatea în centrele de recuperare şi reabilitare neuropsihiatrică/alte centre rezidenţiale pentru persoane cu afecţiuni neuropsihiatrice nou-înfiinţate sau reorganizate după anul 2009.

În acelaşi sens, faţă de solicitarea apelanţilor prin reprezentant privind depunerea la dosar a certificatelor de handicap ale beneficiarilor, în raport de obiectul investirii instanţei, s-a apreciat că proba este neutilă, dar şi neconcludentă, în condiţiile în care încadrarea în grad de handicap a beneficiarului este lipsită de orice relevanţă procesuală. Din punct de vedere al aplicării prevederilor art.1 pct.5 din Legea 71/2015 de aprobarea a OUG nr. 83/2014 interesează certificarea sau omologarea locului de muncă ca atare într-una din categoriile nominalizate de lege, respectiv, „Centru de Recuperare şi Reabilitare Neuropsihiatrică” sau „Centru Rezidenţial pentru Persoane cu Afecţiuni Neuropsihiatrice”, dovada neprodusă în cauză de către apelanţi, aceştia fiind angajaţi la Centrul de îngrijire şi Asistenţă a persoanelor adulte cu handicap Baraganul, jud. Brăila.

În consecinţă, pentru aceste considerente, soluţia primei instanţe este legală şi temeinică, motiv pentru care şi sub aspectul celui de al doilea capăt de cerere apelul va fi respins, ca nefondat.

Pentru aceste considerente, în baza art.480 C.pr.civ, curtea respinge apelul declarat de Sindicatul „X.” al Salariaţilor din Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Iaşi, în numele şi pentru membrii de sindicat reclamanţi, împotriva sentinţei civile nr. 738/20.04.2016 a Tribunalului Iaşi, sentinţă care va fi păstrată.

Domenii speta

Spete similare