Constatarea îndeplinirii condiţiilor privind intervenirea prescripţiei achizitive, anterior intrării în vigoare a dispoziţiilor Legii nr. 213/1998

Decizie 873 din 28.11.2017


Domeniu asociat: Uzucapiune

Curtea constată că prin cererea cu care a învestit instanţa de fond, Parohia B., sat B., Comuna S. jud. Iaşi a solicitat în contradictoriu cu Unitatea Administrativ Teritorială Comuna S., jud. Iaşi, constatarea dreptului de proprietate – dobândit pe calea uzucapiunii de 30 de ani – cu privire la imobilele: biserică, teren aferent acesteia cu suprafaţa de 211mp., casă parohială, în suprafaţă de 113 mp teren şi cimitir, în suprafaţă 3097 mp teren.

Prin sentinţa atacată, tribunalul a respins cererea de constatare a dreptului de proprietate asupra terenului, în suprafaţă de 3907 mp cu destinaţia de cimitir fundamentându-şi soluţia pe două raţionamente: unul întemeiat pe lipsa îndeplinirii condiţiei exercitării posesiei în raport de dispoziţiile art. 1844 din Codul civil de la 1864 şi un raţionament întemeiat pe dispoziţiile art. 3 alineat 4 din Legea 213/1998.

Însă, raportat la situaţia de fapt relevată în cauză, la apărările pârâtului, Curtea constată că instanţa de fond a procedat la aplicarea greşită a prevederilor legale mai sus menţionate.

În acest sens, Curtea notează că art. 1844 din Codul civil nu îşi găseşte aplicabilitatea în speţa dedusă judecăţii, deoarece terenurile cu destinaţie de cimitir nu fac parte din categoria imobilelor la care face referire textul sus citat, nefiind prin natura proprie sau printr-o declaraţie a legii exceptate de a fi obiect al dreptului de proprietate privată, iar dobândirea dreptului de proprietate al reclamantei apelante se fundamentează pe faptul posesiunii îndelungate.

Nici raţionamentul instanţei fundamentat pe dispoziţiile art. 3 alineat 4 din Legea 213/1998 nu este unul corect, raportat la situaţia de fapt relevată în cauză.

În acest sens, Curtea constată că, potrivit art. 1890 Cod civil, toate acţiunile atât reale cât şi personale, pe care legea nu le-a declarat imprescriptibile şi pentru care nu a definit un termen de prescripţie, se vor prescrie prin 30 de ani, fără ca cel care invoca această prescripţie să fie obligat a produce vreun titlu şi fără a i se putea opune reaua-credinţă.

Prescripţia constituie, conform art. 1837 Cod civil, un mijloc de a dobândi proprietatea, fiind fondată pe faptul posesiunii (art.1846 alin.1 Cod civil). Pentru a putea prescrie, se cere, în lipsa unui just titlu, o posesiune utilă pe o perioada de cel puţin 30 de ani, utilitatea posesiei fiind apreciată în raport de prevederile art.1847 Cod civil, şi anume: să fie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar.

Prin urmare, pentru a se constata intervenită prescripţia şi, implicit, a se constata existenţa dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantei apelante se cer a fi îndeplinite toate condiţiile enumerate mai sus.

Curtea reţine că art. 1889 Cod civil stipulează că ,,prescripţia nu se socoteşte câştigată decât după împlinirea celei din urmă zile a termenului definit prin lege”.

În prezenta cauză, reclamanta-apelantă a susţinut că a exercitat o posesie utilă asupra terenului intravilan, cu destinaţie de cimitir, timp de peste 50 de ani, iar acest aspect a fost dovedit cu declarația martorului N.C. și cu raportul de expertiză tehnica efectuat la instanța de fond.

Este adevărat că Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia menţionează în anexa III, punctul 10, că domeniul public local al comunelor, oraşelor si municipiilor este alcătuit, alături de alte bunuri, din  cimitirele orăşeneşti şi comunale.

Însă, raportat la declarația martorului N.C. si la raportul de expertiză tehnica efectuat la instanța de fond, rezultă că termenul prescripţiei achizitive asupra terenului, cu destinaţia de cimitir, s-a împlinit în perioada anilor 1950.

Astfel, la data intrării in vigoare a Legii nr. 213/1998 (ca și la apariția Legii nr. 18/1991), termenul de 30 de ani, necesar prescripţiei achizitive era deja împlinit, iar terenul cu destinația de cimitir, în suprafaţă de 2400 mp, făcea parte din patrimoniul reclamantei-apelante şi nu din domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale al comunei S., jud. Iaşi.

Față de cele ce preced, Curtea apreciază că, în cauză, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1847 şi următoarele din Codul Civil de la 1864, care reglementează uzucapiunea ca mod de dobândire a dreptului de proprietate asupra imobilului din litigiu (teren în suprafaţă de 2400 mp, cu destinaţie de cimitir), astfel cum este identificat şi individualizat prin expertiza tehnică efectuată şi prin planul de situaţie anexat.

În consecință, în temeiul art. 480 din Codul de procedură civilă, se admite apelul declarat de Parohia Ortodoxă B. și se schimbă în parte sentinţa tribunalului, în sensul admiterii acţiunii reclamantei și a constatării dobândirii de către aceasta și a dreptului de proprietate – prin uzucapiunea de 30 de ani – asupra terenului cu destinaţia de cimitir, în suprafaţă de 2400 mp, conform raportului de expertiză şi planului de amplasament şi delimitare a imobilului planşa nr.2, anexă la raportul de expertiză efectuat de expert tehnic H.G. , situat în sat B., comuna S., judeţul Iaşi,Tarlaua 2, parcela 26.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că din suprafaţa de 3097 mp teren cu destinaţia de cimitir suprafaţa de 697 mp teren a intrat în proprietatea reclamantei-apelante ca urmare a donaţiei acestei suprafeţe de teren de către P.M., astfel că pentru această suprafaţă de teren nu se poate constata dobândirea dreptului de proprietate ca efect al uzucapiunii.

Cu privire la apelul formulat de unitatea administrativ-teritorială Comuna S., judeţul Iaşi, prin primar, Curtea constată că este nefondat.

În acest sens, Curtea notează că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 454 din Codul de procedură civilă, deoarece situaţia vizată de acest text se referă la recunoaşterea totală a pretenţiilor reclamantului, iar în cauza de faţă pârâtul-apelant a recunoscut parţial pretenţiile reclamantei.

Drept urmare, în mod corect prima instanţă, în ceea ce priveşte obligarea pârâtei-apelante la plata cheltuielilor de judecată, a aplicat dispoziţiile art. 453 alineat 2 din Codul de procedură civilă, atât timp cât cererea reclamantei a fost admisă în parte.

Faţă de cele ce preced, Curtea constată că printr-o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 453 alineat 2 Tribunalul a obligat pârâta să plătească reclamantei cheltuieli de judecată proporţional cu pretenţiile admise, motiv pentru care respinge apelul pârâtei.

În baza art. 453 Cod procedură civilă, Curtea obligă unitatea administrativ-teritorială Comuna S., judeţul Iaşi să plătească apelantei – Parohia Ortodoxă B. – suma de 550 lei, cheltuieli de judecată din apel.