Acordare credite în cont propriu

Conţinut speţăAcordare credite în cont propriu, prin atragerea de depozite sau de alte fonduri rambursabile de la public

Analizând apelul formulat de pârâtă, Curtea apreciază că este nefondat.

Într-o primă critică, apelanta pârâtă a reclamat încălcarea dreptului său la un proces echitabil, atât prin prisma lipsei garanţiei imparţialităţii judecătorului cât şi a calităţii actului de justiţie, sens în care a susţinut că hotărârea este dată fără cercetarea fondului cauzei, întrucât prima instanţă nu a arătat motivele pentru care a înţeles să-i respingă apărările prin care a invocat puterea lucrului judecat, natura complexă a activităţii gestionate, diferenţa acesteia faţă de cele reglementate de OUG nr. 99/2006, nerespectarea principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans în rezolvarea petitului având ca obiect restabilirea situaţiei anterioare prin restituirea prestaţiilor.

Faţă de cele arătate, apelanta pârâtă a solicitat anularea hotărârii atacate, pe motiv că aceasta nu respectă cerinţele prevăzute de art. 425 alin.1 lit.b C.pr.civ., susţinând că judecătorul fondului nu a analizat nici motivele de nulitate invocate de reclamantă şi nici apărările intimatei, însă şi-a însuşit opinia exprimată de Banca Naţională a României, care nu constituie act juridic apt să producă efecte juridice.

În ce priveşte operaţiunea de determinare de către BNR a naturii unei activităţi din categoria celor enumerate la art.5 din OUG nr. 99/2006, apelanta a mai susţinut că opinia exprimată nu reprezintă altceva decât o formă de aplicare a legii,  care, dacă ar fi absolutizată, ar putea intra în conflict cu legea fundamentală, prin restrângerea dreptului părţilor la un proces echitabil.

Curtea aminteşte că, potrivit jurisprudenţei CEDO, noţiunea de proces echitabil nu trebuie interpretată ca solicitând instanţelor judecătoreşti un răspuns detaliat fiecărui argument invocat de către părţi, însă presupune ca să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse.

Contrar susţinerilor formulate de apelanta pârâtă, Curtea constată că prima instanţă, cu referire la contractele  de finanţare de multilevel marketing, a reţinut că acestea au un conţinut standard, drepturile şi obligaţiile părţilor fiind stabilite prin cererea de aderare şi regulamentul de funcţionare, conform art. 6 din Regulament, potrivit căruia „cererea de aderare, regulamentul, certificatul de participare şi actul adiţional încheiat ulterior dobândirii îndreptăţirii au o valoare de contract, părţile având obligaţia de a le respecta în totalitate”.

Curtea observă că prima instanţă a analizat susţinerile reclamantei, cu referire la cauza ilicită a contractelor prin prisma interdicţiei stabilite de art. 5 alin.1 din OUG nr. 99/2006, iar menţiunea că îşi însuşeşte analiza şi concluziile instituţiei abilitate, considerând că activitatea contractuală desfăşurată, de colectare de fonduri de la participanţi şi acordarea de împrumuturi din aceste fonduri colective pentru achiziţionarea de bunuri de către membrii grupului, constituie o activitate interzisă de dispoziţiile art.5.alin.1 din OUG nr. 99/2006, nu reprezintă o absolutizare a opiniei exprimate de instituţia abilitată, care să conducă la restrângerea dreptului la un proces echitabil. În acest context, Curtea reţine că opinia împărtăşită de prima instanţă nu putea fi înlăturată în lipsa oricăror contraargumente cu privire la natura activităţii desfăşurate în temeiul Regulamentului de funcţionare. Colectarea şi gestionare a unor sume de bani provenite din ratele depuse de membrii grupurilor de persoane fizice, constituite din iniţiativa societăţii pârâte în vederea acumulării de fonduri colective şi acordării de împrumuturi, constituie o activitate permisă doar instituţiilor de credit.

Astfel, prima instanţă a reţinut, ca motiv de nulitate absolută a contractelor încheiate între părţile litigante, cauza ilicită a acestora,  ca urmare a încălcării dispoziţiilor art. 5 alin. 1 din OUG nr. 99/2006. Potrivit acestor dispoziţii, „Se interzice oricărei persoane fizice, juridice sau entitate fără personalitate juridică, ce nu este instituţie de credit, să se angajeze într-o activitate de atragere de depozite sau de alte fonduri rambursabile de la public, într-o activitate de emitere de monedă electronică ori într-o activitate de atragere şi/sau gestionare de sume de bani provenite din contribuţiile membrilor unor grupuri de persoane constituite în vederea acumulării de fonduri colective şi acordării de credite/împrumuturi din fondurile astfel acumulate pentru achiziţionarea de bunuri şi/sau servicii de către membrii acestora”.

 De asemenea, prima instanţă a evocat dispoziţiile art. 5 alin. 5 din acelaşi act normativ, conform cărora Banca Naţională a României (BNR) este instituţia abilitată să determine dacă o activitate reprezintă ori nu atragere de depozite sau alte fonduri rambursabile: „Banca Naţională a României este abilitată să determine dacă o activitate reprezintă ori nu atragere de depozite sau alte fonduri rambursabile de la public, activitate bancară ori activitate de atragere şi/sau gestionare de sume de bani provenite din contribuţiile membrilor unor grupuri de persoane constituite în vederea acumulării de fonduri colective şi acordării de credite/împrumuturi din fondurile astfel acumulate pentru achiziţionarea de bunuri şi/sau servicii de către membrii acestora. Determinarea naturii activităţii, exprimată de Banca Naţională a României, este obligatorie pentru părţile interesate”.

Prin urmare, afirmaţia apelantei pârâte, în sensul că a acţionat în calitate de mandatar sau că activitatea contractuală complexă în care a fost implicată ar include un contract de mandat fără reprezentare, nu schimbă natura contractului, nefiind un aspect esenţial în raport de obiectul activităţii desfăşurate. Nu poate fi ignorat nici faptul că normele juridice de drept civil care reglementează mandatul au o foarte largă aplicabilitate, însă oricare dintre formele de manifestare sunt supuse regulii conform căreia norma specială derogă de la norma generală. Ca atare, activitatea circumscrisă de dispoziţiile art. 5 alin. 1 din OUG nr. 99/2006 este interzisă indiferent în ce calitate este întreprinsă, în nume comun, în calitate de mandatar sau exclusiv în interes personal.

La această concluzie a ajuns jurisprudenţa consacrată şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, statuând că „Regulamentul de funcţionare, cererea de aderare şi certificatul de participare la grupuri de persoane fizice constituite la iniţiativa unei societăţi comerciale, care nu este instituţie de credit, în vederea acumulării de fonduri colective şi acordării de împrumuturi din aceste fonduri pentru achiziţionarea unor bunuri de către membrii grupului încalcă prevederile art. 5 alin.1 din OUG nr. 99/2006, fiind corectă soluţia de constatare a nulităţii pentru cauză ilicită cu data perfectării şi operaţionalizării lor” (Secţia II-a civilă, Decizia nr. 3283/28.10.2014) .

În această ordine de idei, Curtea apreciază, fără a identifica o presupusă vătămare în dreptul pârâtei apelante la un proces echitabil, că lipsa unei analize detaliate cu privire la încălcarea specialităţii capacităţii de folosinţă,  efectuate prin prisma dispoziţiilor art. 34 din Decretul 31/1954, că neregularitatea invocată constituie efectul, consecinţa de neînlăturat a încălcării unor norme legale imperative, de ordine publică – protejând un interes general, public,  care nu se impunea a fi analizată separat. 

Apelanta pârâta a mai solicitat, în subsidiar, schimbarea în parte a hotărârii atacate, având în vedere că prima instanţă s-a pronunţat asupra excepţiei autorităţii de lucru judecat, excepţie neinvocată în cauză, în contextul în care pârâta s-a referit la incidenţa instituţiei puterii de lucru judecat, raportat la faptul că problema naturii activităţii desfăşurate de pârâtă a mai fost analizată în cadrul unui dosar al Tribunalului Bistriţa Năsăud, instanţele pronunţând o hotărâre irevocabilă prin care au reţinut, cu referire la excepţia lipsei capacităţii de folosinţă, că societatea nu a desfăşurat o activitate bancară, iar contractul nu este un contract de credit bancar.

Cu referire la aceste critici, intimata reclamantă a arătat, pe de o parte, că nu se poate reţine efectul pozitiv lucrului judecat, întrucât reclamanta nu a fost parte în acel contract ( nr. 7864/9 din 17.06.2003) care a format obiectul dosarului Judecătoriei Bistriţa şi a Tribunalului Bistriţa Năsăud, în care instanţele au reţinut că nu există motive de nulitate absolută, iar pe de altă parte, că în cadrul unui proces ulterior respectivul contract a fost considerat ca fiind lovit de nulitate absolută (Decizia irevocabilă nr. 250/15.04.2013 pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj).

În această ordine de idei, Curtea aminteşte că literatura juridică şi jurisprudenţa care s-a conturat sub incidenţa vechiului Cod civil şi Cod de procedură civilă a admis că atât dispozitivul cât şi considerentele relevante în dezlegarea unor probleme de fapt şi de drept intră în puterea lucrului judecat. De asemenea, efectul pozitiv al lucrului judecat însemnă că cele statuate de o instanţă nu poate fi contrazis de o instanţă ulterioară într-un proces ulterior între aceleaşi părţi, în care chestiunea litigioasă nu se suprapune în totalitate. În concret, acest aspect a fost reglementat sub forma prezumţiei lucrului judecat prin art. 1200 alin.4, cu referire la art. 1202 alin.2 C.pr.civ. prezumţia presupunând că ceea ce s-a stabilit irevocabil în raporturile juridice dintre părţi corespunde realităţii, fără posibilitatea de a mai fi contrazis- (Decizia nr. 2121/2007 ICCJ).

Faţă de cele reţinute, nefiind în prezenţa unei probleme de drept dezlegate în mod irevocabil între părţile litigante, pârâta apelantă nu poate justifica o vătămare a drepturilor procesuale care să nu poată fi înlăturată decât prin anularea dispoziţiei prin care s-a soluţionat excepţia autorităţii de lucru judecat.

Referitor la motivele de nulitate invocate de reclamantă, cauza ilicită şi frauda legii, apelanta pârâtă a reiterat apărările detaliate prin întâmpinarea formulată în primă instanţă cu referire la natura contractului de, subliniind că acest act constituie un împrumut mutual, societatea fiind împuternicită să efectueze toate plăţile şi restituirile de împrumuturi către participanţi, iar reclamanta, achiesând la condiţiile de desfăşurare a activităţii cuprinse în Regulamentul de funcţionare şi-a asumat obligaţii faţă de toţi membrii  grupului. Astfel, contractul de împrumut mutual, în care contribuţia fiecărui membru este esenţială, nu se transformă într-un contract bancar numai pentru motivul că s-a stabilit un termen de restituire a sumelor împrumutate sub sancţiunea unor dobânzi penalizatoare, ci trebuie calificat ca fiind un contract de mandat fără reprezentare. Prin urmare, activitatea desfăşurată nu constituie o activitate bancară în înţelesul OUG nr. 99/2006 şi nu este suspusă autorizării.

Curtea apreciază că aceste apărări sunt nepertinente în raport de cauza de nulitate reţinută de prima instanţă. Din definiţia dată noţiunii de instituţie de credit de art.7 pct.10 din OUG nr. 99/2006  rezultă că acest tip de entitate desfăşoară activitate de atragerea de depozite sau de alte fonduri rambursabile de la public şi acordă credite în cont propriu.

Conform Regulamentului de funcţionare, obiectul de activitate al societăţii apelantă pârâtă constă în reunirea unor participanţi într-o asociere fără personalitate juridică, care urmăresc achiziţionarea unor imobile, şi care, în perioada de derulare a raporturilor contractuale, în schimbul îndeplinirii unor obligaţii de plată, compuse din rată lunară de bază – exprimat în procente din valoarea bunului ce urmează a fi achiziţionat,  comisionul de 0,3% +TVA şi prime lunare de asigurare de deces şi de asigurare a bunului – obţin fondurile necesare achiziţionării bunului prin intermediul unor proceduri interne, descrise la art. 17-27 din Regulament. Procedurile descrise sub denumirile de  „dobândirea îndreptăţirilor” şi „confirmarea îndreptăţirilor”, urmate de încheierea unui act adiţional la contract, iar la finalul procedurii, achiziţionarea bunului „în numele şi pe seama participantului”, cu condiţia ca acesta să-şi asume, printr-un act autentic, obligaţia de a restituit toate cheltuielile avansate de societate, ca urmare a executării mandatului, comisioanele datorate conform prevederilor contractuale, şi să garanteze obligaţiile asumate prin constituirea unei ipoteci în favoarea societăţii, constituie operaţiuni specifice activităţii de atragere de fonduri şi de  creditare.

Analizând activitatea desfăşurată în temeiul contractului de tip,  Banca Naţională a României, Direcţia Reglementare şi Autorizare, prin Adresa nr. V.844/21.03.2012 a stabilit că activitatea descrisă prin Regulament constând  în colectarea şi gestionarea a unor fonduri provenite din ratele depuse de membrii grupului, din iniţiativa societăţii apelantă pârâtă, urmată de creditarea membrilor grupului cu suma reprezentând diferenţa dintre ratele acumulate de respectivul membru şi preţul bunului achiziţionat, constituie o activitate de colectare şi administrare de fonduri colective specifică instituţiilor de credit. 

Aşadar, concluzia la care a ajuns prima instanţă, în sensul că activitatea contractuală a părţilor are la bază  cauză ilicită, constituie o aplicare justă a dispoziţiilor art. 968  C.civ. şi art. 5 C.civ., potrivit cărora se pot declara nule actele juridice având o cauză ce contravine dispoziţiilor exprese care interesează ordinea publică. 

În acest context, prezumţia de existenţă a cauzei, stabilită de art. 967 alin.2 C.pr.civ., calitatea de mandatar în care a încheiat contractele de vânzare cumpărare, precum şi scopul (cauza mediată) constând în  folosul patrimonial urmărit de către fiecare parte contractantă, constituie apărări neconcludente cât timp pârâta a desfăşurat o activitate de administrare a unor fonduri  care transcende obiectul contractului de mandat şi contravine dispoziţiilor legale de ordine publică.

Curtea nu împărtăşeşte nici susţinerile apelantei, întemeiate pe existenţa unei confuzii în privinţa  noţiunii de fraudare a legii, ca motiv de nulitate invocat de reclamantă. Cu alte cuvinte, concluzia primei instanţe, în sensul că acest motiv se subsumează  motivului de nulitate analizat,  au făcut inutilă a analiza dacă societatea, prin înlocuirea  noţiunii de creditare cu noţiunea  de „îndreptăţire”, a urmărit  eludarea sau fraudarea dispoziţiilor legale.

Referitor la petitul privind repunerea părţilor în situaţia anterioară prin restituirea prestaţiilor, apelanta pârâtă a susţinut că acesta trebuia respins, având în vedere faptul că nu este îndreptăţit la restituire cel care a executat prestaţiile în baza unui contract cu cauză imorală (ilicită). Astfel, în temeiul principiului potrivit căruia se prezumă că toată lumea cunoaşte legea şi nimeni nu poate fi apărat de răspundere invocând nerecunoaşterea ei, era justificată menţinerea prestaţiilor efectuate în temeiul actului juridic anulat, întrucât culpa în încheierea contractului aparţine şi reclamantei - normele legale imperative se impuneau a fi cunoscute de către aceasta .

În virtutea efectului devolutiv al apelului, Curtea apreciază că principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans, în rezolvarea petitului având ca obiect restabilirea situaţiei anterioare prin restituirea prestaţiilor, nu poate fi aplicat în sensul afirmat de apelanta pârâtă, întrucât pârâta, desfăşurând o activitate interzisă de lege cu titlu profesional, este vinovată într-o măsură mult mai mare de producerea cauzei de nulitate, iar în această situaţie  păstrarea sumelor de care a beneficiat, ar echivala cu confirmarea actului juridic lovit de nulitate absolută, ceea ce este inadmisibil.

În acelaşi sens, în privinţa întinderii obligaţiei de restituire stabilite în sarcina ei, apelanta pârâta a afirmat că prima instanţă nu a analizat apărările sale prin care a invocat imposibilitatea restituirii unor categorii de sume, cum ar fi primele de asigurare şi de deces, primele de asigurare a bunului, pe motiv că acestea au fost achitate în temeiul altor raporturi juridice obligaţionale care nu au format obiectul judecăţii.

În legătura cu principiul restabilirii situaţiei anterioare şi restituirea prestaţiilor, apelanta pârâtă a mai afirmat că suma reprezentând comisionul cuprins în ratele lunare achitate nu se impun a fi restituite, având în vedere faptul că efectele desfiinţării contractului de mandat urmează să se producă doar pentru viitor, dat fiind faptul că nici activitatea desfăşurată de mandatar nu este susceptibilă de restituire în natură, fiind o operaţiune ireversibilă.

Într-o altă ordine de idei, în ce priveşte constatarea nulităţii contractelor de ipotecă imobiliară, apelanta a relevat că, în aplicarea prevederilor art.5 alin.1 din Legea nr. 71/2011, de punere în aplicare a Codului civil, potrivit cărora dispoziţiile Codului civil se aplică situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare, obligaţia de restituire ce derivă din constatarea nulităţii contractelor încheiate este suspusă dispoziţiilor reglementate de art. 1635 alin.1 N.C.civ.

Curtea observă, în legătură cu obligaţia de restituire a unor sume încasate de pârâta apelantă în temeiul unor obligaţii accesorii, că, deşi aceasta s-a apărat invocând o excepţie de la principiul retroactivităţii şi a restabilirii situaţiei anterioare, nu a indicat nici un argument care să-i justifice afirmaţia. Or, Curtea observă că, de regulă, excepţiile de la efectele sus-menţionate ale sancţiunii nulităţii  au în vedere ori raţiuni de interes public, fiind prevăzute de lege sau consacrate de jurisprudenţă ori o imposibilitate obiectivă de restituire, ceea ce nu se poate reţine în cazul de faţă.

Dintr-o altă perspectivă, Curtea apreciază că, în cauză, comisionul încasat de apelanta pârâtă nu are legătură cu încheierea contractului de vânzare-cumpărare în numele participantului, în calitate de mandatar, nu constituie contravaloarea unui serviciu specific contractului de mandat, ci al administrării fondului colectiv, activitate contrară dispoziţiilor legale de ordine publică, prin urmare păstrarea comisionului încasat ar lipsi pronunţarea nulităţii de orice efect sancţionator.

Efectul nulităţii actului juridic civil exprimat în adagiul quod nullum est, nullum producit efectum  nu poate fi limitat în cauză, având în vedere că, dacă aceste prestaţii ar fi menţinute, deşi prin constatarea nulităţii actului au rămas lipsite de fundament, s-ar ajunge la plata nedatorată a unor sume cât timp nulitatea este totală şi nu doar parţială. Acelaşi raţionament îşi găseşte justificarea şi în privinţa contractelor de ipotecă încheiate în favoarea apelantei pârâte, pentru a garanta executarea obligaţiilor de plată, având în vedere că excepţia de la regula resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis se bazează pe principiul ocrotirii bunei credinţe, a dreptului dobândit de terţ sau a necesităţii asigurării securităţii şi stabilităţii circuitului civil, principiu care nu au aplicabilitate în cauză.

Cu referire la apelul reclamantei, Curtea  reţine următoarele:

Apelanta reclamantă a criticat hotărârea primei instanţe pentru greşita aplicarea dispoziţiilor art. 1084 şi 1088 V.C.civ., raportate la art.117 din OG NR. 92/2003 privind Codul fiscal, susţinând că nu este justificată reţinerea sumelor achitate către pârâte cu titlu de TVA, încasat în temeiul unor contracte desfiinţate pe motiv de nulitate absolută, întrucât obligaţia fiscală este lipsită de titlu, şi, ca atare, pârâta are posibilitatea de a se adresa organului fiscal competent pentru rambursarea sumelor achitate în plus.

Cu referire la aceste critici, intimata pârâtă a opinat că prima instanţă corect a apreciat că din suma pretinsă de reclamantă trebuie scăzută suma de 78.981,21 lei, reprezentând TVA colectată şi plătită la stat. În acest sens, a precizat că operaţiunea care a stat la baza colectării taxei pe valoare adăugată fiind o operaţiune taxabilă, raportul juridic fiscal s-a născut între plătitorul taxei şi statul, prin urmare, reclamanta, în calitate de plătitor, va trebui să solicite restituirea sumei respective.

În aceeaşi ordine de idei, intimata pârâtă a mai susţinut că a colectat TVA ca urmare a comisionului încasat de la reclamantă, comision care reprezintă o remuneraţie a activităţii desfăşurate în calitate de mandatar nesusceptibilă de restituire. Din aceeaşi perspectivă, a conchis că suntem în prezenţa unei excepţii de la principiul retroactivităţii, atât sub aspectul restabilirii situaţiei anterioare cât şi  a efectelor nulităţii sub aspectul restituirii TVA.

În legătură cu această problemă Curtea aminteşte că efectele nulităţii totale, care vizează un act juridic executat, este guvernat de trei principii: retroactivitatea efectelor, repunerea în situaţia anterioară şi anularea actului juridic subsecvent actului iniţial lovit de nulitate.

Curtea reţine, în acord cu criticile formulate de reclamanta apelantă, că obligaţia de restituire ce derivă din aplicarea principiului restabilirii situaţiei anterioare, precum şi a principiului anulării actului subsecvent, include şi suma de  se 78.981,21 lei, ce reprezintă TVA colectat de pârâtă. Chiar dacă suma rezultând din TVA nu reprezintă un venit al pârâtei, cât timp această sumă a fost plătită de apelanta reclamantă ca o consecinţă fiscală a obligaţiei principale privind plata preţului, desfiinţarea raportului juridic obligaţional principal atrage desfiinţarea şi a raportului de drept fiscal - obligaţie accesorie operaţiunii comerciale încheiate între părţi.

Pentru aceste considerente, 480 alin.2 C.pr.civ., va admite apelul formulat de reclamantă şi, schimbând în parte hotărârea atacată,  va obliga pârâta la plata sumei de 212.324,71 lei, actualizată cu dobânda legală calculată de la data de 3.06.2016 – data înregistrării acţiunii, şi până la data plata efectivă a debitului principal.

Totodată, va respinge ca nefondat apelul formulat de pârâtă, împotriva aceleiaşi hotărâri.

Domenii speta

Spete similare