Comision de acordare a creditului. Verificarea caracterului abuziv. Excluderea de la verificarea caracterului abuziv a clauzei privind restituirea împrumutului în moneda în care împrumutul a fost contractat dacă această clauză transpune o dispoziţie leg

1. Clauza care prevede un comision de acordare în sumă fixă ce  reprezintă 2% din valoarea totală a creditului plătibil integral la data semnării contractului sau cel mai târziu la data primei trageri din creditul aprobat este formulată clar şi inteligibil, indicând cu exactitate atât cuantumul comisionului,  precum şi modul de calcul şi de plată.

Din denumirea comision „de acordare”, rezultă funcţionalitatea comisionului, scopul şi motivul perceperii acestuia, precum şi natura serviciilor oferite, în contraprestaţie, nefiind necesară menţionarea în detaliu a acestora în cuprinsul contractului de credit.

Acest comision de acordare cuprinde serviciile de vânzare şi consultanţă precontractuală (contactare client, colectare documente, consultanţă), cheltuieli administrative (cheltuieli de personal, cheltuieli cu consumabile), verificări efectuate de bancă în ceea ce priveşte pe împrumutaţi şi bonitatea acestora, a bunurilor aduse în garanţie etc. şi nu există nicio normă legală care să oblige (instituţiile financiare) furnizorii de servicii de credit să prevadă, explicit, în contractul de credit, în detaliu, natura şi numărul tipurilor de activităţi desfăşurate de aceasta pentru încheierea contractului.

2. Cuantumul sumei împrumutate şi moneda creditului reprezintă aspecte negociate cu ocazia încheierii unui contract bancar.

Clauza privind restituirea împrumutului în aceeaşi monedă în care împrumutul a fost contractat care transpune dispoziţia legală naţională din art. 1578 Codul civil 1864 prin care se consacră principiul nominalismului monetar, este exclusă de la cercetarea caracterului abuziv.

Art. 1 alin. (2) din Directiva nr.93/13 stabileşte că nu sunt supuse dispoziţiilor acestei directive clauzele contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii.

Excluderea prevăzută la art.1 alin (2) din Directiva nr. 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu. Sunt excluse din domeniul de aplicare al directivei clauzele contractuale care reflectă dispoziţii din reglementarea naţională care guvernează o anumită categorie de contracte, nu doar în cazuri în care contractul încheiat de către părţi aparţine acestei categorii de contracte, ci şi în ceea ce priveşte alte contracte cărora li se aplică respectiva reglementare în conformitate cu o dispoziţie din dreptul naţional.

Prin sentinţa nr. 107 din data de 09.10.2017, Tribunalul Gorj – Secţia a II-a Civilă a respins excepţiile invocate de pârâtele CEIIFNSA şi STJ a CEBRSA, respectiv excepţia de netimbrare, excepţia lipsei coparticipării procesual active, excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind conversia creditului, excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtei CEIIFNSA.

A admis în parte acţiunea reclamantului Văduva Victor Cristian în contradictoriu cu pârâtele CEIIFNSA şi STJ a CEBRSA, ambele - B şi STJ.

A constatat  caracterul abuziv al clauzei de la punctul 5.1 lit.b) din contract, referitoare la comisionul de acordare credit.

A obligat pârâta CEIIFNSA să restituie reclamantului suma achitată cu acest titlu, (1440 CHF) în lei, ce se va indexa cu indicele de inflaţie, începând  cu data introducerii acţiunii până la data plăţii efective.

A respins cererea cu privire la constatarea caracterului abuziv al clauzei de la punctul 5.1 lit.c), privind comisionul de administrare.

A constatat caracterul abuziv al clauzei de la pct 6.1 din contract, potrivit căreia, „rambursarea ratelor de credit se va face în valuta în care a fost acordat creditul”.

A dispus achitarea ratelor de rambursare a creditului în moneda naţională, la cursul de schimb valabil la momentul semnării contractului, pe întreaga perioadă de derulare a acestuia.

A dispus restituirea către reclamant a sumelor reprezentând diferenţa de curs valutar, raportat la cursul de la data semnării contractului, sens în care a obligat pârâta CEIIFN SA să restituie sumele achitate de reclamant, peste cursul valutar de la data semnării contractului, până la data de 31.03.2009, data cesionării contractului de credit şi pe pârâta CEBNV, să restituie către reclamant sumele achitate după data de 31.03.2009, sume ce vor fi actualiza cu indicele de inflaţie, începând cu data înregistrării acţiunii până la data plăţii efective.

A obligat pârâtele să plătescă reclamantului cheltuielile de judecată în sumă de 1.000 lei reprezentând onorariu avocat.

Pentru a hotărî astfel, instanța a constatat și a reținut următoarele:

Reclamantul Văduva Victor  Cristian, în contradictoriu cu pârâtele CEIIFNSA și CEB (R) TJSA, a solicitat instanţei ca prin sentinţa  ce  se va pronunţa să se constate caracterul abuziv al clauzelor inserate la art. 5.1 lit. b şi c privind comisionul de acordare în cuantum de 1.440 CHF (4.134,18 lei) şi comisionul de administrare lunară în cuantum total de 7.880,95 lei CHF (30.670,75 lei), să se dispună eliminarea din convenţie a acestor prevederi contractuale şi restituirea acestor sume în cuantumul total de 34.804,93 lei, sumă ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflaţie anuală de la data introducerii acţiunii şi până la data restituirii efective; să se constate nulitatea absolută, caracterul abuziv, al clauzei de risc valutar, inserată la art. 6.1 în contractul de credit încheiat şi eliminarea acesteia, precum şi stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, respectiv calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în lei a francului elveţian din data încheierii convenţiilor, pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului şi restituirea sumelor plătite în plus de către reclamant în cuantum de 34 257,73 lei, sumă ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflaţie anuală, începând cu data depunerii acţiunii şi până la data restituirii efective, cât şi denominarea în moneda naţională a plăţilor, având la bază principiile nominalismului monetar şi impreviziunii, consacrate de Cod Civ. din 1864; cu cheltuieli de judecată.

Analizând actele şi lucrările dosarului, au fost  respinse excepţiile invocate în cauză, după cum urmează: excepția de netimbrare a cererii a fost apreciată ca nefondată în raport de prevederile art.29 OUG nr.80/2013, care dispun scutirea de plata taxei de timbru a acțiunilor și cererilor  referitoare la protecția consumatorilor, atunci când persoanele fizice și asociațiile pentru protecția consumatorilor au calitatea de reclamanți împotriva agenților economici care le-au prejudiciat drepturile și interesele lor legitime, iar în speță, indiferent că ne raportăm la data încheierii contractului – anul 2008 sau la data învestirii instanței – anul 2015, legiuitorul nu a prevăzut obligația de plată a taxei de timbru în acțiuni de natura celei pe rol; excepția necompetenței materiale a judecătoriei a fost soluționată de instanța ierarhic superioară prin pronunțarea regulatorului de competență și care a reținut că aflându-ne în al doilea ciclu procesual, competența în primă instanță este câștigată tribunalului; excepția lipsei calității procesuale pasive a Credit Europe Ipotecar a fost considerată ca nefondată și a fost, de asemenea, respinsă cu motivarea că această reclamantă a fost parte în Contractul inițial de credit, încheiat la 10.03.2008 sub nr. 104495, fiind reprezentată la semnarea și parafarea contractului de mandatar CEB(R) SA – STJ,  iar cesiunea de care se prevalează pârâta demonstrează că în mod efectiv, contractul de credit a fost încheiat la Sucursala Băncii din Târgu Jiu, la aceeași sucursală s-a ridicat creditul, iar ratele tot aici s-au achitat – întreaga documentație aflată la dosar demonstrând acest lucru.

Deși nu s-a făcut dovada notificării efective a cesiunii de creanță, semnificativ pentru soluționarea excepției și asumarea de către bancă a efectelor contractului cu reclamantul V, este înscrisul de la fila 93 din dosarul de fond, potrivit cu care, CEBNV a semnat o convenție cu instituția (deci, cu CEI) în baza căreia acțiuni precum colectarea creanțelor și informările clienților privitoare la situația bancară sau oricare altă informație legată de contul bancar, pentru cursul firesc al relației client-creditor, vor continua să fie întreprinse de CEIIFN SA – deci, Banca pârâtă are calitate procesuală pasivă și în raport cu aceasta s-a analizat raportul juridic dedus judecății; excepția coparticipării procesuale active a fost respinsă ca nefondată în raport de părțile contractului de credit și de principiul disponibilității, reclamantul având calitatea de persoană împrumutată; excepția inadmisibilității capătului de cerere privind conversia creditului a fost, de asemenea, respinsă ca nefondată, deoarece dreptul de acces la o instanță este garantat, iar temeiul juridic al acțiunii permite instanței să analizeze clauzele prevăzute în contract prin prisma prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/200 și să constate sau nu caracterul abuziv al acestora, ceea ce nu echivalează cu o substituire a instanței voinței părților și nici inserarea în contract a altor clauze, astfel încât tocmai prin exercitarea atribuțiilor ce revin puterii judecătorești, instanța a procedat la analiză pe baza probatoriului administrat și a dispozițiilor legale incidente în materie.

Astfel, pe fondul cauzei, instanța a contatat și a reținut că între părți la 10.03.2008, s-a încheiat Contractul de credit și garanție imobiliară nr. 104495 având ca obiect acordarea unui credit pentru investiție imobiliară în cuantum de 72.000 CHF rambursabil în 30 de ani, pentru achiziţionarea unui imobil apartament în TJ, str. M, cu două camere și suprafaţa de 33,74 mp.

 Capătul de cerere ce vizează constatarea caracterului abuziv al clauzelor referitoare la perceperea comisionului de acordare credit - pct.5.1 lit. b) şi comisionului de administrare credit - pct.5.1 lit. c) a fost admis în parte, tribunalul constatând prin raportare la prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000 că are caracter abuziv clauza prin care se percepe comisionul de acordare credit, deoarece sunt întrunite cumulativ condițiile prevăzute de legiuitor, respectiv, comisionul nu a fost negociat efectiv cu consumatorul, prin perceperea lui se creează dezechilibru între drepturile și obligațiile părților –  deoarece nu s-a făcut dovada contraprestațiilor băncii în contul acestui comision, suma cu titlu de comision de acordare fiind percepută cu rea credință de către bancă.

În ce priveşte comisionul de administrare, tribunalul a reținut că acesta nu are caracter abuziv pentru că este calculat la soldul creditului şi nu la valoarea întregului credit, astfel că nu se creează un dezechilibru contractual şi cuantumul lui lunar este rezonabil, 0,15% din soldul creditului, deci nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 4 din legea nr. 193/2000.

Reclamantul a solicitat şi restituirea sumelor percepute cu titlu de comision de acordare credit și comision de administrare, cerere care a fost admisă în parte și obligată Banca la restituirea sumelor reprezentând comision de acordare de la data perceperii sumelor, deoarece clauza de la art. 5.1 lit. b) fiind abuzivă, obligația de restituire se datorează de la data reținerii sumei, neoperând prescripția ca urmare a nulității absolute ce impune ca accesoriu, repunerea părților în situația anterioară inserării clauzei.

Este de notorietate utilizarea de către bănci, deci și de pârâta din acțiune, a contractelor standard preformulate, care nu permit negocierea efectivă, împrumutatul având posibilitatea semnării convenției în forma și condițiile inserate de bancă sau a necontractării deloc. Consumatorul, parte în contractele de adeziune, nu poate în nici un mod să influențeze  clauzele din contract, fiind încălcat principiul egalității părților ce trebuie să caracterizeze contractele civile.

Potrivit art. 4 din Legea 193/2000, (1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

(2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.

 (3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor legii pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de profesionist. Dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

În speță, din examinarea clauzelor reclamate ca fiind abuzive, cu referire la comisionul de acordare, se constată că sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de legiuitor, deoarece Banca, percepe dobândă, percepe comision de administrare și comision de acordare a creditului – acesta din urmă fiind abuziv, deoarece se constituie într-o dobândă mascată, ceea ce evident constituie o clauză abuzivă

Legea nr. 193/2000  a fost adoptată pentru a transpune în dreptul intern,  Directiva Consiliului European nr. 93/13/CEE din 05.04.1993 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, prin această lege s-a reglementat în favoarea consumatorilor o protecţie mai mare decât minimul oferit de directivă (extinderea limitelor directivelor relative la protecţia consumatorilor fiind permisă expres de dreptul comunitar). Nu este suficient ca o clauză să fie corectă gramatical și logic atâta timp cât finalitatea inserării ei în contract este perceperea unor sume în plus față de prețul contractului, în lipsa oricărei negocieri, ceea ce creează dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.

S-a reţinut, Cauza C- 484/08, Caja de Ahorros Y Mote de Piedad de Madrid, în care prin Hotărârea din 03.06.2010, C.E.J. consfinţeşte dreptul statelor de a aplica o protecţie mai mare consumatorilor decât minimul prevăzut de directivă şi permite instanţelor naţionale constatarea caracterului abuziv şi în cazul clauzelor privind definirea obiectului principal al contractului şi caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil.

 În Cauza Salvat Editores S A v Jose M.Sanchez Alcon Prades, C 241/98, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene recunoaşte judecătorului național, puterea de a declara din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract, că, „această putere se încadrează pe deplin în contextul general al protecţiei speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesului colectivităţii, care, făcând parte din ordinea publică economică, depăşeşte interesele specifice ale unor părţi. Există, cu alte cuvinte un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-şi producă efectele”.

Astfel, a reţinut tribunalul că sunt lovite de nulitate absolută clauzele abuzive din contractele încheiate de persoanele fizice cu profesioniștii, că aceasta este sancțiunea care li se aplică, așa cum s-a stabilit constant în practica ÎCCJ și în jurisprudența CJUE, judecătorul național având dreptul de a le constata abuzive din oficiu și de a le îndepărta din contract, chiar dacă poartă asupra obiectului principal al contractului, din moment ce ele creează o discrepanță majoră între contraprestații și chiar dacă sunt exprimate într-un limbaj inteligibil.

Întrucât aceste clauze abuzive sunt lovite de nulitate absolută, tot ceea ce s-a plătit în temeiul lor trebuie să se restituie. 

De altfel, potrivit considerentelor de la pct. 44 al hotărârii CJUE – C – 484/08-Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid Piedad, „dispoziţiile art.4 alin.2 şi art.8 din Directiva nr.93/13/CEE trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări care autorizează un control jurisdicţional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale, privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al preţului, sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, iar pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil”.

Prin adoptarea OUG nr.50/2010, s-a realizat transpunerea şi implementarea în legislatia nationala a Directivei 2008/48/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 23 aprilie 2008, privind contractele de credit pentru consumatori şi de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului, pentru a se evita posibilitatea declansarii procedurii de infringement de către Comisia Europeană împotriva Romaniei, ţinand cont de faptul ca aceste aspecte vizează interesul public şi constituie situaţii de urgenţă şi extraordinare, a caror reglementare nu poate fi amânată.

În acest sens, prin Hotărârea din data de 03.06.2010, dată în cauza C-484/08, privind cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulată de Tribunalul Suprem din Spania, Curtea (Camera I) a decis că:

“1. Articolul 4 alineatul (2) şi articolul 8 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naţionale, precum cea în cauză în acţiunea principală, care autorizează un control jurisdicţional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil.

2. Articolul 2 CE, articolul 3 alineatul (1) litera (g) CE şi articolul 4 alineatul (1) CE nu se opun unei interpretări a articolului 4 alineatul (2) şi a articolului 8 din Directiva 93/13 potrivit căreia statele membre pot adopta o reglementare naţională care autorizează un control jurisdicţional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil.”

În Hotărârea CJUE in cauza C-26/13 Arpad Kasler si Hajnalka Kaslerne Rabai/OTP Jelzalogbank Zrt, CJUE a arătat că o clauza care defineşte obiectul principal al contractului nu este exceptată de la examinarea caracterului sau abuziv decât dacă a fost redactată în mod clar şi inteligibil. In aceasta privinţă, Curtea subliniază că cerinţa respectivă nu se limitează la o claritate şi la o inteligibilitate formale şi pur gramaticale.

 Potrivit unei jurisprudențe constante a Curţii revine instanţei naţionale obligaţia de a determina dacă o clauză contractuală întruneşte criteriile necesare pentru a fi calificată drept „abuzivă” în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 93/13.

În aceeaşi hotărâre se arată că, „ţinând seama și de caracterul derogatoriu al articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 și de cerinţa unei interpretări stricte a dispoziției respective care rezultă din acesta, clauzele contractuale care se circumscriu noțiunii „obiectul principal al contractului”, în sensul acestei dispoziții, trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestaţiile esențiale ale acestui contract și care, ca atare, îl caracterizează” şi, la punctul 50,  ”Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esența însăși a raportului contractual nu pot fi circumscrise noțiunii „obiectul principal al contractului”, în sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13.”

Prin al doilea capăt de cerere, reclamantul a solicitat să se constate caracterul abuziv al clauzei de la art. 6.1, denumită de reclamant clauză de risc valutar, solicitând eliminarea acesteia, stabilizarea cursului de schimb CHF – LEU, de la momentul încheierii contractului, plata ratelor la valoarea în lei de la momentul încheierii contractului, pe toată perioada de derulare a acestuia precum şi restituirea sumelor achitate peste acest curs.

Potrivit art. 2.4, Tragerile se vor face în moneda creditului. Utilizarea sumelor trase se va face în moneda în care împrumutatul este obligat să efectueze plata, fie în temeiul documentului justificativ prezentat, fie în temeiul Regulamentului valutar în vigoare la data efectuării plăţii. În acest ultim caz, Împrumutatul va face operaţia de schimb valutar prin contul deschis la CEB(R) SA la data efectuării schimbului.

În ce priveşte rambursarea ratelor de credit, s-a arătat că aceasta se va face în valuta în care a fost acordat creditul, menţionându-se modalităţile de achitare, respectiv direct prin depunere de numerar în valuta creditului, prin ordin de plată, prin debitare directă, din conturile împrumutatului deschise la CEB (R) SA, prin intermediul mandatarului creditorului, respectiv C EB(R SA.

 În ceea ce priveşte clauzele contractuale prin care se stipulează efectuarea oricăror plăţi în moneda creditului şi suportarea de către consumator a diferenţelor de curs valutar, la momentul încheierii convenţiei, raportat la circumstanţele economice din acel moment, anul 2008, precum şi la posibilităţile de a cunoaşte efectele unor astfel de credite şi implicaţiile clauzelor contractuale pe termen lung, contractarea creditului în franci elveţieni se prefigura a fi mai avantajoasă faţă de alte oferte de creditare în lei sau în euro, tocmai în considerarea stabilității CHF reclamantul optând pentru această monedă – care nu era efectiv în circulație prin comparație cu EURO care fluctua în permanență ca și curs.

 Creditul în franci elveţieni era un produs nou pe piaţă şi în lipsa unor informaţii corespunzătoare cu privire la moneda în care au contractat împrumuturile, respectiv cu privire la istoricul evoluţiei francului elveţian şi riscurile generate de variaţiile cursului de schimb valutar, reclamantul s-a obligat să returneze sumele împrumutate la termenele şi în cuantumurile menţionate în contract, având ca premisă cursul de schimb valutar CHF - leu din perioada respectivă  (1,9 - 2,1).

Pe parcursul derulării contractului, francul elveţian s-a apreciat într-un mod galopant, astfel că, raportat la moneda naţională, valoarea acestuia s-a dublat, cursul de schimb depăşind valoarea de 4,00 lei/CHF în luna iulie 2010, cu repercusiuni grave asupra împrumutaţilor, în ceea ce priveşte posibilitatea de îndeplinire a obligaţiilor de plată a ratelor lunare, cu riscul de a fi puşi în imposibilitatea de executare fortuită a contractelor încheiate.

Ulterior încheierii contractului, moneda CHF a avut o constantă apreciere faţă de moneda naţională, LEUL, prin mecanismul schimbului valutar necesar plăţii creditului, împrumutatul fiind pus în situaţia de a plăti în prezent o rată lunară într-un cuantum mai mult decât dublu faţă de data încheierii creditului, o creştere efectivă de peste 200 % a sumelor de bani în lei necesare a achita rata stabilită în CHF, cea ce echivalează cu o schimbare fundamentală a condiţiilor de contractare, astfel că în prezent împrumutaul este obligat la prestaţii vădit disproporţionate faţă de cele în considerarea cărora s-a manifestat voinţa de a contracta.

 Prin urmare, au caracter abuziv clauzele contractuale ce prevăd suportarea în întregime a riscului valutar de către reclamant, risc valutar care nu este reglementat în nici un fel în contract, obligaţia de a rambursa creditul în moneda CHF, indiferent de evoluţia parităţii acestei monede străine cu moneda naţională, ducând la un efort financiar enorm din partea acestuia, plătind o rată lunară ce reprezintă în lei mai mult decât dublu în prezent, faţă de data încheierii contractului de credit.

 Este evident că nu aceasta a fost situaţia pe care reclamantul a acceptat-o atunci când a semnat contractul şi când s-a format acordul de voinţă, reclamantul a acceptat să semneze convenţia pentru că ea prevedea un curs valutar de aproximativ 2,1, mai ales că în contract nu se prevede nicio clauză care să reglementeze această situaţie, care să pună în sarcina împrumutatului suportarea integrală și singur a riscului valutar.

Reclamantul nu a fost complet și corect informat de bancă, nu a primit nici un fel de lămuriri cu privire la riscul unui astfel de contract, în condițiile în care acesta nu are  cunoştinţe în domeniul financiar ori banca, fiind un profesionist în domeniu, avea toate resursele necesare pentru a gestiona o astfel de situaţie, ea avea obligaţia de a informa clienţii cu privire la eventualele creşteri ale cursului valutar, dincolo de o evoluţie normală a pieţei valutare.

Cu atât mai mult cu cât banca nu a prevăzut nici în contract clauze referitoare la acest gen de situaţii, astfel că împrumutatul trebuie să suporte singur toate implicaţiile dezastruoase ale situaţiei în care cursul valutar a explodat şi nu mai există nici un fel de echilibru contractual. Un minim discernământ obligă consumatorul să nu încheie un contract de credit care să îi afecteze viața prin imposibilitatea restituirii ratelor, ori în speță, în cazul contractelor încheiate în CHF așa s-a întâmplat, banca cu bună știință sau din neglijență încheind un astfel de contract.

Desigur că o astfel de problemă are implicaţii juridice multiple, una din perspectivele de abordare este reglementată de Legea 193/2000, dar nu exclude nici abordarea din perspectiva codului civil în vigoare la acea dată, în speţă, contractul are clauze cu caracter abuziv, supuse reglementării comunitare şi Legii  nr. 193/2000, dar găsindu-şi aplicabilitate şi norme din vechiul cod civil în vigoare la data încheierii contractului.

Reclamantul la încheierea acestui contract de credit a fost indus în eroare de condiţiile care au fost prezentate de bancă drept atractive referitor la stabilitatea CHF în raport cu moneda națională fără să i se atragă însă atenţia asupra posibilităţii de schimbare a acestor condiţii contractuale într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat, precum şi a faptului că, dacă aceste condiţii se vor schimba în rău, doar împrumutatul va suporta supraaprecierea CHF, fără ca banca să fie atinsă de aceste schimbări de curs valutar.

Dimpotrivă, pentru a avea cât mai mulţi clienţi, banca a ascuns aceste probleme, prezentând situaţia împrumutaţilor în mod denaturat şi determinându-i să accepte acest tip de credit deosebit de riscant, fiind evidentă reaua credinţă a băncii.

 Clauzele de efectuare a plăţilor în moneda creditului, cu suportarea exclusivă a riscului valutar de către împrumutaţi nu au fost negociate direct cu consumatorul-reclamant din cauza pe rol, având în vedere caracterul prestabilit şi impus consumatorilor, al contractelor de credit, consumatorii exprimându-şi adeziunea la aceste contracte tipizate, fără a avea posibilitatea de a influenţa natura lor. Singura posibilitate a consumatorilor era aceea de a alege între creditele existente pe piaţă, însă în toate cazurile contractele erau tipizate, singura opţiune fiind aceea de a semna sau nu contractul pentru tragerea creditului.

Banca nu a acţionat cu bună credinţă, aceasta având obligaţia de a explica riscurile clienţilor, de a le pune la dispoziţie informaţiile necesare, astfel încât aceştia să aibă posibilitatea de a evalua consecinţele economice ale contractării creditelor.

Având în vedere poziţiile de inegalitate de pe care acţionează părţile şi în vederea asigurării unei angajări în deplină cunoştinţă de cauză a consumatorului în contractele de credit, este instituită în sarcina operatorului economic - banca, care are o poziţie dominantă în raport cu consumatorul, obligaţia informării în mod complet, corect şi precis a celui din urmă cu privire la aspectele esenţiale ale produsului/serviciului oferit (art. l8 din OG 21/1992) şi implicit cu privire la implicaţiile îndatorării şi la riscurile reprezentate de volatilitatea cursului valutar, astfel cum reiese din O.U.G. 50/2010.

 În cazul serviciilor financiare, operatorii economici sunt obligaţi să ofere consumatorilor informaţii complete, corecte şi precise asupra drepturilor şi obligaţiilor ce le revin, aceste obligaţii instituite în sarcina operatorilor economici, cu precădere a operatorilor economici din domeniul financiar-bancar, sunt menite să protejeze interesele consumatorilor care sunt expuşi riscului ridicat de prejudiciere a drepturilor intereselor legitime prin contractare unor servicii/produse în lipsa unei informaţii reale cu privire la acestea şi, pe cale de consecinţă, evitarea unor astfel de situaţii.

În lipsa informării în mod complet, corect şi precis a reclamanților cu privire la aspectele esenţiale ale serviciului oferit, aceștia nu au avut posibilitatea de a determina consecinţele economice ale clauzelor contractuale în baza unor criterii clare şi precise.

 Având în vedere obligaţia de transparenţă contractuală instituită în sarcina operatorilor economici, care se circumscrie exigenţelor de informare şi protecţie inerente dreptului consumatorului, în scopul garantării dreptului acestuia de a înţelege prevederile şi efectele pe termen lung ale contractului pe care îl încheie, fiecare beneficiar al unui credit în valută trebuie să cunoască riscurile pe care şi le asumă prin contractarea unui asemenea produs.

Omisiunea băncii de a informa consumatorul asupra riscului de hipervalorizare a CHF, fenomen care era previzibil pentru experţii financiari ce activează în cadrul acestora, dat fiind faptul că CHF-ul este o monedă instabilă, iar la momentul încheierii contractului valoarea acestei monede era la un minim istoric, creşterea valorii faţă de moneda naţională fiind inevitabilă, constituie o încălcare a obligaţiei de consiliere, sancţionată în dreptul european şi naţional întrucât este de natură să angajeze din punct de vedere juridic un consumator plecând de la o imagine deformată a întinderii drepturilor şi obligaţiilor asumate.

În aprecierea echilibrului/dezechilibrului contractual trebuie să se aibă în vedere criteriul echivalenţei prestaţiilor, fapt ce presupune existenţa unei proporţionalităţi între drepturile şi obligaţiile asumate de către părţi, ori clauza de risc valutar, care incumbă în mod exclusiv consumatorilor, denaturează raportul juridic obligaţional prin îngreunarea excesivă a situaţiei consumatorului şi conferirea băncii unui avantaj economic vădit disproporţionat.

 De asemenea, în considerarea unei clauze ca fiind abuzive, trebuie să se ia în calcul şi aptitudinea de a îndrepta conţinutul contractului în favoarea părţii care a impus clauza, riscul valutar materializându-se în obţinerea de către bancă a unui câştig injust în detrimentul consumatorului, contrar principiului echităţii şi bunei-credinţe, principii ce trebuie să guverneze relaţiile contractuale.

Suma împrumutată, dobânda şi comisioanele percepute pentru credit sunt plătite în franci elveţieni la cursul de schimb din momentul plăţii, determinând astfel, pe fondul dublării valorii de schimb a francului elveţian, un dezechilibru major între drepturile şi obligaţiile asumate de către părţi, respectiv creşterea nejustificată a beneficiilor băncii, în dauna consumatorilor, cu toate consecinţele negative asupra posibilităţii de respectare a obligaţiile contractuale.

 În Cauza C - 26/13, Kasler şi Kaslerne Rabai referitoare la Directiva 93/13/CEE şi, mai precis, la aprecierea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute în contracte de împrumut ipotecar încheiat în valută garantat printr-o ipotecă, C.J.U. E. a statuat că „1) Articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că termenii „obiectul principal al contractului” nu acoperă o clauză, cuprinsă într-un contract de împrumut încheiat în moneda străină între un vânzător sau un furnizor şi un consumator şi care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, precum cea în discuţie în litigiul principal, în temeiul căreia pentru calcularea ratelor împrumutului se aplică cursul de schimb la vânzare al acestei valute, decât în cazul în care se constată ceea ce revine în sarcina instanţei de trimitere să verifice, având în vedere natura, economia generală şi prevederile contractului, precum şi contextul său juridic şi factual - că respectiva clauză stabileşte o prestaţie esenţială a acestui contract care, ca atare, îl caracterizează; o astfel de clauză, în măsura în care cuprinde o obligaţie pecuniară a consumatorului de a plăti, în cadrul ratelor împrumutului, sumele care rezultă din diferenţa dintre cursul de schimb la vânzare şi cursul de schimb la cumpărare al monedei străine, nu poate fi considerată ca cuprinzând o „remuneraţie” al cărei caracter adecvat în calitate de contrapartidă a unei prestaţii efectuate de împrumutător să nu poată face obiectul unei aprecieri pentru a se stabili dacă este abuzivă în temeiul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13.

Articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, în ceea ce priveşte o clauză contractuală precum cea în discuţie în litigiul principal, cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar şi inteligibil trebuie înţeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci şi ca, contractul să expună în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine la care se referă clauza respectivă, precum şi relaţia dintre acest mecanism şi cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât acest consumator să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce-1 priveşte.

 Curtea stabileşte că plata, în cadrul ratelor împrumutului, a sumelor care rezultă din diferenţa dintre cursul de schimb la vânzare (utilizat pentru calcularea  ratelor) şi cursul de schimb la cumpărare al monedei străine (utilizat pentru deblocarea împrumutului), nu poate fi considerată ca fiind o „remuneraţie” pentru serviciile băncii împrumutătoare.

În situaţia în care, într-un astfel de contract, împrumutatul plăteşte şi diferenţa de curs valutar, această diferenţă nu este o remuneraţie pentru bancă, şi o astfel de clauză nu este exclusă unei astfel de aprecieri privind un posibil caracter abuziv.

 Astfel, în Cauza C - 26/13, Kasler şi Kaslerne Rabai, CJUE stabileşte, în interpretarea art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, că, nu este suficient ca o clauză, precum cea în litigiu, pentru a nu avea un caracter abuziv, să fie redată într-un limbaj clar şi inteligibil pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci se impune ca respectivul contract să expună în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine, relaţia cu alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului în aşa fel încât clientul să poată să evalueze consecinţele în ceea ce îl priveşte.

Curtea de la Luxemburg a interpretat o directiva europeana din 23 aprilie 2008, Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori si de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului, aceasta pune în sarcina bancii obligatii de informare şi de furnizare de explicatii pentru ca împrumutatul să poată decide în cunoştinţă de cauză dacă ia sau nu creditul, directiva obligă banca sa furnizeze clientilor o fişa de informatii standard la nivel european privind creditul de consum şi să verifice bonitatea consumatorului, a mai decis CJUE.

 Analizând art. 5, alin 6 din Directiva 2008/48/CE, CJUE arată că, "Statele membre se asigură că creditorii şi, unde este cazul, intermediarii de credit oferă consumatorului explicaţii corespunzatoare, pentru a-i permite să evalueze dacă contractul de credit propus este adaptat la nevoile sale şi la situatia sa financiară, unde este cazul, prin explicarea informatiilor precontractuale care trebuie furnizate în conformitate cu alineatul (1), caracteristicile esentiale ale produselor propuse şi efectele exacte pe care le pot avea asupra consumatorului, inclusiv consecinţele neplăţii din partea consumatorului.

Statele membre pot adapta modul şi masura în care se acordă asistenţa, precum şi identitatea părţii care o acordă, la circumstantele speciale ale situaţiei în care este oferit contractul de credit, la persoana careia îi este oferit şi la tipul de credit oferit". Făcând aplicarea acestor dispoziţii la contractul în litigiu, observăm că nu există o astfel de expunere a funcţionării mecanismului de schimb CHF – LEU, în speţă, şi nicio raportare la alte clauze ce vizează tragerea creditului,  de asemenea, nu există în contract nicio clauză care să permită împrumutatului să evalueze consecinţele  convenţiei pe termen scurt sau lung, în ceea ce îl priveşte, ceea ce denotă că are un caracter abuziv clauza referitoare la rambursarea ratelor contractului în moneda creditului fără nicio altă explicaţie sau legătură cu mecanismul de schimb valutar şi cu suportarea riscului contractului.

 Obiectul principal al unui contract de împrumut, cel de credit bancar fiind o specie a acestuia, se rezumă la acordarea unei sume de bani pentru care împrumutatul trebuie să plătească o dobândă ca preţ al împrumutului, celelalte obligaţii contractuale fiind adiacente, accesorii, ţinând cont şi de caracterul derogatoriu al articolului 4 aliniatului 2 din Directiva 93/13 şi de cerinţa unei interpretări stricte a dispoziţiei respective care rezultă din acesta, clauzele contractuale care se circumscriu noţiunii „obiectul principal al contractului”, în sensul acestei dispoziţii, trebuie înţelese ca fiind cele care stabilesc prestaţiile esenţiale al acestui contract şi care îl caracterizează, în speţă suma împrumutată şi preţul ei.

Clauzele care au un caracter accesoriu cum ar fi moneda şi modalitatea de plată în raport cu cele care definesc esenţa raportului contractual  nu pot fi circumscrise noţiunii „obiect principal al contractului” în sensul articolului 4 aliniatul 2 din directivă.

Decizia C.E.J. precizează că nu este suficient ca termenii în care se exprimă clauzele contractuale să fie inteligibile din punct de vedere gramatical, ci acestea trebuie să fie inteligibile din punct de vedere juridic, respectiv consumatorul trebuie să poată aprecia consecinţele economice negative pe care le riscă prin încheierea contractului. Contractul trebuie să expună în mod transparent funcţionalitatea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine, precum şi relaţia dintre acest mecanism şi cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât consumatorul să poată evalua, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din faptul semnării contractului.

 Cu privire la art.5 din Directiva 93/13 privind clauzele abuzive, C.E.J. a statuat că  pentru un consumator, informarea, înaintea încheierii unui contract, cu privire la condiţiile contractuale, şi la consecinţele respectivei încheieri este de o importanţă fundamentală. Consumatorul trebuie să decidă, pe baza acestei informări, dacă doreşte să se oblige contractual faţă de un vânzător sau furnizor prin aderarea la condiţiile redactate în prealabil de acesta (Hotărârea RWE Vertrieb EU:C:2013: 180, pct.44).

 Cerinţa privind transparenţa clauzelor contractuale prevăzută de Directiva 93/13/CEE nu poate fi redusă numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal şi gramatical, deoarece consumatorul se află într-o poziţie de inferioritate faţă de vânzător sau furnizor, cerinţa privind transparenţa trebuie înţeleasă în mod extensiv.Cu privire la îngheţarea cursului de schimb valutar CHF - leu la valoarea de la data încheierii şi semnării convenţiei, având în vedere caracterul abuziv al clauzelor de suportare a riscului valutar exclusiv de către cumpărători, se impune îngheţarea cursului de schimb valutar CHF - leu, pentru efectuarea plăţilor în temeiul convenţiilor încheiate, la valoarea de la data încheierii şi semnării convenţiilor, calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la această valoare pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului şi restituirea sumelor plătite în plus către reclamanți.

Având în vedere dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de risc valutar, în detrimentul consumatorului, se impune restabilirea prestaţiilor inerente contractului asumat prin îngheţarea cursului de schimb CHF - leu la valoarea de la momentul semnării contractului, astfel încât să se asigure o proporţionalitate a prestaţiilor asumate de părţi care să corespundă manifestării de voinţă în sensul angajării în acest raport juridic.

 Contractul de credit se supune regulilor generale prevăzute de Codul Civil cu privire la obligaţii, din acest fapt decurgând anumite consecinţe asupra regimului juridic aplicabil.

Contractul de credit nu are un caracter aleatoriu, fiind un contract comutativ, caracterizat prin faptul că întinderea drepturilor şi obligaţiilor părţilor, la momentul încheierii contractului, este determinată sau determinabilă, astfel încât părţile se angajează din punct de vedere juridic tocmai în considerarea efectelor contractului pentru care şi-au manifestat acordul, fiind exclusă expunerea uneia dintre părţi la riscul unei pierderi cauzate de un eveniment viitor şi incert şi oferirea celeilalte părţi a unei şanse se câştig.

Stipularea unei clauze de risc valutar, cu consecinţa strămutării în întregime asupra împrumutaţilor a riscului generat de hipervalorizarea CHF este contrară dispoziţiilor legale, valorizarea accelerată a CHF constituie un eveniment imprevizibil, viitor şi incert raportat la puterea de înţelegere a consumatorilor întrucât aceştia nu au cunoştinţe de specialitate în domeniul financiar-bancar care să le permită anticiparea unei creşteri accelerate a cursului de schimb şi, în consecinţă, asumarea în cunoştinţă de cauză a riscului valutar.

Conform art. 966-970 din vechiul Cod civil, în vigoare la momentul încheierii contractului dintre părţi, părţile trebuie să acţioneze cu bună credinţă atât la negocierea şi încheierea contractului, cât şi pe tot timpul executării sale, neputând înlătura sau limita această obligaţie, distribuţia între părţi a pierderilor şi beneficiilor rezultate ca urmare a creşterii valorii CHF faţă de moneda naţională, apare ca o soluţie justă şi echitabilă, obligaţiile părţilor trebuie să se întemeieze pe o cauză licită şi morală, conform dispoziţiilor art. 968 din Codul Civil.

În noul Cod Civil, teoria impreviziunii este reglementată legal, reglementare care nu constituie altceva decât o transpunere legislativă a soluţiilor conturate în practica judiciară,  în condiţiile în care noua reglementare consacră pe plan legislativ soluţiile date în jurisprudenţă, în considerarea imperativului de a avea o practică judiciară previzibilă, se poate face aplicarea teoriei impreviziunii şi în cauza de faţă, fără a se putea susţine că s-ar putea aplica retroactiv dispoziţiile noului Cod Civil.

 Astfel, art. 1.271 alin. (2) NCC dispune că, dacă pe parcursul executării obligațiilor executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă, făcând injustă obligarea debitorului la executarea obligației, instanța poate interveni, pentru a dispune fie adaptarea contractului, fie încetarea acestuia, art. 1.271 NCC precizează că nu orice schimbare a consistenței obligației survenită după momentul încheierii contractului conduce la posibilitatea apelării la mecanismul impreviziunii, textul stabilește că schimbarea trebuie să fie „excepțională”, adică ea trebuie să fie de o asemenea anvergură încât obligația să devină „excesiv de oneroasă”.

În vederea înlocuirii clauzelor abuzive se impune revizuirea efectelor contractului încheiat prin îngheţarea cursului de schimb valutar la valoarea de la momentul încheierii contractelor, respectiv calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în lei a francului elveţian de la data încheierii convenţiilor, pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului şi restituirea sumelor plătite în plus de către reclamanți, întrucât obligaţiile contractuale au fost asumate în condiţiile economice existente la data încheierii contractelor, când valoarea francului elveţian era la un minim istoric, iar ca urmare a schimbării acestor condiţii este necesar ca şi contractele să fie adaptate la noile împrejurări economice.

 Având în vedere că schimbarea condiţiilor economice a fost imprevizibilă, iar reclamantul  nu au avut cunoştinţe de specialitate în domeniul financiar-bancar care să îi permită anticiparea unei devalorizări vădite a leului faţă de francul elveţian, se poate considera că revizuirea efectelor contractelor corespunde acordului de voinţă al părţilor întrucât hipervalorizarea CHF- ului deturnează contractele de la scopul în vederea cărora au fost încheiate, schimbând natura acestora, astfel că executarea lor în contextul actual nu mai corespunde voinţei concordante a părţilor.

Efectuarea plăţilor în valută implică suportarea unor costuri suplimentare în sarcina consumatorului ocazionate de schimbul valutar din leu în euro şi din euro în CHF, cu consecinţa împovărării consumatorilor, determinând o creştere a caracterului oneros al obligaţiilor asumate de către aceştia, fapt contrar principiului echităţii şi bunei credinţe, care trebuie să guverneze executarea contractelor.

S-a apreciat că se impune calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea cursului de schimb valutar de la momentul încheierii contractelor pe întreaga perioadă de valabilitate a acestora, ca efect al constatării nulităţii clauzelor privind efectuarea plăţilor în moneda creditelor - CHF, cu suportarea diferenţelor de schimb valutar de către împrumutaţi, că se impune restituirea prestaţiilor efectuate de către reclamant în temeiul acestor clauze abuzive, clauze care sunt lovite de nulitate absolută și că, astfel, se impune restabilirea situației anterioare aplicării acestora.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel pârâţii CEBNV,  SCEBRTJ,  CEIIFNSA, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În motivele de apel, apelantele pârâte au invocat încălcarea dispoziţiilor art. 425 lit. a şi b Cod procedură civilă raportat la art. 233 lit..h Cod procedură civilă, arătând că instanţa de fond nu a motivat de ce a respins proba cu interogatoriu, probă care din punctul său de vedere era utilă în dovedirea aspectelor ce ţin de negocierea clauzelor.

Apelantele pârâte au invocat şi nepronunţarea instanţei de fond cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a CEBRSA, precum şi faptul că hotărârea instanţei de fond se referă la persoane ce nu au calitatea de parte, apelantele subliniind că reclamantul nu a formulat cerere de chemare în judecată a CEBNV.

Tot în motivele de apel apelantele pârâte au invocat excepţia puterii de lucru judecat raportat la soluţia dată de Tribunalul Bucureşti în cauza ce a făcut obiectul dosarului nr.26853/3/2015* privind cererea formulată de ANPC referitor la constatarea clauzelor abuzive din contractele de credit încheiate cu CEIIFNSA, soluţie definitivă prin respingerea apelului de CABi.

Apelantele pârâte au criticat hotărârea instanţei de fond şi sub aspectul soluţiei asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a CEIIFNSA, care nu mai are calitatea de creditoare, în contextul în care drepturile şi obligaţiile din contractul de credit încheiat cu CEI au fost cesionate către CEBNV.

O altă critică a hotărârii primei instanţe se referă la soluţia dată excepţiei lipsei coparticipării procesuale active, aprecierea instanţei că doar reclamantul a avut calitatea de împrumutat fiind făcută cu neobservarea clauzelor contractuale potrivit cărora obligaţia de rambursare incumbă atât reclamantului, cât şi codebitorilor.

Pe fondul cauzei criticile sentinţei apelate vizează greşita constatare a nulităţii clauzei privind comisionul de acordare credit în condiţiile în care perceperea comisionului este admisă expres de art. 36 alin.1 din OUG nr. 50/2010, comisionul face parte din preţul contractului şi în măsura în care este clar exprimat nu poate face obiectul analizei prevăzute de Legea nr. 193/2000, iar perceperea lui nu reprezintă dobândă mascată aşa cum eronat reţine instanţa de fond, ci reprezintă echivalentul contraprestaţiei băncii constând în operaţiuni de verificare premergătoare acordării creditului.

Apelantele pârâte au criticat soluţia primei instanţe şi sub aspectul înlocuirii, contrar jurisprudenţei CJUE,  a clauzelor contractului, în sensul că s-a dispus restituirea creditului în altă monedă la cursul de la data acordării. Au precizat apelantele pârâte că din probele administrate nu rezultă încălcarea obligaţiei de informare a clientului de către bancă, deoarece aceasta nu putea anticipa cu certitudine evoluţia cursului valutar, precum şi că hipervalorizarea CHF faţă de LEU nu poate constitui o cauză de nulitate a prevederilor art. 6.1 din contract, atât vechiul cod civil, cât şi noul cod civil permiţând acordarea creditului în valută şi rambursarea în moneda în care creditul a fost acordat. Au precizat, de asemenea, că nu există un dezechilibru provocat de această clauză, banca nerealizând un câştig, iar contractarea creditului într-o altă monedă decât moneda naţională atrage implicit riscul de curs valutar ce poate fi în favoarea uneia sau alteia din părţi. A subliniat că nu poate fi reţinută susţinerea reclamantului privind acordarea în fapt a unui credit în lei, deoarece este contrazisă pe operaţiunea de schimb valutar depusă la dosar chiar de reclamant.

Totodată apelantele pârâte au arătat că soluţia de îngheţare a cursului valutar se bazează pe teoria impreviziunii care nu se aplică în cazul convenţiilor încheiate anterior intrării în vigoare a Noului Cod Civil, exclude o culpă a băncii şi, în opinia băncii, nu poate fi incidentă, întrucât fluctuaţia cursului valutar  CHF–LEU nu poate constitui prin sine însăşi element al impreviziunii.

A invocat cauzele Kasler, Banco Espanol de Credit/Joaquin Calderon Camino, Barklyes Bank/ Sala Sannchez Garcia, decizia nr. 62/2017 a CCR şi dispoziţiile art. 1576  şi art. 1578 Cod civil 1864, art. 1488 şi art.2164 Noul Cod civil.

Nu s-a depus întâmpinare.

Motivele de apel privind nemotivarea hotărârii apelate sub aspectul soluţiei de  respingere a cererii de administrare a probei cu interogatoriu sunt nefondate.

Având în vedere parcursul procesual al cauzei primită de tribunal spre soluţionare, urmare a  sentinţei nr. 29/15.03.2017 pronunţate în conflict negativ de competenţă cu luarea în considerare a deciziei nr.843/12.10.2016 a CAC prin care cauza a fost trimisă spre rejudecare, Tribunalul a soluţionat cauza la termenul din 25.09.2017 pe baza probatoriilor administrate în primul ciclu procesual.

Cum la termenul din 25.09.2017 reprezentantul pârâtelor a pus concluzii pe fond fără a reitera cererea de încuviinţare a probei cu interogatoriu, T nu avea de ce să includă în considerente o motivare a unei cereri din primul ciclu procesual ce nu a fost reiterată în rejudecare şi asupra căreia nu s-a pronunţat.

Nici motivele de apel privind nesoluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale a CEB nu au fost reţinute ca  întemeiate.

Contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. 104495/10.03.2008 a fost încheiat de CEIIFNSA în calitate de împrumutător prin reprezentant CEBR şi chiar dacă persoana mandatarului CEBR nu se suprapune cu cea care se solicită a fi obligată în raportul de drept dedus judecăţii, cauza a fost judecată în contradictoriu şi cu mandatarul părţii pentru opozabilitate.

Cât priveşte motivele de apel vizând calitatea de parte a CEBNV şi greşita soluţionare a excepţiei lipsei procesuale pasive a CEI, Curtea a constatat că sunt, de asemenea, neîntemeiate.

În condiţiile în care drepturile şi obligaţiile rezultate din contractul de credit nr. nr.104495/10.03.2018  au fost cesionate de împrumutătorul CREDIT EUROPE IPOTECAR IFN către CREDIT EUROPE BANK NV, atât cedentul, cât şi cesionarul trebuie să figureze în calitate de părţi, iar aspectele privind lămurirea titularului drepturilor cesionate privesc raportul între cedent şi cesionar până la notificarea debitorului.

În plus, prin decizia nr.843/12.10.2016 a Curţii de Apel Craiova, obligatorie, s-a constatat că întâmpinarea a fost formulată de CEBNV, CEI, SCEBRTJ şi că în mod greşit cauza a fost soluţionată fără citarea CEBNV al cărui drept la apărare nu a fost asigurat.

Referitor la motivele de apel vizând greşita soluţionarea a excepţiei lipsei coparticipării procesuale active, Curtea a reţinut că şi acestea sunt nefondate.

Contractul de credit nr. 104495/10.03.2018 a fost încheiat de reclamantul VVC în calitate de împrumutat, care este şi persoana titular al dreptului dedus judecăţii de a solicita constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractului.

Chiar dacă obligaţia de rambursare a creditului ce incumbă reclamantului a fost garantată de codebitorii VDC şi VM, cererea de chemare în judecată nu se impunea a fi formulată şi de aceştia.

Şi motivele de apel privind excepţia puterii de lucru judecat sunt neîntemeiate, deoarece nu există tripla identitate de părţi, obiect ca cerere concretă dedusă judecăţii şi de cauză ca situaţie calificată juridic.

În cauza ce face obiectul dosarului nr. 26853/3/2015 calitatea de parte a avut-o şi ANPC, cererea concretă dedusă judecăţii a fost formulată de ANPC şi a avut ca obiect constatarea clauzelor abuzive în contracte de credit  încheiate cu CREDIT EUROPE IPOTECAR IFN.

Analizând apelul prin prisma motivelor ce se referă la fondul cauzei şi a dispoziţiilor legale aplicabile în cauză, Curtea a constatat că acesta este fondat

Cu privire obligaţia de transparenţă şi de a nu stipula clauze abuzive, Curtea a reţinut:

 Potrivit legii,  o clauză cuprinsă într-un contract încheiat cu un consumator trebuie să fie clară, fără echivoc astfel încât  pentru înţelegerea sa să nu fie necesare cunoştinţe de specialitate. Pentru a fi declarate abuzive, se impune ca, de asemenea, clauzele să nu fi fost negociate efectiv cu consumatorii.

În calitate de furnizor  de servicii financiare băncii  îi revine o  obligaţie pozitivă de transparenţă şi una negativă de a nu stipula clauze abuzive. În conţinutul acestor obligaţii  intră  şi aceea de a stipula clauze clare, precis determinate, care să nu creeze interpretări echivoce şi obligaţii oneroase şi fără corespondent în  sarcina consumatorilor.

În acord cu Rezoluţia Parlamentului European din 18.10.2008,  educaţia financiară trebuie să fie corectă, echidistantă şi transparentă. Profesionistul are  obligaţia de a-l informa onest pe consumator, fără însă a se transforma în apărătorul intereselor consumatorului. 

Cât priveşte condiţia  de negociere, pentru ca o clauză să fie exclusă de la declararea sa ca abuzivă:

Faptul că anterior încheierii contractului cu reclamanţii, banca a făcut publică o prezentare a produselor, care conţinea condiţiile standard de creditare pentru fiecare dintre produsele oferite de către bancă, nu echivalează cu conceptul de negociere a întregului contract, deci a tuturor clauzelor, şi cu îndeplinirea obligaţiei de transparenţă.

Negocierea unor clauze nu exclude aplicarea prevederilor Legii nr.193/2000 pentru restul contractului (art.4 alin.3). Faptul că de regulă se negociază cuantumul creditului, moneda creditului, perioada de utilizare, perioada de graţie  şi  rata dobânzii, diferenţiază un client de altul şi nu înseamnă că au fost negociate clauzele contractului.

Este de notorietate că în perioada încheierii convenţiei de credit nr.0129276/12.10.2007, băncile afişau şi făceau publică oferta lor pentru anumite credite, ofertă în cadrul căreia prezentau moneda creditului, dobânda (curentă şi efectivă) şi alte câteva  chestiuni esenţiale,  cum ar fi caracterul dobânzii de a fi fixă sau variabilă, limitele sumelor ce pot fi oferite,  garanţiile în raport de tipul de credit, condiţiile minime pentru obţinerea împrumutului.  Clauzele contractului nu erau prezentate, astfel încât consumatorul nu putea lua la cunoştinţă efectiv de conţinutul contractului decât după ce îl semna, clauzele sale fiind predefinite de bancă.

Deşi banca susţine că au fost negociate clauzele contractului, în realitate, în cazul contractelor încheiate cu persoanele fizice nu există o negociere efectivă, nici chiar în contextul în care prin creditul acordat se refinanţează credite contractate anterior.

Contractul de credit este un contract de adeziune, standard, preformulat de bancă,  în care consumatorul nu poate să intervină, având doar opţiunea de a  adera sau nu la el.

Potrivit art. 4 alin.3 din Legea nr. 193/2000,  dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte dovezi în acest sens.

Referitor la  condiţia  ca o clauză să nu se asocieze cu obiectul şi caracterul adecvat al preţului/remuneraţiei faţă de serviciile/bunurile furnizate:

În spiritul Legii nr.193/2000 şi al Directivei CEE nr.13/1993 este exclus din cadrul controlului unui eventual caracter abuziv obiectul contractului şi caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei în raport de serviciile sau bunurile furnizate, cu condiţia ca acele clauze care definesc obiectul contractului sau privesc caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei să fie exprimate clar, neechivoc, într-un limbaj uşor inteligibil.

Pornind de la imperativul protecţiei consumatorului, impus de situaţia de inferioritate a acestuia din punctul de vedere al puterii de negociere şi nivelului de informare, interpretarea articolului 4 alin.2 dată de către CJUE este în sensul că obiectul principal al contractului se referă la clauzele care stabilesc prestaţiile esenţiale ale contractului şi care îl caracterizează ca atare, în contrast cu clauzele cu caracter accesoriu.

 Cu privire la noţiunea de obiect principal al contractului, CJUE a stabilit că termenii „obiect principal al contractului” nu acoperă o clauză cuprinsă într-un contract de împrumut încheiat în monedă străină între un vânzător sau un furnizor şi un consumator şi care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, în temeiul căruia pentru calcularea ratelor împrumutului se aplică cursul de schimb la vânzare al acestei valute, decât în cazul în care se constată de către instanţa de trimitere, având în vedere natura, economia generală şi prevederile contractului, precum şi contextul său juridic şi factual, că respectiva clauză stabileşte o prestaţie esenţială a acestui contract, care, ca atare, îl caracterizează ( cauza Kasler).

CJUE a stabilit, totodată, că „o astfel de clauză, în măsura în care cuprinde o obligaţie pecuniară a consumatorului de a plăti, în cadrul ratelor împrumutului, sumele care rezultă din diferenţa dintre cursul de schimb la vânzare şi cursul de schimb la cumpărare ale monedei străine” nu poate fi considerată ca cuprinzând o remuneraţie al cărei caracter adecvat, în calitate de contrapartidă a unei prestaţii efectuate de împrumutător, să nu poată face obiectul unei aprecieri pentru a se stabili dacă este abuzivă în temeiul art. 4 alin.2 din Directiva CEE nr.13/1993.

Spre deosebire de CJUE, care a evitat să răspundă concret precizând că revine instanţei naţionale sarcina de a aprecia, Avocatul  General Wahl a apreciat  că „ nu se poate exclude că, în ceea ce priveşte un contract de împrumut, clauza care determină cursul de schimb aplicabil, întrucât constituie unul din pilonii unui contract exprimat în monedă străină, se înscrie în obiectul principal al contractului”.

Ulterior, în cauza Andriciuc CJUE a statuat că art. 4 alin.2 din Directiva nr. 13/1993 a Consiliului trebuie interpretat în sensul că noţiunea, obiectul principal al contractului, în sensul acestei dispoziţii, include o clauză contractuală, precum cea inserată într-un contract de împrumut încheiat în monedă străină, care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale şi potrivit căreia împrumutul trebuie restituit în aceeaşi monedă străină în care a fost contractat, având în vedere că această clauză stabileşte o prestaţie esenţială care caracterizează acest contract.

Curtea a concluzionat că această clauză nu poate fi considerată ca abuzivă în măsura în care este exprimată în mod clar şi inteligibil.

În ceea ce priveşte noţiunea de redactată în mod clar şi inteligibil CJUE a stabilit că art.4 alin.2 din Directiva CEE 13/1993 trebuie interpretat în sensul că în ceea ce priveşte o clauză contractuală precum cea în discuţie în litigiul principal cerinţa, potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar şi inteligibil trebuie înţeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci şi ca în contract să se expună în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine la care se referă clauza respectivă, precum şi relaţia dintre acest mecanism şi cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât acest consumator să poată să evalueze pe baza unor criterii clare şi inteligibile consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce-l priveşte ( cauza Kasler).

Cu alte cuvinte CJUE a statuat că revine instanţei de trimitere sarcina de a stabili, dacă, având în vedere publicitatea şi informaţiile furnizate de împrumutător în cadrul negocierii contractului, un consumator mediu normal informat şi suficient de atent şi de avizat, putea nu numai să cunoască  existenţa diferenţei, în general prezentă pe piaţa valorilor mobiliare dintre cursul de schimb la vânzare şi cursul de schimb la cumpărare ale unei monede străine, ci şi să evalueze consecinţele economice potenţial semnificative pentru acesta ale aplicării cursului de schimb la vânzare pentru calcularea ratelor la care va fi definitiv obligat şi, prin urmare costul total al împrumutului său.

În cauza Andriciuc s-a stabilit că  o clauză să fie clar şi inteligibil exprimată presupune că în contractul de credit instituţiile financiare trebuie să furnizeze împrumutaţilor informaţii suficiente pentru ca aceştia să adopte decizii prudente.

În acest scop, în cazul unui contract de împrumut încheiat într-o monedă străină ce trebuie restituit în aceeaşi monedă, redactarea clară şi inteligibilă impune înţelegerea de către consumator a clauzei atât pe plan formal şi gramatical, cât şi în ceea ce priveşte efectele concrete ale acesteia în sensul ca un consumator mediu, normal informat şi suficient de atent şi avizat să poată numai să cunoască posibilitatea aprecierii sau deprecierii monedei străine în care a contractat împrumutul, ci să evalueze consecinţele economice potenţial semnificative ale clauzei asupra obligaţiilor sale financiare.

Totodată CJUE stabileşte că revine instanţei naţionale competenţa de efectuare a verificărilor care trebuie efectuate în raport cu momentul încheierii contractului ţinându-se seama de ansamblul împrejurărilor de care profesionistul putea avea cunoştinţă la momentul respectiv şi care erau de natură să influenţeze executarea ulterioară a contractului, instanţa evaluând cu luarea în considerare a expertizei şi cunoştinţelor profesionistului, băncii, în ce priveşte posibilele variaţii ale cursului de schimb valutar şi a riscurilor inerente contractării unui împrumut în monedă străină, existenţa unui dezechilibru.

Cu referire la  condiţia bunei credinţe, nu s-a reţinut o rea credinţă generală a băncii, legea, de altfel, necerând să existe aceasta, ci doar ca o clauză să nu creeze în detrimentul consumatorului şi contrar bunei credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Faţă de considerentele expuse privind obligaţia de transparenţă şi de a nu stipula clauze abuzive, condiţia  de negociere, pentru ca o clauză să fie exclusă de la declararea sa ca abuzivă, condiţia  ca o clauză să nu se asocieze cu obiectul şi caracterul adecvat al preţului/remuneraţiei faţă de serviciile/bunurile furnizate, noţiunea de clauză redactată în mod clar şi inteligibil şi condiţia bunei credinţe Curtea constată că motivele de apel ce privesc soluţia referitoare la comisionul de acordare a creditului şi îngheţarea cursului de schimb valutar CHF/LEU sunt întemeiate.

În ceea ce priveşte soluţia dată capătului de cerere vizând comisionul de acordare a creditului, Curtea a reţinut:

Din examinarea cuprinsului clauzei prevăzute de art. 5 pct.1 lit.b „ comision de acordare 1440 CHF reprezentând 2% din valoarea totală a creditului plătibil integral la data semnării prezentului contract sau cel mai târziu la data primei trageri din creditul aprobat” reiese că aceasta este formulată în mod clar şi inteligibil, indicând cu exactitate atât cuantumul comisionului, la care intimatul reclamant VVC s-a obligat, precum şi modul de calcul şi de plată.

În plus, din analiza denumirii acestui comision „de acordare”, rezultă funcţionalitatea lui, scopul şi motivul perceperii acestuia şi natura serviciilor oferite, în contraprestaţie, nefiind necesară menţionarea în detaliu a acestora în cuprinsul contractului de credit.

Acest comision de acordare cuprinde serviciile de vânzare şi consultanţă precontractuală (contactare client, colectare documente, consultanţă), cheltuieli administrative (cheltuieli de personal, cheltuieli cu consumabile), verificări efectuate de bancă în ceea ce priveşte pe împrumutaţi şi bonitatea acestora, a bunurilor aduse în garanţie etc. şi nu există nicio normă legală care să oblige (instituţiile financiare) furnizorii de servicii de credit să prevadă, explicit, în contractul de credit, în detaliu, natura şi numărul tipurilor de activităţi desfăşurate de aceasta pentru încheierea contractului.

Ca urmare, Curtea a constatat că în contextul în care acest comision a fost redactat într-un limbaj clar şi inteligibil nu se poate reţine caracterul abuziv al acestuia, precum şi că, chiar în situaţia analizării echilibrului între prestaţia împrumutatului şi contraprestaţia băncii, nu există un dezechilibru semnificativ.

Referitor la rezolvarea dată de instanţa de fond cu privire la îngheţarea cursului de schimb valutar CHF/LEU, Curtea a reţinut următoarele:

Din clauza stipulată în art. 6.1 rezultă că rambursarea ratelor de credit se va face în valuta în care a fost acordat creditul, că rambursările se vor face lunar în rate ce includ principalul, dobânda lunară şi comisionul lunar de administrare în conformitate cu graficul de rambursare care este parte integrantă din  contract, modalităţile de plată fiind direct prin depunere de numerar, ordin de plată sau debitare directă.

Din analiza clauzelor rezultă că a fost transpus, cu privire la convenţia de credit nr.104495/10.03.2008, principiul nominalismului monetar consacrat de art.1578 Cod civil 1864 (incident în speţă) potrivit căruia „Obligaţiunea ce rezultă din un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract.  Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii.”

Cu alte cuvinte, obligaţia de restituire derivată dintr-un contract de împrumut în bani se îndeplineşte în aceeaşi unitate monetară prevăzută în contractul de împrumut, fără a avea relevanţă eventuala schimbare a valorii acesteia între momentul acordării împrumutului şi momentul scadenţei ratelor.

Împrumutatul a ales ca monedă a creditului CHF, în vederea achiziţionării unui imobil, aspect cu privire la care a negociat (atât cuantumul sumei împrumutate, cât şi moneda creditului au făcut obiectul negocierii)  şi, în aceste condiţii, rambursarea creditului nu poate avea loc decât în moneda convenită şi acceptată de împrumutat, debitorii fiind obligaţi la restituire în rate lunare exprimate în CHF.

Ca urmare, clauza privind restituirea împrumutului în aceeaşi monedă în care împrumutul a fost contractat, transpunând dispoziţia legală naţională din Codul civil în vigoare la data încheierii contractului, este exclusă de la cercetarea caracterului abuziv.

În argumentarea excluderii, Curtea reţine că, în cauza Andriciuc, CJUE a statuat că aşa „cum reiese din art. 1 alin. (2) din Directiva nr.93/13, clauzele contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii nu sunt supuse dispoziţiilor acesteia. Astfel, după cum reiese din al 13-lea considerent al Directivei nr. 93/13, excluderea prevăzută la art.1 alin (2) din Directiva nr. 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă. Pe de altă parte, sunt excluse din domeniul de aplicare al acestei directive clauzele contractuale care reflectă dispoziţii din reglementarea naţională care guvernează o anumită categorie de contracte, nu doar în cazuri în care contractul încheiat de către părţi aparţine acestei categorii de contracte, ci şi în ceea ce priveşte alte contracte cărora li se aplică respectiva reglementare în conformitate cu o dispoziţie din dreptul naţional (....). Această excludere a aplicării regimului Directivei nr. 93/13 este justificată de faptul că (...) se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor în anumite contracte” (paragrafele 25-28).

Reclamantul a invocat o hipervalorizare pe piaţa internă şi internaţională a monedei creditului CHF în raport de moneda naţională LEU şi consecinţele grave constând în suportarea unor rate din ce în ce mai mari prin raportare la moneda naţională.

Nulitatea ca sancţiune ce intervine în situaţia declarării ca abuzive a clauzelor are cauze anterioare sau concomitente încheierii contractului de credit.

Or, în speţă, cauzele invocate privesc hipervalorizarea CHF  în raport cu LEUL, intervenită ulterior momentului încheierii convenţiei de credit, pe parcursul executării contractului.

În plus, constatarea caracterului abuziv presupune înlăturarea acestor clauze din contract ca efect al nulităţii.

Potrivit jurisprudenţei CJUE în cauzele Banco Espanol de Credito C-618/10, Unicaja Banco C 482/13, C 484/13, C 485/13 şi C 487/13, articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări a unui stat membru care permite instanţei naţionale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator, să completeze respectivul contract, modificând conţinutul acestei clauze conform dispoziţiei naţionale cu condiţia ca aplicarea dispoziţiei naţionale: să nu prejudece aprecierea de către instanţa naţională menţionată a caracterului abuziv al unei astfel de clauze şi  să nu împiedice această instanţă să înlăture clauza menţionată dacă ar trebui să constate caracterul „abuziv” al acesteia, în sensul articolului 3 alineatul (1) din directiva menţionată.

Or, modificarea clauzei potrivit dispoziţiei naţionale presupune redarea aceluiaşi principiu al nominalismului, anume rambursarea împrumutului în aceeaşi monedă în care s-a contractat, cu excepţia cazului în care moneda nu ar mai fi pe piaţa monetară. În niciun caz nu se poate dispune  restituirea în altă monedă decât cea în care s-a contractat sau înlocuirea cursului de la data rambursării  cu cel de la data contractării.

Cu privire la impreviziune, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 1271 din Noul Cod civil, care permit adaptarea unui contract valabil încheiat, ale cărui prestaţii au devenit prea oneroase, urmare a schimbării împrejurărilor de la momentul încheierii lui pe parcursul executării, nu sunt incidente în cauza de faţă, având în vedere data încheierii convenţiei de credit, 10.03.2008, anterior intrării în vigoare a Noului Cod Civil 01.10.2011.

În speţă sunt aplicabile dispoziţiile Codului civil de la 1864, cod care nu cuprinde o reglementare expresă a impreviziunii.

Interpretarea contractului prin prisma obligaţiei de executare cu bună credinţă, a împărţirii riscurilor contractuale, a echităţii, cu luarea în considerare a jurisprudenţei Tribunalului Suprem (decizia nr.1818 din 29.09.1972), Curţii Supreme de Justiţie (decizia nr.21/1994) şi Tribunalului Ilfov – Secţia I Comercială (sentinţa din 11.05.1920 în cauza Lascăr/Catargiu contra Băncii Bercovici) şi a situaţiei concrete a împrumutatului nu pot conduce la soluţia de îngheţare a cursului CHF la momentul contractării împrumutului, această formă de adaptare conducând ea însăşi la încălcarea principiilor menţionate şi la ruperea echilibrului contractual.

Pentru considerentele expuse, Curtea a admis apelul formulat de CEBNV,  SCEBRTJ,  CEIIFNSA, a schimbat, în parte, sentinţa nr.107 din data de 09.10.2017 pronunţată de Tribunalul Gorj – Secţia a II-a Civilă în dosarul nr.594/95/2016* în sensul că a respins acţiunea. A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei privind respingerea excepţiilor .

Domenii speta

Spete similare