Acţiune în constatare

SENTINŢA CIVILĂ NR. 1536

Şedinţa publică de la 31 Mai 2017

I N S T A N Ţ A

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Tulcea la data de ….. sub nr. …… reclamanţii … şi …. au chemat în judecată pe pârâţii …… şi ……., solicitând instanţei să se constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 4.4. care reglementează obligaţia de plată a unei dobânzi majorate pentru orice întârziere, art. 5.1. lit. c) privind comisionul de administrare a creditului, art. 5.2., care conferă creditorului dreptul de a revizui cuantumul comisioanelor, art. 8.14. şi art. 8.15. care permit scadenţa anticipată din contractul de ……, să fie obligaţi pârâţii să restituie sumele plătite în temeiul clauzelor nule, sume actualizate conform indicelui de inflaţie de la data plăţii efective, cât şi la plata dobânzilor aferente de la data încheierii contractului de credit şi până la data plăţii efective, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea în fapt, reclamanţii au arătat că prin contractul ....... încheiat cu ......., au obţinut un credit ipotecar pentru achiziţie imobil, în sumă de ..... euro şi dobândă anuală de ..... cu o perioadă de rambursare de ..... luni.

Au mai arătat reclamanţii că potrivit art. 4.4., pentru plata cu întârziere a oricăror sume ce decurg din contract, împrumutatul se obligă să plătească dobânda majorată creditorului, în cuantum de ..... p.a., peste dobânda curentă stabilită conform contractului.

Conform art. 5.1. lit. c) banca şi-a rezervat dreptul de a încasa un comision de administrare lunar de ....... plătibil începând cu scadenţa a 13.

Potrivit art. 5.2., creditorul are prerogativa de a revizui cuantumul comisioanelor pe parcursul derulării creditului în funcţie de politica sa de creditare.

Prin art. 8.14., împrumutatul/codebitorul renunţă la beneficiul termenului. În consecinţă, ..... îşi rezervă dreptul de a declara scadent creditul înainte de termen în vederea recuperării datoriilor împrumutatului faţă de ..... în cazul neîndeplinirii oricăror obligaţii a împrumutatului faţă de creditor, la termenele şi în condiţiile prevăzute în contract. .... poate cere împrumutatului conform întregului contract întreaga sumă datorată debitându-i toate conturile pentru recuperarea creanţelor sale şi va proceda la executarea garanţiilor.

Prin art. 8.15. s-a stabilit că neîndeplinirea obligaţiilor contractuale ale împrumutatului/codebitorului faţă de creditor, la termenele şi în condiţiile contractului constituie cazuri de culpă. La apariţia oricărui caz de culpă, creditorul va declara toate obligaţiile ce decurg din contract scadente şi exigibile, trecând la executarea silită.

Potrivit art. 1 alin. 3 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, lege care transpune prevederile Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOCE) nr. L 95 din 21 aprilie 1993 "se interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii".

În conformitate cu prevederile art. 4 din acest act normativ o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor; o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv; faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

Clauzele prevăzute de art. 4.4., art. 5.1. lit. c), art. 5.2., art. 8.14. şi art. 8.15. sunt clauze abuzive întrucât nu sunt clauze negociate, contractul încheiat fiind unul standard, astfel că, în calitate de consumator, nu au putut influenţa în vreun fel natura lor, caracterul nenegociat al contractelor standard fiind prevăzut de art. 4 alin. 2 din lege.

Prin art. 4 alin. 3 din Legea nr. 193/2000 se instituie o prezumţie relativă a caracterului abuziv al clauzelor în cazul contractelor prestabilite, ce conţin clauze standard, preformulate, prezumţie ce poate fi înlăturată numai prin dovada scrisă a caracterului negociat.

Proba negocierii directe a clauzelor incumbă profesioniştilor.

În privinţa clauzei prevăzute de art. 4.4. din contract, au arătat că are un caracter sancţionator, fiind instituită pentru neplata ratelor la termenele contractuale. Această clauză, pe lângă faptul că nu este negociată, fiind astfel abuzivă, creează un dezechilibru contractual major prin faptul că instituie o dobândă ce are un cuantum exagerat, majorând dobânda contractuală de ...... % cu încă ..... procente.

Această clauză, în mod singular, dar şi împreună cu clauzele prevăzute de art. 8.14. şi art. 8.15., care, pentru aceeaşi neplată la termen a ratelor de către beneficiar, conferă băncii dreptul de a declara obligaţiile ce decurg din contract scadente şi exigibile, trecând la executarea silită, creează un dezechilibru major între drepturile şi obligaţiile părţilor, dar mai ales între prejudiciul pe care banca l-ar înregistra prin neplata ratelor la termen şi beneficiul pe care îl înregistrează prin încasarea dobânzii majorate. Practic, dobânda penalizatoare nu are aptitudinea de a acoperi prejudiciul cauzat prin neplată, ci constituie o veritabilă formă de câştig suplimentar. Aceasta, cu atât mai mult cu cât suma ce ar putea fi încasată poate să depăşească valoare totală a creditului.

Dincolo de dreptul instituţiei de credit de a-şi asigura pârghii necesare asigurării rambursării creditului, trebuie reţinut că de pârghii similare de executare a contractului trebuie să beneficieze toate părţile.

Cum clauzele prevăzute de art. 4.4., art. 8.14. şi art. 8.15. vin să protejeze banca pentru neexecutarea obligaţiilor de către beneficiar în condiţiile stipulate, în contract nu este prevăzută nicio clauză care să-l protejeze în mod similar şi pe beneficiar, fapt care contribuie la crearea dezechilibrului major, dezechilibru care este contrar bunei-credinţe.

Sunt astfel incidente prevederile pct. 1 lit. h), i) şi r) din lista cuprinzând clauze considerate abuzive din Anexa la Legea nr. 193/2000, normă care consideră abuzive acele clauze care restrâng sau anulează dreptul consumatorului să pretindă despăgubiri în cazul în care profesionistul nu execută obligaţiile contractuale, obligă consumatorul la plata unor sume disproporţionat de mari în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant, permit comerciantului obţinerea unor sume de bani de la consumator, în cazul neexecutării sau finalizării contractului de către acesta din urmă, fără a prevedea existenţa compensaţiilor în sumă echivalentă şi pentru consumator, în cazul neexecutării contractului de către comerciant.

În privinţa clauzei prevăzute de art. 5.1. lit. c) din contract, au arătat reclamanţii că nu este rezultatul unei negocieri reale. Pe de altă parte, în contract nu este stabilit în mod clar şi fără echivoc, ce reprezintă acest comision, care este destinaţia lui, scopul evident şi mediat fiind acela de a majora în mod artificial dobânda lunară cu ..... procente. Mai mult, nu este stabilită baza la care acesta se raportează, dacă constituie un procent aplicat împrumutului acordat sau sumei restante. Instituirea acestui comision nu este justificată de volumul muncii depuse de funcţionarii băncii, fiind identificat un dezechilibru major în raport de contraprestaţia aferentă. Plata lui este vădit disproporţionată în raport cu obligaţiile asumate, contrar bunei-credinţe.

Prerogativa băncii de a revizui cuantumul comisioanelor pe parcursul derulării creditului în funcţie de politica sa de creditare, drept conferit de clauza prevăzută de art. 5.2., este o clauză abuzivă, întrucât este preformulată dar creează şi un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, beneficiarul neavând la rândul său dreptul de a interveni unilateral asupra clauzelor contractuale în funcţie de interesele sale particulare, fapt care este contrar bunei-credinţe. Pe de altă parte, în contract nu este prevăzut niciun criteriu obiectiv ce permite această revizuire, ea fiind realizată discreţionar în funcţie de politica băncii.

Toate acestea măresc artificial costul creditului, reprezentând un procent suplimentar de dobândă, ceea ce creează băncii un avantaj contrar bunei-credinţe ce trebuie să caracterizeze orice relaţie contractuală. Mai mult, aceste prevederi contractuale pun, în mod discriminatoriu, banca la adăpost faţă de orice riscuri, riscuri ce au fost transferate integral către consumator.

Au mai arătat reclamanţii că una dintre condiţiile de fond, esenţială în validitatea actului juridic, este cauza sa. Potrivit art. 966 din Codul civil, cauza trebuie să fie licită şi morală, conţinutul acestei cerinţe fiind precizat de art. 968 din Codul civil, potrivit căruia, cauza este nelicită când este prohibită de legi, este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice. Sancţiunea care intervine în acest caz este nulitatea absolută, care poate fi invocată oricând, pe cale de acţiune sau pe cale de excepţie, acţiunea în declararea nulităţii absolute fiind imprescriptibilă conform art. 2 din Decretul nr. 167/1958.

Or, inserarea clauzelor s-a realizat cu nesocotirea prevederilor art. 1 alin. 3 din Legea nr. 193/2000, comercianţilor fiindu-le interzis a stipula clauze abuzive. Pe de altă parte, de vreme ce contractul este oneros, nulitatea clauzelor este determinată şi de lipsa de proporţionalitate între contraprestaţii.

În drept, au fost invocate prevederile art. 112, art. 113 pct. 8 din Codul de procedură civilă, ale Legii nr. 193/2000 şi ale Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993.

În susţinerea acţiunii, reclamanţii au depus la dosar înscrisuri.

Pârâta …….. a formulat în termen procedural întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.

Pe cale de excepţie pârâta a invocat lipsa calităţii procesuale pasive întrucât drepturile şi obligaţiile rezultate din contractul de credit au fost cesionate către ….. abia la data de ….. şi, prin urmare, nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză pentru restituirea sumelor plătite cu titlul de comision de administrare sau dobândă majorată anterior datei de …...

A mai arătat pârâta că acest fapt este cunoscut de reclamanţi, aspect dovedit de transmiterea notificării de cesiune.

Întrucât nu avea calitatea de parte în contractul de credit înainte de data menţionată apreciază că nu poate fi obligată să restituie sume de bani care nu au intrat în patrimoniul său.

Pe fondul cauzei, pârâta a arătat că art. 4.4. referitor la obligaţia împrumutatului de a plăti dobânda majorată în cazul plăţii cu întârziere a sumelor datorate băncii, nu este abuzivă. Această clauză nu poate fi analizată din perspectiva legislaţiei din materia protecţiei consumatorului, având în vedere că implică o culpă contractuală a împrumutatului în ceea ce priveşte obligaţiile de plată a ratelor de credit şi determină anticipat prejudiciul pe care banca l-ar suferi prin neîndeplinirea, îndeplinirea necorespunzătoare şi/sau cu întârziere a obligaţiilor de plată. Întrucât implică o culpă prealabilă contractuală a împrumutatului, nu poate fi pusă problema dezechilibrului contractual şi/sau lipsa vreunei contraprestaţii (dobânda majorată reprezintă echivalentul neîndeplinirii obligaţiei de plată a ratelor contractuale).

Posibilitatea perceperii unei dobânzi majorate pentru perioada de după scadenţa obligaţiei de plată a ratelor este recunoscută expres de către art. 1 din O.G. nr. 13/2011 potrivit cu care părţile sunt libere să stabilească, în convenţii, rata dobânzii atât pentru restituirea unui împrumut al unei sume de bani, cât şi pentru întârzierea la plata unei obligaţii băneşti.

Cu alte cuvinte, pentru perioada de timp scursă între acordarea împrumutului şi scadenţă, debitorul va plăti o dobândă remuneratorie, iar în caz de neplată la scadenţă, pentru intervalul de timp care curge după scadenţă va plăti o dobândă penalizatoare.

Trecerea de la dobânda remuneratorie la cea penalizatoare nu este un eveniment care să fie sub controlul băncii, ci se realizează automat, în caz de neplată a ratelor la scadenţă. Banca nu poate, pe parcursul contractului, să crească în mod arbitrar dobânda, ci va percepe doar dobânda remuneratorie în cazul în care clientul achită ratele la scadenţa convenită. Trecerea la dobânda penalizatoare se face exclusiv în situaţiile în care clientul nu achită ratele la timp, şi nu depinde de voinţa băncii, nu se află sub controlul acesteia.

A mai susţinut pârâta că prevederile Legii nr. 193/2000 exclud în mod expres din sfera de aplicare prevederi contractuale reglementate de alte acte normative, iar posibilitatea perceperii comisionului de administrare este reglementată în două legi speciale. Ceea ce este permis printr-o lege nu poate fi considerat ilegal prin altă lege deoarece acelaşi raport juridic nu poate fi legal şi ilegal în acelaşi timp.

Aflându-ne în prezenţa unui contract de credit ipotecar pentru investiţii imobiliare, acesta este supus dispoziţiilor Legii nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare. Conform art. 2 lit. h) din Legea nr. 190/1999, costul total al creditului pentru consumator este reprezentat de toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele şi orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit şi care sunt cunoscute de către creditor, cu excepţia taxelor notariale.

Având în vedere natura contractului, în speţă devin aplicabile prevederile legii speciale în materie. Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar, lege care admite expres posibilitatea creditoarei de a percepe comisioane care intră în alcătuirea costului total al creditului pe care trebuie să îl suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit, singura condiţie fiind de a fi prevăzut expres în contract.

De asemenea, perceperea comisionului de administrare, astfel cum a menţionat, este admisă expres de art. 36 alin. 1 din O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, iar potrivit art. 36 alin. 3 comisionul de administrare se percepe pentru monitorizarea, înregistrarea, efectuarea de operaţiuni de către creditor în scopul utilizării şi rambursării creditului acordat consumatorului.

Prin urmare, acest drept al creditorului de a percepe comision de administrare este recunoscut în mod neîndoielnic de către legiuitor în chiar legislaţia specifică protecţiei consumatorului în raport cu instituţiile bancare, stipularea expresă a acestuia în chiar cuprinsul contractului fiind obligatorie.

Aşadar, perceperea comisionului de administrare nu poate fi considerată abuzivă, atâta timp cât este permisă expres atât de Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar, cât şi de O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori.

Rolul şi modul în care se percepe comisionul de administrare este definit extrem de clar în art. 36 alin. 3 din O.U.G. nr. 50/2010. Este de necontestat faptul că pe tot parcursul relaţiei cu clienţii, banca suportă anumite cheltuieli în vederea monitorizării şi a executării contractului, cum ar fi cheltuielile cu aplicaţiile informatice necesare, salariile angajaţilor care efectuează operaţiunile respective de încasare, înregistrare şi actualizare a creditului, precum şi cota cuvenită din cheltuielile cu asigurarea spaţiilor, paza şi a utilităţilor necesare acestor angajaţi. Prevederile art. 5.1 lit. c) redau în mod clar, astfel cum este prevăzut de Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori coroborată cu O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, fără echivoc şi fără utilizarea unor terminologii de specialitate sau încriptată: scopul comisionului în cauză, respectiv de administrare a facilităţii de credit acordate, formula de calcul folosită în vederea determinării cuantumului acestuia, respectiv ….. pe lună din soldul creditului, precum şi modalitatea şi termenul de plată a acestui comision, respectiv plătibil începând cu scadenţa a 13-a, de către împrumutat, odată cu rambursarea ratelor de credit.

În aprecierea caracterului abuziv al clauzelor se are în vedere momentul încheierii contractului, circumstanţele şi exprimarea clară şi inteligibilă a acestora, toate în condiţiile unei obligaţii excesive a consumatorului, însă veniturile rezultate din dobânzile şi comisioanele reglementate prin contractul de credit, asupra cărora părţile şi-au manifestat voinţele juridice în deplină libertate şi cunoaştere a legii, constituie venituri dar determinate, sau cel puţin determinabile. De aceea, lipsirea băncii de contraprestaţiile legal stabilite în contractele aflate în derulare, are efectul unei atingeri aduse proprietăţii în înţelesul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, aceste drepturi de creanţă fiind asimilate, din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu noţiunea de bun.

Nu sunt îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de Legea nr. 193/2000 pentru a ne afla în prezenţa unor clauze abuzive atât în ceea ce priveşte existenţa comisionului de administrare, clauză contractuală dintr-un contract încheiat între un comerciant şi un consumator are caracter abuziv doar atunci când sunt îndeplinite următoarele condiţii: să nu fi fost negociată; să fie contrară cerinţelor bunei-credinţe; să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor ca o consecinţă a abuzului; să nu se refere la obiectul principal al contractului sau la preţul contractului.

Chiar dacă nu ar fi fost expres permisă de lege perceperea comisionului de administrare, clauza supusă spre analiză în cadrul prezentei cauze nu îndeplineşte cele patru condiţii cumulative.

Din faptul că, în practică, băncile sunt cele care redactează clauzele contractelor de credit reiese că, de regulă, pentru contractele de credit, clienţilor le sunt puse în faţă înscrisuri standard, pe care pot să le semneze sau nu, însă nu le pot influenţa conţinutul.

Proba contrară acestui fapt, adică proba faptului că un anumit client avea posibilitatea reală de a influenţa clauzele contractului se face prin dovedirea posibilităţii clientului de a negocia, de a propune o contraofertă anterior semnării efective a contractului.

În cazul de faţă, face pe deplin această probă depunerea la dosar a ofertei de creditare făcută de bancă, acceptată prin semnătură de către client. Dovada negocierii clauzelor contractuale se regăseşte în cursul circumstanţelor care au precedat încheierea contractului de credit, o probă irefutabilă în acest sens fiind oferta de credit care prevede în mod clar şi inteligibil perceperea comisionului de administrare, precum şi în contractul de credit.

Doar ulterior acceptării acestei oferte s-a redactat contractul de credit, clientul având posibilitatea efectivă de a veni cu o contraofertă. Faptul că nu a făcut-o nu echivalează cu impunerea unor clauze în contractul de credit întrucât condiţia impusă de lege este ca un client să aibă posibilitatea să influenţeze o clauză, nu neapărat să îşi şi manifeste acest drept.

Este foarte posibil ca un client, cum a fost şi cazul de faţă, să accepte oferta personalizată care i se face şi atunci se trece direct la semnarea contractului de credit, însă acest lucru nu înseamnă că nu avea posibilitatea să negocieze.

Un raţionament contrar, care ar impune proba negocierii efective, ar presupune în sarcina comerciantului obligaţia de a-şi modifica oferta din proprie iniţiativă, fără a-i fi cerut acest lucru de către client.

Banca a prezentat, cu bună-credinţă, către solicitantul de credit, intenţia de a percepe aceste comisioane şi modul în care se calculează, clauza este exprimată într-un limbaj uşor inteligibil/uşor de înţeles, de priceput, de desluşit.

A indicat pârâta, cu titlu de exemplu, câteva dintre operaţiunile ce vizează monitorizarea lunară a creditului, şi care justifică perceperea comisionului de administrare pe toată perioada contractuală: punerea la dispoziţie a ghişeelor pentru efectuarea plăţilor; înregistrarea plăţilor efectuate de către împrumutat; scăderea plăţilor din valoarea totală a creditului; efectuarea de operaţiuni de către creditor în sistemul informatic al băncii; asigurarea mentenanţei şi bunei funcţionări a sistemului informatic în care se înregistrează plăţile; asigurarea personalului, respectiv a salariului angajaţilor, care să efectueze activităţile de monitorizare a creditului; asigurarea spaţiilor în care se desfăşoară activităţile de monitorizare a creditului; asigurarea pazei spaţiilor în care se desfăşoară activităţile de monitorizare; cheltuieli cu utilităţile necesare desfăşurării activităţilor de monitorizare a creditului; asigurarea biroticii (hârtie, toner, pixuri etc.); notificările privind modificările de dobândă conform frecvenţei prevăzută în contractul de credit (opţiunii clientului (SMS sau e-mail); verificarea şi menţinerea în vigoare a poliţelor de asigurare împotriva calamitaţilor şi a altor evenimente pentru imobilele în garanţie, verificarea plăţilor periodice; notificări/somaţii pentru întârzierea la plata ratelor/poliţelor; reevaluări de garanţii cerinţa Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 18/2009 privind cadrul de administrare a activităţii instituţiilor de credit şi Regulamentul B.N.R. nr. 5/2013 privind cerinţe prudenţiale pentru instituţiile de credit este reevaluarea continuă a garanţiilor reale (imobilelor), actualizarea manuală a noilor valori în sistemul informatic, efectuarea reevaluărilor anuale pe cheltuiala creditorului; operaţiuni de schimbarea a datelor scadente de plată (la cerere) ceea ce implică încheierea de acte adiţionale şi setări manuale în sistemul informatic; raportări lunare către B.N.R. privind expunerile din credite; eliberarea pe suport hârtie sau alt suport durabil a graficelor de rambursare ori de câte ori clientul solicită acest lucru; eliberarea de adrese privind statusul creditului la zi la cererea clientului; monitorizarea clauzelor contractuale; conform Regulamentului nr. 5/2013 art. 93 creditorul monitorizează îndatorarea totală a entităţilor cărora le acordă credite, precum şi orice factor care poate conduce la stare de nerambursare, implementarea în sistemul informatic a altor prevederi prevăzute de O.U.G. nr. 50/2010 cu completări, privind gestionarea creditului; informarea clienţilor în scris sau prin SMS cu privire la raportarea în bazele de date (BC şi CRC) în caz de neplată a ratelor scadente după 30 de zile de la data scadentei.

Or, condiţia privind caracterul inteligibil al unei clauze care stabileşte preţul nu presupune nicidecum prezentarea unei justificări pentru modul în care comerciantul a stabilit preţul.

În acest sens instanţa europeană a arătat în cauza C-26/13 Arpad Kasler şi Hajnalka Kaslerne Rabai/OTP Jelzalogbank Zrt că "având în vedere toate cele de mai sus, trebuie să se răspundă la a doua întrebare că articolul 4 alineatul 2 din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, în ceea ce priveşte o clauză contractuală precum cea în discuţie în litigiul principal, cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar şi inteligibil trebuie înţeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci şi ca contractul să expună în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine ia care se referă clauza respectivă, precum şi relaţia dintre acest mecanism şi cel prevăzut prin alte clauze referitoare ia deblocarea împrumutului, astfel încât acest consumator să poată să evalueze, pe baza unor criterii dare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl priveşte."

În cauză, nu poate fi vorba despre un dezechilibru câtă vreme în schimbul acestui drept de a încasa comisionul de administrare împrumutătorul prestează serviciile de administrare a creditului către client, constând în monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operaţiuni în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului.

În schimbul acordării sumelor de bani către client banca percepe dobândă, însă datorită specificului contractului de împrumut bancar, care presupune restituiri succesive, monitorizarea acestora şi a restului de plată, etc., băncile suportă costuri pe toată durata creditului.

Aşadar dreptul creditoarei de a încasa comisionul este echilibrat de obligaţia corelativă de a asigura administrarea creditului, fapt care impune suportarea unor cheltuieli, cheltuieli recunoscute de art. 36 al O.U.G. nr. 50/2010 ca fiind justificate.

De asemenea, anterior semnării contractului, reclamanţilor le-a fost prezentată oferta de credit, având astfel posibilitatea de a formula obiecţiuni sau de a solicita băncii informaţii suplimentare. Aşadar, având în vedere că acordul reclamanţilor, la momentul contractării, este rodul unei informări suficiente, al reflecţiei şi al libertăţii de opţiune, solicitarea restituirii unor sume de bani plătite băncii este nelegală, deoarece potrivit art. 969 Cod civil, convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.

Pretenţiile reclamanţilor sunt fondate pe o interpretare eronată a clauzelor contractuale, exclusiv în favoarea lor, iar o astfel de interpretare este în mod vădit, de natură a crea grave prejudicii băncii.

Clauza cuprinsă în art. 5.1 lit. c) din contractul credit se referă chiar la obiectul principal al contractului, respectiv preţul contractului.

Conform art. 2 lit. h) din Legea nr. 190/1999, costul total al creditului pentru consumator este reprezentat de toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele şi orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit şi care sunt cunoscute de către creditor, cu excepţia taxelor notariale.

Astfel cum este prevăzut în legea privind creditul ipotecar, lege specială care derogă de la dreptul comun în materie, comisioanele, inclusiv comisionul de administrare, fac parte din costul total al creditului, iar acesta la rândul său, alături de marja de profit a băncii reliefată de o fracţiune din rata dobânzii, formează preţul contractului de credit, acesta din urmă reprezentând componenta esenţială a obiectului contractului de credit.

Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, dar şi jurisprudenţei, natura abuzivă nu poate fi analizată în ceea ce priveşte costul creditului, sau al adecvării acestuia faţă de serviciile oferite la schimb.

Comisionul de administrare face parte din preţul contractului de credit, aşadar nu pot face obiectul controlului exercitat de Legea nr. 193/2001 cât timp clauza care îl prevede este formulată într-un limbaj uşor inteligibil. Nu se poate susţine de exemplu, că comisionul de administrare nu face parte din preţul contractului cât timp face parte din rata lunară pe care o are de plătit clientul şi este evidenţiat ca atare în scadenţar.

O intervenţie a instanţelor în ceea ce priveşte preţul contractului ar însemna o intervenţie inacceptabilă asupra principiilor care guvernează economia de piaţă, obligând astfel un comerciant la micşorarea veniturilor pe care le încasează în legătură cu o anumită activitate.

Cu alte cuvinte, consumatorii nu vor putea invoca ca fiind abuzive clauzele prin care se stabileşte structura costului creditului, deoarece acest lucru ar echivala cu o încercare de modificare a elementelor esenţiale asupra cărora au convenit, o micşorare a propriei prestaţii, al cărei cuantum a fost agreat de ambele părţi la momentul semnării contractului.

A mai arătat pârâta, referitor la art. 5.2. din contractul de credit privind posibilitatea revizuirii nivelului costurilor, că banca nu a uzat niciodată de această clauză.

În al doilea rând, acest articol trebuie interpretat în corelaţie cu art. 5.1., iar câtă vreme art. 5.1. este exclus de la analiză având în vedere redactarea sa clară şi inteligibilă, raţionamentul trebuie păstrat şi pentru art. 5.2..

Legea nr. 193/200 impune comerciantului numai obligaţia de a preciza în contract motivul nu şi condiţiile în care operează schimbarea condiţiilor contractului; clauza permite prin ea însăşi schimbarea comisioanelor nu doar în detrimentul consumatorului, ci şi în folosul acestuia întrucât în condiţiile în care piaţa financiar bancară ar evolua astfel încât să permită reducerea costurilor, respectiv dacă ar exista un exces de ofertă, reducerea acestora ar fi reacţia economică firească a băncii, în scopul de a-şi păstra portofoliul de clienţi.

Referitor la art. 8.14. şi 8.15. din contractul de credit, pârâta a solicitat să se observe că reclamanţii nu au învederat motivele prin prisma cărora apreciază că li s-ar fi adus o vătămare în înţelesul prevederilor legale incidente materiei dreptului consumatorului şi maniera în care li se creează un prejudiciu prin aceste prevederi contractuale.

În condiţiile în care părţile au convenit care sunt cazurile pentru care se poate declara scadenţa anticipată a creditului, în condiţiile în care pentru bancă nu are caracter esenţial numai plata sumei împrumutate şi a dobânzii, ci şi a altor obligaţii asumate prin contract, apreciază că instanţa nu ar putea interveni în raporturile contractuale ale părţilor pentru a limita aplicabilitatea clauzei la motivele dorite de consumator, în caz contrar s-ar realiza o încălcare a forţei obligatorii a contractului instituită de art. 969 Cod civil.

Pe de altă parte, apreciază că este pe deplin justificată inserarea acestor clauze ce au rolul de a sancţiona un eventual comportament culpabil al împrumutaţilor, ce nu înţeleg să îşi respecte întocmai obligaţiile asumate prin semnarea contractului de credit.

Mai arată pârâta că renunţarea la beneficiul termenului nu presupune că împrumutaţii nu se vor putea adresa unei instanţe cu o cerere de chemare în judecată a băncii, ci dimpotrivă, reiterează dreptul băncii de a recupera sumele neachitate la timp de către împrumutaţi prin declararea scadenţei anticipate şi executarea garanţiilor.

În subsidiar, chiar şi în cazul în care s-ar admite acţiunea reclamanţilor şi s-ar dispune obligarea băncii la plata dobânzii legale aferente, a solicitat pârâta să se aibă în vedere că aceasta nu reprezintă altceva decât un echivalent predeterminat al prejudiciului suferit de creditorul unei sume de bani pentru întârzierea plăţii. Cât priveşte istoricul reglementării dobânzii trebuie punctate următoarele coordonate normative: Codul civil din 1864, Decretul nr. 311/1954, O.G. nr. 9/2000, O.G. nr. 13/2011, Noul Cod civil.

În sistemul Codului civil din 1864, punerea în întârziere în ceea ce priveşte dobânda în materie comercială curgea de la data scadenţei, fără a fi necesară punerea în întârziere pentru curgerea dobânzilor, deoarece paguba se produce de îndată ce termenul scadenţei s-a împlinit.

În reglementarea prezentă a fost păstrată aceeaşi reglementare în materie comercială, conform obligaţiilor băneşti purtătoare de dobânzi, respectiv dispoziţiile art. 1489 Noul Cod civil şi art. 1535 Noul Cod civil. Dreptul creditorului de a percepe dobânda moratorie este instituit de la scadenţă la momentul plăţii.

Astfel, în cazurile incluse în aria de aplicabilitate a Noului Cod civil, legiuitorul a prevăzut faptul că nu mai este necesară punerea în întârziere pentru curgerea dobânzilor, deoarece paguba se produce de îndată ce termenul scadenţei s-a împlinit.

Acţiunea ce formează obiectul dosarului mai sus rubricat este înregistrată de reclamanţi pe rolul Judecătoriei Tulcea abia la data de ….. iar obligaţia de plată a sumelor (capitalul) la care se solicită acum dobânda legală nu există înainte de soluţionarea prezentului dosar.

În acest sens, un principiu esenţial în dreptul civil constă în faptul că orice act juridic este prezumat ca fiind valid şi va produce efecte juridice, cel puţin până la momentul constatării nulităţii sale şi/sau anulării sale de către o instanţă de judecată, în sistemul judiciar românesc neexistând nulităţi de drept.

În privinţa termenului de executare, prin prevederea art. 1522 alin. 3 teza a doua din Noul Cod civil, legiuitorul a tranşat posibilele controverse legate de necesitatea acordării sau nu a termenului de executare stabilind că, ori de câte ori creditorul nu stabileşte un termen, debitorul îl poate executa într-un termen rezonabil. În toate cazurile, banca nu poate plăti anticipat sume care la momentul solicitării lor de către reclamanţi, nu erau datorate.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 201 alin. 1 şi urm. Cod procedură civilă, Legea nr. 193/2000, Legea nr. 190/1999, O.U.G. nr. 50/2010.

În susţinere, pârâta a depus la dosar înscrisuri.

Pârâta …… a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

A invocat pârâta excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive întrucât drepturile şi obligaţiile rezultate din contractul de credit au fost cesionate la data de …... În opinia sa, nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză pentru restituirea sumelor plătite cu titlul de comision de administrare sau dobândă majorată după data de …...

Întrucât nu mai are calitatea de parte în contractul de credit apreciază, pe de o parte, că nu poate fi obligată să restituie sume de bani care nu au intrat în patrimoniul său după cesiunea creditului, iar, pe de altă parte, nici să suporte modificarea contractului pe viitor.

În cauză, s-a încuviinţat şi administrat proba cu înscrisuri.

Au fost solicitate de la pârâte relaţii privind sumele încasate în baza clauzelor contractuale criticate sub aspectul pretinsului caracter abuziv.

La termenul de judecată din data de ….. pârâtele, prin apărător, faţă de precizările făcute de reclamanţi privind capătul de cerere în restituire, au arătat că nu mai înţeleg să susţină excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive invocate prin întâmpinare, manifestare de voinţă de care instanţa a luat act prin încheierea de la acea dată.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:

Prin contractul de facilitate de credit şi garanţie nr. ….. încheiat cu pârâta …… reclamanţii, în calitate de împrumutat şi codebitor, au obţinut un credit ipotecar pentru achiziţie imobil, în sumă de ….. euro pe o perioadă de ….luni.

La data de 31.03.2009 creanţa decurgând din contractul de facilitate de credit şi garanţie mai sus menţionat a fost cesionată către …… iar ulterior către …...

Este dincolo de orice îndoială că raporturile contractuale dintre părţi intră sub incidenţa Legii nr. 193/2000 republicată, fiind vorba despre raporturi decurgând dintr-un contract încheiat între un profesionist şi un consumator (reclamanţii), astfel cum aceste două categorii sunt definite de art. 2 din Legea nr. 193/2000 republicată.

Beneficiarul legislaţiei protecţiei drepturilor consumatorului este, în principiu, consumatorul persoană fizică, acesta fiind considerat partea mai slabă în contract, care poate fi prejudiciată în drepturile şi interesele sale legitime prin impunerea sau practicarea de către operatorii economici, a unor practici comerciale neoneste.

Calificarea raportului juridic ca fiind unul care intră sub incidenţa legislaţiei privind protecţia consumatorilor atrage în sarcina profesionistului o serie de obligaţii, printre care un loc aparte îl ocupă obligaţia de a se abţine de la a insera în contractele cu consumatorii clauze abuzive.

Potrivit art. 102 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Noul Cod civil contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa. Prin urmare, contractul fiind încheiat în anul 2008, deci sub imperiul vechiului Cod civil, se impune a fi menţionat că acesta va fi analizat potrivit dispoziţiilor legale în vigoare la data încheierii sale.

De asemenea, la analiza caracterului abuziv al clauzelor contractuale, instanţa va avea în vedere Legea nr. 193/2000 în forma republicată în Monitorul Oficial nr. 305 din 18.04.2008, potrivit principiului tempus regit actum (actul juridic, respectiv condiţiile de validitate ale acestuia şi cauzele de nulitate, sunt supuse legii în vigoare la momentul încheierii convenţiei).

Potrivit art. 4 alin. 1 şi alin. 2 din Legea nr. 193/2000 republicată, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.

Astfel cum art. 4 alin. 3 din lege stabileşte, faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor acestei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

La art. 3 pct. 2 din Directiva 93/13/CEE se prevede că "se consideră întotdeauna că o clauză nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar din acest motiv, consumatorul nu a avut posibilitatea de a influenţa conţinutul clauzei, în special în cazul contractelor de adeziune".

S-a arătat în mod constant în doctrină şi în practica judiciară că un contract de credit încheiat cu o instituţie bancară este în principiu unul standard, clauzele fiind prestabilite de către bancă, fără să se fi dat posibilitatea debitorilor de a modifica sau înlătura vreuna din clauze, iar eventualele diferenţe nu se datorează negocierii cu clientul, ci particularităţilor fiecărui client în parte.

Conform art. 948 Cod civil de la 1864, condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii, respectiv pentru încheierea valabilă a oricărui contract, sunt capacitatea de a contracta şi consimţământul valabil exprimat al părţii care se obligă, la care se adaugă un obiect determinat şi o cauză licită. Contractul de adeziune se supune aceloraşi condiţii de valabilitate, singura diferenţă constând în modul de exprimare a consimţământului (aderarea la oferta profesionistului). Aceste contracte nu sunt însă ilegale sau interzise de lege, neputând fi catalogate ab initio ca fiind contracte abuzive.

Art. 1 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 republicată prevede că orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate.

La art. 4 alin. 6 din acelaşi act normativ se prevede că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil, ceea ce reprezintă o transpunere a art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE.

Astfel, din textele legale anterior menţionate reiese că o clauză contractuală este considerată abuzivă dacă întruneşte trei condiţii: nu a fost negociată direct cu consumatorul; creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe; nu se referă la obiectul sau la preţul contractului, atunci când acestea sunt clar şi inteligibil exprimate.

În materia protecţiei consumatorilor, prin adoptarea Directivei 93/13/CEE, transpusă prin Legea nr. 193/2000, legiuitorul european şi cel naţional au urmărit, în anumite ipoteze, atenuarea principiului pacta sunt servanda, dând instanţei de judecată posibilitatea de a analiza acele clauze, în măsura în care se apreciază că acestea sunt abuzive, iar o asemenea intervenţie nu încalcă principiul forţei obligatorii a contractelor, consacrat de art. 969 alin. 1 Cod civil de la 1864, libertatea contractuală nefiind identică cu una absolută sau discreţionară de a contracta.

Rolul instanţei de judecată este acela de a pune în balanţă, pe de o parte, principiul forţei obligatorii a contractului, care este un principiu fundamental al dreptului privat şi pe de altă parte principiul bunei-credinţe şi cel al protecţiei consumatorilor, ca parte contractantă vulnerabilă şi susceptibilă de a fi supusă unor abuzuri.

Atunci când justul echilibru dintre aceste principii este rupt, instanţa este datoare să intervină, nu doar în temeiul dispoziţiilor legale existente atât în dreptul intern, cât şi în cel comunitar, ci şi pentru a asigura respectarea principiului echităţii.

În cauză, reclamanţii au invocat în primul rând natura abuzivă a clauzei cuprinse la art. 4.4. din contractul de facilitate de credit şi garanţie nr. …… care face referire la dobânda majorată pentru plata cu întârziere a oricăror sume ce decurg din contract.

Potrivit art. 4.4. din contract, pentru plata cu întârziere a oricăror sume ce decurg din contract, împrumutatul s-a obligat să plătească creditorului dobânda majorată în cuantum de ….. p.a. peste dobânda curentă stabilită conform art. 4.1. şi 4.3. din contract. Dobânda majorată se calculează zilnic de la data scadenţei şi până la data achitării integrale efective, asupra tuturor sumelor nerambursate la termenele stabilite conform contractului, putând depăşi cuantumul creditului acordat, conform art. 4 alin. 3 din Legea nr. 469/2002.

Clauza mai sus menţionată consacră dreptul băncii de a percepe o dobândă penalizatoare în cazul plăţii cu întârziere a ratelor de credit, simpla inserare a unei astfel de clauze, neputând conduce la stabilirea caracterului său abuziv.

Clauza este redactată în scopul de a asigura profitul operaţiunii bancare desfăşurate şi porneşte de la premisa neîndeplinirii de către consumator a obligaţiilor asumate, în principal de plată a ratei precum şi a celorlalte costuri la scadenţă. Or, în măsura în care cel care s-a împrumutat îşi îndeplineşte în mod riguros obligaţiile, acesta nu este expus consecinţelor pecuniare care au fost menţionate în contract.

O astfel de clauză este clară şi explicită, uşor înţeleasă de orice consumator, şi este justificată de atitudinea culpabilă a acestuia de a nu-şi îndeplini la scadenţă obligaţiile de plată asumate faţă de bancă în temeiul contractului de credit.

Atât timp cât termenele de plată sunt stipulate şi în favoarea băncii, este firesc ca aceasta să primească acoperirea prejudiciului suferit prin întârziere, fiind inserată în acest scop o clauză penală, însuşită şi cunoscută de reclamanţi.

În ceea ce priveşte clauza de la art. 5.1. lit. c) (în referire la comisionul de administrare lunar de 0,15% plătibil începând cu scadenţa a 13-a), instanţa reţine că stipularea unor clauze referitoare la plata unor comisioane în beneficiul băncii nu este per se abuzivă şi nici susceptibilă să genereze un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţei bunei-credinţe. Banca nu s-a obligat prin contract la prestarea unor servicii în beneficiul consumatorului cu titlu gratuit, iar costul unui credit poate include pe lângă dobânda contractuală şi diversele comisioane incluse în contract.

În speţă, reclamanţii nu au probat că prin stipularea comisionului criticat se creează un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţei bunei-credinţe.

Una dintre obligaţiile esenţiale ale profesionistului (expres prevăzute de lege sau implicite, deduse de doctrină şi jurisprudenţă din ansamblul reglementărilor) este obligaţia de informare (sau chiar de consiliere a clientului). Profesionistul trebuie să explice clientului, într-un limbaj clar şi inteligibil, conţinutul contractului şi obligaţiile pe care şi le asumă atunci când încheie un contract de adeziune.

Limbaj clar înseamnă, în primul rând, exprimarea corectă din punct de vedere gramatical; cât priveşte limbajul inteligibil, acesta înseamnă mult mai mult, respectiv posibilitatea pentru consumator să prevadă consecinţele ce decurg din cuprinsul clauzelor contractului, mai ales sub aspectul consecinţelor economice care rezultă din acesta, în ceea ce îl priveşte (a se vedea cauza Arpad Kasler, Hajnalka Kaslerne Rabai versus O.T.P. Jelzalogbank Zrt, C-26/13).

Spre deosebire de dobândă, care reprezintă echivalentul folosinţei unei sume de bani pentru o anumită perioadă, comisionul este în general perceput pentru serviciile prestate/operaţiunile efectuate de către bancă.

Clauza susmenţionată este clară şi neechivocă, iar, de la momentul semnării contractului, un consumator mediu, normal informat şi suficient de atent şi de avizat, putea cunoaşte faptul că prin semnarea contractului va datora şi un comision de administrare lunar de 0,15% plătibil începând cu scadenţa a 13-a.

Poziţia presupus superioară a creditoarei şi cea presupus inferioară a consumatorului a putut fi analizată prin prisma existenţei şi comparării de către consumator şi a altor oferte pe piaţă. În acest sens, instanţa apreciază că, în condiţiile în care consumatorul are libertatea contractuală de a alege oferta bancară care îi este cea mai favorabilă, cu posibilitatea reală de refuzare, în mod implicit, a unei alte oferte bancare, deci a pierderii de clienţi de către creditoare ca efect al concurenţei libere în piaţă, poziţia părţilor devine una mai echilibrată.

Comisionul a fost determinat matematic în expresie procentuală, astfel încât oricine stăpâneşte principiile de bază ale aritmeticii poate stabili cuantumul acestui comision pentru un interval de un an sau pentru întreaga perioadă de executare a contractului.

Cuantumul concret al comisionului de administrare, în speţă 0,15%, nu poate apărea în ochii unui observator obiectiv ca fiind extrem de oneros, având în vedere data la care a fost contractat iniţial împrumutul, anul 2008, pe de o parte, iar, pe de altă parte, nu pare a fi exagerat nici în ceea ce îi priveşte pe reclamanţi, din moment ce au continuat să execute obligaţiile contractuale.

Dacă reclamanţii ar fi apreciat că plata comisionului devine mult prea oneroasă raportat la costul oferit de alte produse financiar-bancare ori nebancare de pe piaţă, ar fi putut să contracteze un alt mijloc de refinanţare, ceea ce în speţă nu s-a întâmplat.

Un alt element care trebuie avut în vedere în analiza caracterului abuziv al unei clauze, este şi atitudinea subiectivă a profesionistului, respectiv dacă acesta a urmărit ca prin înserarea anumitor clauze să-şi creeze un avantaj, să determine dezechilibrul contractual.

Buna-credinţă  presupune faptul că niciuna dintre părţi nu urmăreşte să obţină, ca urmare a încheierii contractului, mai mult decât valoarea contraprestaţiei la care s-a obligat cealaltă parte.

Or, reclamanţii nu au dovedit că banca pârâtă a avut un comportament caracterizat prin lipsa bunei-credinţe şi crearea unui dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului, atât timp cât la momentul încheierii contractului de credit, dar şi ulterior, acest tip de credit a fost considerat ca fiind avantajos pentru consumator.

Concret, în intervalul din ….. şi până în prezent, conform relaţiilor furnizate de pârâta ….. aceasta a încasat cu titlul de comision de administrare suma de ……., iar pârâta ……. a învederat că până la data de …. când a intervenit cesiunea de creanţă nu a încasat comision de administrare.

Trebuie subliniat sub acest aspect, că nu este suficient pentru a se constata caracterul abuziv al unei clauze, ca respectiva clauză să nu fi fost negociată, fiind necesar a fi îndeplinite şi celelalte condiţii inclusiv existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

În ceea ce priveşte dezechilibrul semnificativ, acesta se apreciază întotdeauna, in concreto, raportat la toate datele speţei. Dezechilibrul semnificativ creat în detrimentul consumatorului trebuie să fie contrar exigenţelor bunei-credinţe, constând în procurarea unui avantaj excesiv pentru profesionist în detrimentul consumatorului, ceea ce în cauză nu se regăseşte.

Concluzionând, ţinând seama de împrejurările ce însoţesc încheierea contractului, de modalitatea de redactare a clauzelor, precum şi de argumentele invocate în susţinerea caracterului abuziv al clauzei contestate, instanţa apreciază că acest comision face parte din obiectul principal al contractului, nu poate fi considerat ca fiind inserat într-o modalitate echivocă, în scopul inducerii în eroare a consumatorului cu privire la costurile pe care s-a obligat să le achite şi, prin urmare, clauza prevăzută la art. 5.1. lit. c) din contract nu este abuzivă.

Pe cale de consecinţă, nu se verifică nici temeinicia capătului accesoriu având ca obiect restituirea sumelor achitate cu acest titlu, întrucât nu sunt îndeplinite cerinţele pentru reţinerea caracterului nedatorat al plăţilor efectuate.

 Reclamanţii au mai invocat natura abuzivă a clauzei cuprinse la art. 5.2. din contractul de facilitate de credit şi garanţie nr. ……., care face referire la posibilitatea creditorului de a revizui cuantumul comisioanelor pe parcursul derulării creditului în funcţie de politica sa de creditare, acestea urmând a fi aduse la cunoştinţa împrumutatului prin modalităţile prevăzute la art. 4.3..

În opinia instanţei, clauza de la art. 5.2. din contract conţine o componentă abuzivă în partea privind revizuirea cuantumului comisioanelor pe parcursul derulării creditului în funcţie de politica creditorului de creditare.

Astfel, instanţa va avea în vedere că pentru a reţine stipularea în contract a unui motiv pentru evoluţia ratei dobânzii sau a comisioanelor şi oricăror taxe, este necesară prezentarea unei situaţii clare, corespunzător descrisă, care să ofere consumatorului posibilitatea de a cunoaşte de la început că, dacă acea situaţie se va produce, costurile vor fi mărite. Doar astfel opţiunea lui de a contracta este liberă, perfect conştientă şi cu reprezentarea corectă a consecinţelor actului juridic pe care îl va semna. Totodată, motivul trebuie să fie suficient de clar arătat, pentru ca, în eventualitatea unui litigiu în legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanţa  judecătorească să aibă posibilitatea de a realiza un control judiciar adecvat şi eficient pentru a conchide în sensul existenţei sau inexistenţei situaţiei care constituie motiv pentru majorarea costului creditului.

Dezechilibrul creat între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorului, este semnificativ, deoarece, lasă doar la aprecierea profesionistului revizuirea comisioanelor, ca parte care, prin evoluţia în timp, poate duce la mărirea semnificativă a costului împrumutului.

Conform art. 1 lit. a) din anexa la Legea nr. 193/2000, în principiu, o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare în mod unilateral nu este abuzivă, cu condiţia ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat prevăzut şi în contract şi, totodată, cu condiţia informării imediate a clientului, care să aibă, de asemenea, libertatea de a rezilia imediat contractul.

Prin urmare, pentru a reţine stipularea în contract a unui motiv întemeiat pentru revizuirea cuantumului comisioanelor este necesară prezentarea unei situaţii clare, corespunzător descrisă. Or, sintagma ″în funcţie de politica sa de creditare″ în referire la revizuirea cuantumului comisioanelor nu poate fi considerată motiv întemeiat, în sensul Legii nr. 193/2000, întrucât depinde de voinţa şi de strategia băncii, iar nu de factori obiectivi, exteriori acesteia.

Această modalitate de exprimare face ca susnumita clauză să fie interpretată doar în favoarea creditorului, iar formularea nu surprinde într-un limbaj clar şi uşor inteligibil mecanismul de revizuire, acest mecanism fiind lăsat la aprecierea unilaterală a băncii, care poate stabili, potrivit propriilor interese, să majoreze comisioanele şi să le comunice consumatorului, fără ca acesta să se poată opune sau negocia, fiind evident că se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, şi contrar cerinţelor bunei-credinţe.

Pe cale de consecinţă, instanţa va constata caracterul abuziv şi, ca atare, nulitatea absolută parţială a clauzei prevăzute de art. 5.2. în partea privind revizuirea cuantumului comisioanelor pe parcursul derulării creditului în funcţie de politica creditorului de creditare, din contractul de facilitate de credit şi garanţie nr. …….

Prin art. 8.14. din contractul de facilitate de credit şi garanţie nr. …… s-a mai prevăzut faptul că împrumutatul/codebitorul renunţă la beneficiul termenului şi, în consecinţă, creditorul îşi rezervă dreptul de a declara scadent creditul înainte de termen în vederea recuperării datoriilor împrumutatului faţă de creditor, în cazul neîndeplinirii oricărei obligaţii a împrumutatului faţă de creditor, la termenele şi în condiţiile prevăzute în contract. Creditorul poate cere împrumutatului, conform contractului, întreaga sumă datorată, debitându-i toate conturile pentru recuperarea creanţelor sale şi se va proceda la executarea garanţiilor.

În continuare, la art. 8.15. din contract, se arată că neîndeplinirea obligaţiilor contractuale ale împrumutatului/codebitorului faţă de creditor, la termenele şi în condiţiile prevăzute constituie caz de culpă. La apariţia oricărui caz de culpă, creditorul va declara toate obligaţiile ce decurg din contract scadente şi exigibile, trecând la executarea silită a garanţiilor.

În principiu, clauzele sunt redactate în scopul de a asigura încasarea la termen a ratelor cuvenite şi pornesc de la premisa neîndeplinirii de către consumator a obligaţiilor asumate, în esenţă de plată a ratei, precum şi a celorlalte costuri la scadenţă. Or, în măsura în care cel care s-a împrumutat îşi îndeplineşte în mod riguros obligaţiile, acesta nu este expus unor consecinţe pecuniare care ar putea crea un dezechilibru pentru consumator.

Clauzele enunţate sunt sub acest aspect clare şi explicite, uşor de înţeles pentru orice consumator şi sunt justificate de atitudinea culpabilă a acestuia de a nu-şi îndeplini la scadenţă obligaţiile de plată asumate faţă de bancă în temeiul contractului de credit.

Clauza de la art. 8.14. teza finală are în însă caracter abuziv în partea referitoare la posibilitatea băncii creditoare de a debita toate conturile împrumutatului pentru recuperarea creanţelor sale.

Abuzul rezultă din lipsa oricăror criterii care să individualizeze aceste conturi ce pot fi debitate automat în condiţiile în care reclamanţii au dreptul de a-şi deschide şi conturi bancare cu destinaţii speciale. Or, tragerile sumelor din conturi afectate anumitor scopuri pot crea prejudicii pentru titularii respectivelor conturi sau terţelor persoane străine de contractul de credit, cu încălcarea unor dispoziţii legale imperative. Astfel, conturile debitate pot fi alimentate cu o pensie de întreţinere minor sau cu drepturi salariale ce au o limită de indisponibilizare la 1/3 din nivelul salariului. Aceste drepturi sunt imperative, însă respectarea lor este pusă sub semnul întrebării în situaţia în care creditoarea ar putea face trageri ale ratelor de credit restante din orice cont al debitorului său, fără a ţine seama de destinaţia specială a acestuia.

Nu prezintă importanţă faptul că nu s-a ajuns practic în situaţia debitării unor astfel de conturi, căci prin modul de formulare se lasă la discreţia băncii posibilitatea de a acţiona contrar unor dispoziţii legale imperative.

Or, în aceste condiţii, instanţa va constata caracterul abuziv şi, pe cale de consecinţă, nulitatea absolută parţială a clauzei inserate la pct. 8.14. din contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. ….., numai în partea referitoare la posibilitatea băncii de a debita toate conturile împrumutatului pentru recuperarea creanţelor sale.

Mai este de menţionat faptul că nerespectarea dispoziţiilor imperative, de ordine publică, ale art. 4 din Legea nr. 193/2000, atrage nulitatea absolută a clauzelor contractuale vizate.

Sancţiunea nulităţii are caracter virtual, dar rezultă în mod neîndoielnic din modul în care este redactată dispoziţia legală, ca şi din raţiunea şi scopul acesteia.

Având în vedere că legea a fost adoptată pentru a transpune în dreptul intern Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, iar România şi-a asumat obligaţia transpunerii corecte şi a aplicării efective, în raporturile interindividuale, a legislaţiei comunitare (art. 2 din Legea nr. 157/2005 pentru ratificarea Tratatului privind aderarea Republicii Bulgaria şi a României la Uniunea Europeană), precum şi de a interpreta directivele transpuse în concordanţă cu deciziile C.J.U.E. (art. 249 alin. 3 din Tratatul Comunităţii Europene), numai o interpretare care să asigure eficacitatea reală a prohibiţiei stipulării unor clauze abuzive în contractele încheiate între profesionişti şi consumatori poate asigura atingerea scopului urmărit de legiuitor, aceea de a descuraja stipularea unor clauze dezavantajoase pentru cei din urmă, în cuprinsul unor condiţii generale de afaceri impuse acestora.

În sprijinul ideii că sancţiunea clauzelor abuzive este nulitatea absolută, în afară de dispoziţiile exprese din art. 13-14 din Legea nr. 193/2000 republicată instanţa mai reţine şi că stipularea de clauze abuzive în contractele de consum se asociază ideii de rea-credinţă, care poate fi calificată drept cauză ilicită, sancţionată cu nulitatea absolută.

Legislaţia protecţiei consumatorilor, în ansamblu şi, deci, şi Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive, ocroteşte interesul general al tuturor consumatorilor, adică un interes public.

Legea nr. 193/2000 nu înlătură sancţiunea civilă tipică a nulităţii, care intervine în cazul nesocotirii dispoziţiilor legale imperative edictate pentru încheierea valabilă a actului juridic.

C.J.U.E. a decis în mod constant că protecţia recunoscută consumatorilor prin Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii presupune ca instanţa naţională să poată verifica chiar şi din oficiu dacă o clauză a contractului dedus judecăţii are caracter abuziv (a se vedea cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Rocio Murciano Quintero C – 240/98).

Cum profesionistul îşi impune voinţa printr-un contract de adeziune, art. 969 Cod civil nu îşi mai găseşte aplicarea în toate consecinţele sale, mai ales că el trebuie corectat prin raportare la art. 5 Cod civil (prin convenţiile particularilor nu se poate deroga de la ordinea publică şi bunele moravuri, fiind evident că aceste două elemente limitează libertatea de a contracta şi circumscriu efectele contractului în spatiu şi timp, în funcţie de ceea ce este sau nu permis particularilor, la epoca semnării contractului sau ulterior, în cursul executării lor).

În cauza Salvat Editores SA vs. José M. Sànchez Alcón Prades C-241/98 Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat că recunoaşte judecătorului puterea de a declara din oficiu ca nule clauzele abuzive ale unui contract, arătând totodată că această putere "se încadrează pe deplin în contextul general al protecţiei speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesului colectivităţii care, făcând parte din ordinea publică economică depăşeşte interesele specifice ale unor părţi. Există, cu alte cuvinte un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-şi producă efectele."

Astfel, consecinţa constatării caracterului abuziv al unor clauze în materia protecţiei consumatorului este echivalentă cu constatarea nulităţii absolute a acestora.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, instanţa va da eficienţă dispoziţiilor art. 453 alin. 2 Cod procedură civilă şi vor fi obligate pârâtele la plata către reclamanţi a sumei de 1.000 lei, cu titlu cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat, proporţional cu partea de acţiune admisă.

.

Domenii speta

Spete similare