Scopul măsurii asigurătorii în procesul penal. Răspunderea individuală, netemeinicia menținerii măsurii asiguratorii în limita valorică a prejudiciului total din dosar

Prin ordonanţa emisă la data de 12.03.2012 în dosarul penal XX/P/2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. Serviciul Teritorial Iaşi s-a dispus poprirea sumelor de bani datorate cu orice titlu de către terţe persoane fizice sau juridice şi instituirea sechestrului asigurător până la concurenţa sumei de 2.400.458 lei asupra bunurilor mobile şi imobile proprietate a mai multor persoane învinuite printre care şi reclamantul-apelant.

Prin sentinţa penală 70/30.01.2014 pronunţată de Tribunalul Iaşi în dosarul penal YYYY/99/2013 s-a dispus obligarea inculpatului la plata sumei de 6212 lei cu titlu de despăgubiri către partea civilă AJOFM Iaşi şi 1200 lei cheltuieli judiciare către stat, iar prin decizia penală 737/19.10.2015 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi în dosarul penal ZZZZ/99/2013 s-a dispus menţinerea măsurilor asiguratorii şi a popririlor pe conturi luate faţă de inculpaţii din cauză prin ordonanţele procurorului şi menţinute de instanţa de fond până la achitarea integrală a sumei de 165467 lei.

Așa cum în mod corect a reținut și judecătorul fondului, apelantul-reclamant a achitat suma de 6212 lei la care a fost obligat prin hotărârile menţionate anterior, la plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de 1200 lei, precum şi suma de 2614 lei cu titlul de accesorii.

Reține Curtea faptul că, prin încheierea din 12 mai 2016, pronunţată de Tribunalul Iași în dosarul QQQQ/99/2015/a1**, s-a admis cererea de ridicare a sechestrului asigurator formulată de petentul LV, dispunându-se ridicarea măsurilor asiguratorii dispuse prin ordonanţa emisă la data de 12.03.2012 în dosarul penal XX/P/2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. Serviciul Teritorial Iaşi, cu privire la reclamantul LV.

Puterea lucrului judecat diferă de autoritatea de lucru judecat şi reprezintă o dezvoltare a doctrinei și jurisprudenței, reglementată legislativ de noul Cod de procedură civilă. S-a arătat în doctrină faptul că puterea lucrului judecat are la bază principiul conform căruia „hotărârea este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre (res judicata pro veritate habetur).

Jurisprudența CEDO din ultima perioadă statuează, cu valoare de normă, imposibilitatea pronunțării în cauze identice a unor soluții contradictorii și diametral opuse, utilizând noțiuni foarte apropiate de precedentul judiciar.

De remarcat că înseși hotărârile CEDO sunt precedente judiciare care obligă instanțele naționale la pronunțarea unor hotărâri în consens cu practica CEDO în respectiva problemă de drept. De asemenea, trebuie remarcat că hotărârile CEDO se referă în mod direct sau indirect la precedentul judiciar ca element de asigurare a interpretării și aplicării unitare a legii.

Aceste susțineri sunt sprijinite și de Hotărârea din 06.12.2007 a Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Beian împotriva României) prin care a fost constatată încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prin Hotărârea pronunțată în cauza Beian contra României, CEDO a condamnat Statul Român pe motiv că sistemul judiciar românesc nu asigură stabilitatea circuitului juridic. prin faptul că permite pronunțarea în cauze identice a unor soluții contradictorii și diametral opuse.

De asemenea, în cauza Pilot Service contra României, CEDO a statuat că obligația de a executa o hotărâre nu se limitează la dispozitiv, deoarece art. 6.1 din Convenție nu face nici o diferențiere între cauzele prin care s-a admis acțiunea și cele prin care s-a respins acțiunea, hotărârea trebuind să fie respectată și aplicată indiferent de rezultatul procesului.

Mai mult de atât, în cauza Zazanis și alții contra Greciei, CEDO a statuat că obligația de a executa o hotărâre nu se limitează la dispozitivul acesteia, iar autoritățile nu pot repune în discuție problema soluționată prin hotărârea definitivă.

În plus, față de cele menționate anterior, în cauza Amurăriței contra României, CEDO a stabilit că dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6&1 trebuie interpretat prin prisma preeminenței dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor semnatare ale Convenției, principiu enunțat în preambulul Convenției.

Unul dintre elementele fundamentale ale principiului preeminentei dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care presupune, printre altele, că soluțiile definitive date de instanțele judecătorești sa nu mai poată fi contestate.

Așadar, instanțele sesizate ulterior nu ar fi trebuit să mai repună în discuție constatările jurisdicțiilor anterioare.

În concluzie, CEDO a stabilit că instanțele sunt obligate să țină cont de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare, repunerea în discuție a situației soluționate definitiv prin alte hotărâri constituind o încălcare a art. 6.1 din Convenție.

Chiar dacă divergențele de jurisprudență constituie, prin natura lor, consecința inerentă oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanțe de fond având autoritate asupra competenței lor teritoriale, în măsura în care situația de fapt rămâne neschimbată, interpretarea dată legii trebuie să fie aceeași.

Așadar, dezlegarea asupra unei probleme de drept date printr-o hotărâre irevocabilă este de natură să clarifice din acel moment acea problemă, creând speranța legitimă că ea nu va mai fi negată de o altă instanță de judecată, într-o procedură ulterioară. Statuarea în sens contrar ar fi posibilă prin prisma respectării prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, numai în măsura în care ar fi posibil un reviriment jurisprudențial justificat de schimbarea stării de fapt sau în baza unei noi interpretări a legii (cauza Tudor Tudor contra României, Ștefan și Ștef contra României, Unedic contra Franței).

Revenind la speţa dedusă judecăţii, reține Curtea faptul că dezlegarea problemei de drept privind ridicarea măsurilor asigurătorii, în cazul achitării debitului menționat în mod individual în sentința penală pentru unul din inculpați, a fost dată în mod definitiv prin încheierea din 12 mai 2016, pronunţată de Tribunalul Iași în dosarul QQQQ/99/2015/a1**, încheiere prin care s-a admis cererea de ridicare a sechestrului asigurator formulată de petentul A, dispunându-se ridicarea măsurilor asiguratorii dispuse prin ordonanţa emisă la data de 12.03.2012 în dosarul penal XX/P/2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. Serviciul Teritorial Iaşi, cu privire la reclamantul A.

Se reține în considerentele încheierii menţionate, ce se impun cu putere de lucru judecat și în prezenta speţă, faptul că atât timp cât se face dovada achitării prejudiciului la care a fost obligat inculpatul prin sentința penală, măsura asiguratorie, instituită cu privire la toți inculpaţii, nu se mai justifică.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că între excepţia autorităţii de lucru judecat şi puterea de lucru judecat, există o distincţie clară. Astfel, condiţia de aplicare a autorităţii de lucru judecat presupune identitatea de acţiuni (părţi, obiect şi cauză juridică) ce opreşte repetarea judecăţii, iar puterea, prezumţia de lucru judecat, impune consecvenţa în judecată, astfel că ceea ce s-a constatat şi statuat printr-o hotărâre nu trebuie să fie contrazis printr-o altă hotărâre. În speță, Înalta Curte a reținut că, în mod corect, instanţa de apel a precizat că nu respinge acţiunea în baza autorităţii de lucru judecat, ci are obligaţia de a judeca în fond, însă soluţia trebuie să ţină cont de dezlegarea deja dată asupra problemei de drept dedusă judecăţii, dând eficienţă prezumţiei de lucru judecat, că a mai fost odată dezlegată chestiunea litigioasă (Decizia nr. 1777 din 25 iunie 2015 pronunţată în recurs de Secţia a II-a civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având ca obiect constatare nulitate absolută clauză contractuală).

De asemenea, Curtea reține faptul că măsurile asiguratorii presupun indisponibilizarea pe parcursul procesului penal a bunurilor mobile sau imobile aparţinând suspectului/inculpatului, părţii responsabile civilmente şi, în unele situaţii, chiar şi altor persoane care nu au calitatea de părţi în procesul penal. Indisponibilizarea poate afecta şi sumele de bani datorate suspectului/inculpatului sau părţii responsabile civilmente, de către un terţ ori de către cel păgubit, în mâinile acestora din urmă, legislația procesual penală reglementând două tipuri de măsuri asiguratorii: sechestrul şi poprirea.

Scopul instituirii acestor măsuri, aşa cum este prevăzut de către legiuitor, desemnează totodată şi cazurile în care măsurile asiguratorii pot fi dispuse: pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune.

În ceea ce priveşte întinderea măsurilor asiguratorii, noua reglementare nu a trasat limitele necesare respectării dreptului de proprietate şi a prezumţiei de nevinovăţie.

Este adevărat că legea prevede o solidaritate între persoanele care au săvârşit fapta prejudiciabilă, însă trebuie observate şi regulile privind repararea prejudiciului, aplicabile laturii civile a dosarului penal.

În condiţiile în care art. 1383 din noul Cod Civil prevede faptul că sarcina reparaţiei pagubei se împarte proporţional în măsura în care fiecare a participat la cauzarea prejudiciului, iar prin sentința penala numărul 70/30.01.2014 pronunţată de Tribunalul Iaşi, modificată prin decizia 737 din 19.10.2015 a Curții de Apel Iaşi, nu s-a instituit solidaritatea inculpaților în recuperarea prejudiciului, ci doar răspunderea individuală a acestora, pentru partea din prejudiciu ce decurge din săvârșirea infracțiunilor reținute în sarcina lor, apare ca excesivă menținerea măsurii asiguratorii în limita valorică a prejudiciului total din dosar.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 480 C.proc.civ., curtea de apel admite apelul formulat de reclamant şi admite cererea de ridicare a măsurilor asigurătorii, dispune ridicarea măsurii sechestrului asigurator instituit asupra bunurilor mobile şi imobile și măsura popririi asigurătorii asupra sumelor de bani ale debitorului, dispuse prin Ordonanţa procurorului din 12.03.2012 în dosarul penal nr. XX/P/2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie DNA - Serviciul Teritorial Iaşi, menţinută prin sentinţa penală nr. 70/30.01.2014 a Tribunalului Iaşi şi decizia penală nr. 737/19.10.2015 a Curţii de Apel Iaşi, ordonanța urmând a-şi menține efectele cu privire la celelalte părţi.

Domenii speta

Spete similare