Cerere anulare hotărâre privind suspendarea din funcţie a unui membru al Directoratului prin retragerea temporară a puterilor de reprezentare. Inadmisibilitate.

Decizie 1004 din 02.10.2018


Pentru analizarea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii se impune stabilirea naturii măsurii luate prin Hotărârea  Consiliului de Supraveghere  privind suspendarea din funcţie a directorului.

Prin Hotărârea Consiliului de Supraveghere s-a stipulat că se aprobă retragerea puterilor de reprezentare ale lui directorului, acestuia suspendându-i-se mandatul de reprezentare de la o anumită dată.

Voinţa Consiliului de Supraveghere a fost aceea de retragere a puterilor de reprezentare, deci, în realitate, o măsură de revocare, chiar dacă s-a dorit cu caracter temporar, căreia îi sunt aplicabile prevederile art. 216 alin. 2 din Codul civil.

La data de 27.12.2017, reclamantul AD a chemat în judecată pe pârâta SCCEOSA, solicitând instanţei să dispună anularea Hotărâri nr. 51/11.12.2017 al Consiliului de Supraveghere al SCCEOSA,  ca fiind nelegală şi netemeinică, cu repunerea părţilor în situaţia anterioară, plus cheltuieli de judecată .

Prin sentinţa nr. 36/20.03.2018, Tribunalul Gorj –Secţia a II-a Civilă, a respins excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâta SCCEOSA a admis acţiunea formulată de reclamantul AD, a anulat Hotărârea nr. 51/11.12.2017 emisă de Consiliul de Supraveghere al SCCEOSA şi a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii acesteia, cu obligarea pârâtei la 2480 lei cheltuieli de judecată către reclamant.

S-a reţinut de către instanţa de fond că, potrivit art. 6 alin. 1 din N.C.pr. civ. , orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim şi previzibil, de către o instanţă independentă imparţială şi stabilită de lege, iar conform art. 32 N.C.pr. civ. orice cerere poate fi formulată şi susţinută dacă autorul acesteia are capacitate procesuală, calitate procesuală formulează o pretenţie şi justifică un interes, în timp ce art.216 C.pr. civ. reglementează condiţiile în care pot fi atacate actele emise de persoanele juridice,  prevăzându-se la alin. 2, faptul că administratorii nu pot ataca numai hotărârea privitoare la revocarea lor din funcţie .

În speţă, fiind vorba despre o hotărâre de suspendare din funcţie, devin aplicabile dispoziţiile privind acţiunea în anulare în privinţa căreia administratorul are la îndemână calea acţiunii în instanţă astfel încât, prezenta cerere de chemare în judecată este admisibilă .

Cât priveşte fondul cauzei, tribunalul a constatat că respectivului contract de management încheiat între reclamant şi pârâtă îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 153 din Legea 31/1990 R, referitoare la directorat, precum şi dispoziţiile art. 2013 -2038 din Codul civil referitoare la mandat .

Dispoziţiile art. 1539 lit. b din Legea 31/1990 au fost preluate şi-n contractul de management încheiat între părţi, astfel încât, la art. 9 din contract – care reglementează încetarea acestuia, se prevede ca motiv de încetare la art. 9.1.2., revocarea înainte de termen fără justă cauză cu notificare scrisă prealabilă de 90 zile calendaristice, iar la art 9.1.3 revocarea înainte de termen cu justă cauză cu notificare scrisă prealabilă de 90 de zile calendaristice în cazul în care nu se îndeplinesc indicatorii de performanţă stabiliţi, nu se acceptă de către acesta indicatori de performanţă ori se pierde controlul societăţii de către actualul acţionar majoritar .

În niciunul din textele legale menţionate, respectiv Legea nr. 31/1990, Codul civil ori contract, nu este prevăzut un temei legal care să justifice suspendarea contractului de management de către Consiliul de Supraveghere al pârâtei, această măsură negăsindu-şi aplicabilitatea  nici în situaţia în care reclamantul, ca membru al directoratului, prezintă calitatea de inculpat în dosare penale pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu, cu atât mai mult  cu cât, ambele dosare penale invocate pentru a se dispune măsura suspendării se află în curs de soluţionare, fără a fi dispusă o hotărâre definitivă.

În aceste condiţii, prin hotărârea de suspendare emisă fără temei legal, pârâta a încălcat prezumţia de nevinovăţie a reclamantului, existentă până la pronunţarea unei hotărâri de condamnare definitivă .

Motivarea dată Hotărârii nr. 51 în sensul că, există suspiciuni rezonabile privind gestionarea cu rea - credinţă a încrederii ce a fost acordată reclamantului la numirea în funcţie, nu poate constitui motive pentru suspendarea reclamantului, chiar şi-n situaţia în care acesta are calitatea de inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, deoarece pe de o parte nu există hotărâre definitivă de condamnare, iar pe de altă parte nu există temei legal care să justifice o astfel de măsură şi nu în ultimul rând, nici măsura revocării în atare situaţie, nu a fost prevăzută în contractul de management, Consiliul de Supraveghere putând însă în baza art. 2031 Cod civil să revoce oricând mandatul expres sau tacit, însă cu obligaţia reparării prejudiciilor suferite de mandatar din cauza revocării nejustificate, conform dispoziţiilor art. 2032 alin. 1 Cod civil .

Împotriva acestor hotărâri a promovat apel pârâta SCEOSA care a susţinut că, în ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii, instanţa de fond în mod greşit a respins-o ca nefondată, cu invocarea nelegală a prevederilor art. 6 alin. 1 din N.C. pr. civ. , art. 32 din N.C.pr. civ. , art. 261 alin. 2 din N. C. pr., civ.

Art. 216 alin. 7 din Codul civil, stipulează că prevederile prezentului articol se aplică în măsura în care prin legi speciale nu se dispune altfel, ori în speţă, se constată, că se aplică norme speciale, prin raportare la prevederile Legii 31/1990 .

Fiind derogatorie de la norma generală, rezultă că norma specială se aplică ori de câte ori ne găsim în faţa unui caz ce intră sub incidenţa prevederilor sale, deci norma specială se aplică prioritar faţă de norma generală, chiar şi atunci când norma specială este mai veche decât norma generală .

Potrivit Legii nr. 31/1990, dar şi a jurisprudenţei constante în materie, Consiliul de Supraveghere este un organ colegial care exercită controlul permanent asupra conducerii societăţii de către directorat, deciziile luate având caracter deliberativ.

Aceste decizii luate de către Consiliul de Supraveghere în exercitarea atribuţiilor ce-i revin, nu sunt asimilate hotărârilor adunării generale, neputând fi atacate în justiţie, cu excepţia cazurilor în care deciziile s-au luat în executarea delegării de atribuţii .

Dat fiind cadrul legislativ cu caracter special reprezentat de Legea 31/1990, dar şi dispoziţiile art. 261 alin. 7 din Codul civil, nu se poate concluziona în sensul că prin art. 6 alin. 1 şi art. 32 din N.C.pr. civ. , precum şi prin art. 261 alin. 2 Cod civil, s-ar institui o altă procedură prin  care s-ar putea cenzura de către instanţă o hotărâre a Consiliului de Supraveghere .

Singurul context legislativ în care s-ar putea aprecia asupra acţiunii introductive este cel reglementat de Legea 31/1990, act normativ aplicabil, de care, însă judecătorul fondului nu a înţeles să se prevaleze în soluţionarea excepţiei.

În actuala reglementare a Legii nr. 31 /1990, atribuţiile Consiliului de Supraveghere sunt bine determinate, fapt care conferă acestui organ un rol important în funcţionarea societăţii pe acţiuni în sistem dualist .

Potrivit art. 153 9 din Legea 31/1990, Consiliul de Supraveghere are următoarele atribuţii principale :

(a)- exercită controlul permanent asupra conducerii societăţii de către directorat ;

(b) – numeşte şi revocă membrii directoratului ;

(c) – verifică conformitatea cu legea, cu actul constitutiv şi cu hotărârile adunării generale a operaţiunilor de conducere a societăţii ;

(d) – raportează cel puţin o dată pe an adunării generale a acţionarilor cu privire la activitatea de supraveghere desfăşurată .

Deciziile Consiliului de Supraveghere considerate nelegale pot fi anulate prin hotărârea adunării generale a acţionarilor, în baza art. 111 alin. 2 litera (b) din Legea 31/1990, care prevede că adunarea generală are dreptul şi obligaţia să aleagă şi să revoce membrii Consiliului de Supraveghere.

De vreme ce Consiliul de Supraveghere este numit de adunarea generală, aceasta este îndreptăţită să controleze actele emise la acest organ, iar practica judecătorească a statuat , în mod constant, că instanţele judecătoreşti nu au competenţa de a soluţiona cereri având ca obiect numirea, suspendarea din funcţie şi revocarea administratorilor, acesta fiind un atribut exclusiv al organului care l-a numit, în speţă Consiliul de Supraveghere.

Excepţia inadmisibilităţii cererii intimatului trebuia admisă şi-n raport de dispoziţiile art. 216 alin. 6 din Codul Civil, întrucât niciuna din criticile invocate nu constituie motiv de nelegalitate absolută a Hotărârii Consiliului de Supraveghere al CEO nr. 51/11.12.2017, cauzele de nulitate absolută fiind cauze expres prevăzute de Legea 31/1990, precum şi-n alte cazuri în care interesul ocrotit este unul general.

Potrivit art. 216 din Codul Civil, nu se pot invoca decât motive de nulitate absolută şi nu de nulitate relativă, iar criticile intimatului vizează cauze de nulitate relativă.

Pe fondul cauzei, apelanta a considerat că raţionamentul instanţei de fond,potrivit căreia, suspendarea contractului de mandat, a fost realizată în mod nejustificat de către CEO, este în contradicţie cu caracterele juridice ale acestuia.

Mandatul, prin esenţa sa poate fi desfiinţat şi prin voinţa uneia dintre părţi, nu numai prin consens (art. 1552 Cod civil ).

Dintre cazurile de încetare a mandatului, suspendarea mandatului de către mandant,  permit acestuia să renunţe la serviciile mandatarului, în orice fază de derulare a convenţiei, fără ca mandatarul să poată cere continuarea mandatului.

În ceea ce priveşte interpretarea Hotărârii Consiliului de Supraveghere nr. 51/11.12.2017, această manifestare de voinţă din partea mandantului Complexul Energetic Oltenia nu poate fi interpretată decât în sensul renunţării la mandat, în condiţiile în care măsura dispusă nu are suport contractual, în contract neexistând o astfel de situaţie şi nici suport legal, având în vedere natura contractului de mandat (încheiat intuitu personae), care conduce la imposibilitatea realizării scopului pentru care a fost încheiat .

Măsura dispusă a avut ca temei juridic dispoziţiile art. 1532 alin. 4 din Legea 31/1990, respectiv prevederile art.2031 alin. 1 din Codul civil, fiind rezultatul faptului că prin sentinţa penală nr. 210/14.11.2017 (dosar 2079/95/2016), reclamantul a fost condamnat la 3 ani închisoare şi 2 ani pedeapsă complementară a interzicerii unor drepturi, pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, respectiv faptul că în alt dosar penal (2770/95/2016), reclamantul are calitatea de inculpat pentru săvârşirea unei alte infracţiuni de abuz în serviciu, cauză în care Complexul Energetic Oltenia s-a constituit parte civilă  cu suma de 415.240,66 lei.

În ambele dosare menţionate, s-a reţinut producerea în patrimoniul CEO a unui prejudiciu material, reclamantul fiind obligat în solidar împreună cu ceilalţi inculpaţi la plata sumei de 157.691 lei către CEO ( dosar nr. 2079/95/2016), iar în dosarul 2770/95/2016 societatea s-a constituit parte civilă cu suma de 415.240,66 lei.

Consiliul de Supraveghere a apreciat că există suspiciuni rezonabile privind gestionarea cu rea credinţă a încrederii acordate reclamantului la data numirii în funcţie, iar ştirbirea integrităţii unui membru al directorului creează un prejudiciu de încredere şi de imagine al CEO.

Atâta vreme cât legiuitorul prin Legea 290/2004 - privind cazierul judiciar, a înţeles să facă publicitate, prin notarea în cazierul judiciar, a punerii în mişcare a urmăririi penale şi /sau a luării unor măsuri preventive prevăzute de Codul de procedură penală, intimatul AD nu mai îndeplineşte  una din criteriile care au stat la baza numirii sale în funcţie de membru al directoratului .

Jurisprudenţa a afirmat în  mod corect că un mandat obişnuit este revocabil prin natura lui, în timp ce mandatul administratorului unei societăţi comerciale este revocabil, nu numai prin natura, ci prin însăşi esenţa sa, ceea ce înseamnă că revocarea unilaterală a administratorilor este posibilă oricând şi chiar dacă nu există nici un fel culpă a persoanelor revocate.

În baza principiului liberului acces la justiţie, administratorul revocat se poate plânge instanţei judecătoreşti în scris, având în vedere caracterul „ ad nutum” al revocării, instanţa nu poate să-l reintegreze în funcţie, chiar dacă ar constata că revocarea este fără o justă cauză, literatura de specialitate arătând că revocarea fără justă cauză dă naştere unei răspunderi, potrivit art. 2032 C.civ.

Caracterul sancţionator al revocării administratorului este mai evidenţiat în cazul în care această măsură este luată în prealabil sau intervine cu prilejul unei acţiuni în răspunderea contra administratorului, când se urmăreşte recuperarea prejudiciului cauzat societăţii prin activitatea frauduloasă a acestuia .

În acelaşi timp, în literatura de specialitate s-a arătat că măsura revocării administratorului este o măsură de control asupra activităţii acestuia, recomandată de  principiile guvernării corporatiste, alături de alte mijloace de disciplinare a comportamentului managerial, cum ar fi acţiunea în răspundere, controlul prin cenzori, prin falimentul societăţii sau prin diversele proceduri pre - falimentare, prin  vânzarea de către investitori a acţiunilor pe care le posedă, prin procedurilr de preluare a controlului societăţii, etc.

Aceste măsuri de control sunt menite să asigure protecţia intereselor acţionarilor şi eficienţa activităţii societăţii.

Cu adresa nr. 34578/16.07.2018, s-a depus întâmpinare de către intimatul reclamant AD care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, invocându-se, în ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, că, în mod legal instanţa de fond a respins-o, întrucât demersul de a ataca în instanţă o hotărâre a Consiliului de Supraveghere care nu priveşte revocarea mandatului, ci suspendarea acesteia, este permis de lege, atâta timp cât se justifică îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 32-33 N.C.pr. civilă .

Nici cel de al doilea motiv de apel care vizează soluţia pe fond nu este întemeiat, întrucât instituţia juridică a suspendării contractului de mandat nu este reglementată de legiuitor, iar hotărârea nr. 51/11.12.2017 a Consiliului de Supraveghere a C.E.O. nu este motivată corect, în drept, făcându-se doar trimitere la texte de lege conexe sau similare, fără o încadrare corectă pe vreo dispoziţie legală care ar permite „ suspendarea unui contract de mandat”.

Dacă apelanta – pârâtă considera că are suspiciuni rezonabile privind gestionarea cu rea credinţă a încrederii ce i-a fost acordată intimatului – reclamant la numirea în funcţie sau că ar afecta pe viitor imaginea şi integritatea societăţii, acesta avea posibilitatea revocării mandatului, nu însă şi pe cea a suspendării .

Contractul de mandat încheiat în condiţiile legii speciale are o reglementare specifică, diferită însă semnificativ de contractul de muncă , care poate fi suspendat de angajator pe baza unei reglementări exprese.

Art. 11 alin. 1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului prevede că, orice persoană acuzată de comiterea unui act cu caracter penal are dreptul să fie presupusă nevinovată până când vinovăţia sa va fi stabilită în mod legal în cursul unui proces public în care i-au fost asigurate toate garanţiile necesare apărării sale, principiu care se regăseşte şi în art. 6 din CEDO .

Ca atare, prezumţia de vinovăţie a intimatului reclamant este reglementată atât intern cât şi comunitar , neputând fi răsturnată prin existenţa pe rolul instanţelor de judecată a celor două dosare penale .

Susţinerea făcută de apelanta – pârâtă în sensul că manifestarea de voinţă din partea mandantului C.E.O. prin hotărârea atacată, nu poate fi interpretată decât în sensul renunţării la mandat nu poate fi primită, întrucât revocarea mandatului trebuia făcută în mod expres, nu indirect, iar dispozitivul hotărârii atacate suspendă contractul de mandat, nu îl revocă .

Există posibilitatea revocării contractului de mandat de către apelanta – pârâtă fără a fi necesară motivarea hotărârii de revocare şi fără respectarea unei proceduri prealabile, dându-i posibilitatea intimatului – reclamant să obţină lunar venituri din muncă, fără a rămâne într-o stare de incertitudine şi provizorat, fără plata vreunei remuneraţii .

Referitor la netemeinicia hotărârii, intimatul – reclamant beneficiază şi-n prezent de prezumţia de nevinovăţie, având în vedere dispoziţiile art. 23 alin. 11 din Constituţia României, iar dacă apelantul se îndoia de probitatea morală, buna credinţă sau vinovăţia intimatului, putea oricând dispune revocarea contractului de mandat .

În concluzie, potrivit intimatului, apelanta are la dispoziţie din punct de vedere legal doar două opţiuni, respectiv revocarea mandatului sau cea menţinerii acestuia, neexistând nici o reglementare pentru suspendarea mandatului .

Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de motivele invocate în cauză, Curtea a constatat că apelul este fondat.

Cu privire la motivele de apel ce se referă la exceţia inadmisibilităţii acţiunii, Curtea a apreciat că sunt întemeiate.

Legea nr. 31/1990 conţine,  în funcţie de forma juridică a societăţii, reguli diferite privind conducerea şi administrarea acesteia.

Dispoziţiile art. 153 din Legea nr. 31/1990 prevăd că prin actul constitutiv se poate stipula că societatea pe acţiuni este administrată de un directorat şi de un consiliu de supraveghere.

Art. 72 din Legea nr. 31/1990 dispune că obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat şi cele special prevăzute în această lege.

Funcţia de administrator al societăţii încetează prin expirarea duratei mandatului, revocarea administratorului, renunţarea administratorului, moartea, incapacitatea administratorului.

Datorită caracterului „intuitu personae” al calităţii de administrator, revocarea administratorului este o revocare „ad nutum”, adică poate interveni oricând şi indiferent de vreo culpă contractuală a administratorului,  potrivit art. 2031 Cod civil.

Practica judiciară în materie a statuat în mod constant că un mandat obişnuit este revocabil prin natura lui, în timp ce mandatul administratorului unei societăţi comerciale este revocabil nu numai prin natura, ci prin însăşi esenţa sa.

În conformitate cu prevederile art. 132 alin. 4 din Legea nr. 31/1990, membrii consiliului de administraţie, respectiv ai consiliului de supraveghere, nu pot ataca hotărârea adunării generale privitoare la revocarea lor din funcţie, singurul drept pe care îl are administratorul ce a fost revocat fără justă cauză este acela privind acoperirea pagubelor pe care dovedeşte că le-a suferit (art. 1371 alin. 4 din Legea 31/1990).

Prin urmare, legea prevede că, în cazul în care revocarea intervine intempestiv sau fără justă cauză, administratorul va avea la îndemână o acţiune în pretenţii împotriva societăţii, însă nu va putea ataca revocarea solicitând  reintegrarea sa în calitatea de administrator, aceasta fiind de esenţa contractului de muncă.

Totodată, dispoziţiile art. 1532 alin. 4 din Legea 31/1990, prevăd ca membrii directoratului pot fi revocaţi oricând de către consiliul de supraveghere, iar, dacă revocarea lor survine fără justă cauză, membrii directoratului sunt îndreptăţiţi la plata unor daune interese.

Curtea reţine că, pronunţându-se asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, tribunalul a considerat că, deoarece, în speţă, este vorba despre o hotărâre de suspendare din funcţie, devin aplicabile dispoziţiile privind acţiunea în anulare şi nu cele referitoare la interdicţia atacării de către administratori a revocării lor din funcţie (art. 216 alin. 2 Cod civil ).

Pentru analizarea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, Curtea a apreciat că, în cauză, se impune stabilirea naturii măsurii luate prin Hotărârea nr. 51/11.12.2017 a Consiliului de Supraveghere a SCEOSA.

Termenul de revocare este definit, conform Dicţionarului explicativ al limbii române  ca  desfacere unilaterală, retragere, iar conform dicţionarului juridic revocarea din funcţie este sinonimă cu eliberarea din funcţie.

Prin Hotărârea nr. 51/11.12.2017 a Consiliului de Supraveghere a SCEOSA, la art. 1 s-a stipulat că se aprobă retragerea puterilor de reprezentare ale lui AD, membru al Directoratului, acestuia suspendându-i-se mandatul de reprezentare începând cu 13.12.2017.

Altfel spus, voinţa Consiliului de Supraveghere a fost aceea de retragere a puterilor de reprezentare ale intimatului –reclamant AD,  deci, în realitate, o măsură de revocare, chiar dacă s-a dorit cu caracter temporar (începând cu 13.12.2017 până la rămânerea definitivă a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în cauzele penale), căreia îi sunt aplicabile prevederile art. 216 alin. 2 din Codul civil.

Faţă de aceste considerente Curtea, în raport de prevederile art. 480 N.C. pr. civ., a admis apelul, a schimbat în tot sentinţa în sensul că a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins acţiunea ca inadmisibilă.

Dată fiind soluţia asupra inadmisibilităţii acţiunii, Curtea a considerat că nu se mai impune analizarea celorlalte motive de apel.