Obligaţie de a face. Obligarea instituţiei pârâte la plata contravalorii a 7,5 litri de carburant/100 km şi la plata de 100 litri de carburant pe lună

Recurs. Obligaţie de a face. Obligarea instituţiei pârâte la plata contravalorii a 7,5 litri de carburant/100 km şi la plata de 100 litri de carburant pe lună

- art. 127 alin. 5 din Legea nr. 46/2008

- art. 183 alin. 1, 3 şi 5 din Contractul Colectiv de Muncă încheiat la (...) pe anii 2015 - 2017

Prin acţiunea civilă pendinte, reclamantul solicită, în principal, obligarea instituţiei pârâte la acordarea sporului de risc în cuantum de 25% din salariul de bază, datorat conform prevederilor art. 127 alin. (5) din Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic, pe ultimii trei ani anteriori.

În data de 21.05.2008 s-a promovat de către Federaţia Sindicatelor (...) o acţiune civilă înregistrată pe rolul Curţii de Apel (...) sub dosarul cu nr. (...)/2008, în contradictoriu cu Regia Naţională a Pădurilor (...), prin care se solicită instanţei obligarea Regiei să acorde sporul de risc în proporţie de 25% din salariul de bază pentru personalul silvic care îşi desfăşoară activitatea în cadrul Regiei, obligaţie ce-i revine în temeiul art. 127 alin.5 din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic.

Prin Sentinţa civilă nr. (...)/10.09.2008 Curtea de Apel (...) respinge acţiunea ca nefondată. Împotriva hotărârii Curţii de Apel (...), Federaţia Sindicatelor (...) formulează recurs, care este respins prin Decizia nr. (...)/23.06.2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,.

Constatând că între prezenta cauză şi cea care a format obiectul dosarului nr. (...)/2008 al Curţii de Apel (...) există identitate de părţi, obiect şi cauză, prima instanţă a apreciat că excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâta Direcţia Silvică (...) este întemeiată.

Cu privire la primul argument de nelegalitate, Curtea a constatat că este nefondat, deoarece, conform tabelului nominal depus în probaţiune (fila 35), reclamantul (...) (...) (...), identificat la poziţia 9 din tabel, alături de ceilalţi membri de sindicat din cadrul Ocolului Silvic (...), a delegat Federaţia Sindicatelor (...) să întreprindă măsurile legale în vederea obţinerii sporului de risc solicitat şi prin prezenta acţiune, astfel încât nu se poate reţine faptul că acesta nu a fost parte în dosarul cu nr. (...)/2008, de vreme ce organizaţia sindicală a acţionat şi în numele acestuia.

Atâta vreme cât Federaţia Sindicatelor (...) a acţionat şi în numele reclamantului din prezenta cauză, nu se poate susţine că nu există identitate de părţi.

În ceea ce priveşte obiectul şi cauza celor două acţiuni, Curtea a constatat că acestea nu sunt identice.

Prin primul capăt al cererii de chemare în judecată reclamantul solicită obligarea Direcţiei Silvice (...) şi a Regiei Naţionale a Pădurilor (...) la plata sporului de risc în procent de 25% din salariul de bază în temeiul art. 127 alin. (5) din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, pe ultimii trei ani anteriori promovării acţiunii, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestei sume, calculată de la scadenţă şi până la pata efectivă.

Astfel, raportat la data introducerii acţiunii, perioada supusă discuţiei în prezenta cauză este 2013-2016.

Obiectul celor două cauze nu este deci identic, fiind solicitate drepturi constând în sporul de risc de 25%, aferente unor perioade diferite.

În ceea ce priveşte cauza, nici aceasta nu este identică. Astfel, reclamanţii au solicitat prin cele două acţiuni plata sporului de risc în procent de 25% din salariul de bază în temeiul art. 127 alin. (5) din Legea nr. 46/2008. Curtea a reţinut că, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 46/2008 şi ulterior soluţionării dosarului nr.(...)/2008, au fost adoptate acte normative privind salarizarea unitară, în vigoare pe perioada în litigiu (2013-2016). Chiar dacă reclamantul nu îşi întemeiază în drept acţiunea şi pe legile salarizării unitare, instanţa de judecată nu este ţinută de temeiul de drept indicat de parte, cauza urmând a fi soluţionată prin raportare la reglementările în vigoare.

Faţă de aceste aspecte, în mod nelegal a fost reţinută autoritatea de lucru judecat.

Referitor la capetele de cerere privind obligarea pârâtelor la plata contravalorii a 7,5 litri de carburant/100 km şi la plata a 100 litri carburant pe lună, prima instanţă a reţinut în mod corect că în cuprinsul alineatului 5 al art. 183 din Contractul Colectiv de Muncă pe 2015 - 2017 este reglementată procedura de decontare a contravalorii carburantului pentru asigurarea navetei zilnice de la domiciliu la locul de muncă şi cel pentru transportul în interesul serviciului efectuat cu alte autoturisme decât cele din dotarea unităţii, stipulându-se că „(5) În limitele de mai sus, conducerile direcţiilor silvice şi ocoalelor silvice … vor stabili, lunar, cuantumurile de decontare concrete, în funcţie de numărul de zile şi de distanţele reale de deplasare, realizate. Decontarea carburantului se va face la preţul cu care a fost achiziţionat de salariat, conform documentelor justificative prezentate.”

Prin urmare, pentru a beneficia de drepturile prevăzute de art.183 alin.1 şi 3, salariaţii trebuie să formuleze o solicitare în acest sens şi să prezinte documente justificative ale deplasărilor efectuate.

Având în vedere înscrisurile de la dosar, prima instanţă a reţinut în mod întemeiat că, în speţă, reclamantul nu a dovedit că, anterior sesizării instanţei, a solicitat unităţii angajatoare decontarea contravalorii carburantului achiziţionat pentru efectuarea transportului în situaţiile reglementate de art. 183 alin. 1 şi 3 din contractul colectiv de muncă, situaţie în care instanţa nu se poate substitui angajatorului pentru a verifica dacă reclamantul îndeplineşte condiţiile pentru decontarea contravalorii carburantului pentru asigurarea navetei zilnice de la domiciliu la locul de muncă şi cel pentru transportul în interesul serviciului efectuat cu alte autoturisme decât cele din dotarea unităţii.

Mai mult, recurentul reclamant nu a făcut dovada situaţiilor reglementate de aceste prevederi, prin documente justificative.

Bonurile fiscale depuse de reclamant în probaţiune nu pot constitui documente justificative ale pretenţiilor reclamantului privind plata contravalorii combustibilului achiziţionat în perioada 2013 - 2016, întrucât, cu excepţia a două bonuri, sunt emise în 2015 şi copiile acestor bonuri fiscale se regăsesc a fi depuse în probaţiune şi în alte cauze cu obiect identic promovate de personalul silvic (spre exemplu dosar nr.(...)/2016*).

De asemenea, reclamantul nu face dovada faptului că s-a deplasat cu autoturismul personal la locul de muncă, nici dovada că el a achiziţionat carburantul.

Curtea de Apel Oradea - Secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal

Decizia nr. 2645 din 13 noiembrie 2017

Prin Sentinţa nr. (...) din 7.03.2017 Tribunalul (...) a admis excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâta Direcţia Silvică (...) privitor la capătul de cerere având ca obiect plata sporului de risc. A respins acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul (...) (...) (...), domiciliat în (...), str. (...), jud. (...), CNP (...), în contradictoriu cu pârâtele Regia Naţională a Pădurilor – (...), cu sediul în (...), str. (...) şi Direcţia Silvică (...), cu sediul în (...), str. (...), jud. (...), nr. de înmatriculare în Registrul Comerţului J(...)/2003, cod fiscal RO (...). Fără cheltuieli de judecată.

Prima instanţă a reţinut că între prezenta cauză şi cea care a format obiectul dosarului nr. (...)/2008 al Curţii de Apel (...) există identitate de părţi, obiect şi cauză şi a apreciat că excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâta Direcţia Silvică (...) este întemeiată. Cererile formulate de reclamant având ca obiect obligarea pârâtelor la plata contravalorii carburantului în temeiul prevederilor art.183 alin.1 şi 3 din contractul colectiv de muncă 2015-2017 au fost apreciate ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs (...) (...) (...), solicitând admiterea acestuia şi, pe cale de consecinţă, în principal, schimbarea, în tot, a sentinţei civile apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul (...) pentru soluţionarea fondului pretenţiilor, în urma respingerii excepţiei autorităţii de lucru judecat, iar, în subsidiar, schimbarea în tot a hotărârii judecătoreşti apelate în sensul obligării intimatelor la plata sporului de risc de 25% din salariul de bază.

În motivele de recurs a arătat următoarele :

În fapt, prin hotărârea judecătorească atacată a fost admisă excepţia autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. (...)/10 septembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel (...) sub dosarul nr. (...)/2008 şi, pe cale de consecinţă, pretenţia de acordare a sporului de 25% din salariul de bază, datorat conform prevederilor art. 127 alin. 5 din Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic, pe ultimii trei ani anterior promovării prezentei acţiuni judecătoreşti, precum şi a dobânzii legale aferente acestei sume calculată de la scadenţă şi până la data de 1 ianuarie 2016 a fost respinsă.

Sentinţa civilă apelată este nelegală şi netemeinică, iar în ceea ce priveşte soluţia dată cu privire la excepţia autorităţii de lucru judecat, aceasta este greşită, nefiind întrunite, în mod cumulativ, condiţiile de admisibilitate ale acestei excepţii.

În primul rând, este evident că nu poate fi vorba despre încălcarea autorităţii lucrului judecat, câtă vreme nu există o triplă identitate de părţi, obiect şi cauză între pricina pendinte şi cea care a făcut obiectul dosarului nr.(...)/2008 al Tribunalului (...).

Bunăoară, în ceea ce priveşte părţile, arată că reclamantul nu a fost parte în dosarul nr. (...)/2008 al Tribunalului (...), calitatea de reclamantă având-o Federaţia Sindicatelor (...). Împrejurarea că a ratificat şi nu împuternicit, după cum, în mod greşit reţine prima instanţă, organizaţia sindicală să formuleze acea acţiune nu conduce, în mod implicit, la temeinicia excepţiei autorităţii de lucru judecat.

În al doilea rând, cauza celor două litigii este diferită, prin prisma faptului că, la momentul formulării acţiunii ce a făcut obiectul dosarului nr. (...)/2008 al Curţii de Apel (...) au fost avute în vedere prevederile contractului colectiv de muncă din anul 2008, or, în cauza pendinte sunt avute în vedere prevederile contractului colectiv de muncă 2015-2017, deci cauza diferă.

În al treilea rând, excepţia autorităţii de lucru judecat face aplicarea principiului de filosofie juridică non bis in idem, mai mult decât al celui res judicata pro veritate habetur, câtă vreme justificarea existenţei puterii lucrului judecat nu stă în adevărul dezvăluit de procesul anterior, ci în interdicţia reluării aceluiaşi litigiu între părţi - ceea ce, în mod vădit, nu este cazul de faţă, deoarece se au în vedere alte prevederi contractuale decât cele în vigoare la nivelul anului 2008. Ca atare, raportat la considerentele mai sus menţionate se impune respingerea excepţiei invocate cu atât mai mult cu cât, în mod evident, sentinţa civilă nr. (...) din data de 10 septembrie 2008 pronunţată sub dosarul nr. (...)/2008 al Tribunalului (...) - definitivă prin respingerea recursului declarat împotriva ei - şi-a pierdut puterea executorie (art. 433 Cod de procedură civilă) prin faptul că au trecut mai mult de trei ani de la pronunţarea ei, acesta fiind un argument în plus pentru respingerea excepţiei invocate.

În ceea ce priveşte capătul subsidiar, având în vedere faptul că domiciliază în altă localitate decât cea în care îşi desfăşoară activitatea, consideră că i se cuvine, în temeiul prevederilor art. 183 alin. 1 din Contractul Colectiv de Muncă 2015 - 2017, plata contravalorii a 7,5 litri de carburant/100 km, conform prevederilor legale în vigoare, sumă de bani care nu i-a fost achitată de către angajator.

De asemenea, potrivit prevederilor aliniatului al treilea al aceluiaşi articol 183, beneficiază inclusiv de contravaloarea a maxim 100 litri de carburant /lună pentru transportul efectuat în interes de serviciu, respectiv în desfăşurarea activităţii, cu alte autoturisme decât cele aflate în dotarea pârâtelor, cu decontare ulterioară. Nici aceste sume de bani nu i-au fost plătite de către angajator.

Astfel cum rezultă din art. 127 alin. 5 din Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic, publicată în M. of. nr. 238 din 27 martie 2008 „Personalul silvic din cadrul autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură, al subunităţilor teritoriale ale acesteia, al ocoalelor silvice, al structurilor silvice de rang superior şi al Regiei Naţionale a Pădurilor - (...) beneficiază de un spor de risc de 25% din salariul de bază."

În ceea ce priveşte apărările de fond făcute de pârâtă acestea sunt neîntemeiate, cel puţin pentru următoarele considerente:

- pârâta susţine inaplicabilitatea prevederilor art. 127 alin. 5 din Legea nr. 46/2008 privind codul silvic, publicată în M. of. nr. 238 din 27 martie 2008 „Personalul silvic din cadrul autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură, al subunităţilor teritoriale ale acesteia, al ocoalelor silvice, al structurilor silvice de rang superior şi ai Regiei Naţionale a Pădurilor - (...) beneficiază de un spor de risc de 25% din salariul de bază.", în prezent, art. 120 alin. 5 din Codul silvic, sub cuvânt că legiuitorul nu a elaborat „norme, regulamente sau instrucţiuni" care să o îndrume pe pârâtă cum să aplice acest spor. Cu alte cuvinte, o lege în vigoare este nerespectată, se refuză aplicarea ei, deoarece nu există norme metodologice de punere în aplicare a unei dispoziţii din cadrul acesteia, afirmaţie care este revoltătoare şi inadmisibilă.

- în ceea ce priveşte combaterea celui de-al doilea şi a celui de-al treilea capăt de cerere, pârâta nu face altceva decât să adauge la lege atunci când afirmă că „pentru acordarea drepturilor reglementate la alin. 1 şi 3 se impunea ca lunar să existe o solicitare din partea angajatului la care să fie ataşate documente justificative (...)", or, legea nu prevede aşa ceva.

Dimpotrivă, ceea ce se înţelege din prevederile 183 alin. 1 şi 3 din Contractul Colectiv de Muncă 2015-2017 este faptul că pârâta avea o obligaţie, pe care nu şi-a respectat-o şi, prin apărările formulate îşi invocă propria culpă, or, nemo auditur propriam culpa allegans.

- aceeaşi situaţie este şi cu cel de-al treilea capăt de cerere, cel are vizează obligarea pârâtei la plata 100 de litri carburant pe lună, conform prevederilor art. 183 alin. 3 din Contractul Colectiv de Muncă 2015-2017 pe ultimii trei ani anterior promovării prezentei acţiuni judecătoreşti, precum şi a dobânzii legale aferente acestei sume calculată de la scadenţă şi până la plata efectivă a ei, pârâta nerespectând această obligaţie care a fost stabilită de legiuitor în sarcina ei, invocându-şi, din nou, propria culpă, constând în faptul că nu a reglementat, nu a stabilit şi nu a acordat sumele de bani cuvenite şi nici cantitatea de carburant efectiv cuvenită.

Din interpretarea dispoziţiilor legale pe care le-a avut în vedere la promovarea cererii de chemare în judecată rezultă, fără echivoc, faptul că este suficient ca salariatul silvic să fie încadrat în una din unităţile silvice enumerate de dispoziţiile textului art. 127 alin. 5 din Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic pentru ca acesta să beneficieze de sporul de 25% din salariul de bază acordat într-un cuantum variabil numai în raport de salariul de bază al acestuia, iar nu de alte criterii subsecvente.

Ca atare, în lumina mai sus menţionatelor considerente solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat, cu cheltuieli de judecată.

În drept a invocat prevederile art. 480 Cod de procedură civilă, precum şi prevederile legale mai sus menţionate.

Intimata DIRECŢIA SILVICĂ (...) prin întâmpinarea depusă la dosar a solicitat respingerea recursului ca fiind neîntemeiat şi nefondat şi menţinerea ca şi temeinică şi legală a Sentinţei civile nr. (...)/2017/CA din data de 07.03.2017 pronunţată de Tribunalul (...) în dosarul cu nr. (...)/2016*; cu cheltuieli de judecată, pentru următoarele motive:

În primul rând, apreciază recursul ca fiind neîntemeiat, deoarece reclamantul nu a invocat şi nu a arătat prin cererea privind exercitarea căii de atac niciunul dintre motivele de nelegalitate ale hotărârii instanţei de fond pentru care solicită casarea acesteia, astfel cum acestea sunt reglementate de art. 488 Cod de procedură civilă, ca şi condiţie obligatorie pentru cererea de casare a unei hotărâri.

Consideră că instanţa de fond în mod legal şi temeinic a admis excepţia autorităţii de lucru judecat cu privire la primul capăt al cererii de chemare în judecată, pentru următoarele considerente:

În data de 21.05.2008, s-a promovat de către Federaţia Sindicatelor (...) o acţiune civilă înregistrată pe rolul Curţii de Apel (...) sub dosarul cu nr. (...)/2008, în contradictoriu cu Regia Naţională a Pădurilor (...), prin care se solicită instanţei obligarea regiei să acorde sporuri de risc în proporţie de 25% din salariul de bază pentru personalul silvic care îşi desfăşoară activitatea în cadrul regiei, obligaţie ce-i revine în temeiul art. 127 alin.5 din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic.

Prin Sentinţa civilă nr. (...)/10.09.2008, Curtea de Apel (...) a respins acţiunea reclamantului, ca nefondată. Împotriva hotărârii Curţii de Apel (...), Federaţia Sindicatelor (...) a formulat recurs, care a fost respins prin Decizia nr. (...)/23.06.2009 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Contrar susţinerilor acestuia, astfel cum reiese din tabelul nominal depus în probaţiune, reclamantul (...) (...) (...), identificat la poziţia 9 din tabel, alături de ceilalţi membri sindicali din cadrul Ocolului Silvic (...), a delegat Federaţia Sindicatelor (...) să întreprindă măsurile legale în vederea obţinerii sporului de risc solicitat şi prin prezenta acţiune. Totodată, prin acelaşi înscris reclamantul a ratificat acţiunea formulată de Federaţia Sindicatelor (...) care formează obiectul dosarului nr. (...)/2008 aflat pe rolul Curţii de Casaţie şi Justiţie.

Având în vedere că în prezenta cauză reclamantul solicită sporul de risc de 25%, asupra căruia s-a mai pronunţat odată instanţa, definitiv şi irevocabil, apreciază că în speţă îşi găseşte aplicabilitatea art. 431 alin. (1) Cod de procedură civilă.

În acelaşi sens, referitor la admiterea excepţiei şi constatarea identităţii de părţi între prezenta cauză şi dosarul cu nr. (...)/2008 s-a pronunţat şi Curtea de Apel (...), care a admis excepţia autorităţii de lucru judecat într-o speţă absolut similară prin Decizia nr. (...)/CA/2012 - R pronunţată în dosarul cu nr. (...)/2011, pe care a depus-o la dosarul cauzei cu titlu de practică judiciară.

Cu privire la celălalt argument de nelegalitate a excepţiei autorităţii de lucru judecat, astfel cum se poate constata, recurentul reclamant invocă o stare de fapt neconformă realităţii.

Se arată faptul că cele două litigii au o cauză diferită, deoarece la momentul formulării acţiunii ce a făcut obiectul dosarului cu nr. (...)/2008 al Curţii de Apel (...) s-au avut în vedere prevederile Contractului colectiv de muncă din anul 2008 iar în prezenta cauză se au în vedere prevederile Contractului colectiv de muncă 2015 - 2017.

În principal, cu privire la acest aspect, apreciază ca identitatea de cauză între două acţiuni nu se rezumă la temeiul de drept al acestora, dar, chiar şi dacă am admite o astfel de teorie, solicită să se constatate faptul că temeiul de drept al celor două acţiuni nu l-au constituit prevederile contractului colectiv de muncă ci dispoziţiile Legii 46/2008 privind Codul silvic, motiv pentru care nu se poate reţine faptul că nu există identitate de cauză între cele doua litigii, de vreme ce prin ambele pricini recurentul reclamant tinzând să obţină dreptul la sporul de risc în temeiul aceleaşi legi - Codul silvic.

În ceea ce priveşte primul capăt al cererii de chemare în judecată formulată de reclamant, apreciază că suntem în prezenţa puterii de lucru judecat, care o apreciază ca fiind o apărare de fond, distinctă de excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată în principal.

După cum a arătat şi în susţinerea excepţiei autorităţii de lucru judecat, invocată prin întâmpinare, prin Sentinţa civilă nr. (...)/10.09.2008 a Curţii de Apel (...), rămasă irevocabilă prin Decizia nr. (...)/23.06.2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost dezlegată problema de drept referitoare la acordarea sporului de risc personalului silvic.

Astfel, în anul 2008, Federaţia Sindicatelor "(...)", care a fost împuternicită de către toţi membrii de sindicat de la acea dată a chemat în judecată Regia Naţională a Pădurilor - (...) solicitând instanţei să le oblige să acorde sporul de risc de 25% din salariul de bază personalului silvic care îşi desfăşoară activitatea în cadrul regiei, conform art. 127 alin. 5 din Legea 46/2008 - Codul Silvic. Având în vedere că în prezenta cauză reclamantul solicită sporul de risc de 25%, asupra căruia s-a mai pronunţat odată instanţa, definitiv şi irevocabil, apreciază ca în speţă îşi găseşte aplicabilitatea art. 431 alin. (2) Cod procedură civilă

Faţă de prevederile art. 431 Cod de procedură civilă, apreciază că sunt îndeplinite condiţiile pentru constatarea puterii de lucru judecat cu privire la primul capăt de cerere.

 Legea 284/2010 privind salarizarea unitară nu reglementează posibilitatea acordării acestui spor.

După data de 1 ianuarie 2011, de când a intrat în vigoare Legea 284/2010 privind salarizarea unitară, nu mai există cadrul legal pentru acordarea sporului de risc, deoarece prin această lege au fost eliminate toate sporurile, acest act normativ fiindu-i aplicabil şi personalului silvic.

Activitatea personalului silvic este reglementată în mod special prin Ordonanţa de urgenţă nr. 59/2000 privind Statutul personalului silvic, în vigoare de la 30.05.2000, publicată în Monitorul Oficial, Partea 1 nr. 238 din 30.05.2000, astfel, reclamantul deţinând calitatea de personal silvic, se încadrează în categoria personalului care beneficiază de un statut special.

În considerarea dispoziţiilor legale mai sus amintite, de vreme ce personalului silvic îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 284/2010 privind salarizarea unitară, act normativ care nu reglementează posibilitatea acordării sporului de risc prevăzut în Codul silvic, raportat la dispoziţiile art. 1 alin. (2) care prevăd în mod expres că drepturile salariale ale personalului căruia i se aplică sunt şi rămân în mod exclusiv cele prevăzute în această lege, apreciază ca nefondată solicitarea sporului de risc doar în baza Codului silvic, fără negocierea acestui spor prin contractul individual de muncă.

Solicită a se constata că referitor la intervenţia legii salarizării unitare, lege de acelaşi grad cu cea a Codului silvic, reclamantul nu a adus niciun fel de argumente prin care să arate în ce fel instituţia intimatei putea să ignore dispoziţiile acestei din urmă legi.

Pe baza acestui argument a intervenţiei legi salarizării unitare s-a pronunţat şi Curtea de Apel (...), care prin Decizia civilă nr. (...)/16.11.2016 pronunţată în dosarul cu nr. (...)/2016, pe care o depune cu titlu de practică judiciară, a respins acordarea sporului de risc într-o speţă absolut similară cu angajaţi din cadrul Direcţiei Silvice (...).

 Sumele pentru acordarea sporului de risc nu au fost şi nu puteau fi incluse în bugetul de venituri şi cheltuieli al regiei, buget care se aprobă prin hotărâre de Guvern.

 Prin cel de-al doilea şi cel de al treilea capăt de cerere, reclamantul solicită plata contravalorii a 7,5 litri de carburant/100 km respectiv plata contravalorii a 100 de litri carburant pe lună, calculat pe ultimii trei ani anterior promovării acţiunii. Aceste două solicitări sunt întemeiate pe dispoziţiile alin. (1) respectiv alin. (3) ale art. 183 din Contractul Colectiv de Muncă 2015-2017.

Astfel cum se poate constata, aceste clauze ale contractului colectiv de muncă, prevăd drepturile solicitate de către reclamant însă doar sub aspectul limitelor de acordare, urmând ca alineatul (5) al aceluiaşi articol să reglementeze şi modalitatea concretă prin care acestea se acordă.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 183 alin. (5) din Contractul Colectiv de Muncă 2015 - 2017:

În limitele de mai sus, conducerile direcţiilor silvice şi ocoalelor silvice, precum şi cele ale administraţiilor de parcuri şi Direcţia de creştere, Exploatare şi Ameliorare a Cabalinelor vor stabili, lunar, cuantumurile de decontare concrete, în funcţie de numărul de zile şi de distanţele reale de deplasare, realizate. Decontarea carburantului se va face la preţul cu care a fost achiziţionat de salariat, conform documentelor justificative prezentate.''

Analizând aceste dispoziţii, astfel cum a reţinut şi instanţa de fond, se poate constata fără echivoc faptul că pentru acordarea drepturilor reglementate de alin. (1) şi (3) se impunea ca lunar să existe o solicitare din partea angajatului la care să fie ataşate şi documente justificative în ceea ce priveşte deplasările pentru care se solicită decontarea, urmând ca în baza documentelor justificative, conducerea ocolului silvic, în acest caz, să stabilească cuantumul de decontare concret, în funcţie de numărul de zile şi de distantele reale de deplasare realizate.

Apoi, în ceea ce priveşte susţinerea reclamantului potrivit căreia a solicitat în repetate rânduri acordarea drepturilor solicitate prin prezenta acţiune, solicită să se constate faptul că reclamantul nu a făcut dovada formulării unor astfel de cereri adresate instituţiei intimate, fapt constatat şi de către instanţa de fond.

În ceea ce priveşte proba cu înscrisuri reprezentând bonuri fiscale de carburant, apreciază că această probă, la fel cum în mod fondat a reţinut şi instanţa de fond, nu poate fi primită deoarece exact aceleaşi bonuri fiscale sunt depuse în probaţiune şi de către alţi angajaţi ai Direcţiei Silvice (...) - Ocolul Silvic (...), care au formulat acţiuni în instanţă având acelaşi obiect, fiind înregistrate pe rolul Tribunalului (...) sub dosar nr. (...)/2016, (...)/2016, (...)/2016 respectiv (...)/2016.

Cu privire la acordarea drepturilor prevăzute de art. 183 alin (1) respectiv, contravaloarea transportului de la domiciliu la locul de muncă, apreciază că acest capăt de cerere nu este fondat raportat la mai multe aspecte:

Reclamantul nu face dovada faptului că s-a deplasat cu autoturismul personal la locul de muncă.

După cum se poate observa, modalitatea de decontare este diferită în situaţia deplasării cu mijloace de transport în comun.

Reclamantul nu face dovada că el a achiziţionat carburant, reclamantul a depus bonuri fiscale depuse şi de către alte 5 persoane în susţinerea aceleaşi cereri. Reclamantul nu prezintă documente justificative.

Chiar şi în măsura în care s-ar aprecia că bonurile fiscale depuse pot constitui probe, a solicitat a se constata faptul că bonurile fiscale cele mai vechi sunt din anul 2015, ori reclamantul solicită drepturile retroactiv pe 3 ani.

Deplasarea la locul de muncă nu se decontează zilnic.

Văzând dispoziţiile contractuale cu privire la acest drept, trebuie să se constate faptul că, dacă se solicită contravaloarea carburantului pentru deplasarea la locul de muncă cu autoturismul personal, acesta se decontează doar pentru naveta săptămânală.

Astfel cum a arătat, nu contestă prezenţa zilnică a reclamantului la locul de muncă, însă de vreme ce acesta, după cum a arătat, îşi desfăşoară munca cu preponderenţă în canton dar are obligaţia periodică de a se prezenta şi la ocol, apreciază ca la acest moment nu există elemente prin care să se poată stabili în concret în fiecare săptămână lucrată care a fost distanţa reală parcursă la începutul respectiv sfârşitul săptămânii.

Dispoziţiile art. 183 alin (3) prevăd o limită maximă de carburant pentru transportul efectuat de pădurari.

Apreciază că instanţa nu poate obliga instituţia intimată la acordarea contravalorii a 100 de litri de carburant/lună retroactiv de vreme ce dispoziţiile alin. (5) al aceluiaşi articol prevăd că conducerile ocoalelor silvice vor stabili, lunar, cuantumurile de decontare concrete, în funcţie de numărul de zile şi de distanţele reale de deplasare realizate urmând ca decontarea carburantului să se facă la preţul cu care a fost achiziţionat de salariat, conform documentelor justificative prezentate.

Astfel, dispoziţiile CCM invocate de reclamant nu dau dreptul salariatului la 100 de litri/lună de carburant, indiferent dacă a făcut sau nu deplasări şi indiferent câte deplasări a făcut, ci dau dreptul de a se deconta maxim 100 de litri, dar cu respectarea dispoziţiilor legale în ceea ce priveşte decontarea transportului efectuat în interes de serviciu cu autoturismul personal.

Reclamantul nu face dovada distanţelor reale de deplasare realizate şi nu prezintă documente justificative ale deplasărilor.

Nu s-au depus ordine de deplasare prin care să se facă dovada distanţelor parcurse şi a faptului că eventualele deplasări s-au efectuat în interes de serviciu.

Potrivit Manualului de politici contabile şi proceduri de aplicare din cadrul RNP - (...) punctul 43, pag 210, documentul care stă la baza înregistrării în contabilitate a cheltuielilor de deplasare la care reclamantul avea dreptul în temeiul art. 183 alin (3) din CCM este ordinul de deplasare. Potrivit acestor politici, în concordanţă cu dispoziţiile legale incidente (OMFP 1802/2014, L 82/1991, HG 1860/2006, OMFP 2634/2015) pentru decontarea cheltuielilor de deplasare este obligatorie existenţa unui ordin de deplasare pentru fiecare deplasare şi acesta trebuie să urmeze circuitul legal în vederea decontării, însă reclamantul nu a depus niciun astfel de document în probaţiune.

În considerarea tuturor motivelor de fapt şi de drept arătate mai sus, chiar dacă s-ar trece peste excepţia autorităţii de lucru judecat, apreciază acţiunea reclamantului ca fiind nefondată şi nedovedită, motiv pentru care solicită respingerea acesteia astfel cum aceasta a fost formulată.

În drept a invocat dispoziţiile legale arătate.

Examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, instanţa a apreciat recursul declarat de reclamant ca fiind întemeiat, pentru următoarele considerente:

Prin acţiunea civilă pendinte, reclamantul solicită, în principal, obligarea instituţiei pârâte la acordarea sporului de risc în cuantum de 25% din salariul de bază, datorat conform prevederilor art. 127 alin. (5) din Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic, pe ultimii trei ani anteriori.

În data de 21.05.2008 s-a promovat de către Federaţia Sindicatelor (...) o acţiune civilă înregistrată pe rolul Curţii de Apel (...) sub dosarul cu nr. (...)/2008, în contradictoriu cu Regia Naţională a Pădurilor (...), prin care se solicită instanţei obligarea Regiei să acorde sporul de risc în proporţie de 25% din salariul de bază pentru personalul silvic care îşi desfăşoară activitatea în cadrul Regiei, obligaţie ce-i revine în temeiul art. 127 alin.5 din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic.

Prin Sentinţa civilă nr. (...)/10.09.2008 Curtea de Apel (...) respinge acţiunea ca nefondată. Împotriva hotărârii Curţii de Apel (...), Federaţia Sindicatelor (...) formulează recurs, care este respins prin Decizia nr. (...)/23.06.2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,.

Constatând că între prezenta cauză şi cea care a format obiectul dosarului nr. (...)/2008 al Curţii de Apel (...) există identitate de părţi, obiect şi cauză, prima instanţă a apreciat că excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâta Direcţia Silvică (...) este întemeiată.

Cu privire la primul argument de nelegalitate, Curtea a constatat că este nefondat, deoarece, conform tabelului nominal depus în probaţiune (fila 35), reclamantul (...) (...) (...), identificat la poziţia 9 din tabel, alături de ceilalţi membri de sindicat din cadrul Ocolului Silvic (...), a delegat Federaţia Sindicatelor (...) să întreprindă măsurile legale în vederea obţinerii sporului de risc solicitat şi prin prezenta acţiune, astfel încât nu se poate reţine faptul că acesta nu a fost parte în dosarul cu nr. (...)/2008, de vreme ce organizaţia sindicală a acţionat şi în numele acestuia.

Atâta vreme cât Federaţia Sindicatelor (...) a acţionat şi în numele reclamantului din prezenta cauză, nu se poate susţine că nu există identitate de părţi.

În ceea ce priveşte obiectul şi cauza celor două acţiuni, Curtea a constatat că acestea nu sunt identice.

Prin primul capăt al cererii de chemare în judecată reclamantul solicită obligarea Direcţiei Silvice (...) şi a Regiei Naţionale a Pădurilor (...) la plata sporului de risc în procent de 25% din salariul de bază în temeiul art. 127 alin. (5) din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, pe ultimii trei ani anteriori promovării acţiunii, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestei sume, calculată de la scadenţă şi până la pata efectivă.

Astfel, raportat la data introducerii acţiunii, perioada supusă discuţiei în prezenta cauză este 2013-2016.

Obiectul celor două cauze nu este deci identic, fiind solicitate drepturi constând în sporul de risc de 25%, aferente unor perioade diferite.

În ceea ce priveşte cauza, nici aceasta nu este identică. Astfel, reclamanţii au solicitat prin cele două acţiuni plata sporului de risc în procent de 25% din salariul de bază în temeiul art. 127 alin. (5) din Legea nr. 46/2008. Curtea a reţinut că, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 46/2008 şi ulterior soluţionării dosarului nr.(...)/2008, au fost adoptate acte normative privind salarizarea unitară, în vigoare pe perioada în litigiu (2013-2016). Chiar dacă reclamantul nu îşi întemeiază în drept acţiunea şi pe legile salarizării unitare, instanţa de judecată nu este ţinută de temeiul de drept indicat de parte, cauza urmând a fi soluţionată prin raportare la reglementările în vigoare.

Faţă de aceste aspecte, în mod nelegal a fost reţinută autoritatea de lucru judecat.

Referitor la capetele de cerere privind obligarea pârâtelor la plata contravalorii a 7,5 litri de carburant/100 km şi la plata a 100 litri carburant pe lună, prima instanţă a reţinut în mod corect că în cuprinsul alineatului 5 al art. 183 din Contractul Colectiv de Muncă pe 2015 - 2017 este reglementată procedura de decontare a contravalorii carburantului pentru asigurarea navetei zilnice de la domiciliu la locul de muncă şi cel pentru transportul în interesul serviciului efectuat cu alte autoturisme decât cele din dotarea unităţii, stipulându-se că „(5) În limitele de mai sus, conducerile direcţiilor silvice şi ocoalelor silvice … vor stabili, lunar, cuantumurile de decontare concrete, în funcţie de numărul de zile şi de distanţele reale de deplasare, realizate. Decontarea carburantului se va face la preţul cu care a fost achiziţionat de salariat, conform documentelor justificative prezentate.”

Prin urmare, pentru a beneficia de drepturile prevăzute de art.183 alin.1 şi 3, salariaţii trebuie să formuleze o solicitare în acest sens şi să prezinte documente justificative ale deplasărilor efectuate.

Având în vedere înscrisurile de la dosar, prima instanţă a reţinut în mod întemeiat că, în speţă, reclamantul nu a dovedit că, anterior sesizării instanţei, a solicitat unităţii angajatoare decontarea contravalorii carburantului achiziţionat pentru efectuarea transportului în situaţiile reglementate de art. 183 alin. 1 şi 3 din contractul colectiv de muncă, situaţie în care instanţa nu se poate substitui angajatorului pentru a verifica dacă reclamantul îndeplineşte condiţiile pentru decontarea contravalorii carburantului pentru asigurarea navetei zilnice de la domiciliu la locul de muncă şi cel pentru transportul în interesul serviciului efectuat cu alte autoturisme decât cele din dotarea unităţii.

Mai mult, recurentul reclamant nu a făcut dovada situaţiilor reglementate de aceste prevederi, prin documente justificative.

Bonurile fiscale depuse de reclamant în probaţiune nu pot constitui documente justificative ale pretenţiilor reclamantului privind plata contravalorii combustibilului achiziţionat în perioada 2013 - 2016, întrucât, cu excepţia a două bonuri, sunt emise în 2015 şi copiile acestor bonuri fiscale se regăsesc a fi depuse în probaţiune şi în alte cauze cu obiect identic promovate de personalul silvic (spre exemplu dosar nr.(...)/2016*).

De asemenea, reclamantul nu face dovada faptului că s-a deplasat cu autoturismul personal la locul de muncă, nici dovada că el a achiziţionat carburantul.

În concluzie, cu privire la aceste pretenţii, Curtea a reţinut că hotărârea atacată este legală şi temeinică.

Pentru aceste aspecte, în temeiul art. 498 alin.2 Cod procedură civilă, a fost admis recursul, casată în parte sentinţa cu privire la capătul de cerere privind obligarea pârâtelor la plata sporului de risc de 25% din salariul de bază, datorat conform prevederilor art.127 alin.5 din Legea 46/2008, pe ultimii 3 ani anterior promovării prezentei acţiuni judecătoreşti, precum şi a dobânzii legale aferente acestor sume calculată de la scadenţă şi până la plata efectivă a ei, cu trimitere pentru o nouă judecare la aceeaşi instanţă, în vederea soluţionării fondului cauzei, fiind menţinute restul dispoziţiilor sentinţei atacate.

Domenii speta

Spete similare