Refuzul sau sustragerea de la prelevarea de mostre biologice. Greşita reţinere a temeiului soluţiei de achitare

DREPT PENAL

Refuzul sau sustragerea de la prelevarea de mostre biologice. Greşita reţinere a temeiului soluţiei de achitare

- art. 337 Cod penal

Curtea a considerat că esența analizei în prezenta cauză constă în evaluarea credibilității probelor administrate în acuzare şi în apărare în scopul de a se stabili dacă standardul probei dincolo de orice îndoială rezonabilă este satisfăcut pentru a se reţine temeinicia acuzaţiei formulate de procuror.

În acest cadru Curtea a opinat că ab initio se impune o determinare a modificărilor aduse în teoria generală a probelor prin Noul Cod de procedură penală.

Astfel, trebuie remarcat faptul că art. 103 alin. (1) Cod de procedură penală consacră principiul liberei aprecieri a probelor potrivit căruia niciuna dintre probele administrate în cauză nu are o valoare predeterminată, iar valoarea probantă a fiecărui mijloc de probă administrat este aceeași. Prin urmare, nu există vreun criteriu legal de stabilire a priorității în evaluarea vreunui mijloc de probă și de stabilire a unei valori probante superioare a vreunuia dintre mijloacele de probă administrate. Astfel, organele judiciare trebuie să evalueze toate probele administrate în cursul procesului penal în mod legal, fiecare dintre acestea având, în esență, o valoare probantă egală.

Este însă necesar ca reținerea sau înlăturarea unui mijloc de probă să aibă loc motivat în special atunci când proba este propusă și administrată în exercitarea dreptului la apărare. Tot astfel, evaluarea fiabilității mijloacelor de probă administrate trebuie motivată.

În ceea ce priveşte declaraţiile părţilor, ale subiecţilor procesuali principali şi ale martorilor, Curtea a considerat că acestea trebuie evaluate atât sub aspectul credibilității, cât şi al fiabilităţii.

Aprecierea credibilității se face prin prisma onestității martorului sau a veridicității mărturiei, pe când cea a fiabilității în raport de acuratețea reală (exactitatea) depoziției.

O probă credibilă poate să nu fie fiabilă, sinceritatea şi fidelitatea martorului nefiind două noțiuni echivalente. Un martor sincer va spune tot ceea ce ştie, aşa cum a perceput el evenimentul, chiar dacă rezultatul percepției nu este conform cu realitatea, pe când martorul fidel va relata tot ceea ce ştie, spusele sale fiind în deplină concordanță cu realitatea evenimentului judiciar.

Pot exista situații în care martorul să fie credibil, dar mărturia sa să nu fiabilă, respectiv să nu exprime adevărul, or, dovezile nesigure mai mult împiedică aflarea adevărului decât să o ajute.

În aprecierea fiabilității unei declarații organele judiciare trebuie să stabilească, pe de o parte, dacă susținerile credibile ale persoanei audiate sunt exacte, respectiv dacă se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză, iar pe de altă parte, dacă sub aspect procedural proba a fost legal şi loial administrată.

O altă modificare de esență a fost operată în noua legislație procesuală în scopul întăririi garanțiilor procedurale aferente prezumției de nevinovăție. Astfel, Noul Cod de procedură penală a preluat standardul de probă din common law în ceea ce privește gradul de convingere al judecătorului stipulând în art. 103 alin. (2) teza a II-a Cod de procedură penală că o soluție de condamnare se dispune doar atunci când instanța are convingerea că acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă. Acest standard joacă un rol vital în cadrul procesului penal și constituie principalul instrument pentru reducerea riscului comiterii de erori judiciare.

Față de această modificare de optică Curtea a opinat că interpretările jurisprudențiale ale standardului din jurisprudența anglo-saxonă se impun a fi avute în vedere. Astfel în jurisprudența britanică (cauza Blackford) s-a reţinut că juriul trebuie informat că trebuie să fie sigur cu privire la vinovăția acuzatului înainte de a-l condamna. Tot astfel, dubiul rezonabil nu echivalează cu o gravă incertitudine sau cu un dubiu substanțial actual (Curtea Supremă a Statelor Unite ale Americii, cauza Cage contra Louisiana).

În aceste condiții, exigența de siguranță în evaluare trebuie transpusă și în sistemul de drept procesual român în interpretarea standardului dincolo de orice îndoială rezonabilă.

În acest sens este și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție în care s-a reținut că „probele nu au valoare mai dinainte stabilită. Aprecierea fiecărei probe s-a făcut în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului. Hotărârea judecătorească s-a întemeiat pe acele probatorii care s-au coroborat între ele şi sunt în măsură să confirme o situaţie clară, de necombătut, indiferent de faza procesuală în care acestea au fost administrate. (...) Important pentru justa soluționare a cauzei este faptul ca mijloacele de probă să asigure aflarea adevărului şi justa soluționare a cauzei, iar prin coroborarea lor să se confirme o situație exactă, neafectată de vreun dubiu. Astfel, susținerile inculpaților în sensul că prima instanță a dat valoare probatorie unor mijloace de probă (din faza urmăririi penale) pe care nu le-a administrat nemijlocit în faza cercetării judecătorești nu pot fi primite” (I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 2479 din 8 septembrie 2014).

În consecință, Curtea a considerat că pot fi reținute în cauză numai situațiile de fapt care sunt rezultate din probe fiabile și care se află în vecinătatea certitudinii, iar orice dubiu profită inculpatului în scopul garantării prezumției de nevinovăție.

Curtea a apreciat că prin adoptarea prezumției de nevinovăție ca principiu de bază, distinct de celelalte drepturi care garantează și ele libertatea persoanei s-a produs o serie de restructurări ale procesului penal și a concepției organelor judiciare, care trebuie să răspundă următoarelor cerințe:

1. vinovăția se stabilește în cadrul unui proces, cu respectarea garanțiilor procesuale, deoarece simpla învinuire nu înseamnă și stabilirea vinovăției;

2. sarcina probei revine organelor judiciare, motiv pentru care interpretarea probelor se face în fiecare etapă a procesului penal, concluziile unui organ judiciar nefiind obligatorii și definitive pentru următoarea fază a procesului;

3. la adoptarea unei hotărâri de condamnare, până la rămânerea definitivă, inculpatul are statutul de persoană nevinovată, la adoptarea unei hotărâri de condamnare definitive prezumția de nevinovăție este răsturnată cu efecte erga omnes;

4. hotărârea de condamnare trebuie să se bazeze pe probe certe de vinovăție, administrate în mod legal şi loial, iar în caz de îndoială, ce nu poate fi înlăturată prin probe, trebuie să se pronunțe o soluție de achitare.

Toate aceste cerințe sunt argumente pentru transformarea concepției asupra prezumției de nevinovăție, dintr-o simplă regulă, garanție a unor drepturi fundamentale, într-un drept distinct al fiecărei persoane, de a fi tratată ca nevinovată până la stabilirea vinovăției printr-o hotărâre penală definitivă.

În ceea ce privește structura şi conținutul juridic al infracțiunii de refuz sau sustragerea de prelevarea de mostre biologice Curtea a reţinut următoarele:

Obiectul juridic principal este reprezentat de relaţiile sociale referitoare la siguranţa circulaţiei pe drumurile publice, iar cel secundar constă în relaţiile sociale privitoare la înfăptuirea justiţiei.

Subiectul activ al infracţiunii este de regulă necircumstanţiat (conducătorul autovehiculului), putând exista situaţii în care legea impune necesitatea unui autor calificat: instructorul auto aflat în procesul de instruire a persoanelor care se pregătesc pentru susţinerea examenului în vederea obţinerii permisului de conducere şi examinatorul, aflat în timpul desfăşurării probelor practice ale examenului pentru obţinerea permisului de conducere.

Situaţia premisă: existenţa unei situaţii concrete care ar impune obligaţia conducătorului de vehicul, instructorului auto sau examinatorului de a accepta prelevarea unor mostre biologice la solicitarea agentului constatator, necesare pentru stabilirea alcoolemiei ori a altor substanţe psihoactive.

Curtea a reţinut că, potrivit art. 185 - 188 din Hotărârea Guvernului nr. 391/2006 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, conducătorilor de autovehicule li se recoltează obligatoriu probe biologice în vederea stabilirii alcoolemiei atunci când rezultatul testării aerului expirat arată o concentraţie mai mare de 0,40 mg/l alcool pur în aerul expirat; în eveniment este implicat un vehicul care transportă mărfuri sau produse periculoase; atunci când rezultatul testării preliminare cu ajutorul unor mijloace tehnice certificate indică prezenţa în organism a substanţelor ori produselor stupefiante sau a medicamentelor cu efecte similare; în cazul accidentelor de circulaţie din care au rezultat numai pagube materiale, dacă rezultatul testării aerului expirat în vederea stabilirii alcoolemiei arată o concentraţie mai mare de 0,40 mg/l alcool pur în aerul expirat sau indică prezenţa în organism a substanţelor ori produselor stupefiante sau a medicamentelor cu efecte similare, conducătorii de vehicule sunt obligaţi să se supună recoltării probelor biologice; în cazul implicării în accidente de circulaţie din care a rezultat moartea sau vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau mai multor persoane.

Este de precizat infracţiunea nu este condiţionată de oprirea autovehiculului în trafic, condiţia prealabilă necesară pentru existenţa infracţiunii subzistând şi în situaţia în care subiectul activ a condus autovehiculul în momentele imediat anterioare solicitării de a se supune testării aerului expirat, respectiv recoltării probelor biologice, în vederea stabilirii alcoolemiei.

Elementul material al laturii obiective poate fi comis prin două modalităţi alternative, respectiv prin refuz şi prin sustragere de la prelevarea de mostre biologice.

În ceea ce priveşte modalitatea reţinută în acuzare în sarcina inculpatului, respectiv cea a refuzului de a se supune prelevării de mostre biologice, Curtea a reţinut că, potrivit art. 38 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, conducătorii vehiculelor, cu excepţia celor trase sau împinse cu mâna, instructorii auto atestaţi să efectueze instruirea practică a persoanelor pentru obţinerea permisului de conducere, precum şi examinatorul autorităţii competente, în timpul desfăşurării probelor practice ale examenului pentru obţinerea permisului de conducere, sunt obligaţi să se supună testării aerului expirat şi/sau recoltării probelor biologice în vederea stabilirii alcoolemiei ori a consumului de substanţe psihoactive, la solicitarea poliţistului rutier.

De asemenea, Curtea a constatat că, potrivit art. 17 din Ordinul nr. 1512 din 12 decembrie 2013 al Ministerului Sănătăţii pentru aprobarea Normelor metodologice privind recoltarea, depozitarea şi transportul mostrelor biologice în vederea probaţiunii judiciare prin stabilirea alcoolemiei sau a prezenţei în organism a substanţelor psihoactive în cazul persoanelor implicate în evenimente sau împrejurări în legătură cu traficul rutier, confirmarea refuzului persoanei implicate în evenimente sau împrejurări în legătură cu traficul rutier de a accepta deplasarea la sediul unităţii de asistenţă medicală autorizate sau al instituţiei medico-legale în vederea recoltării mostrelor biologice se face de către poliţistul rutier prin întocmirea procesului-verbal de constatare a infracţiunii.

În cazul în care persoana implicată în evenimente sau împrejurări în legătură cu traficul rutier, aflată la sediul unităţii de asistenţă medicală autorizată sau al instituţiei medico-legale, refuză să accepte recoltarea mostrelor biologice înainte de desigilarea trusei standard, confirmarea refuzului se face tot de către poliţistul rutier prin întocmirea procesului-verbal de constatare.

În situaţia în care, după desigilarea trusei standard, persoana în cauză refuză recoltarea mostrelor biologice, se vor completa în mod corespunzător rubricile respective din procesul-verbal de recoltare a mostrelor biologice, aflat în trusa standard, ce va fi semnat de către poliţistul rutier şi personalul medical, precum şi de către persoana respectivă dacă aceasta nu refuză să semneze procesul-verbal.

Este de precizat că, potrivit art. 114 alin. (4) Cod procedură penală, persoanele care au întocmit procesul-verbal de constatare care, potrivit art. 61 alin. (5) Cod procedură penală constituie act de sesizare a organelor de urmărire penală, pot fi audiate ca martor.

Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru relaţiile sociale privind siguranţa circulaţiei pe drumurile publice, cât şi pentru înfăptuirea justiţiei, legătura de cauzalitate rezultând ex re.

Sub aspectul laturii subiective forma de vinovăţie cu care acţionează subiectul activ este intenţia, în ambele forme (directă şi indirectă).

Curtea a considerat că procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante încheiat în data de 12 februarie 2016 nu are natura unui mijloc de probă, ci doar a unui act de sesizare, împrejurările de fapt consemnate în cadrul său servind doar pentru determinarea cadrului investigativ al urmăririi penale. Organele de constatare nu pot administra probe în procesul penal, această activitate fiind în competența doar a organelor judiciare.

Astfel, carenţele investigative cât şi lipsa de fiabilitate a unora dintre probele administrate în faza de urmărire penală, au condus Curtea la concluzia că nu se poate proba dincolo de orice îndoială rezonabilă faptul că membrii echipajului de poliţie i-au solicitat în repetate rânduri inculpatului (...) să-i însoţească la spital în vederea recoltării probelor biologice.

În cazul în care, astfel cum s-a consemnat în procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante, precum şi în procesul-verbal de contravenţie seria (...) nr. (...), conducătorul auto are o atitudine recalcitrantă şi nu respectă dispoziţiile date de poliţist, potrivit art. 31 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 218/2002, acesta este îndreptăţit să folosească forţa.

În acest sens, potrivit Dispoziţiei nr. 643 din 05.12.2005 a Inspectorului General al Poliţiei Române, poliţistul poate să imobilizeze o persoană pentru a o pune în imposibilitatea de a fugi sau de a se manifesta agresiv faţă de poliţist sau faţă de alte persoane, iar imobilizarea se poate realiza inclusiv prin încătuşare.

Curtea a reţinut că instanţa de fond prin sentinţa atacată a constatat, la rândul său, că în cauză nu s-a dovedit dincolo de orice îndoială rezonabilă că inculpatul a comis fapta sub acuzaţia căreia a fost trimis în judecată însă, cu toate acestea, a dispus achitarea inculpatului (...) în temeiul dispoziţiilor art. 16 lit. c) Cod procedură penală, deşi acest temei operează in personam şi este incident în cazul în care din probele administrate rezultă că fapta există, constituie infracţiune, însă nu a fost comisă de inculpat, ci de o altă persoană (determinată sau nedeterminată).

În speţă nu s-a pus niciun moment în discuţie posibilitatea ca o altă persoană să fi comis infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului, condiţii în care, în urma admiterii apelului declarat de parchet, s-a dispus schimbarea temeiului de drept în baza căruia s-a dispus achitarea inculpatului (...) din cel prevăzut de art. 16 lit. c) Cod procedură penală în cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. a) Cod procedură penală.

Faţă de cele ce preced, în baza art. 421 pct. (2) lit. a) Cod procedură penală, a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria (...) împotriva sentinţei penale nr. (...) din 29 martie 2018 pronunţate de Judecătoria (...) în dosarul nr. (...)/2016, care a fost desfiinţată în parte şi rejudecând s-a schimbat temeiul de drept în baza căruia s-a dispus achitarea inculpatului (...) de sub acuzaţia comiterii infracţiunii de refuz sau sustragerea de la prelevarea de mostre biologice, prevăzute de art. 337 Cod penal din art. 396 alin. (5) Cod procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) teza I Cod procedură penală, în cel prevăzut de art. 396 alin. (5) Cod procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) Cod procedură penală, întrucât, faţă de carențele investigative şi de lipsa de fiabilitate a unora dintre probele administrate în susținerea acuzării, în cauză nu este satisfăcut standardul probei dincolo de orice îndoială rezonabilă pentru a se reține existența faptei de refuz sau sustragere de la prelevarea de mostre biologice de care a fost acuzat inculpatul.

Curtea de Apel Oradea, Secţia penală şi pentru cauze cu minori

Decizia penală nr. 32 din 23 ianuarie 2019

Prin Sentinţa penală nr. (...) din 29 martie 2018, Judecătoria (...), în temeiul art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) teza I Cod procedură penală, l-a achitat pe inculpatul (...) pentru săvârşirea infracţiunii de refuz de prelevare de mostre biologice, prevăzute de art. 337 Cod penal.

În temeiul art. 275 alin. (3) Cod procedură penală, cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

În considerentele hotărârii pronunţate prima instanţă a reţinut, în esenţă, că din cuprinsul dosarului de urmărire penală rezultă că singurele probe care ar putea conduce la stabilirea vinovăţiei inculpatului pentru faptele pentru care a fost trimis în judecată sunt procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante întocmit în data de 12.02.2016, precum şi declaraţiile martorilor audiaţi în faza de urmărire penală, (M1), (M2), (M3), declaraţia de suspect/inculpat şi procesul-verbal de contravenţie seria (...) nr. (...).

S-a arătat că martorii (M2) şi (M3), în prezenţa cărora se presupune că s-a încheiat procesul-verbal de cercetare la faţa locului au arătat în declaraţiile date în faţa instanţei de fond că nu au semnat niciun înscris în afară de declarațiile date în faza de urmărire penală, precizând totodată faptul că nu au auzit discuţiile dintre agenţii de poliţie şi inculpat la momentul la care au fost opriţi. Martorul (M3) a arătat că nu l-a văzut pe inculpat la faţa locului, iar martorul (M2) a arătat că l-a văzut într-adevăr pe inculpat vorbind cu agenţii de poliţie, fără a auzi ce discută şi că inculpatul stătea liniştit, sprijinit de maşina sa.

Analizând situaţiile de fapte rezultate din fiecare probă evaluată instanţa de fond a opinat că există dubii cu privire la întocmirea şi fiabilitatea procesului - verbal de constatare a infracţiunii flagrante, având în vedere faptul că cei doi martori mai sus menţionaţi au arătat că nu l-au semnat pe nici una dintre file, deşi la rubrica persoane prezente apare semnătura celor doi martori şi menţiunea că a fost întocmit fără obiecțiuni în prezenţa conducătorului autoturismului (...), precum şi în prezenţa celor doi martori.

S-a reţinut că singurii martori care susţin cele consemnate în procesul-verbal de constatate sunt (M4) şi (M5), care sunt lucrătorii de poliţie ce au instrumentat dosarul de urmărire penală şi care au cercetat inculpatul în seara zilei de 12.02.2016, dar că între declaraţiile acestora există contradicții.

S-a apreciat că procesul - verbal de constatare a infracțiunii flagrante este o probă derivată în mod direct din cele constatate la faţa locului, act ce a fost întocmit nelegal, având în vedere că nu a fost semnat de persoanele prezente, motiv pentru care instanţa de fond nu a ţinut cont de acesta.

De asemenea, instanţa de fond nu a ţinut cont nici de declaraţiile martorilor (M1), (M2) şi (M3) date în faţa organelor de cercetare penală, având în vedere că acestea sunt în contradicţie totală cu cele date în faţa instanţei de judecată, că nu au fost scrise de cei trei martori, ci doar semnate de ei, nu le-a fost citit conţinutul acestora şi nu corespund cu situaţia reală reţinută din întregul probator administrat în cauză.

În aceste condiţii, constatându-se că singurele probe care susţin acuzaţiile aduse inculpatului sunt declaraţiile martorilor (M4) şi (M5), martori ce au calitatea de lucrători de poliţie, au instrumentat dosarul de urmărire penală şi între care există contradicții, instanţa de fond a considerat că în cauză nu s-a dovedit, dincolo de orice dubiu rezonabil că inculpatul a comis fapta pentru care a fost trimis în judecată.

Referitor la declaraţiile date de către martorii (M4) şi (M5) în faza de cercetare judecătorească, s-a reţinut că în lipsa altor probe cu care aceste declaraţii să fie coroborate şi având în vedere că există îndoieli cu privire la fiabilitatea procesului-verbal de constatare a infracţiunii flagrante, nu se poate reţine că inculpatul a săvârşit fapta de sustragere de la prelevare de probe biologice, născându-se astfel o îndoială cu privire la comiterea acesteia de către inculpat.

S-a arătat că în cauză este incident temeiul de achitare prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. c) Cod procedură penală, respectiv nu există probe suficiente că inculpatul a săvârşit infracţiunea pentru care a fost trimis în judecată, considerent pentru care s-a dispus achitarea acestuia.

Împotriva sentinţei penale mai sus arătate, în termenul legal, a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria (...), criticând-o sub aspectul netemeiniciei şi solicitând desfiinţarea acesteia în sensul de a se dispune condamnarea inculpatului pentru comiterea infracţiunii sub acuzaţia căreia a fost trimis în judecată la o pedeapsă just individualizată cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei şi obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare pentru faza de urmărire penală, cameră preliminară şi primă instanţă.

S-a arătat că în mod greşit instanţa de fond a dispus achitarea inculpatului câtă vreme probele administrate în cauză au dovedit dincolo de orice îndoială rezonabilă comiterea de către inculpat a infracţiunii de refuz sau sustragere de la prelevarea de mostre biologice, sens în care s-a făcut referire la procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante, care se coroborează cu declaraţiile martorului (...), cu declaraţia dată de martorul (M1) în faza de urmărire penală şi parţial cu declaraţiile martorilor (M2) şi (M3), precum şi cu raportul de expertiză criminalistică grafică, efectuat în cursul cercetării judecătoreşti în apel, din care rezultă că martorii (M1) şi (M3) au semnat procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante.

S-a apreciat că în mod greşit instanţa de fond a înlăturat procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante, considerându-l nelegal, deşi examinând semnăturile depuse pe acesta se constată că sunt asemănătoare cu cele ale martorilor. S-a susţinut că instanţa de fond trebuia să aibă în vedere procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante, precum şi declaraţiile martorilor (M4) şi (M5), care au calitatea de lucrători de poliţie şi care nu aveau niciun interes de a consemna aspecte şi a da declaraţii neconforme cu realitatea. S-a apreciat că, din contră, cei care aveau un astfel de interes sunt martorii (M2), (M3) şi (M1), care sunt consăteni cu inculpatul, iar în ceea ce-l priveşte pe martorul (M1) s-a arătat că acesta este cercetat pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă în dosarul nr. (...)/P/2017 al Parchetului de pe lângă Judecătoria (...).

S-a mai arătat că există contradicții între declaraţiile martorilor date în faţa instanţei de judecată, între declaraţiile inculpatului şi declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, precum şi între declaraţiile date de inculpat în faţa instanţei, contradicţii care nu au fost elucidate de instanţă şi care puteau fi clarificate prin efectuarea unei constatări privind comportamentul simulat.

Analizând actele şi lucrările dosarului prin raportare la motivele de apel, cât şi sub toate aspectele de fapt şi de drept potrivit dispoziţiilor art. 417 alin. (2) Cod procedură penală Curtea a reţinut următoarele:

Curtea a considerat că esența analizei în prezenta cauză constă în evaluarea credibilității probelor administrate în acuzare şi în apărare în scopul de a se stabili dacă standardul probei dincolo de orice îndoială rezonabilă este satisfăcut pentru a se reţine temeinicia acuzaţiei formulate de procuror.

În acest cadru Curtea a opinat că ab initio se impune o determinare a modificărilor aduse în teoria generală a probelor prin Noul Cod de procedură penală.

Astfel, trebuie remarcat faptul că art. 103 alin. (1) Cod de procedură penală consacră principiul liberei aprecieri a probelor potrivit căruia niciuna dintre probele administrate în cauză nu are o valoare predeterminată, iar valoarea probantă a fiecărui mijloc de probă administrat este aceeași. Prin urmare, nu există vreun criteriu legal de stabilire a priorității în evaluarea vreunui mijloc de probă și de stabilire a unei valori probante superioare a vreunuia dintre mijloacele de probă administrate. Astfel, organele judiciare trebuie să evalueze toate probele administrate în cursul procesului penal în mod legal, fiecare dintre acestea având, în esență, o valoare probantă egală.

Este însă necesar ca reținerea sau înlăturarea unui mijloc de probă să aibă loc motivat în special atunci când proba este propusă și administrată în exercitarea dreptului la apărare. Tot astfel, evaluarea fiabilității mijloacelor de probă administrate trebuie motivată.

În ceea ce priveşte declaraţiile părţilor, ale subiecţilor procesuali principali şi ale martorilor, Curtea a considerat că acestea trebuie evaluate atât sub aspectul credibilității, cât şi al fiabilităţii.

Aprecierea credibilității se face prin prisma onestității martorului sau a veridicității mărturiei, pe când cea a fiabilității în raport de acuratețea reală (exactitatea) depoziției.

O probă credibilă poate să nu fie fiabilă, sinceritatea şi fidelitatea martorului nefiind două noțiuni echivalente. Un martor sincer va spune tot ceea ce ştie, aşa cum a perceput el evenimentul, chiar dacă rezultatul percepției nu este conform cu realitatea, pe când martorul fidel va relata tot ceea ce ştie, spusele sale fiind în deplină concordanță cu realitatea evenimentului judiciar.

Pot exista situații în care martorul să fie credibil, dar mărturia sa să nu fiabilă, respectiv să nu exprime adevărul, or, dovezile nesigure mai mult împiedică aflarea adevărului decât să o ajute.

În aprecierea fiabilității unei declarații organele judiciare trebuie să stabilească, pe de o parte, dacă susținerile credibile ale persoanei audiate sunt exacte, respectiv dacă se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză, iar pe de altă parte, dacă sub aspect procedural proba a fost legal şi loial administrată.

O altă modificare de esență a fost operată în noua legislație procesuală în scopul întăririi garanțiilor procedurale aferente prezumției de nevinovăție. Astfel, Noul Cod de procedură penală a preluat standardul de probă din common law în ceea ce privește gradul de convingere al judecătorului stipulând în art. 103 alin. (2) teza a II-a Cod de procedură penală că o soluție de condamnare se dispune doar atunci când instanța are convingerea că acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă. Acest standard joacă un rol vital în cadrul procesului penal și constituie principalul instrument pentru reducerea riscului comiterii de erori judiciare.

Față de această modificare de optică Curtea a opinat că interpretările jurisprudențiale ale standardului din jurisprudența anglo-saxonă se impun a fi avute în vedere. Astfel în jurisprudența britanică (cauza Blackford) s-a reţinut că juriul trebuie informat că trebuie să fie sigur cu privire la vinovăția acuzatului înainte de a-l condamna. Tot astfel, dubiul rezonabil nu echivalează cu o gravă incertitudine sau cu un dubiu substanțial actual (Curtea Supremă a Statelor Unite ale Americii, cauza Cage contra Louisiana).

În aceste condiții, exigența de siguranță în evaluare trebuie transpusă și în sistemul de drept procesual român în interpretarea standardului dincolo de orice îndoială rezonabilă.

În acest sens este și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție în care s-a reținut că „probele nu au valoare mai dinainte stabilită. Aprecierea fiecărei probe s-a făcut în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului. Hotărârea judecătorească s-a întemeiat pe acele probatorii care s-au coroborat între ele şi sunt în măsură să confirme o situaţie clară, de necombătut, indiferent de faza procesuală în care acestea au fost administrate. (...) Important pentru justa soluționare a cauzei este faptul ca mijloacele de probă să asigure aflarea adevărului şi justa soluționare a cauzei, iar prin coroborarea lor să se confirme o situație exactă, neafectată de vreun dubiu. Astfel, susținerile inculpaților în sensul că prima instanță a dat valoare probatorie unor mijloace de probă (din faza urmăririi penale) pe care nu le-a administrat nemijlocit în faza cercetării judecătorești nu pot fi primite” (I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 2479 din 8 septembrie 2014).

În consecință, Curtea a considerat că pot fi reținute în cauză numai situațiile de fapt care sunt rezultate din probe fiabile și care se află în vecinătatea certitudinii, iar orice dubiu profită inculpatului în scopul garantării prezumției de nevinovăție.

Curtea a apreciat că prin adoptarea prezumției de nevinovăție ca principiu de bază, distinct de celelalte drepturi care garantează și ele libertatea persoanei s-a produs o serie de restructurări ale procesului penal și a concepției organelor judiciare, care trebuie să răspundă următoarelor cerințe:

1. vinovăția se stabilește în cadrul unui proces, cu respectarea garanțiilor procesuale, deoarece simpla învinuire nu înseamnă și stabilirea vinovăției;

2. sarcina probei revine organelor judiciare, motiv pentru care interpretarea probelor se face în fiecare etapă a procesului penal, concluziile unui organ judiciar nefiind obligatorii și definitive pentru următoarea fază a procesului;

3. la adoptarea unei hotărâri de condamnare, până la rămânerea definitivă, inculpatul are statutul de persoană nevinovată, la adoptarea unei hotărâri de condamnare definitive prezumția de nevinovăție este răsturnată cu efecte erga omnes;

4. hotărârea de condamnare trebuie să se bazeze pe probe certe de vinovăție, administrate în mod legal şi loial, iar în caz de îndoială, ce nu poate fi înlăturată prin probe, trebuie să se pronunțe o soluție de achitare.

Toate aceste cerințe sunt argumente pentru transformarea concepției asupra prezumției de nevinovăție, dintr-o simplă regulă, garanție a unor drepturi fundamentale, într-un drept distinct al fiecărei persoane, de a fi tratată ca nevinovată până la stabilirea vinovăției printr-o hotărâre penală definitivă.

În ceea ce privește structura şi conținutul juridic al infracțiunii de refuz sau sustragerea de prelevarea de mostre biologice Curtea a reţinut următoarele:

Obiectul juridic principal este reprezentat de relaţiile sociale referitoare la siguranţa circulaţiei pe drumurile publice, iar cel secundar constă în relaţiile sociale privitoare la înfăptuirea justiţiei.

Subiectul activ al infracţiunii este de regulă necircumstanţiat (conducătorul autovehiculului), putând exista situaţii în care legea impune necesitatea unui autor calificat: instructorul auto aflat în procesul de instruire a persoanelor care se pregătesc pentru susţinerea examenului în vederea obţinerii permisului de conducere şi examinatorul, aflat în timpul desfăşurării probelor practice ale examenului pentru obţinerea permisului de conducere.

Situaţia premisă: existenţa unei situaţii concrete care ar impune obligaţia conducătorului de vehicul, instructorului auto sau examinatorului de a accepta prelevarea unor mostre biologice la solicitarea agentului constatator, necesare pentru stabilirea alcoolemiei ori a altor substanţe psihoactive.

Curtea a reţinut că, potrivit art. 185 - 188 din Hotărârea Guvernului nr. 391/2006 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, conducătorilor de autovehicule li se recoltează obligatoriu probe biologice în vederea stabilirii alcoolemiei atunci când rezultatul testării aerului expirat arată o concentraţie mai mare de 0,40 mg/l alcool pur în aerul expirat; în eveniment este implicat un vehicul care transportă mărfuri sau produse periculoase; atunci când rezultatul testării preliminare cu ajutorul unor mijloace tehnice certificate indică prezenţa în organism a substanţelor ori produselor stupefiante sau a medicamentelor cu efecte similare; în cazul accidentelor de circulaţie din care au rezultat numai pagube materiale, dacă rezultatul testării aerului expirat în vederea stabilirii alcoolemiei arată o concentraţie mai mare de 0,40 mg/l alcool pur în aerul expirat sau indică prezenţa în organism a substanţelor ori produselor stupefiante sau a medicamentelor cu efecte similare, conducătorii de vehicule sunt obligaţi să se supună recoltării probelor biologice; în cazul implicării în accidente de circulaţie din care a rezultat moartea sau vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau mai multor persoane.

Este de precizat infracţiunea nu este condiţionată de oprirea autovehiculului în trafic, condiţia prealabilă necesară pentru existenţa infracţiunii subzistând şi în situaţia în care subiectul activ a condus autovehiculul în momentele imediat anterioare solicitării de a se supune testării aerului expirat, respectiv recoltării probelor biologice, în vederea stabilirii alcoolemiei.

Elementul material al laturii obiective poate fi comis prin două modalităţi alternative, respectiv prin refuz şi prin sustragere de la prelevarea de mostre biologice.

În ceea ce priveşte modalitatea reţinută în acuzare în sarcina inculpatului, respectiv cea a refuzului de a se supune prelevării de mostre biologice, Curtea a reţinut că, potrivit art. 38 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, conducătorii vehiculelor, cu excepţia celor trase sau împinse cu mâna, instructorii auto atestaţi să efectueze instruirea practică a persoanelor pentru obţinerea permisului de conducere, precum şi examinatorul autorităţii competente, în timpul desfăşurării probelor practice ale examenului pentru obţinerea permisului de conducere, sunt obligaţi să se supună testării aerului expirat şi/sau recoltării probelor biologice în vederea stabilirii alcoolemiei ori a consumului de substanţe psihoactive, la solicitarea poliţistului rutier.

De asemenea, Curtea a constatat că, potrivit art. 17 din Ordinul nr. 1512 din 12 decembrie 2013 al Ministerului Sănătăţii pentru aprobarea Normelor metodologice privind recoltarea, depozitarea şi transportul mostrelor biologice în vederea probaţiunii judiciare prin stabilirea alcoolemiei sau a prezenţei în organism a substanţelor psihoactive în cazul persoanelor implicate în evenimente sau împrejurări în legătură cu traficul rutier, confirmarea refuzului persoanei implicate în evenimente sau împrejurări în legătură cu traficul rutier de a accepta deplasarea la sediul unităţii de asistenţă medicală autorizate sau al instituţiei medico-legale în vederea recoltării mostrelor biologice se face de către poliţistul rutier prin întocmirea procesului-verbal de constatare a infracţiunii.

În cazul în care persoana implicată în evenimente sau împrejurări în legătură cu traficul rutier, aflată la sediul unităţii de asistenţă medicală autorizată sau al instituţiei medico-legale, refuză să accepte recoltarea mostrelor biologice înainte de desigilarea trusei standard, confirmarea refuzului se face tot de către poliţistul rutier prin întocmirea procesului-verbal de constatare.

În situaţia în care, după desigilarea trusei standard, persoana în cauză refuză recoltarea mostrelor biologice, se vor completa în mod corespunzător rubricile respective din procesul-verbal de recoltare a mostrelor biologice, aflat în trusa standard, ce va fi semnat de către poliţistul rutier şi personalul medical, precum şi de către persoana respectivă dacă aceasta nu refuză să semneze procesul-verbal.

Este de precizat că, potrivit art. 114 alin. (4) Cod procedură penală, persoanele care au întocmit procesul-verbal de constatare care, potrivit art. 61 alin. (5) Cod procedură penală constituie act de sesizare a organelor de urmărire penală, pot fi audiate ca martor.

Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru relaţiile sociale privind siguranţa circulaţiei pe drumurile publice, cât şi pentru înfăptuirea justiţiei, legătura de cauzalitate rezultând ex re.

Sub aspectul laturii subiective forma de vinovăţie cu care acţionează subiectul activ este intenţia, în ambele forme (directă şi indirectă).

În urma examinării holistice a probelor administrate în faza urmăririi penale [declaraţiile inculpatului (filele 12, 15, 30-31), declaraţiile martorilor (M1) (fila 17), (M2) (fila 18), (M3) (fila 19), (M4) (34-35) copia cazierului judiciar al inculpatului (fila 20), cazierul auto al inculpatului (fila 23)], în etapa cercetării judecătoreşti în primă instanţă [declaraţia inculpatului (filele 12-15), declaraţiile martorilor (M4) (filele 26-29), (M1) (filele 30-31), (M3) (filele 43-45), (M2) (filele 46-48), suplimentul de declaraţie a inculpatului (filele 61-63)] şi în etapa cercetării judecătoreşti în apel [copia cazierului judiciar al inculpatului (fila 15), raportul de expertiză criminalistică grafică nr. (...) din 27 august 2018 efectuat de IPJ (...) – Serviciul Criminalistic (filele 46-59), declaraţiile martorilor (M4) (filele 62-63), (M2) (fila 64), (M6) (fila 81), (M3) (fila 82) şi (M1) (filele 90-91)] Curtea a considerat că se poate reţine ca dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă următoarea situaţie de fapt:

a.în data de 12 februarie 2016, după ora 23:00, inculpatul (...), împreună cu martorul (M1) se aflau în autoturismul marca (...), cu nr. de înmatriculare (...), parcat în localitatea (...), în dreptul imobilului cu nr. (...).

b.echipajul de poliţie format din agentul şef adjunct (M5) şi comisarul şef de poliţie (M4), ambii din cadrul Poliţiei mun. (...) – Biroul Rutier, aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu privind supravegherea şi controlului traficului rutier a oprit la 10 metri de autoturismul marca (...), cu nr. de înmatriculare (...) şi i-a cerut lui (...) care se afla la volanul autoturismului actele pentru control, iar ulterior să se supună testului alcooltest.

c.inculpatul (...) nu a prezentat actele, susţinând că nu le are asupra sa şi a refuzat să se supună testării alcooltest.

d.pe durata discuţiei purtate cu inculpatul, echipajul de poliţie a oprit un autoturism care vedea dinspre (...) (...) spre (...), condus de martorul (M2), căruia, fără a i se spune motivul, i s-au cerut permisul de conducere şi cartea de identitate. După aproximativ 5 minute permisul de conducere şi cartea de identitate i-au fost restituite de către poliţişti, care i-au spus că poate pleca.

e.echipajul de poliţie a oprit şi un alt autoturism, care venea dinspre (...), condus de martorul (M3), care de asemenea a fost legitimat şi i s-a spus să stea în maşină, iar după 5-10 minute, cei doi poliţişti i-au restituit actele, comunicându-i că inculpatul (...) refuză să sufle în etilotest, după care i-au spus că poate pleca.

f.după ce inculpatul (...) a refuzat de mai multe ori să se legitimeze şi să se supună testării alcooltest şi a purtat discuţii în contradictoriu cu membrii echipajului de poliţie, a părăsit locul unde se afla şi s-a deplasat spre casă, ulterior membrii echipajului de poliţie urcându-se în autoturismul de serviciu, împreună cu martorul (M1).

g.cei doi membri ai echipajului de poliţie l-au lăsat pe martorul (M1) la domiciliul său, după care s-a deplasat la sediul Poliţiei mun. (...).

Procedând la o analiză atomizată a probelor administrate în cauză, Curtea a reţinut că, din declaraţia dată de inculpatul (...) în faza de urmărire penală (ora 23:30) şi de martorii (M4) şi (M1), atât în faza de urmărire penală, cât şi faţa instanţei de fond, rezultă că incidentul a avut loc în 12 februarie 2016, după ora 23:00.

Curtea a considerat că procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante încheiat în data de 12 februarie 2016 nu are natura unui mijloc de probă, ci doar a unui act de sesizare, împrejurările de fapt consemnate în cadrul său servind doar pentru determinarea cadrului investigativ al urmăririi penale. Organele de constatare nu pot administra probe în procesul penal, această activitate fiind în competența doar a organelor judiciare.

Astfel, carenţele investigative cât şi lipsa de fiabilitate a unora dintre probele administrate în faza de urmărire penală, au condus Curtea la concluzia că nu se poate proba dincolo de orice îndoială rezonabilă faptul că membrii echipajului de poliţie i-au solicitat în repetate rânduri inculpatului (...) să-i însoţească la spital în vederea recoltării probelor biologice.

Astfel, aşa cum rezultă din declaraţia dată de martorul (M3), care se coroborează cu concluziile raportului de expertiză criminalistică grafică efectuat de IPJ (...) – Serviciul Criminalistic, acesta nu a semnat procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante, iar declaraţia dată în faza de urmărire penală în data de 22 februarie 2016 (fila 19) a fost scrisă de agentul de poliţie, martorul scriind personal doar sintagma „aceasta este declaraţia pe care o dau, susţin şi semnez, martorul semnând declaraţia fără să o citească”.

În declaraţia dată în faţa instanţei de fond martorul (M3) a arătat că a stat destul de puţin la faţa locului în data de 12 februarie 2016, când a fost oprit de organele de poliţie şi că în acea perioadă nu l-a văzut pe inculpat, organele de poliţie comunicându-i în momentul în care i-au restituit actele că inculpatul (...) a refuzat să sufle în etilotest.

Totodată martorul a precizat că menţiunea din declaraţie în sensul că inculpatul ar fi avut o atitudine sfidătoare faţă de organele de poliţie nu-i aparţine şi că nu a citit conţinutul declaraţiei pe care a semnat-o, întrucât se grăbea.

La fel s-a întâmplat şi în cazul martorului (M3), declaraţia dată în 10 aprilie 2016 în faza de urmărire penală fiind scrisă de organul de urmărire penală, martorul consemnând personal numai menţiunea „aceasta este declaraţia pe care o dau, susţin şi semnez”.

În declaraţia dată în faţa instanţei de fond martorul (M3) a arătat că nu i s-a comunicat de către organele de poliţie motivul pentru care a fost oprit în data de 12 februarie 2016, abia cu ocazia audierii din 10 aprilie 2016 aducându-i-se la cunoştinţă faptul că a fost oprit pentru a prezenta documentele şi pentru a fi martor în dosarul ce formează obiectul prezentei cauze, tot cu această ocazie agentul de poliţie comunicându-i că inculpatului i s-a cerut de două ori în acea ocazie să se prezinte la unitatea medicală în vederea recoltării probelor biologice.

Martorul (M1) a arătat, la rândul său, atât în declaraţia dată în faţa instanţei de fond, cât şi a acestei instanţe de control judiciar că, în 12 februarie 2016, după ora 23:00, când s-a închis barul din localitatea (...), unde consumase băuturi alcoolice, s-a îndreptat spre casă, iar pe drum l-a întâlnit pe inculpatul (...), care se afla în autoturismul său, autoturism care era parcat în faţa unui imobil pe partea stângă a sensului de mers, cerându-i să-l ducă acasă.

A precizat martorul că inculpatul l-a refuzat, spunându-i că este în pană de motorină şi că în timp ce se aflau în autoturism şi discutau, lângă maşina inculpatului a oprit maşina poliţiei, membrii echipajului de poliţie cerându-i inculpatului să prezinte documentele.

Dacă în declaraţia dată în faţa instanţei de fond martorul (M1) a declarat că în momentul în care i-a auzit pe membrii echipajului de poliţie întrebându-l pe inculpat ce este cu acea maşină cu numere de Cluj şi solicitându-i să prezinte documentele, i-ar fi auzit cerându-i să sufle în fiolă sau să se prezinte pentru probele biologice, fără să ştie care a fost răspunsul inculpatului, în declaraţia dată în faţa acestei instanţe de control judiciar martorul a arătat că nu i-a văzut sau auzit pe poliţiştii să-i fi solicitat inculpatului să sufle în aparatul alcooltest.

Mai mult, în declaraţia dată în faţa acestei instanţe (filele 90 - 91), martorul (M1) a arătat că nu este adevărat ceea ce s-a consemnat în declaraţia dată în cursul urmăririi penale în data de 13 februarie 2016, în sensul că organele de poliţie i-au solicitat inculpatului să sufle în aparatul alcooltest, iar acesta a declarat că nu suflă şi că organele de poliţie i-au solicitat să le însoţească pentru a i se preleva probe pentru stabilirea alcoolemiei şi că acesta a refuzat în repetate rânduri.

Martorul (M4), unul dintre cei doi membri ai echipajului de poliţie a arătat în declaraţia dată în faţa instanţei de fond că a încercat, în prezenţa martorilor (M3) şi (M2), să-l imobilizeze prin încătuşare pe inculpat, însă această alegaţie a martorului nu este confirmată de cei doi martori şi, de altfel, o astfel de menţiune nu a fost făcută nici în actul de sesizare (procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante).

De asemenea, nu este confirmată nici susţinerea martorului în sensul că, în perioada celor 30 de minute în care au purtat discuţii cu inculpatul, crede că martorii (M3) şi (M2) au putut auzi refuzul inculpatului de a sufla în alcooltest şi a se deplasa la spital în vederea recoltării probelor biologice, precum şi faptul că i-au adus la cunoştinţă inculpatului că refuzul de prelevare constituie faptă penală.

De altfel, aşa cum rezultă din declaraţiile acestor martori, primul care a fost oprit a fost (M2), iar la scurt timp după ce a fost oprit celălalt martor, acestuia i-au fost predate actele, după care a plecat imediat.

Într-adevăr, în declaraţia dată în cursul urmăririi penale în data de 05 octombrie 2016, inculpatul (...) a arătat că i s-a cerut să se supună testului alcooltest şi că a refuzat întrucât a considerat că nu are nicio obligaţie în acest sens, deoarece autoturismul era oprit în momentul în care lucrătorii de poliţie au sosit la faţa locului şi că aceştia i-au solicitat şi să se deplaseze la Spitalul din mun. (...) în vederea recoltării probelor biologice, însă, din acelaşi motiv a refuzat, dar această din urmă susţinere nu a mai fost menţinută de inculpat în declaraţia dată în faţa instanţei de fond şi nu se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză.

Curtea a reţinut că, aşa cum s-a arătat mai sus, potrivit art. 17 din Ordinul nr. 1512/2013 al Ministerului Sănătăţii confirmarea refuzului conducătorului auto de a accepta deplasarea la unitatea sanitară în vederea prelevării de mostre biologice se face de către poliţistul rutier prin întocmirea procesului-verbal de constatare a infracţiunii.

De asemenea, în cazul în care conducătorul auto acceptă să se deplaseze la unitatea sanitară, dar refuză să accepte recoltarea mostrelor biologice înainte de desigilarea trusei standard, confirmarea refuzului se face tot de poliţistul rutier prin întocmirea procesului-verbal de constatare, iar în situaţia în care, după desigilarea trusei standard conducătorul auto refuză recoltarea mostrelor biologice, se completează în mod corespunzător rubricile din procesul-verbal de recoltare a mostrelor biologice, aflat în trusa standard, ce va fi semnat de către poliţistul rutier şi personalul medical, precum şi de către persoana respectivă dacă aceasta nu refuză să semneze procesul-verbal.

Este de precizat că, potrivit art. 114 alin. (4) Cod procedură penală, persoanele care au întocmit procesul-verbal de constatare care, potrivit art. 61 alin. (5) Cod procedură penală constituie act de sesizare a organelor de urmărire penală, pot fi audiate ca martor, însă doar în cazul în care nu au efectuat acte de urmărire penală în cauză.

Având în vedere caracterul neutru faţă de proceduri al martorului, este nelegală audierea în calitate de martor a persoanelor care au avut calitatea de organe de cercetare penală şi care au efectuat acte de urmărire penală, în acest sens Curtea constatând prin încheierea din data de 26 iunie 2018 nelegala audiere a agentului şef adjunct de poliţie (M5) în calitate de martor de instanţa de fond, câtă vreme acesta a avut calitate de organ de cercetare penală, dispunând în cauză începerea urmăririi penale in rem şi efectuând acte de cercetare penală.

În astfel de situaţii, în cazul în care organele de constatare care întocmesc procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante efectuează în cauză acte de urmărire penală, se poate proceda la audierea persoanelor care, la solicitarea organelor de constatare au asistat la constatarea infracţiunii flagrante, aceste persoane putând fi audiate pentru a atesta concordanţa consemnărilor din procesul-verbal, or, astfel cum rezultă din probele administrate în cauză niciunul dintre martorii (M3), (M2) şi (M1) nu au perceput în mod nemijlocit refuzul inculpatului (...) de a refuza deplasarea la unitatea spitalicească în vederea recoltării mostrelor biologice.

Mai este de precizat că în cazul în care, astfel cum s-a consemnat în procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante, precum şi în procesul-verbal de contravenţie seria (...) nr. (...), conducătorul auto are o atitudine recalcitrantă şi nu respectă dispoziţiile date de poliţist, potrivit art. 31 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 218/2002, acesta este îndreptăţit să folosească forţa.

În acest sens, potrivit Dispoziţiei nr. 643 din 05.12.2005 a Inspectorului General al Poliţiei Române, poliţistul poate să imobilizeze o persoană pentru a o pune în imposibilitatea de a fugi sau de a se manifesta agresiv faţă de poliţist sau faţă de alte persoane, iar imobilizarea se poate realiza inclusiv prin încătuşare.

Încătușarea este o măsură poliţienească de prevedere şi siguranţă care constă în aplicarea cătuşelor pe încheietura mâinilor unei persoane, în scopul limitării mobilităţii fizice a acesteia, putând fi luată inclusiv împotriva unor persoane care se opun măsurilor poliţieneşti.

Or, astfel cum rezultă din probele administrate în cauză, deşi, afirmativ, inculpatul a avut un comportament recalcitrant şi nu s-a supus dispoziţiilor date de poliţist, nu s-a procedat la folosirea forţei, respectiv la imobilizarea acestuia şi la deplasarea în aceste condiţii la unitatea sanitară.

În consecinţă, având în vedere aceste carenţe investigative, precum lipsa de fiabilitate a declaraţiilor date de martorii (M3), (M2) şi (M1) în faza de urmărire penală, Curtea a constatat că în cauză nu este satisfăcut standardul probei dincolo de orice îndoială rezonabilă pentru a se reţine existenţa faptei de refuz sau sustragere de la prelevarea de mostre biologice de care a fost acuzat inculpatul (...).

Curtea a reţinut că instanţa de fond prin sentinţa atacată a constatat, la rândul său, că în cauză nu s-a dovedit dincolo de orice îndoială rezonabilă că inculpatul a comis fapta sub acuzaţia căreia a fost trimis în judecată însă, cu toate acestea, a dispus achitarea inculpatului (...) în temeiul dispoziţiilor art. 16 lit. c) Cod procedură penală, deşi acest temei operează in personam şi este incident în cazul în care din probele administrate rezultă că fapta există, constituie infracţiune, însă nu a fost comisă de inculpat, ci de o altă persoană (determinată sau nedeterminată).

În speţă nu s-a pus niciun moment în discuţie posibilitatea ca o altă persoană să fi comis infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului, condiţii în care, în urma admiterii apelului declarat de parchet, s-a dispus schimbarea temeiului de drept în baza căruia s-a dispus achitarea inculpatului (...) din cel prevăzut de art. 16 lit. c) Cod procedură penală în cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. a) Cod procedură penală.

Faţă de cele ce preced, în baza art. 421 pct. (2) lit. a) Cod procedură penală, a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria (...) împotriva sentinţei penale nr. (...) din 29 martie 2018 pronunţate de Judecătoria (...) în dosarul nr. (...)/2016, care a fost desfiinţată în parte şi rejudecând s-a schimbat temeiul de drept în baza căruia s-a dispus achitarea inculpatului (...) de sub acuzaţia comiterii infracţiunii de refuz sau sustragerea de la prelevarea de mostre biologice, prevăzute de art. 337 Cod penal din art. 396 alin. (5) Cod procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) teza I Cod procedură penală, în cel prevăzut de art. 396 alin. (5) Cod procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) Cod procedură penală, întrucât, faţă de carențele investigative şi de lipsa de fiabilitate a unora dintre probele administrate în susținerea acuzării, în cauză nu este satisfăcut standardul probei dincolo de orice îndoială rezonabilă pentru a se reține existența faptei de refuz sau sustragere de la prelevarea de mostre biologice de care a fost acuzat inculpatul.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate care nu contravin prezentei decizii.

În baza art. 275 alin. (3) Cod procedură penală, cheltuielile judiciare avansate în apelul parchetului au rămas în sarcina statului.

Domenii speta

Spete similare