Pretenţii. Răspunderea pentru pierderea mărfii în situaţia în care pârâta are calitatea de casă de expediţii, transportul fiind organizat de pârâtă şi efectuat de chemata în garanţie. Calitatea de transportator a acesteia din urmă

Apel. Litigii cu profesionişti. Pretenţii. Răspunderea pentru pierderea mărfii în situaţia în care pârâta are calitatea de casă de expediţii, transportul fiind organizat de pârâtă şi efectuat de chemata în garanţie. Calitatea de transportator a acesteia din urmă. Aplicarea Convenţiei C.M.R. de la Geneva şi a Condiţiilor generale de transport ce stau la baza activităţii caselor de expediţii membre U.S.E.R.. Inaplicabilitatea dispoziţiilor Codului civil privind substituirea transportatorului.

Curtea de Apel Oradea - Secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal

Decizia nr. 11 din 15 ianuarie 2019

- art. 1960 Cod civil

Prin Sentinţa nr. (...)/30.05.2018, Tribunalul (...) a admis acţiunea civilă formulată de reclamanta SC (S1) SRL, J(...)/1991, CUI RO (...), cont bancar RO(...), cu sediul procedural ales la av. (…), în contradictoriu cu pârâta SC (S2) SRL, J(...)/2006, CUI RO (...), cont bancar RO (...) deschis la (...) (...), cu sediul în mun. (...) (…) şi în consecinţă:

A obligat pârâta să plătească reclamantei cu titlu de pretenţii echivalentul în lei la data efectuării plăţii a sumei de 46.122,24 euro, la cursul BNR din data efectuării plăţii, reprezentând c/v mărfuri înscrise în factura fiscală nr. (...)/05.04.2017.

A obligat pârâta să plătească reclamantei dobândă legală penalizatoare calculată asupra debitului principal conform art. 3 alin. 2 din OUG nr. 13/2011 de la data de 14.07.2017 şi până la data plăţii efective.

A obligat pârâta să plătească reclamantei cu titlu de cheltuieli de judecată suma de 11.394 lei, reprezentând c/v taxe judiciare de timbru şi onorariu avocat.

A admis cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta SC (S2) SRL în contradictoriu cu chemata în garanţie SC (S3) SRL, J(...)/2014, CUI (...), cu sediul în (…), reprezentată legal prin (...) şi în consecinţă:

A obligat chemata în garanţie să plătească pârâtei cu titlu de pretenţii echivalentul în lei la data efectuării plăţii a sumei de 46.122,24 euro, la cursul BNR din data efectuării plăţii, reprezentând c/v mărfuri înscrise în factura fiscală nr. (...)/05.04.2017.

A obligat chemata în garanţie să plătească pârâtei dobândă legală penalizatoare calculată asupra debitului principal conform art. 3 alin. 2 din OUG nr. 13/2011 de la data de 14.07.2017 şi până la data plăţii efective.

A obligat chemata în garanţie să plătească pârâtei cu titlu de cheltuieli de judecată suma de 5.394 lei, reprezentând c/v taxe judiciare de timbru.

Pentru a hotărî în acest sens, tribunalul a reţinut următoarele:

Ca o chestiune prealabilă, raportat la poziţia procesuală exprimată atât de reclamantă, cât şi de pârâtă în faţa instanţei de judecată, instanţa a constatat că prevederile Contractului nr. (...) din 04.01.2017 încheiat între reclamantă şi pârâtă, având ca obiect organizarea transportului mărfurilor reclamantei în considerarea calităţii pârâtei de casă de expediţii, nu sunt aplicabile speţei.

Potrivit comenzii întocmite şi comunicate de reclamantă, comandă acceptată de către pârâtă pentru data de 05.04.2017, pârâta a organizat un transport de mărfuri pe ruta Spania-România. Contractul încheiat între părţi, în formă simplificată, a avut ca obiect efectuarea transportului mărfurilor cuprinse în factura nr. (...)/05.04.2017 emisă de expeditorul (S4) SL.

Pârâta a subcontractat cu chemata în garanţie SC (S3) SRL – Constanţa efectuarea transportului. Raportul contractual dintre chemata în garanţie (S3) SRL Constanţa şi pârâtă s-a concretizat prin Comanda de Transport nr. (...)/03.04.2017, prin care chemata în garanţie (S3) SRL Constanţa, în calitate de transportator, urma să transporte o cantitate de 20 tone marfă de la (S4) cu sediul în (...), Spania, la sediul reclamantei (S1) SRL din mun. (...), judeţul (...).

În urma unui eveniment petrecut pe teritoriul Spaniei, raportat ca fiind un furt autorităţilor spaniole, mărfurile nu au mai fost predate reclamantei.

Chemata în garanţie (S3) SRL Constanţa are încheiat un raport contractual de asigurare de răspundere a transportului în calitate de cărăuş, pentru mărfurile transportate în trafic internaţional pe şosele (C.M.R.) cu societatea de asigurare (...). Poliţa de asigurare seria H nr. (...) are valabilitate de la 10.08.20l6 până la 09.08.2017 şi acoperă inclusiv evenimentul petrecut în Spania pe data de 05.04.2017.

În cadrul raportului de asigurare dintre chemata în garanţie SC (S3) SRL şi asiguratorul (...), s-a deschis dosarul de daună nr. (...)/2017. La solicitarea pârâtei, reclamanta a aşteptat soluţionarea acestui dosar, însă, raportat la datele înregistrate în ancheta poliţiei catalane, asigurătorul a apreciat o culpă gravă din partea transportatorului în executarea transportului, sens în care a declinat cererea de dezdăunare, respingând la plată dosarul de daună.

Raportat la această stare de fapt, la data de 14.07.2017, prin somaţia nr. (...) reclamanta a notificat pârâta, punând-o în întârziere cu privire la obligaţia sa de plată a sumei de 46.122,24 euro – la cursul BNR din ziua efectuării plăţii - cu titlu de prejudiciu cauzat reclamantei prin pierderea mărfurilor cuprinse în factura nr. (...)/05.04.2017.

Potrivit prevederilor art. 1166 Cod civil „Contractul este acordul de voinţe dintre două sau mai multe persoane cu intenţia de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic”, iar conform disp. art. 1182 alin. 1 Cod civil „Contractul se încheie prin negocierea lui de către părţi sau prin acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta.”

Având în vedere forţa obligatorie a contractelor consacrată de art. 1270 Cod civil, corelată cu obligaţia debitorului de executare a propriilor obligaţii cu bună-credinţă, creditorul are dreptul de a cere îndeplinirea exactă a obligaţiilor asumate contractual de debitor, precum şi dreptul la dezdăunare, în caz de neexecutare sau executare necorespunzătoare.

Potrivit disp. art. 1984 Cod civil, transportatorul răspunde pentru prejudiciul cauzat prin pierderea totală sau parţială a bunurilor, sub rezerva disp. art. 1959 Cod civil. În speţă, nu s-a făcut dovada că autorităţile spaniole au început urmărirea penală pentru o infracţiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra prezentei hotărâri, pentru a fi incidente disp. art. 413 alin. 1 pct. 2 Cod de procedură civilă.

Având în vedere faptul că în prezenta cauză sunt incidente disp. art. 1960 Cod civil privind substituirea transportatorului, şi constatând că normele referitoare la contractul de transport din noul Cod civil reglementează dreptul de opţiune al expeditorului sau destinatarului transportului de a exercita acţiunea în răspundere împotriva oricăruia dintre transportatori, în cauză nefiind făcută dovada că am fi în prezenţa unor clauze de exonerare sau înlăturare a răspunderii în cazul transportului de bunuri, astfel cum acestea sunt reglementate de disp. art. 1995 Cod civil, în temeiul dispoziţiilor legale mai sus invocate, constatând caracterul întemeiat al prezentei cereri introductive de instanţă, aceasta a fost admisă şi a fost obligată pârâta să plătească reclamantei cu titlu de pretenţii echivalentul în lei la data efectuării plăţii a sumei de 46.122,24 euro, la cursul BNR din data efectuării plăţii, reprezentând c/v mărfuri înscrise în factura fiscală nr. (...)/05.04.2017.

Potrivit art. 1523 alin. 2 lit. d) Cod civil debitorul se află de drept în întârziere atunci când nu a fost executată obligaţia de a plăti o sumă de bani, asumată în exerciţiul activităţii unei întreprinderi.

Reţinând că reclamanta a suferit un prejudiciu prin neachitarea de către pârâtă a c/v prejudiciul suferit, pârâta a fost obligată să plătească reclamantei dobândă legală penalizatoare calculată asupra debitului principal conform art. 3 alin. 2 din OUG nr. 13/2011 de la data de 14.07.2017, data punerii în întârziere, şi până la data plăţii efective.

În temeiul disp. art. 453 alin. 1 Cod de procedură civilă a fost obligată pârâta să plătească reclamantei cu titlu de cheltuieli de judecată suma de 11.394 lei, reprezentând c/v taxe judiciare de timbru şi onorariu avocat.

Totodată, în lumina considerentelor de fapt şi de drept pe larg expuse, aplicabile şi în ceea ce priveşte raporturile contractuale dintre pârâtă şi chemata în garanţie, în temeiul disp. art. 72 - 74 Cod de procedură civilă, instanţa a admis cererea de chemare în garanţie, a obligat chemata în garanţie să plătească pârâtei cu titlu de pretenţii echivalentul în lei la data efectuării plăţii a sumei de 46.122,24 euro, la cursul BNR din data efectuării plăţii, reprezentând c/v mărfuri înscrise în factura fiscală nr. (...)/05.04.2017, a obligat chemata în garanţie să plătească pârâtei dobândă legală penalizatoare calculată asupra debitului principal conform art. 3 alin. 2 din OUG nr. 13/2011 de la data de 14.07.2017 şi până la data plăţii efective, a obligat chemata în garanţie să plătească pârâtei cu titlu de cheltuieli de judecată suma de 5.394 lei, reprezentând c/v taxe judiciare de timbru.

Împotriva acestei hotărâri, a formulat apel pârâta SC (S2) SRL, prin care a solicitat anularea sentinţei sus-menţionate, cu cheltuieli de judecată reprezentând taxele de timbru.

În motivare, apelanta a arătat că prima instanţă a schimbat încadrarea juridică a acţiunii şi temeiul de drept invocat de aceasta, precizând că instanţa a fost învestită cu soluţionarea cauzei în considerarea faptului că reclamanta şi-a întemeiat pretenţiile în baza contractului de expediţie nr. (...)/2017 încheiat cu aceasta, în calitate de casă de expediţii, reclamanta având reprezentarea clară a faptului că societatea sa nu executa faptic transportul mărfurilor, această obligaţie revenind transportatorului (T2) SRL, numele acestuia fiind cunoscut de expeditor, precum şi detalii cu privire la efectuarea transportului. Raportat la aceste aspecte nu se pune problema substituirii transportatorului şi aplicarea dispoziţiilor art. 1960 aşa cum a stabilit instanţa.

A menţionat că răspunderea pentru repararea prejudiciului revine transportatorului, fiind o răspundere delictuală ca urmare a furtului mărfii transportate, incidente fiind dispoziţiile cuprinse în Convenţia CMR aplicabilă prezentei cauze. Având în vedere starea de fapt, contractul de prestări servicii nr. (...)/2017 nu este aplicabil prezentei cauze, prin urmare nici obligaţia de plată a prejudiciului cauzat şi a penalităţilor de întârziere. A considerat că răspunderea de reparare a prejudiciului cauzat ca urmare a furtului revine transportatorului în temeiul răspunderii civile delictuale, fiind aplicabile dispoziţiile legale speciale în materie, respectiv prevederile Convenţiei CMR cu privire la transportul rutier de mărfuri.

În susţinerea apelului, a invocat dispoziţiile speciale din Convenţia CMR, respectiv art. 17 - 1 şi art. 20 -1, cu precizarea că SC (S2) SRL nu a avut calitatea de transportator efectiv al mărfii furate, iar prejudiciul nu a fost produs ca o consecinţă a transportului mărfii de către pârâtă, ci ca urmare a unui furt.

În fond, a solicitat admiterea apelului, anularea hotărârii primei instanţe şi rejudecarea cauzei în sensul respingerii acţiunii societăţii reclamante, având în vedere răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciul suferit.

În drept, apelul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 1260 şi urm. din Codul de procedură civilă şi Convenţia CMR privind transportul rutier de mărfuri.

Împotriva aceleiaşi hotărâri, a formulat apel şi chemata în garanţie SC (S3) SRL, prin care a solicitat admiterea apelului, modificarea în întregime a hotărârii atacate, cu consecinţa respingerii acţiunii introductive că fiind nefondată, respectiv a respingerii, ca fiind rămasă fără obiect, a cererii de chemare în garanţie formulată de SC (S2) SRL, cu cheltuieli de judecată pe cale separată.

În motivare, apelanta a arătat că soluţia primei instanţe este fundamental greşită, fiind dată, în primul rând, cu aplicarea totalmente eronată a temeiului de drept aplicabil în cauză.

Astfel, deşi, în speţă, este vorba despre un transport internaţional de mărfuri, căruia i se aplică dispoziţiile C.M.R Geneva, la care România a aderat prin Decretul 451/1972, întreaga motivare a hotărârii instanţei de fond are la bază dispoziţiile din Codul civil privitoare la contractul de transport, fiind, practic, ignorate dispoziţiile art. 1958 din Codul civil care reglementează domeniul de aplicare a capitolului VIII - Contractul de transport.

Or, raportat la transportul internaţional de mărfuri, legea specială este Convenţia CMR, singura incidentă în speţă şi în baza căreia se poate determina antrenarea unei răspunderi pentru repararea prejudiciului cauzat în timpul acestui transport.

În al doilea rând, a menţionat că, o altă greşeală care apare în motivarea hotărârii se referă la confuzia pe care prima instanţă o face în ultimul alineat al paginii 8, atunci când reţine faptul că apelanta-chemată în garanţie ar fi avut calitatea de subtransportator, iar SC (S2) SRL de transportator, astfel încât ar fi incidente dispoziţiile art. 1960 privind substituirea transportatorului şi antrenarea răspunderii sale. Apelanta a considerat că această instituţie, respectiv substituirea transportatorului, nu are incidenţă în cauză.

A învederat că nu a avut calitatea de subtransportator, ci de transportator, iar SC (S2) SRL nu a fost transportator, ci casă de expediţie. Mai mult, SC (S2) SRL nici măcar nu are activat ca obiect de activitate CAEN-ul privitor la transportul de marfă, ci doar cel de casă de expediţie.

Prin urmare, nefiind incidente aceste dispoziţii, a apreciat că nu se poate reţine nici dreptul de opţiune al expeditorului de a exercita acţiunea în răspundere împotriva oricăruia dintre transportatori, aşa cum o face instanţa în alineatul final al paginii 8 din motivarea hotărârii, cu consecinţa angajării răspunderii apelantei-chemate în garanţie faţă de reclamantă, în condiţiile în care nu există raport procesual direct între aceasta din urmă şi prima societate.

A mai precizat că, esenţial pentru soluţionarea cauzei, este faptul că între reclamantă şi pârâtă nu există un contract care să reglementeze o altfel de răspundere a casei de expediţii decât cea generală prevăzută în cap. IV din „Condiţiile generale care reglementează activitatea caselor de expediţii, aprobată de U.S.E.R.

La termenul din data de 27.03.2018, reclamanta, prin reprezentantul său a recunoscut în faţa instanţei împrejurarea că contractul de care iniţial a înţeles să se servească nu exista la momentul la care între părţi s-au derulat relaţiile comerciale, acesta fiind postdatat.

Prin urmare, a apreciat că, în aceste condiţii, temeiul juridic al acţiunii introductive, nu mai are nici o susţinere şi nu poate conduce decât la respingerea acţiunii, cu atât mai mult cu cât reclamanta nu a înţeles să indice un alt temei de drept al demersului său procesual.

Mai mult, în condiţiile date, pârâta din cauză, respectiv SC (S2) SRL, are calitatea de casă de expediţii, adică de intermediar al transportului efectuat de chemata în garanţie, acesteia îi sunt aplicabile dispoziţiile cap. IV din „Condiţiile generale care reglementează activitatea caselor de expediţii”, aprobată de U.S.E.R.

Conform acestor texte legale, casa de expediţii, oricare ar fi calitatea sa de intermediar (cesionar, mandatar) răspunde numai pentru daunele produse prin greşeli proprii, ce pot fi imputate atât ei, cât şi prepuşilor săi.

În opinia sa, casa de expediţii nu răspunde pentru faptele terţilor, cum ar fi executanţii săi (transportator, intermediar), cu excepţia cazului în care ar putea exista o greşeală în alegerea acestora. În plus, în ciuda susţinerilor reclamantei din cadrul concluziilor sale orale, chemata în garanţie nu are calitatea de prepus al său, ci, aşa cum prevăd dispoziţiile legale mai sus citate, de executant, în acest sens fiind şi practica judiciară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv decizia nr. (...)/2014 pronunţată în dosar (...)/2010.

În concluzie, având în vedere modul în care reclamanta a înţeles să fixeze cadrul procesual al cauzei, în sensul că şi-a îndreptat acţiunea exclusiv împotriva casei de expediţii, nu şi împotriva sa, în calitate de transportator, este evident că răspunderea chematei în garanţie, în calitate de transportator, nu poate fi antrenată, căci instanţa nu a fost investită cu o astfel de acţiune, apreciind că singura soluţie corectă şi legală, ce poate fi pronunţată, este admiterea apelului şi respingerea acţiunii şi a cererii de chemare în garanţie a sa de către pârâtă, ca fiind lipsită de obiect.

Intimata reclamantă nu a formulat întâmpinare. Prin concluziile scrise depuse la dosar, a solicitat respingerea apelurilor ca neîntemeiate, cu obligarea apelantelor la plata cheltuielilor de judecată.

Intimata arată că, prin motivele de apel, aproape similare, apelantele nu contestă starea de fapt, nici existenţa raporturilor dintre reclamantă şi pârâtă, respectiv pârâtă şi chemata în garanţie, şi nici valoarea mărfurilor. Pârâta invocă exonerarea sa completă în privinţa răspunderii contractuale, invocând că unic răspunzător este chemata în garanţie, cu menţiunea că, prin admiterea cererii de chemare în garanţie, interesul pârâtei este diminuat, spre inexistent, iar chemata în garanţie susţine apelul, invocându-şi propria culpă, respectiv vinovăţia şi răspunderea exclusivă în producerea pagubei, ceea ce reprezintă o apărare nepermisă.

În apel a fost administrată proba cu înscrisuri.

Examinând apelurile formulate, cu luarea în considerare a motivelor invocate, a apărărilor intimatei, a actelor dosarului şi probelor administrate la fond şi în apel, precum şi a dispoziţiilor legale incidente, Curtea de Apel a constatat că acestea sunt întemeiate, urmând să fie admise, pentru următoarele considerente:

Aşa cum în mod corect arată intimata prin concluziile scrise, prin motivele de apel, aproape similare, apelantele nu contestă starea de fapt, nici existenţa raporturilor dintre reclamantă şi pârâtă, respectiv pârâtă şi chemata în garanţie, şi nici valoarea mărfurilor. Ceea ce contestă apelantele este calitatea pârâtei, de transportator sau subtransportator, şi aplicarea dispoziţiilor Codului civil, reţinute de instanţa de fond, susţinând la unison că pârâta nu are calitatea de transportator, această calitate fiind deţinută de chemata în garanţie, iar cauzei îi sunt aplicabile dispoziţiile Convenţiei C.M.R. de la Geneva, şi nu dispoziţiile Codului civil.

Curtea a constatat că susţinerile apelantelor sunt întemeiate. În cauză suntem în prezenţa unui transport internaţional de mărfuri căruia îi sunt aplicabile dispoziţiile Convenţiei C.M.R. de la Geneva, iar transportatorul este chemata în garanţie, şi nu pârâta.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata prejudiciului reprezentând contravaloarea mărfurilor ce îi aparţin, pierdute cu ocazia unui transport efectuat pe ruta Spania – România, organizat de pârâtă, în temeiul contractului încheiat cu reclamanta cu nr. (...)/2017, şi efectuat de chemata în garanţie, în temeiul contractului încheiat între aceasta din urmă şi pârâtă. Aşa cum însăşi reclamanta arată în cuprinsul cererii de chemare în judecată, pârâta, în baza comenzilor emise de reclamantă, organiza transportul mărfurilor, având la liberă apreciere alegerea transportatorilor.

Contractul nr. (...)/2017 încheiat între reclamantă şi pârâtă poartă data de 04.01.2017,  însă în faţa instanţei de fond reclamanta a recunoscut că a antedatat contractul, iar acesta nu era în vigoare la data producerii prejudiciului, astfel încât clauzele sale nu pot fi reţinute ca aplicabile speţei. Aceasta nu înseamnă că între reclamantă şi pârâtă nu au existat raporturi juridice de maniera celor descrise de reclamantă şi necontestate de pârâtă, însă comanda de transport nr. (...)/03.04.2017 a fost emisă de pârâtă, în calitate de casă de expediţii, către chemata în garanţie, în calitate de transportator. Chemata în garanţie este cea care a şi efectuat transportul mărfurilor, în timpul transportului marfa fiind pierdută (furată potrivit susţinerilor transportatorului), aspect necontestat de reclamantă.

În consecinţă, în condiţiile în care între reclamantă şi pârâtă nu exista încheiat un contract care să cuprindă clauzele înserate în cuprinsul contractului nr. (...)/2017, răspunderea pârâtei pentru pierderea mărfurilor nu poate fi antrenată pentru fapta transportatorului, acesta nefiind prepusul său. Răspunderea pentru pierderea mărfurilor în timpul transportului, care în prezenta speţă este un transport internaţional de mărfuri, poate fi antrenată doar în condiţiile legii speciale, respectiv a Convenţiei C.M.R. de la Geneva, conform căreia această răspundere revine transportatorului.

Însăşi instanţa de fond a reţinut, în cuprinsul hotărârii atacate că, raportat la poziţia procesuală exprimată atât de reclamantă, cât şi de pârâtă în faţa instanţei de judecată, prevederile Contractului nr. (...)/de 04.01.2017 încheiat între reclamantă şi pârâtă, având ca obiect organizarea transportului mărfurilor reclamantei în considerarea calităţii pârâtei de casă de expediţii, nu sunt aplicabile spetei, iar potrivit comenzii întocmite şi comunicate de reclamantă, comandă acceptată de către pârâtă pentru data de 05.04.2017, pârâta a organizat un transport de mărfuri pe ruta Spania-România. Contractul încheiat între părţi, în formă simplificată, a avut ca obiect efectuarea transportului mărfurilor cuprinse în factura nr. (...)/05.04.2017 emisă de expeditorul (S4) SL. Pârâta a subcontractat cu chemata în garanţie SC (S3) SRL – Constanţa efectuarea transportului. Raportul contractual dintre chemata în garanţie (S3) SRL Constanţa şi pârâtă s-a concretizat prin Comanda de Transport nr. (...)/03.04.2017, prin care chemata în garanţie (S3) SRL Constanţa, în calitate de transportator, urma să transporte o cantitate de 20 tone marfă de la (S4) cu sediul în (...), Spania, la sediul reclamantei (S1) S.RL din mun. (...), judeţul (...). Chemata în garanţie (S3) SRL Constanţa are încheiat un raport contractual de asigurare de răspundere a transportului în calitate de cărăuş, pentru mărfurile transportate în trafic internaţional pe şosele (C.M.R.) cu societatea de asigurare (...). Poliţa de asigurare seria H nr. (...) are valabilitate de la 10.08.20l6 până la 09.08.2017 şi acoperă inclusiv evenimentul petrecut în Spania pe data de 05.04.2017.

Deşi a reţinut această stare de fapt, în mod corect de altfel, instanţa de fond a reţinut în mod greşit că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 1960 Cod civil privind substituirea transportatorului, considerând în mod greşit că pârâta are calitatea de transportator, iar potrivit noului Cod civil, este reglementat dreptul de opţiune al expeditorului sau destinatarului transportului de a exercita acţiunea în răspundere împotriva oricăruia dintre transportatori, sens în care acţiunea exercitată împotriva pârâtei este întemeiată.

În cauză nu avem doi transportatori, ci o casă de expediţii şi un transportator. Aşa cum de altfel, rezultă şi din cuprinsul certificatului constatator emise de O.R.C. de pe lângă Tribunalul Bihor, pârâta nici nu are ca obiect de activitate efectuarea transporturilor, ci doar alte activităţi anexe transporturilor.

Or, răspunderea casei de expediţii este reglementată de Condiţiile generale de transport ce stau la baza activităţii caselor de expediţii membre U.S.E.R, conform cărora casa de expediţii răspunde numai pentru daunele produse prin greşelile proprii, ce pot fi imputate atât ei, cât şi prepuşilor săi şi nu răspunde pentru faptele terţilor, cum ar fi subexecutanţii săi (transportator, intermediar etc.), cu excepţia cazurilor în care o greşeală în alegerea acestora ar putea să îi fie imputată. În cauză însă, o asemenea ultimă greşeală nu a fost imputată de reclamantă pârâtei.

Faţă de aceste prevederi şi în lipsa unui contract între reclamantă şi pârâtă care să deroge de la acestea, constatând totodată calitatea de casă de expediţii a pârâtei, necontestată de reclamantă, şi nu de transportator, în mod nelegal a fost admisă cererea de chemare în judecată împotriva pârâtei şi, ca o consecinţă, şi cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă împotriva chematei în garanţie.

Este adevărat că, aşa cum susţine intimata, apelanta chemată în garanţie îşi invocă practic potenţiala răspundere exclusivă, însă aceasta nu reprezintă o apărare nepermisă în cadrul prezentului litigiu, câtă vreme reclamanta nu şi-a îndreptat acţiunea împotriva sa, iar soarta cererii de chemare în garanţie depinde de soluţia ce se va da cererii de chemare în judecată. Respingerea cererii de chemare în judecată atrage automat şi respingerea, ca rămasă fără obiect, a cererii de chemare în garanţie formulată de pârât.

Pentru motivele astfel reţinute, constatând temeinicia apelurilor formulate, în temeiul art. 480 Cod de procedură civilă, Curtea de Apel le-a admis şi, în consecinţă, a schimbat în totalitate sentinţa atacată în sensul că a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă împotriva pârâtei şi ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă împotriva chematei în garanţie.

În temeiul art. 453 şi urm. Cod de procedură civilă, Curtea a obligat intimata reclamantă să plătească apelantelor cheltuielile de judecată din primă instanţă şi din apel, reprezentate de taxele judiciare de timbru şi onorariul avocaţial, după cum urmează: în favoarea apelantei-pârâte SC (S2) SRL suma de 8007 lei reprezentând taxă timbru în fond şi în apel, iar în favoarea apelantei-chemate în garanţie suma de 4660 lei reprezentând taxă timbru şi onorariu avocat în apel.

Domenii speta

Spete similare