Condiții pentru acordarea daunelor morale.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava sub nr. .../86/2018 la data de 8.03.2018, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Judeţean B. - Muzeul C., a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea Deciziei de sancţionare disciplinară nr. 22/01.03.2018 emisă de Muzeul C. din cadrul Consiliului judeţean B., prin Director general D., şi obligarea pârâtului la plata sumei de 20.000 lei cu titlu de daune pentru prejudiciul moral încercat de reclamant, ca urmare a discreditării sale profesionale şi a încălcării dreptului la reputaţie şi la imagine printr-o sancţiune abuziv dispusă; cu cheltuieli de judecată (onorariu avocat).

În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că, la data de 02.03.2018, i s-a comunicat Decizia de sancţionare disciplinară nr. 22/01.03.2018 emisă de Muzeul C. din cadrul Consiliului judeţean B., prin Director general D., prin care a fost sancţionat disciplinar în temeiul art. 247, art. 248 alin. 1 lit. a) şi urm. Codul muncii şi al art. 34 alin. 3 lit. a) din Regulamentul intern al Muzeului C., cu „avertisment scris”, pentru încălcarea atribuţiilor din fişa postului, a dispozițiilor art. 7 alin. 1 din Legea nr. 477/2004 privind Codul de conduită al personalului contractual din autorităţile şi instituţiile publice, a dispozițiilor art. 8 alin. 15 şi 19, 35 alin. 19 din Regulamentul intern al Muzeului C., respectiv pentru efectuarea pretins defectuoasă a sarcinilor de serviciu.

S-a menţionat generic că, în data de 10.11.2017, în timp ce era la serviciu la Cetatea ..., în timpul activităţii de ghidaj a avut un comportament neadecvat, aducând nemulţumiri vizitatorilor, prin acţiunile sale putând aduce prejudicii imaginii şi intereselor instituţiei.

A mai arătat că, prin Adresa nr. 1009/22.02.2018, i s-a adus la cunoştinţă faptul că este supus unei cercetări disciplinare prealabile în conformitate cu Decizia nr. 19/21.02.2018, fapta pretins săvârşită de către el constând în aceea că la data de 10.11.2017, cu ocazia oferirii ghidajului unui cadru didactic de la Colegiul G., ar fi avut un comportament inadecvat pe toată perioada prezentării, fapt care nu i-ar onora munca şi nu ar onora nici instituţia pe care o reprezintă.

A formulat punct de vedere, prin care a arătat că nu se face răspunzător de fapta imputată, invocând totodată prescripţia dreptului de stabilire a vreunei sancţiuni disciplinare în sarcina sa.

La pct. nr. 4 din decizia contestată - Motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de către salariat în timpul cercetării disciplinare prealabil - se arată că nu poate fi primită apărarea reclamantului, invocată şi în Dosarul nr. .../86/2017 al Tribunalului Suceava, în cadrul căruia a contestat o altă decizie de sancţionare disciplinară, întrucât sesizarea nu a mai făcut obiectul vreunei cercetări disciplinare prealabile.

În temeiul art. 252 alin. 5 Codul muncii, potrivit cu care decizia de sancţionare poate fi contestată de salariat la instanţele judecătoreşti competente în termen de 30 de zile calendaristice de la data comunicării, înţelege să conteste această dispoziţie, invocând, pe de o parte, motive de nelegalitate a acestui act juridic, iar, pe de altă parte, netemeinicia măsurii luate împotriva sa.

1). Dispoziţia contestată în cauză este lovită de nulitate absolută, deoarece nu respectă exigenţele legale edictate de normele imperative în materia raporturilor de muncă, şi anume art. 252 alin. 2 Codul muncii.

Conform art. 252 alin. 2 Codul muncii, sub sancţiunea nulităţii absolute, în decizie se cuprind în mod obligatoriu:

a).  descrierea faptei care constituie abatere disciplinară;

b). precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil care au fost încălcate de salariat;

c). motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condiţiile prev. la art. 251 alin. 3 nu a fost efectuată cercetarea;

(...)

Analizând prevederile art. 252 alin. 2 Codul muncii şi raportându-se la modalitatea în care au fost transpuse în dispoziţia contestată, consideră reclamantul că, decizia contestată este nulă absolut pentru nerespectarea exigenţelor trasate la lit. a), b) şi c) din art. 252 alin. 2 Codul muncii.

În primul rând, pretinde că dispoziţia contestată nu întruneşte condiţia de legalitate intrinsecă a motivării în fapt a acesteia, încălcare ce atrage nulitatea acesteia, din perspectiva dispozițiilor art. 252 alin. 2 lit. a) Codul muncii.

Arată reclamantul că, prin motivarea în fapt („descrierea faptei”) se înţelege expunerea explicită şi fără echivoc a motivelor de fapt care au determinat luarea măsurii. Aceasta se realizează prin descrierea, în cuprinsul deciziei, a situaţiei de fapt concrete care atrage incidenţa temeiului juridic invocat pentru luarea măsurii, scopul fiind acela de a permite un control judiciar real şi efectiv asupra motivelor aplicării sancţiunii.

În cuprinsul Deciziei de sancţionare disciplinară nr. 22/01.03.2018 se reţine doar că aceasta se bazează pe sesizarea comunicată şi înregistrată sub nr. 9027/20.12.2017, prin care doamna E. - director al Colegiului G. şi domnul profesor F. aduc la cunoştinţa intimatului că, în data de 10.11.2017, când au organizat o vizită tematică la Cetatea ... derulată ca urmare a unui schimb de experienţă între Colegiul G. şi Colegiul H., reclamantul, în calitate de ghid turistic, ar fi avut un comportament inadecvat pe toată perioada ghidajului şi că, în temeiul art. 247, art. 248 alin. 1 lit. a) şi urm. Codul muncii şi al art. 34 alin. 3 lit. a) din Regulamentul intern al Muzeului C., se impune sancţionarea disciplinară a sa, cu avertisment scris, pentru efectuarea defectuoasă a sarcinilor de serviciu, prin încălcarea dispozițiilor art. 7 alin. 1 din Legea nr. 477/2004 privind Codul de conduită al personalului contractual din autorităţile şi instituţiile publice, a dispozițiilor art. 8 alin. 15 şi 19, a dispozițiilor art. 35 alin. 19 din Regulamentul intern al Muzeului C..

Decizia prezintă carenţe în ceea ce priveşte descrierea faptei imputate ca abatere disciplinară, pentru că aceasta nu este circumstanţiată prin detalii care să conducă la stabilirea situaţiei de fapt şi în raport de care abaterea să poată fi supusă cenzurii judecăţii de obiectivitate.

O atare omisiune/imprecizie semnifică nedescrierea faptei.

În decizie se face referire la sesizarea comunicată şi înregistrată sub nr. 9027/20.12.2017, numai că această sesizare este lipsită de orice suport probator, fiind formulată în mod generic, fără indicarea atribuţiilor pretins încălcate de către reclamant. De aceeaşi manieră imprecisă a fost ulterior redactată decizia de sancţionare disciplinară.

Nu a dat dovadă de lipsă de etică, ostilitate, aroganţă sau limbaj inadecvat, prin sesizarea nr. 9027/20.12.2017 şi, implicit, prin decizia contestată, nefiind descris în detaliu comportamentul său - pretins necorespunzător profesional, pentru a se putea analiza dacă se impune sau nu sancţionarea sa.

Faptele imputate salariatului trebuie să aibă caracter concret şi să privească o situaţie clar determinată, sub acest aspect decizia sancţionatorie fiind deficitară şi, astfel, nulă absolut.

Obligaţia motivării deciziei de sancţionare şi a descrierii faptei/faptelor imputate constituie o garanţie împotriva arbitrariului, descrierea trebuind să trimită la elemente de fapt care să permită destinatarului să cunoască imputările care i se aduc, pentru a-şi construi o apărare efectivă şi eficientă, pe de altă parte doar astfel fiind posibilă exercitarea controlului de legalitate de către instanţă, cu cenzurarea unui eventual exces de putere, dacă este cazul (iar, în speţă, consideră reclamantul că, nu este cazul).

În lipsa individualizării cu precizie şi în mod suficient a abaterii reţinută în concret în sarcina sa, respectiv în lipsa indicării orei la care s-ar fi comis fapta (care ar fi trebuit săvârşită în timpul programului de lucru) şi a faptelor efectiv săvârşite (pentru a stabili dacă este dat elementul material al laturii obiective a răspunderii disciplinare), consideră că decizia este lovită de nulitate absolută.

Arată reclamantul că, raportat la prevederile art. 252 alin. 2 lit. b) din Codul muncii, sub sancţiunea nulităţii absolute, în decizie se cuprinde precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabile.

Din caracterul distinct al reglementării obligativităţii descrierii faptei şi a prevederilor încălcate de salariat rezultă că descrierea faptei/faptelor care constituie abatere disciplinară nu se poate rezuma la menţionarea generică a neîndeplinirii atribuţiilor sau a obligaţiilor prevăzute de prevederile pretins încălcate (chiar dacă aceste prevederi ar fi indicate - ceea ce nu este oricum cazul în speţă în ceea ce priveşte atribuţiile din fişa postului şi din contractul individual de muncă).

Răspunderea disciplinară este o formă de răspundere personală (pentru fapta proprie) şi subiectivă (bazată pe vinovăţia salariatului în cauză), încât salariatul nu poate fi ţinut răspunzător fără a se înţelege ce anume a săvârşit în mod concret şi în ce a constat vinovăţia sa la săvârşirea respectivei fapte, dacă aceasta s-ar obiectiva.

În decizia contestată se menţionează că, este sancţionat disciplinar pentru încălcarea dispozițiilor art. 7 alin. 1 din Legea nr. 477/2004 privind Codul de conduită al personalului contractual din autorităţile şi instituţiile publice, a dispozițiilor art. 8 alin. 15 şi 19, a dispozițiilor art. 35 alin. 19 din Regulamentul intern al Muzeului C., fără a se indica în mod concret, transparent şi punctual care sunt atribuţiile pe care nu le-ar fi îndeplinit sau obligaţiile prevăzute de prevederile care se presupune că au fost încălcate si prin ce modalitate.

În plus, temeiul anulării deciziei contestate în lipsa acestor condiţii indispensabile de legalitate este reprezentat şi de art. 31 alin. 2 din Constituţia României republicată, care consacră dreptul la informaţie şi care instituie obligaţia asigurării unei informări corecte şi transparente a oricărei persoane, altfel dreptul său la apărare fiind încălcat de o manieră nepermisă.

Consideră că decizia contestată este nulă absolută şi pentru lipsa motivelor pentru care au fost înlăturate apărările formulate în timpul cercetării disciplinare prealabile.

Astfel, deşi prin punctul de vedere formulat cu ocazia cercetării prealabile a invocat prescripţia dreptului de a aplica sancţiunea disciplinară în sarcina sa, prin decizia contestată nu se indică motivele pentru care a fost înlăturată incidenţa acestei instituţii, ba mai mult, nici nu se aminteşte despre prescripţie.

Cum toate obligaţiile de ordin formal în sarcina angajatorului, prevăzute de art. 252 alin. 2 Codul muncii, expresie a principiului statului social şi al dreptăţii instituit prin dispoziţiile art. 1 alin. 3 din Constituţia României, care se oglindeşte şi în dispoziţiile art. 8 din Codul muncii, potrivit cărora relaţiile de muncă se bazează pe principiul consensualităţii şi al bunei-credinţe, iar pentru buna desfăşurare a relaţiilor de muncă participanţii la raporturile de muncă se vor informa şi consulta reciproc, în condiţiile legii şi ale contractelor colective de muncă, au fost încălcate de intimat, se impune admiterea contestaţiei.

Separat de nelegalitatea deciziei de sancţionare, pentru nerespectarea prevederilor art. 252 alin. 2 lit. a), b), c) Codul muncii, solicită anularea acesteia pentru netemeinicia actului juridic în discuţie şi pentru incidenţa prescripţiei dreptului de aplicare a sancţiunii disciplinare.

Mai arată reclamantul că, în baza contractului individual de muncă nr. 2124/02.06.2006, a fost angajat de pârât pe postul de muzeograf - ghid de la Cetatea ....

Potrivit lit. M pct. 2 din contract, are obligaţia de a realiza norma de muncă sau, după caz, de a îndeplini obligaţiile ce îi revin conform fişei postului; obligaţia de a respecta disciplina muncii, obligaţia de fidelitate faţă de angajator în executarea atribuţiilor de serviciu, obligaţia de a respecta măsurile de securitate şi sănătate a muncii în unitate, obligaţia de a respecta secretul de serviciu.

Potrivit Fişei postului (lit. A, ultima linie), are atribuţia de a manifesta loialitate faţă de instituţie, de a se abţine de la exprimarea publică a unor opinii personale despre instituţie şi activitatea acesteia, de a informa de îndată conducerea instituţiei în cazul în care are cunoştinţă despre astfel de acţiuni ale unor colegi sau terţi.

Susţine pârâtul faptul că, a încălcat dispozițiile art. 7 alin. 1 din Legea nr. 477/2004 privind Codul de conduită al personalului contractual din autorităţile şi instituţiile publice, potrivit cărora personalul contractual are obligaţia de a apăra cu loialitate prestigiul autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea, precum şi de a se abţine de la orice act ori fapt care poate produce prejudicii imaginii sau intereselor legale ale acesteia; dispozițiile art. 8 alin. 15 şi 19 din Regulamentul intern al Muzeului C., potrivit cărora personalul contractual trebuie să aibă o comportare corectă în relaţiile de serviciu şi să manifeste loialitate faţă de instituţie, iar salariaţii .care vin în contact cu persoane din afara instituţiei sunt obligaţi să aibă faţă de acestea o atitudine demnă, civilizată şi corectă, convorbirile fiind politicoase şi limitate la strictul necesar; dispozițiile art. 35 alin. 19 (este vorba de pct. 19) din Regulamentul intern al Muzeului C., potrivit cărora constituie abateri disciplinare executarea, din proprie iniţiativă, de alte sarcini decât cele ce îi revin conform meseriei sau funcţiei pentru care este încadrat, respectiv efectuarea defectuoasă a sarcinilor şi a lucrărilor de serviciu.

Consideră reclamantul că nu se face vinovat de fapta imputată de pârât.

Aşa cum a arătat mai sus, sesizarea din partea conducerii Colegiului G., prin care se comunică nemulţumirea acestei instituţii faţă de comportamentul său cu ocazia ghidajului efectuat la data de 10.11.2017 este una fără suport probator şi formulată în mod generic, fără indicarea atribuţiilor pretins încălcate de către el.

Nu a dat dovadă de lipsă de etică, nici nu a folosit un limbaj inadecvat, prin sesizarea nr. 9027/20.12.2017 nefiind descris în detaliu comportamentul său pentru a se putea analiza dacă se impune sau nu sancţionarea sa.

A mai arătat reclamantul că sesizarea din partea conducerii Colegiului G. a fost adusă la cunoştinţa directorului D. la data de 20.12.2017, după cum rezultă din ştampila de intrare.

În aceste condiţii, înţelege să invoce dispozițiile art. 252 alin. 1 Codul muncii, potrivit cărora angajatorul dispune aplicarea sancţiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei.

Apreciază că, de la momentul luării la cunoştinţă despre presupusa abatere disciplinară au trecut mai mult de 30 de zile calendaristice, interval de timp în care nu a fost emisă o decizie de aplicare sancţiune disciplinară, astfel că nu se mai putea dispune sancţionarea sa.

Cum în cazul avertismentului scris nu este necesară cercetarea disciplinară, rezultă că în cazul său devin incidente dispozițiile art. 252 alin. 1 Codul muncii, încât este dată prescripţia dreptului de a aplica sancţiunea disciplinară.

Angajatorul era obligat să facă toate verificările necesare stabilirii răspunderii disciplinare în interiorul termenului de 30 de zile de la data când a luat la cunoştinţă de săvârşirea faptei - 20.12.2017.

Cu referire la daunele morale, reclamantul pretinde cu acest titlu suma de 20.000 lei.

În susţinere arată că cele invocate în precedent sunt de natură a demonstra modalitatea abuzivă de sancţionare disciplinară, ceea ce realizează conţinutul obiectiv al unei fapte ilicite, care, în ce îl priveşte, a generat consecinţe negative la nivelul personalităţii sale, a căror reparare o urmăreşte în cauză, evaluate de către acesta la suma de 20.000 lei.

Daunele morale se stabilesc în raport cu consecinţele negative suferite de reclamant, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost concepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.

În cuantificarea prejudiciului moral, aceste condiţii sunt subordonate condiţiei aprecierii rezonabile pe o bază echitabilă corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs reclamantului, astfel încât să nu se ajungă la o îmbogăţire fără justă cauză a celui care pretinde daune morale.

Criteriul general evocat de CEDO constă în aceea că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă reputaţiei, având în vedere totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii adusă acestora.

În situaţia daunelor morale datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă a acestora în bani nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin apreciere raportată la elementele de fapt.

Arată că aceasta este şi practica instanţei supreme, care a reţinut că - în absenţa unor criterii pe baza cărora să se realizeze o cuantificare obiectivă a acestor despăgubiri, trebuie recunoscută puterea de apreciere a judecătorilor pe acest aspect.

Jurisprudenţa are, în această materie, putere creatoare, fiind chemată să se pronunţe în condiţiile în care dispoziţiile legale nu oferă criterii stricte de cuantificare a daunelor.

Arată reclamantul că lipsa unor criterii legale de cuantificare a daunelor morale şi acţiunile conducerii pârâtului, de natură a aduce atingere statutului său profesional prin discreditarea sa sistematică; văzând că prima dispoziţie de sancţionare a intrat în circuitul civil şi a produs efecte juridice până la anularea sa, şi a doua dispoziţie intrând în circuitul civil şi ştirbindu-i imaginea profesională şi afectându-i respectul de sine, prin urmare punându-l într-o poziţie de inferioritate în raport cu ceilalţi colegi, ale căror drepturi nu au fost încălcate, echivalează cu o atingere semnificativă a statutului său profesional, şi consideră că prejudiciul moral suferit de el poate fi reparat cu suma de 20.000 lei, rezonabilă, faţă de circumstanţele evocate anterior.

Considerând că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale a pârâtului, în înţelesul art. 1349 Cod civil, rap. la art. 1357 Cod civil, invocă existenţa unui prejudiciu moral produs prin fapta ilicită a acestuia, săvârşită cu vinovăţie (emiterea unei decizii sancţionatorii abuzive fiind consecinţa unui act voliţional), prejudiciu derivând din nerespectarea în ce îl priveşte a prevederilor legale în materie de procedură de sancţionare disciplinară.

Mai arată reclamantul că este cert că lucrează într-o stare de presiune şi tensiune psihică ce pot afecta calitatea muncii sale, această situaţie fiind imputabilă doar pârâtului.

În drept a invocat dispoziţiile art.266 şi urm. Codul muncii, art. 453 Cod procedură civilă.

În dovedire a solicitat proba cu înscrisuri.

Prin întâmpinarea depusă la fila 51 dosar, pârâtul a solicitat respingerea contestaţiei ca nefondată.

În motivare pârâtul a arătat că, s-a procedat la sancţionarea reclamantului, angajat în funcţia de muzeograf al Muzeului C. în cadrul Serviciului Cetatea ..., cu avertisment scris, prin decizia nr. 22 din 1.03.2018, întrucât la data de 10.11.2017, în timp ce era de serviciu la Cetatea ...., în timpul activităţii de ghidaj, a avut un comportament inadecvat, aducând nemulţumiri vizitatorilor, acţiunile sale putând aduce prejudicii imaginii şi intereselor instituţiei. Motivul de drept al aplicării sancţiunii disciplinare îl constituie art. 248 alin. (1) lit. a) din Codul muncii şi art. 34 alin. (3) lit. a) din Regulamentul intern al Muzeului C..

Urmare a sesizării comunicate şi înregistrate cu nr. 9027/20.12.2017, prin care doamna E., director al Colegiului G. şi domnul profesor F. aduc la cunoştinţă că în data de 10.11.2017 când au organizat o vizită tematică la Cetatea ... - derulată ca urmare a unui schimb de experienţă dintre Colegiului G. şi Colegiul H., „ghidul, domnul A., a avut un comportament inadecvat pe toată durata prezentării, fapt care nu-i onorează munca şi nici instituţia pe care o reprezintă. Lipsa eticii, aroganţa şi limbajul inadecvat au lăsat un gust amar tuturor”, instituţia a constatat că angajatul A. (reclamantul) a încălcat dispoziţiile art. 7 (1) din Legea nr. 477/2004 privind Codul de conduită a personalului contractual din autorităţile şi instituţiile publice - (Personalul contractual are obligaţia de a apăra cu loialitate prestigiul autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea, precum şi de a se abţine de la orice act ori fapt care poate produce prejudicii imaginii sau intereselor legale ale acesteia), dispoziţiile art. 8 (15) - (să aibă o comportare corectă în relaţiile de serviciu, şi să manifeste loialitate faţă de instituţie), art. 8 (19) - (salariaţii care vin în contact cu persoane din afara instituţiei sunt obligaţi să aibă faţă de acestea o atitudine demnă, civilizată şi corectă, convorbirile fiind politicoase şi limitate la strictul necesar), art. 35 (19) - ( ce constă în efectuarea defectuoasă a sarcinilor şi lucrărilor de serviciu) din Regulamentul intern al Muzeului C., fapt ce constituie abatere disciplinară cu consecinţe uşoare (fără pagube materiale).

Dat fiind faptul că domnul A. (reclamantul) a încălcat art. 24 din Legea nr. 477/2004, care prevede că încălcarea dispoziţiilor codului de conduită atrage răspunderea disciplinară a personalului contractual în condiţiile Legii nr. 53/2003, s-a dispus sancţionarea disciplinară a acestuia cu avertisment scris.

Reclamantul precizează, în mod eronat, faptul că în decizia de sancţionare disciplinară există 3 motive de nelegalitate şi anume că în aceasta:

a. nu ar fi descrisă fapta care constituie abaterea disciplinară;

b. nu ar fi precizate prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil care au fost încălcate de salariat;

c. nu se regăsesc motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile, astfel cum prevede art. 252 alin. 2,Codul muncii.

Consideră pârâtul că prevederile art. 252 alin. 2 din Codul muncii au fost transpuse în dispoziţia contestată.

La art. 2 alin. (2) din Decizia de sancţionare disciplinară, nr. 22 din 01.03.2018, este detaliată exact situaţia de fapt şi împrejurările în care a fost săvârşită abaterea: „Domnul A. angajat în funcţia de muzeograf al Muzeului C. în cadrul Serviciului Cetatea ..., în data de 10.11.2017, în timp ce era de serviciu la Cetatea ..., în timpul activităţii de ghidaj a avut un comportament inadecvat, aducând nemulţumiri vizitatorilor, acţiunile sale putând aduce prejudicii imaginii şi intereselor instituţiei".

Abaterea reţinută în sarcina reclamantului este individualizată suficient, acesta fiind de serviciu în data de 10.11.2017 conform fişei colective de prezenţă aferente lunii noiembrie 2017, anexată.

La art. 2 alin. (3) din Decizia de sancţionare disciplinară nr. 22 din 01.03.2018, contestată, sunt enumerate şi descrise în mod concret, transparent şi punctual prevederilor încălcate de salariat şi gradul de vinovăţie a acestuia: „Domnul A. a încălcat dispoziţiile art. 7 (1) din Legea nr. 477/2004 privind Codul de conduită a personalului contractual din autorităţile şi instituţiile publice - (Personalul contractual are obligaţia de a apăra cu loialitate prestigiul autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea, precum şi de a se abţine de la orice act ori fapt care poate produce prejudicii imaginii sau intereselor legale ale acesteia), dispoziţiile art. 8 (15) - (să aibă o comportare corectă în relaţiile de serviciu, şi să manifeste loialitate faţă de instituţie), art. 8 (19) - (salariaţii care vin în contact cu persoane din afara instituţiei sunt obligaţi să aibă faţă de acestea o atitudine demnă, civilizată şi corectă, convorbirile fiind politicoase şi limitate la strictul necesar), art. 35 (19) - (ce constă în efectuarea defectuoasă a sarcinilor şi lucrărilor de serviciu) din Regulamentul intern al Muzeului C., fapt ce constituie abatere disciplinară cu consecinţe uşoare (fără pagube materiale).”

Împrejurarea că aceste menţiuni enumerate ar avea un caracter generic, nu poate atrage nulitatea deciziei de sancţionare, textul invocat de reclamant prevăzând doar necesitatea indicării dispoziţiilor încălcate.

La art. 2 alin. (4) din Decizia de sancţionare disciplinară nr. 22 din 01.03.2018 se regăsesc motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile: „Apărarea formulată de salariat, care precizează că adresa Colegiului G. din 20.12.2017 a fost menţionată în întâmpinarea depusă de către Muzeul C. la dosarul Tribunalului Suceava cu nr. .../86/2017, în care a contestat Decizia de sancţionare disciplinară nr. 165 din 22.11.2017 drept pentru care aşteaptă soluţionarea definitivă a acestuia, nu poate fi reţinută întrucât sesizarea nu a mai făcut obiectul vreunei cercetări disciplinare prealabile, neexistând în momentul aplicării avertismentului scris, anterior, prin Decizia de sancţionare disciplinară nr. 165 din 22.11.2017”.

Prescripţia dreptului de a aplica sancţiunea disciplinară invocată de reclamant nu poate fi reţinută deoarece, după cum este menţionat şi în decizie, apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile fiind înlăturate întrucât, sesizarea Colegiului G. din data de 20.12.2017 nu a mai făcut obiectul vreunei sancţiuni disciplinare.

Reclamantul, pe parcursul cercetării disciplinare, nu a dezminţit aspectele prezentate, mai mult a refuzat să răspundă la întrebările din chestionarul cu nr. 049/26.02.2018.

Din aspectele prezentate, rezultă că decizia contestată respectă în mod clar exigenţele trasate la lit. a), b) şi c) din art. 252 alin. 2 din Codul muncii, şi neexistând motive de nelegalitate se impune respingerea criticilor formulate.

Solicitarea reclamantului de anulare a Deciziei de sancţionare disciplinară nr. 22 din 01.03.2018 pentru incidenţa prescripţiei dreptului de aplicare a sancţiunii disciplinare nu poate fi primită din următoarele considerente:

Sesizarea scrisă, venită din partea conducerii Colegiului G. a fost adusă la cunoştinţă Muzeului C. în data de 20.12.2017 şi făcea referire la faptele petrecute în data de 10.11.2017.

Potrivit art. 252, alin. (1) din Codul muncii, angajatorul dispune aplicarea sancţiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei.

Codul muncii nu instituie vreo durată pentru cercetarea disciplinară, singura condiţie fiind aceea ca toate procedurile disciplinare, inclusiv emiterea deciziei de sancţionare, să se plaseze în interiorul termenului de 6 luni calculat de la data săvârşirii faptei.

Afirmaţia reclamantului conform căreia dreptul de a aplica sancţiunea disciplinară este prescris, deoarece în cazul avertismentului scris nu este necesară cercetarea disciplinară, este neîntemeiată.

Din interpretarea art. 252 alin. 1 din Codul muncii, care precizează că sub sancţiunea nulităţii absolute, nicio măsură, cu excepţia celei prevăzute la art. 248 alin. (1) lit. a) (avertismentul scris), nu poate fi dispusă mai înainte de efectuarea unei cercetări disciplinare prealabile, nu reiese că este interzisă efectuarea unei cercetări disciplinare prealabile anterior aplicării unei sancţiuni disciplinare constând în avertisment scris.

Fiind sancţiunea disciplinară cea mai uşoară, legiuitorul a considerat că, pentru sancţiunea „avertisment scris” nu este necesară cercetarea disciplinară prealabilă, dar nu interzice efectuarea cercetării disciplinare pentru stabilirea sancţiunii.

Cu privire la afirmaţiile reclamantului, potrivit cărora deciziile de sancţionare disciplinară emise de către instituţie ar fi tendenţioase, acestea încercând să determine o eventuală demisie din partea sa, arată că sunt neîntemeiate.

Susţine că, anterior sancţiunilor disciplinare constând în avertismentele scrise, reclamantul A. a primit Decizia de sancţionare disciplinară nr. 165 din 22.11.2017 (contestată în dosar nr. 8011/86/2017) şi Decizia de sancţionare disciplinară nr. 22 din 01.03.2018 (contestaţie care face obiectul prezentului dosar). A dorit să îşi dea demisia în anul 2015, pentru ca instituţia să nu sesizeze organele competente, astfel cum prevede art. 24 alin. (3) din Legea nr. 477/2004 şi art. 34 alin. 4 din Regulamentul intern al Muzeului C.

Prin Decizia de sancţionare disciplinară nr. 168 din 21.10.2015, reclamantul A. a fost sancţionat disciplinar, cu avertisment scris (necontestat) pentru că în data de 17.09.2015, în timp ce era de serviciu la Cetatea ..., i-a dat unei vizitatoare, în loc de bilete, 12 copii xerox în schimbul sumei de 300 de lei.

Muzeul C., dacă dorea plecarea reclamantului îl lăsa atunci să demisioneze, însă conducerea instituţiei a manifestat clemenţă şi a trecut uşor cu vederea peste aceste aspecte, care trebuiau sesizate organelor de urmărire penală.

Mai mult, pretinsa stare de presiune şi tensiune psihică care i-ar afecta calitatea muncii nu este imputabilă instituţiei, întrucât reclamantul - muzeograf, prin intermediul adresei înregistrate cu nr. 8173/27.11.2017 recunoaşte singur că are opinii care îi afectează activitatea şi solicită să fie transferat în altă secţie.

Reclamantul a fost nemulţumit de locul său de muncă după ce i s-a luat gestiunea (nu mai are acces la vânzarea biletelor de intrare în cetate), ca urmare a faptelor amintite petrecute în data de 17.09.2015, drept urmare acesta a început, ulterior, să manifeste o conduită dăunătoare procesului muncii, care duce inclusiv până la nerespectarea programului de lucru în mod repetat.

Referitor la daunele morale în valoare de 20000 de lei, pretinse de către reclamant, arată că acestea nu pot fi reţinute în sarcina instituţiei, întrucât Muzeul C., prin sancţiunile disciplinare emise constând în avertismente scrise (cea mai uşoară sancţiune disciplinară) nu a făcut decât să dea curs soluţionării reclamaţiilor scrise, formulate de către vizitatorii nemulţumiţi de activitatea sa de ghidaj, fapte ce contravin prevederilor fişei postului, Regulamentului intern al Muzeului C. şi a Codului de conduită a personalului contractual din autorităţile şi instituţiile publice.

Consecinţele negative pretins suferite de către reclamant, care i-ar afecta situaţia familială, profesională şi socială, nu există, condiţiile răspunderii civile delictuale nu sunt îndeplinite, iar eventualele daunele morale achitate de către instituţie ar duce la îmbogăţirea fără justă cauză a acestuia.

Consideră pârâtul că avertismentul scris aplicat prin Decizia de sancţionare disciplinară nr. 22 din 01.03.2018, nu îi cauzează nici un prejudiciu reclamantului, reprezintă cea mai uşoară sancţiune disciplinară pe care o putea primi acesta, pentru efectuarea defectuoasă a sarcinilor şi lucrărilor de serviciu, dintre sancţiunile prevăzute la art. 34 (3) din Regulamentului intern al Muzeului C. care puteau fi aplicate, comparativ cu prejudiciul de imagine cauzat Muzeului C., prin neefectuarea corespunzătoare a sarcinilor de serviciu. Această sancţiune are rolul de a îndrepta conduita profesională a reclamantului, de a îl responsabiliza pe acesta, pentru a înţelege că are obligaţia de a respecta demnitatea funcţiei deţinute, corelând libertatea dialogului cu promovarea intereselor instituţiei, nelăsându-se influenţat de considerente personale.

În dovedire a solicitat proba cu înscrisuri, proba testimonială şi orice alte probe necesare lămuririi procesului.

Pentru justa soluţionare a cauzei instanţa a încuviinţat proba cu înscrisurile depuse la dosar şi proba testimonială cu martora E..

Prin sentinţa nr. 926 din 21 iunie 2018 Tribunalul Suceava a admis în parte acţiunea având ca obiect „contestaţie decizie de sancţionare” privind pe reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Judeţean B. - Muzeul C., a anulat decizia de sancţionare disciplinară nr. 22 din 01.03.2018 emisă de pârât, a respins cererea privind obligarea pârâtului la plata sumei de 20.000 lei cu titlu de daune morale ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:

Reclamantul A. este salariatul Muzeului C., din anul 2006, în funcţia de muzeograf, desfăşurându-şi activitatea la secţia Arheologie - ghid Cetatea ... potrivit contractului de muncă depus la filele 28-30 dosar.

Prin Decizia nr. 22/01.03.2018, reclamantul a fost sancţionat cu „avertisment scris”, în conformitate cu prevederile art. 247, art. 248 alin. 1 lit. a) şi urm. Codul muncii şi al art. 34 alin. 3 lit. a) din Regulamentul intern al Muzeului C., pentru încălcarea atribuţiilor din fişa postului, a dispozițiilor art. 7 alin. 1 din Legea nr. 477/2004 privind Codul de conduită al personalului contractual din autorităţile şi instituţiile publice, a dispozițiilor art. 8 alin. 15 şi 19, 35 alin. 19 din Regulamentul intern al Muzeului C., pentru fapta săvârşită la data de 10.11.2017, în timp ce era la serviciu la Cetatea ..., reţinându-se că în timpul activităţii de ghidaj a avut un comportament neadecvat, aducând nemulţumiri vizitatorilor, prin acţiunile sale putând aduce prejudicii imaginii şi intereselor instituţiei.

Se menţionează în aceeaşi decizie că apărarea formulată de către salariat - respectiv că adresa Colegiului G. din 20.12.2017 a fost menţionată în întâmpinarea pârâtului Muzeul C. depusă în dosarul Tribunalului Suceava nr. .../86/2017, în care a solicitat anularea Deciziei de sancţionare disciplinară nr. 165 din 22.11.2017, şi trebuie aşteptată soluţia definitivă a acestui dosar - nu a fost reţinută de către angajator, întrucât sesizarea nu a mai făcut obiectul vreunei cercetări disciplinare prealabile, neexistând în momentul aplicării avertismentului scris, aplicat anterior, prin Decizia de sancţionare disciplinară nr.165/22.11.2017.

În consecinţă, contrar apărărilor reclamantului cu privire la lipsa motivelor pentru care au fost înlăturate apărările formulate în cursul cercetării, instanţa a reţinut din conţinutul deciziei contestate că apărările reclamantului au fost înlăturate motivat. De altfel, această apărare nu poate fi reţinută nici de către instanţă, în condiţiile în care, dosarul nr. 8011/86/2017 vizează o altă decizie de sancţionare disciplinară, cu „avertisment scris”, sancţiune aplicată reclamantului pentru altă faptă - săvârşită la data de 12.11.2017, două zile mai târziu decât cea sesizată prin adresa Colegiului G. din 20.12.2017.

Cu privire la faptul că nu ar fi fost luată în considerare apărarea reclamantului privind prescripţia dreptului de a aplica sancţiunea disciplinară, instanţa a reţinut că din cuprinsul înscrisului de la fila 62 dosar nu reiese că acesta ar fi invocat un asemenea motiv în cursul cercetării disciplinare, motiv pentru care va fi analizat direct de instanţa de judecată.

Astfel, prescripţia răspunderii disciplinare invocată de către reclamant, nu este dată în cauză, întrucât raportul de cercetare a fost înregistrat la data de 01.03.2018 (filele 60-61 dosar), iar aplicarea sancţiunii prin decizia contestată a fost dispusă în aceiaşi zi, deci în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 252 alin. 1 Codul muncii, şi nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei.

Astfel, chiar dacă reclamantul susţine că în cazul avertismentului scris nu este necesară cercetarea disciplinară, instanţa reţine că este opţiunea angajatorului iar în cazul de faţă, acesta a înţeles să efectueze această cercetare. Prin urmare, în cauza de faţă sunt incidente dispoziţiile Deciziei RIL nr. 16/2012, astfel încât termenul de 30 de zile curge de la data înregistrării raportului final al cercetării disciplinare prealabile la registratura unităţii, dată de la care se presupune că a luat cunoştinţă de săvârşirea abaterii.

În ceea ce priveşte apărările reclamantului cu privire la forma deciziei de sancţionare, susţinând că nu sunt îndeplinite dispoziţiile art. 252 alin. 2 lit. a şi b Codul muncii, ceea ce duce la nulitatea absolută a deciziei, instanţa reţine următoarele:

Cu privire la prevederile ce au fost încălcate de salariat, instanţa constată că din cuprinsul deciziei, reiese că s-au precizat, în mod detaliat, prevederile încălcate de salariat, respectiv art. 7 alin. 1 din Legea nr. 477/2004 şi art. 8 (15), 8 (19), 35 (19) din Regulamentul intern al Muzeului C., motiv pentru care se reţine că dispoziţiile art. 252 alin. 2 lit. b din Codul muncii au fost respectate.

În continuare, în ceea ce priveşte descrierea faptei, instanţa a reţinut că prin motivarea în fapt se înţelege expunerea explicită şi fără echivoc a motivelor de fapt care au determinat luarea măsurii. Aceasta se realizează prin descrierea, în cuprinsul deciziei, a situaţiei de fapt concrete care atrage incidenţa temeiului juridic invocat pentru luarea măsurii, scopul fiind acela de a permite un control judiciar real şi efectiv asupra motivelor aplicării sancţiunii.

Deşi se susţine încălcarea regulamentului intern, a fişei postului şi a Codului de conduită al personalului contractual din autorităţile şi instituţiile publice, nu se arată, în concret, în ce constă fapta reclamantului, comisivă sau omisivă, pentru a se putea aprecia de către instanţă asupra caracterului ilicit al acesteia.

Astfel, în art. 2 alin. 2 din decizia contestată se arată că „….în timpul activităţii de ghidaj, reclamantul a avut un comportament inadecvat, aducând nemulţumiri vizitatorilor, acţiunile sale putând aduce prejudicii imaginii şi intereselor instituţiei”.

În speţă, prin sesizarea nr. 9027/20.12.2017 s-a adus la cunoştinţa pârâtului că, la data de 10.11.2017, reclamantul a fost ghidul unui grup de vizitatori ai Cetăţii ..., format din cadre didactice din cadrul Colegiului G. şi a Colegiului H., ocazie cu care acesta „a avut un comportament inadecvat pe toată durata prezentării, fapt care nu-i onorează munca şi nici instituţia pe care o reprezintă”. S-a imputat acestuia lipsa eticii, ostilitate, aroganţă şi limbaj neadecvat (f. 25).

Audiată în calitate de martor, E. - directorul Colegiului G., a arătat că la data de 10.11.2017, însoţită de un coleg profesor de geografie, F., şi de alţi 16 profesori de la Colegiul H., a solicitat ajutorul unui ghid pentru a vizita Cetatea ... Ghid le-a fost reclamantul, care le-a făcut de prezentarea de la intrarea în cetate, „trecută prin filtrul propriei percepţii”. A arătat martora că acesta era stresat de ideea că va intra în vigoare o lege şi avea o teamă cu ce se va întâmpla cu locurile de muncă, apoi revenea la ghidaj şi interpreta controversat şi contradictoriu datele, faptele şi evenimentele istorice. La sfârşitul ghidajului i-a atras atenţia că prin activitatea sa poate aduce atingere imaginii şi prestigiului instituţiei.

Cu toate acestea, instanţa a reţinut că depunerea din partea pârâtului a unui răspuns din partea Colegiului G. prin care s-ar fi explicat în ce a constat comportamentului reclamantului sau audierea martorului în sensul constatării comportamentului în timpul ghidajului, nu pot să suplinească lipsa descrierii faptei care constituie abatere disciplinară astfel cum rezultă din art. 79 Codul muncii.

În ceea ce priveşte descrierea faptei, instanţa a reţinut că fapta nu a fost descrisă decât generic, fără a se menţiona în ce constă „comportamentul inadecvat”, nefiind circumstanţiată prin detalii care să conducă la stabilirea situaţiei de fapt şi în raport de care abaterea să poată fi supusă cenzurii instanţei.

Prin urmare, constatând că decizia de concediere este afectată de vicii de formă, necuprinzând elementele care identifică fapta, nefiind astfel respectate exigenţele solicitate de legiuitor pentru ca salariatul să poată formula apărări concrete, instanţa a reţinut încălcarea dispoziţiilor art. 252 alin. 1 lit. a Codul muncii ceea ce atrage nulitatea absolută a deciziei de sancţionare disciplinară nr. 22 din 01.03.2018 emisă de pârât potrivit dispoziţiilor art. 252 alin. 2 Codul muncii.

Referitor la temeinicia dispoziţiei contestate, tribunalul a reţinut că nu va mai fi analizată în condiţiile în care s-a constatat anterior nulitatea deciziei contestate pentru motive de nelegalitate.

Cererea privind obligarea pârâtului la plata sumei de 20.000 lei cu titlu de daune morale, pentru prejudiciul moral încercat de către reclamant, a fost respinsă ca neîntemeiată, pentru următoarele motive:

Obligarea angajatorului la plata daunelor morale este reglementată prin art. 253 alin. 1 din Codul muncii, potrivit cărora „angajatorul este obligat, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, să-l despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţilor de serviciu sau în legătură cu serviciul”.

Pentru a fi angajată răspunderea patrimonială pentru daune morale este necesar să se dovedească fapta ilicită a angajatorului, prejudiciul, legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, culpa angajatorului, condiţii care trebuie îndeplinite cumulativ.

Simplul fapt al anulării deciziei de sancţionare ca fiind nelegală nu este suficient pentru a conduce la concluzia producerii unor prejudicii morale.

Dacă în sarcina angajatorului se poate reţine săvârşirea unei fapte ilicite, prin luarea unei măsuri unilaterale abuzive, desfiinţată ulterior de instanţa de judecată, acordarea daunelor morale nu poate interveni automat, ci trebuie să îşi găsească un suport probator, potrivit art. 249 Cod procedură civilă.

În cauză, din analiza probelor administrate, instanţa a reţinut că nu s-a făcut dovada faptului că angajatorul a exprimat public anumite consideraţii negative legate de capacitatea profesională a reclamantului, pentru a putea fi afectate imaginea şi statutul său profesional. Astfel, este necesar ca cel care pretinde daune morale să aducă un minim de probe din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale, respectiv starea de sănătate, situaţia familială, profesională, socială i-au fost afectate, reclamantul nefăcând nicio dovadă în acest sens. Este adevărat că prin sancţionare se generează, în mod inerent, o stare de tensiune, de disconfort material şi psihic, însă aceasta s-a reparat prin restabilirea situaţiei anterioară concedierii, respectiv anularea deciziei.

Pentru toate aceste motive, instanţa a admis în parte acţiunea, în sensul că a dispus anularea deciziei de sancţionare disciplinară nr. 22 din 01.03.2018 emisă de pârât şi a respins cererea privind obligarea pârâtului la plata sumei de 20.000 lei cu titlu de daune morale ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul A. solicitând admiterea apelului şi schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul de a admite în totalitate acţiunea, inclusiv în ceea ce priveşte pretenţia obligării pârâtului Muzeul C. din cadrul Consiliului Judeţean la plata în favoarea reclamantului a sumei de 20.000 lei cu titlu de daune pentru prejudiciul moral încercat de el în urma discreditării sale profesionale şi a încălcării dreptului său la reputaţie şi la imagine, urmare a hărţuirii exercitate, prin sancţiunea dispusă potrivit deciziei contestate în cauză şi care a fost anulată de instanţa de fond.

Prin sentinţa Tribunalului s-a admis în parte acţiunea şi s-a anulat Decizia de sancţionare disciplinară nr. 22/01.03.2018 emisă de pârât, respingându-se, însă, cererea de obligare a angajatorului la plata sumei de 20.000 lei cu titlu de daune morale, cu motivarea că nu ar fi fost dovedit prejudiciul a cărui reparare a solicitat-o.

Din punctul său de vedere, era pe deplin îndreptăţit la daunele pentru prejudiciul moral încercat, solicitate în cauză.

Astfel, prin Decizia de sancţionare disciplinară nr. 22/01.03.2018 emisă de Muzeul C. din cadrul Consiliului judeţean B., prin Director general D., anulată de instanţa de fond, a fost sancţionat disciplinar în temeiul art. 247, al art. 248 alin. 1 lit. a) şi urm. Codul muncii şi al art. 34 alin. 3 lit. a) din Regulamentul intern al Muzeului C., cu „avertisment scris”, pentru încălcarea atribuţiilor din fişa postului, a dispozițiilor art. 7 alin. 1 din Legea nr. 477/2004 privind Codul de conduită al personalului contractual din autorităţile şi instituţiile publice, a dispozițiilor art. 8 alin. 15 şi 19, 35 alin. 19 din Regulamentul intern al Muzeului C., respectiv pentru efectuarea pretins defectuoasă a sarcinilor de serviciu.

Principala apărare invocată în cauză de el priveşte faptul că dispoziţia contestată în cauză este lovită de nulitate absolută, deoarece nu respectă exigenţele legale edictate de normele imperative în materia raporturilor de muncă, şi anume art. 252 alin. 2 Codul muncii.

Astfel, analizând prevederile art. 252 alin. 2 Codul muncii şi raportându-le la modalitatea în care au fost transpuse în dispoziţia contestată, Tribunalul a constatat că aceasta este nulă absolut pentru nerespectarea exigenţelor trasate la lit. a) din art. 252 alin. 2 Codul muncii, respectiv dispoziţia contestată nu întruneşte condiţia de legalitate intrinsecă a motivării în fapt a acesteia.

În lipsa individualizării cu precizie şi în mod suficient a abaterii reţinută în concret în sarcina sa, respectiv în lipsa indicării faptelor efectiv săvârşite de către el (pentru a stabili dacă este dat elementul material al laturii obiective a răspunderii disciplinare), decizia este lovită de nulitate absolută.

Cele invocate de el în cauză şi reţinute de prima instanţă sunt de natură a demonstra modalitatea tendenţioasă şi abuzivă de sancţionare disciplinară, ceea ce realizează conţinutul obiectiv al unei fapte ilicite, care, în ce îl priveşte, este de la sine înţeles că a generat consecinţe negative la nivelul personalităţii sale, a căror reparare a pretins-o cu temei în cauză şi pe care le-a estimat cu onestitate la suma de 20.000 lei.

Daunele morale se stabilesc în raport cu consecinţele negative suferite de reclamant, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost concepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.

În cuantificarea prejudiciului moral, aceste condiţii sunt subordonate condiţiei aprecierii rezonabile pe o bază echitabilă corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs reclamantului, astfel încât să nu se ajungă la o îmbogăţire fără justă cauză a celui care pretinde daune morale.

Criteriul general evocat de CEDO constă în aceea că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă reputaţiei, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii adusă acestora.

În situaţia daunelor morale, datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă a acestora în bani nu este facilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin apreciere raportată la elementele de fapt.

Aceasta este şi practica instanţei supreme, care a reţinut că, în absenţa unor criterii pe baza cărora să se realizeze o cuantificare obiectivă a acestor despăgubiri, trebuie recunoscută puterea de apreciere a judecătorilor pe acest aspect.

Jurisprudenţa, în această materie, este chemată să se pronunţe în condiţiile în care dispoziţiile legale nu oferă criterii stricte de cuantificare a daunelor.

În lipsa unor criterii legale de cuantificare a daunelor morale, văzând acţiunile conducerii pârâtului, de natură a aduce atingere statutului său profesional prin discreditarea sa sistematică şi hărţuirea constantă la care a fost supus, văzând că prima dispoziţie de sancţionare disciplinară care i s-a comunicat a intrat în circuitul civil şi a produs efecte juridice până la anularea sa de instanţă, şi a doua dispoziţie de sancţionare, contestată în cauza de faţa şi anulată de instanţa de fond, intrând în circuitul civil şi ştirbindu-i imaginea profesională şi afectându-i respectul de sine, prin urmare punându-l într-o poziţie de inferioritate în raport cu ceilalţi colegi, ale căror drepturi nu au fost încălcate de o astfel de manieră, ceea ce echivalează cu o atingere semnificativă a statutului său profesional, roagă instanţa de apel să reţină că prejudiciul moral suferit de el se impune a fi reparat cu suma de 20.000 lei, sumă rezonabilă date fiind circumstanţele evocate anterior.

Prin urmare, consideră că în mod greşit s-a respins cererea sa de obligare a pârâtului la daune morale pentru prejudiciul încercat ca urmare a afectării imaginii sale şi a statutului său profesional prin modalitatea deficitară şi tendenţioasă de sancţionare disciplinară.

Consideră că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale a pârâtului, în înţelesul art. 1349 Cod civil, rap. la art. 1357 Cod civil, respectiv existenţa unui prejudiciu moral produs prin fapta ilicită a acestuia, săvârşită cu vinovăţie (emiterea unei decizii sancţionatorii abuzive fiind consecinţa unui act voliţional), prejudiciu derivat din hărţuirea sa şi din nerespectarea în ce îl priveşte a prevederilor legale în materie de procedură de sancţionare disciplinară.

Este dincolo de orice îndoială rezonabilă că substratul deciziilor sancţionatorii comunicate lui la intervale mici de timp ţine de intenţia pârâtului de a îl hărţui moral. Hărţuirea (recunoscută şi ca intimidare, maltratare sau violenţă psihologică) se referă la acel comportament repetat, nejustificat, faţă de un angajat, care tinde la victimizarea, umilirea, subminarea sau ameninţarea persoanei hărţuite - toate acestea fiind date în ce îl priveşte.

Hărţuirea, provenită de regulă din interiorul staff-ului de conducere, implică agresivitate verbală, precum şi acţiuni mai subtile, cum ar fi emiterea, aparent justificată, de decizii de sancţionare disciplinară, în mod repetat, pentru a se induce angajatului ideea că singura soluţie este să părăsească unitatea - ceea ce, de altfel, s-a întâmplat şi în cazul său.

Toate aceste componente ale fenomenului de hărţuire le-a resimţit pe propria sa piele, acestea provocându-i un stres considerabil şi o stare de presiune şi tensiune psihică care au afectat calitatea muncii sale, combinate cu afectarea serioasă a respectului de sine, anxietate, apatie, iritabilitate etc.

Aşa fiind, pretinde, în rejudecare, acordarea de daune morale, rugând a se avea în vedere şi Decizia nr. 2/17.01.2017 a ÎCCJ, potrivit cu care echitatea este un criteriu fundamental consacrat de doctrină şi jurisprudenţă pentru cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral.

Pentru toate acestea, solicită admiterea apelului, aşa cum a fost formulat.

Examinând apelul, prin prisma motivelor formulate, a actelor și lucrărilor dosarului, Curtea reţine următoarele:

Apelantul a criticat hotărârea primei instanțe sub aspectul neacordării daunelor morale în cuantum de 20000 lei.

În ceea ce priveşte daunele morale pretinse de reclamant, Curtea reţine din analiza prevederilor art. 253 alin. 1 din Codul muncii, că este necesar să fie îndeplinite următoarele condiţii de fond pentru a exista răspunderea patrimonială: fapta ilicită a angajatorului; prejudiciul moral cauzat angajatului; culpa angajatorului şi raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.

Numai întrunirea cumulativă a acestor condiţii atrage răspunderea angajatorului în temeiul prevederilor art. 253 din Codul muncii, iar răspunderea este exclusă în lipsa a cel puţin uneia dintre aceste condiţii.

Referitor la daunele morale solicitate ca urmare a sancţiunii aplicate prin decizia nr. 22/01.03.2018 emisă de Muzeul C. din cadrul Consiliului Judeţean B., se reține că aceasta a fost anulată de instanță şi nu a făcut obiectul contestării pe calea apelului.

Posibilitate producerii unor daune morale prin emiterea acestei decizii, nu poate fi negată, cu condiția, astfel cum se va dezvolta în continuare, a dovedirii producerii unui prejudiciu nepatrimonial.

Prejudiciul reprezintă un alt element al răspunderii patrimoniale, neputând fi antrenată răspunderea angajatorului dacă nu s-a produs un prejudiciu.

Într-adevăr, stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente prejudiciului nepatrimonial include o doză de aproximare și se raportează la o serie de criterii de evaluare, însă se impune ca cel ce le pretinde să dovedească în ce măsură i-au fost afectate drepturile personale nepatrimoniale.

Pentru acordarea unor daune morale este necesar ca cel ce pretinde daune morale să producă un minimum de argumente şi indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale au fost afectate.

De asemenea, pentru acordarea daunelor morale este nevoie de existenţa unor elemente probatorii adecvate, de natură să permită instanţei găsirea unor criterii de evaluare a întinderii acestora, nefiind suficientă libera exprimare a instanţei, bazată pe gradul de percepere de către aceasta a universului psihic al fiecărei persoane.

Reclamantul a pretins prin acţiune daune morale deoarece acţiunile conducerii pârâtului au fost de natură a aduce atingere statutului său profesional prin discreditarea sa sistematică, ştirbindu-i imaginea profesională şi afectându-i respectul de sine, prin urmare punându-l într-o poziţie de inferioritate în raport cu ceilalţi colegi.

Se reține că susținerile reclamantului fără suport probator rămân simple afirmații nedovedite. Acesta, deși sarcina probei îi revenea, nu a dovedit aceste afirmații.

În literatura juridică s-a statuat că daunele morale constau în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existenţa fizică a unei persoane, sănătatea şi integritatea corporală, la cinste, onoare, prestigiu profesional şi alte valori similare. La stabilirea cuantumului daunelor morale, ce constau generic în atingerea adusă valorilor ce definesc personalitatea umană, se au în vedere consecinţele negative, suferite pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării de către persoana care pretinde daunele.

Dar, acordarea unei despăgubiri, în situația dată, este supusă dovezii ce trebuie făcută de cel interesat a suferirii unui prejudiciu.

Prejudiciul moral se stabileşte, într-adevăr, prin apreciere, dar nu o apreciere de ordin general, ci avându-se în vedere criterii rezultând din cazul concret dedus judecăţii, bazat pe probe. Cu privire la cererea de daune morale solicitate, instanţa va avea în vedere faptul că în cauză nu s-au produs probe de natură a face credibile susţinerile reclamantului. Deci, în ceea ce priveşte daunele morale pretinse se constată că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile de acordare în raport cu criteriile ce ţin de felul în care au fost lezate valorile morale pretinse, susţinerile reclamantului fiind simple afirmaţii nedovedite prin probe de natură a face credibile aceste susţineri.

Probaţiunea ce se impunea în cauză pentru fundamentarea solicitărilor reclamantului nu a fost efectuată, acesta limitându-se la a susţine că i s-au adus grave prejudicii morale, fiindu-i afectate statutul și imaginea profesională, respectul de sine și fiind pus într-o poziţie de inferioritate în raport cu ceilalţi colegi, în condiţiile în care era posibilă o probaţiune obiectivă cu referire la prejudiciul moral pretins a fi suferit.

Cum, reclamantul nu a făcut dovada prejudiciului moral suferit, respectiv a consecinţelor negative ca urmare a atitudinii pârâtei de natură să afecteze valorile sus menționate, astfel cum a invocat aceasta, din probele dosarului nerezultând că acesta a suferit vreo daună morală, se conchide că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru obligarea pârâtei la plata daunelor morale.

Deci, reclamantul nu a dovedit că statutul și imaginea profesională, respectul de sine au fost afectate de măsura disciplinară luată de unitatea pârâtă prin Decizia nr. 22/01.03.2018, mai ales în condiţiile anulării acesteia

Daunele morale reprezintă compensaţii ce pot fi acordate salariatului doar atunci când se face dovada că, urmare a comiterii unei fapte de către angajator, s-au cauzat reale suferinţe psihice părţii vătămate, care nu sunt echivalente cu nemulțumiri legate de măsura disciplinară luată de angajator.

Ca atare, nu se pot acorda daune morale reclamantului, chiar dacă sancţiunea aplicată a fost anulată de instanță, atâta vreme cât acesta nu a produs un minim de indicii şi dovezi în legătura cu existenţa prejudiciului moral şi întinderea acestuia.

Prin prisma dispozițiilor art. 253 din Codul muncii cererea salariatului de acordare a daunelor morale este admisibilă, însă aceste daune, astfel cum s-a reținut, pot fi acordate doar în condiţiile în care solicitantul probează prejudiciul moral suferit.

În speţă, reclamantul deși a solicitat obligarea pârâtei la plata de daune morale, nu a adus nicio probă pentru a dovedi consecinţele pe plan moral produse de măsura disciplinară dispusă de unitate.

În contextul în care, prin derogare de la regula generală instituită în dreptul muncii, dovada prejudiciului moral suferit de reclamant este în sarcina acestuia, iar în speţă reclamantul nu a adus un minimum de argumente şi indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale i-au fost afectate şi nici nu a dovedit legătura de cauzalitate dintre măsura sancționării sale disciplinare prin decizia nr. 22/01.03.2018 şi cea anterioară, conform susţinerilor reclamantului, şi impactul acestor măsuri asupra lui, Curtea apreciază că în mod corect instanţa de fond a respins solicitarea de obligare a pârâtului la plata în favoarea reclamantului a compensaţiilor băneşti pentru prejudiciul moral pretins a fi cauzat acestuia.

Potrivit art. 478 alin. 3 Cod procedură civilă, prin apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi.

Textul citat, care acorda efect devolutiv apelului, exprimat în regula tantum devolutum quantum judicatum, consacră ideea că efectele apelului nu se pot răsfrânge decât numai asupra a ceea ce s-a judecat de către prima instanţă. Aceasta înseamnă că prin intermediul apelului nu se poate lărgi cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe. Cu alte cuvinte, efectul devolutiv al apelului se răsfrânge numai asupra a ceea ce s-a judecat în prima instanţă, legea instituind principiul inadmisibilităţii modificării, în apel, a elementelor esenţiale ale acţiunii civile (obiect, cauză, părţi). Regula este că instanţa de apel realizează numai un control judiciar asupra hotărârii atacate, control ce nu poate avea în vedere alte pretenţii sau elemente care nu au format obiectul primei judecăţi, deoarece, în caz contrar, s-ar încălca în mod grav principiul dublului grad de jurisdicţie.

De aceea, în speţă, susţinerile reclamantului apelant vizând o pretinsă hărțuire morală cauzatoare de daune morale, prin provocarea unui stres considerabil şi a unei stări de presiune şi tensiune psihică care au afectat calitatea muncii sale, combinate cu afectarea serioasă a respectului de sine, anxietate, apatie, iritabilitate, încalcă dispoziţiile art. 478 alin. 3 Cod procedură civilă, întrucât prin acţiunea introductivă de instanţă reclamantul nu a invocat în susţinerea acţiunii acest aspect.

Faţă de cele ce preced, având în vedere că în speţă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 253 alin. 1 din Codul muncii pentru obligarea pârâtei la plata de daune morale în favoarea reclamantului, în temeiul art. 480 alin. 1 din Codul de procedură civilă, Curtea va respinge apelul ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare