Lucrători mobili, în accepţiunea h.g. nr. 38/2008 sunt şi conducătorii auto pe maşini de transport marfă. În această calitate pot cumul diurna corespunzătoare deplasărilor cu alte drepturi salariale, respectiv sporuri, nefiind considerat detaşat.

-  art. 122, 126 alin. 1 lit. a, 139 alin.2 Codul muncii

- Directiva nr. 2002/15/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 11.03.2001

În speţă, potrivit reglementărilor speciale în materie, după natura obligaţiilor contractului individual de muncă, care are specificat locul muncii: la sediu şi în teren, conducătorului auto, în timpul deplasărilor nu-i pot fi aplicabile prevederile art. 43 şi 45 din Codul muncii referitoare la delegarea şi detaşarea angajaţilor, ci este considerat lucrător mobil (art. 3 litera e din H.G.  nr. 38/2008), fiindu-i aplicabile dispoziţiile H.G. nr. 38/2008 privind organizarea timpului de lucru al persoanelor care efectuează activităţi mobile de transport rutier care implementează dispoziţiile comunitare din directiva 2002/15/CE şi Regulamentul CE nr. 561/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului privind armonizarea legislaţiei sociale în domeniul transporturilor rutiere, de modificare a Reg. CEE 3821/85 şi Reg. CE nr. 2135/1998 ale Consiliului  şi abrogă Reg. CEE nr. 3820/85. Angajatorii au obligaţia de a respecta prevederile H.G. nr. 38/2008 privind timpul de lucru conform  art. 8 din H.G. şi art. 4 din directiva 2002/15/CE. Aşadar, ceea ce depăşeşte timpul de lucru astfel reglementat, reprezintă ore suplimentare potrivit legislaţiei interne, art. 122 şi art. 123 din Codul muncii, în situaţia dedusă judecăţii, neexistând încheiat la nivelul angajatorului pârât un CCM pe durata pentru care reclamantul a solicitat pretenţiile, respectiv aprilie 2009-februarie 2012.

Asupra recursului de faţă;

Constată că, prin sentinţă civilă nr. 391/28.03.2018, Tribunalul Braşov a admis în parte cererea formulată şi precizată de reclamantul A., în prezent decedat, şi continuată de  moştenitorii săi, B., C., D. şi E., în contradictoriu cu pârâta S.C. F. S.R.L. şi a obligat pârâta să plătească reclamanţilor suma de 95.554 lei net, cu titlu de drepturi salariale restante, precum şi suma de 30.270 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A respins restul pretenţiilor ca urmare a admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

A respins cererea reconvenţională formulată de pârâta reclamantă reconvenţională SC F. S.R.L..

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 2.04.2012 sub nr. xxxx/62/2012 reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. F. S.R.L. G., solicitând obligarea acesteia la plata contravalorii orelor suplimentare efectuate în perioada 1.02.2009 până în prezent sau sporul la salariu aferent prevăzut de art. 120 Codul muncii, precum şi sporul la salariu pentru munca efectuată în zilele de sâmbătă şi duminică şi în zilele de sărbătoare legală, potrivit art. 132 şi 137 Codul muncii, şi sporul pentru munca de noapte efectuată în condiţiile art. 122 şi 123 Codul muncii, toate actualizate cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective, şi la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta S.C. F. S.R.L. a depus la dosarul cauzei întâmpinare şi cerere reconvenţională (fila 78 din vol. IV).

Prin întâmpinare s-a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată şi nelegală.

Pentru pretenţiile solicitate pentru lunile martie 2009 şi februarie 2009 pârâta a invocat în temeiul art. 3 din Decretul nr. 167/1958 prescripţia dreptului material la acţiune.

Pârâta a invocat şi excepţia prematurităţii acţiunii, pentru nerespectarea procedurii concilierii prealabile prevăzute în contractul colectiv de muncă la nivel de ramură şi în Regulamentul de ordine interioară. Se mai arată că în conformitate cu notificarea nr.8/29.03.2012 reclamantul solicită ca orele suplimentare să fie achitate benevol în maxim 15 zile calendaristice de la data acestei notificări. Aşadar, pârâta avea un termen de 15 zile calendaristice de la data de 29.03.2012, adică până la data de 18.04.2012, în care putea să achite orele suplimentare solicitate, însă reclamantul nu a respectat nici măcar termenul indicat de acesta, întrucât la data de 30.03.2012 a introdus cererea de chemare în judecată.

Prin întâmpinare s-a ridicat şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii, întrucât nu există vreo dovadă în sensul că pârâta ar fi solicitat reclamantului să presteze ore suplimentare. În baza Directivei nr. 2002/15/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 11.03.2001 privind organizarea timpului de lucru al persoanelor care efectuează activităţi mobile de transport rutier, durata maximă a săptămânii de lucru este de 9 ore/zi, maxim 48 ore/săptămână. Şi dacă s-ar presta ore suplimentare, ele nu pot fi acordate, deoarece există o lege care prevede clar programul de condus, respectiv Regulamentul nr. 561/2006.

Pârâta mai arată că prin diagramele depuse de reclamant acesta solicită şi 27 ore/zi, 30 ore/zi, 24 ore/zi, iar o parte din acestea nu-i aparţin reclamantului, ci numiţilor H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q.. Se mai arată că multe diagrame sunt greşit calculate, multe zile în care reclamantul a fost în zi liberă au fost trecute la dispoziţie, fără acte doveditoare în acest sens. Pârâta analizează fiecare lună în parte pentru care se solicită drepturi salariale. Se mai arată că şi dacă ar fi făcut ore suplimentare, ore de noapte, ore din zilele de sărbători legale sau sâmbătă şi duminică, acestea au fost compensate cu zile libere în baza art. 122, 126 alin. 1 lit. a, 139 alin.2 Codul muncii, iar din statele de plată rezultă că au fost plătite şi ore suplimentare.

Pe calea cererii reconvenţionale pârâta a solicitat obligarea reclamantului la plata sumei de 1128 euro, diurnă achitată din eroare în plus.

Reclamantul a depus precizare la cererea introductivă (fila 161 din vol. XI) prin care a indicat valoarea orelor suplimentare efectuate în perioada 1.02.2009 – 1.03.2012 la suma de 109.724 lei, sumele fiind defalcate pe fiecare lună în parte, inclusiv pentru operaţiunile de descărcare-încărcare. La data de 25.09.2012 a fost precizată şi valoarea sporului de noapte şi a sporului pentru zilele nelucrătoare la suma de 19.316 lei (fila 29 din vol. XII).

La termenul de judecată din 26.09.2012 (fila 101 din vol. XII) instanţa a respins excepţia prematurităţii formulării cererii şi a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare lunii aprilie 2009, astfel că perioada de referinţă a acţiunii este aprilie 2009 – februarie 2012. Tribunalul a apreciat că excepţia inadmisibilităţii acţiunii reprezintă o apărare de fond şi urmează a fi soluţionată prin prezenta sentinţă.

În probaţiune instanţa a admis la cererea reclamantului proba cu înscrisuri, proba testimonială cu martorii R. şi S., proba cu interogatoriul pârâtei, proba cu expertizele grafoscopice, auto şi în specialitatea contabilitate.

La solicitarea pârâtei instanţa a încuviinţat proba cu înscrisuri şi proba cu interogatoriul reclamantului.

La data de 3.12.2015 reclamantul a decedat, moştenitorii acestuia fiind, conform certificatului de moştenitor nr. 74/28.12.2015 eliberat  Biroul Individual Notarial Ş. din T., B., soţia supravieţuitoare, şi C., D. şi E., în calitate de fii. La termenul de judecată din 17.02.2016 (fila 101 din vol. XVI) instanţa a constatat că în cauză a intervenit transmisiunea drepturilor procesuale de la reclamant la moştenitorii acestuia, arătaţi mai sus.

Reclamantul A. a avut calitatea de angajat al pârâtei în baza contractului individual de muncă înregistrat sub nr. 20/18.10.2007 în registrul general de evidenţă a salariaţilor, în calitate de conducător auto. Deşi reclamantul şi-a contestat propria semnătură aplicată pe contractul individual de muncă, precum şi cea de pe actul adiţional nr.1/22.11.2007 (încheierea de şedinţă din 6.02.3013 – fila 183 din vol. XIV), acest aspect nu are nicio relevanţă faţă de economia speţei. Raporturile de muncă s-au derulat în baza contractului individual de muncă despre care reclamantul susţine că nu l-a semnat, fără nicio obiecţie din partea salariatului, iar în prezent contractul a încetat prin demisia angajatului, astfel încât nu mai poate fi invocat niciun motiv de nulitate la acest moment, faţă de prevederile art. 268 alin. 1 lit. d Codul muncii. Durata timpului de muncă a fost stabilită de părţile contractante la 8 ore/zi, 40 ore/săptămână, cu menţiunea că programul de lucru se poate modifica în condiţiile regulamentului intern/contractului colectiv de muncă aplicabil şi că nu se vor efectua ore suplimentare cu excepţia cazurilor de forţă majoră sau pentru alte lucrări urgente, destinate prevenirii producerii unor accidente sau înlăturării consecinţelor acestora. Salariul stabilit de părţi a fost de 440 lei lunar brut, la care se adaugă diurna şi indemnizaţii şi alte adaosuri conform legii. Conform art. J pct. 3 din contract, orele suplimentare prestate în afara programului normal de lucru sau în zilele în care nu se lucrează ori în zilele de sărbători legale se compensează cu ore libere plătite sau se plătesc cu un spor la salariu, conform contractului colectiv de muncă aplicabil sau Legii nr. 53/2003 – Codul muncii. Conform menţiunilor din carnetul de muncă (poz. 23), la data de 1.11.2007 s-a convenit majorarea salariului de bază lunar la suma de 3300 lei.

La data de 27.03.2012 reclamantul a notificat pârâta în vederea achitării contravalorii orelor suplimentare realizate în perioada februarie 2009 – martie 2012, invitând de asemenea la soluţionarea pe cale amiabilă a conflictului de muncă, propunere respinsă de angajator.

Reclamantul susţine că a prestat pe toată perioada cât a avut calitatea de salariat al pârâtei ore suplimentare, inclusiv pe perioada repausului săptămânal, a sărbătorilor legale şi pe timpul nopţii, pârâta invocând faţă de aceste afirmaţii inadmisibilitatea cererii (calificată de instanţă ca o apărare de fond), faţă de lipsa dovezilor potrivit cărora ar fi solicitat reclamantului să presteze ore suplimentare.

Faţă de această apărare, instanţa a reţinut că nu poate fi primită dat fiind specificul activităţii desfăşurate de reclamant.

Faptul că Directiva nr. 2002/15/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 11.03.2001 privind organizarea timpului de lucru al persoanelor care efectuează activităţi mobile de transport rutier prevede o durată maximă a săptămânii de lucru de 9 ore/zi, maxim 48 ore/săptămână, iar Regulamentul nr. 561/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului (fila 18 şi urm. vol. IX) prevede clar programul de condus, iar H.G. nr. 38/16.01.2008 privind organizarea timpului de muncă al persoanelor care efectuează activităţi mobile de transport rutier statuează că timpul total de lucru al persoanelor care prestează astfel de activităţi poate fi de cel mult 48 ore săptămânal nu însemnă că angajatorilor li s-a instituit obligaţia de a nu achita orele suplimentare aferente activităţii ce depăşeşte durata maximă a săptămânii.

Potrivit actelor depuse chiar de către pârâtă (informaţii furnizate de Uniunea Naţională a Transportatorilor Rutieri din România – fila 108 din vol. IV), deşi durata de condus zilnică este de 9 ore, aceasta poate fi prelungită la 10 ore de două ori pe săptămână, limita duratei de condus săptămânale fiind de 56 ore.

 Pe aceeaşi linie a apărării, pârâta a invocat şi prevederile art. 4 din Anexa 1 a H.G. nr. 1860 din 21 decembrie 2006 privind drepturile şi obligaţiile personalului autorităţilor şi instituţiilor publice pe perioada delegării şi detaşării în altă localitate, precum şi în cazul deplasării, în cadrul localităţii, în interesul serviciului, potrivit cărora persoana aflată în delegare trebuie să-şi desfăşoare activitatea în cadrul programului normal de lucru al unităţii la care se efectuează delegarea. Pe timpul delegării nu se pot plăti ore suplimentare.

Or, această hotărâre nu este aplicabilă în cauză, întrucât reglementează drepturile personalului din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice, iar în cauza dedusă judecăţii reclamantul nu şi-a exercitat atribuţiile de serviciu în cadrul unor astfel de entităţi, ci în cadrul unei societăţi comerciale cu capital privat. De altfel, conform art. 2 din Hotărâre, pentru salariaţii din cadrul companiilor naţionale, societăţilor comerciale şi regiilor autonome la care drepturile salariale se acordă prin negociere, drepturile băneşti pe perioada delegării şi detaşării în altă localitate, precum şi în cazul deplasării în cadrul localităţii, în interesul serviciului, se acordă în condiţiile prevăzute în contractele colective sau individuale de muncă.

Prin raportul de expertiză întocmit de expertul Ţ. (fila 176 din vol. XVI) şi prin suplimentul la acest raport, prin care au fost corectate doar erorile materiale strecurate în cuprinsul lucrării (fila 69 din vol. XVII) s-au stabilit, prin analizarea diagramelor tahograf, distanţele parcurse de reclamant cu autocamionul proprietatea pârâtei cu nr. de înmatriculare […], orele lucrate sâmbătă şi duminică, în sărbătorile legale, ore lucrate noaptea.

Instanţa a reţinut că reclamantul a lucrat în prima zi de Paşti a anului 2009, de ziua internaţională a muncii 2009, în a doua zi de Rusalii 2009, de ziua naţională a României 2009, în a doua zi de Paşti 2010, în a doua zi de Rusalii 2011, de Adormirea Maicii Domnului în 2011, de ziua naţională a României 2011, ca şi în zile de sâmbătă şi duminică.

În ce priveşte repausul săptămânal, acesta nu a fost respectat de către angajator, de vreme ce există luni în care pentru intervale mari de timp reclamantul a condus maşina de serviciu. De pildă în luna ianuarie 2011, cu excepţia zilei de  17 – 18, reclamantul a condus maşina din 5 - 6 ianuarie până în 1.02.2011 în fiecare zi, iar în luna martie 2011 a condus maşina în fiecare zi a lunii fără excepţie.

Instanţa a mai reţinut că expertul nu a inclus diagramele tahograf completate cu alt nume în analiza valorică, acest aspect fiind subliniat la pagina 5 a raportului de expertiză.

Pe baza constatărilor expertului în specialitatea autovehicule rutiere expertul contabil U.  a procedat la calcularea drepturilor salariale, stabilind că pentru cele 1824,88 ore lucrate sâmbătă, duminică şi în sărbătorile legale i se cuvine reclamantului un salariu brut cumulat de 70.934,92 lei, salariul net fiind de 49.752 lei. Conform suplimentului la raportul de expertiză, după luarea în calcul a plăţilor făcute de pârâtă cu titlu de ore suplimentare, care rezultă din fluturaşii de salariu, pentru orele suplimentare de 1074,92 ore reclamantului i se cuvin drepturi salariale în cuantum de 41628,51 lei brut, respectiv 29.196 lei net. Pentru orele lucrate noaptea, expertul a concluzionat că reclamantului i se cuveneau pentru cele 974,55 ore lucrate în aceste condiţii drepturi salariale de 23674,49 lei brut, 16.606 lei net.

Instanţa a reţinut că referitor la orele suplimentare, prin Regulamentul de ordine interioară al societăţii pârâte se prevede la art. 26 (fila 112 din vol. IV) faptul că orele suplimentare se vor efectua în baza cererii superiorului direct sau la nivelul cerinţelor Companiei, iar plata se face conform CIM. În cauza dedusă judecăţii nu există vreun ordin al superiorului reclamantului materializat în scris, dar este evident că efectuarea de ore suplimentare s-a impus faţă de cerinţele Companiei, ipoteză reglementată de Regulament.

Instanţa a reţinut că la nivelul societăţii pârâte nu există un contract colectiv de muncă propriu, la dosar înaintându-se contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007 – 2010,  cu menţiunea că acesta reprezintă contractul colectiv de muncă aferent anilor 2007 – 2012. Instanţa reţine că din adresa  de la fila 152 din vol. XII rezultă că abia în luna august 2012 pârâta a înregistrat la ITM V. contractul colectiv de muncă aferent anului 2012, după încetarea raporturilor de muncă ale reclamantului, în martie 2012. Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007 – 2010 nu mai era în vigoare la data începerii raporturilor de muncă. Prin procesul-verbal din 4.05.2011 s-a decis de către pârâtă şi reprezentanţii salariaţilor ca, în ce priveşte timpul de muncă, a concediilor de odihnă, a drepturilor salariale, a orelor prestate în afara programului de muncă şi remuneraţia aferentă, realizarea sarcinilor de serviciu şi evaluarea profesională de două ori pe an, pentru anul 2011 să se aplice aceleaşi prevederi ale contractului colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007 – 2010. Potrivit procesului – verbal din 3.01.2012 încheiat între societatea pârâtă şi reprezentanţii salariaţilor (fila 153 din vol. XII), s-a decis ca până la adoptarea noii forme a contractului colectiv de muncă aplicabil anului 2012 să se aplice prevederile contractului colectiv de muncă aplicabil anului 2011.

Conform art. 41 lit. c din contractul colectiv de muncă aplicabil la nivelul pârâtei, pentru orele suplimentare şi pentru orele lucrate în zilele libere şi în zilele de sărbători legale ce nu au fost compensate corespunzător cu ore libere plătite se acordă un spor de 100% din salariul de bază.

Munca prestată între orele 22,00 – 6,00 este considerată muncă de noapte, conform art. 125 alin.1 Codul muncii. Referitor la munca prestată în timpul repausului săptămânal, instanţa constată incidenţa art. 137 alin. 3 Codul muncii, iar în cazul muncii desfăşurate în timpul sărbătorilor legale – cele ale art. 142 alin. 2 Codul muncii.

În ce priveşte apărările pârâtei potrivit cărora a achitat toate sumele cuvenite reclamantului şi, în plus a achitat suplimentar 1128 euro, pentru care a promovat cererea reconvenţională, instanţa reţine că nu sunt fondate. Expertul contabil a avut în vedere la întocmirea răspunsului la obiecţiuni sumele achitate pentru orele suplimentare şi orele prestate în timpul nopţii, astfel încât aceste sume au fost scăzute din cele datorate reclamantului.

Cu privire la cererea reconvenţională Tribunalul reţine că pârâta solicită obligarea reclamantului la plata sumei de 1128 euro – diurnă încasată nelegal. Este vorba de diferenţa dintre diurna încasată la 16.02.2012 şi 22.03.2012 – 2630 euro şi cea cuvenită potrivit dovezilor depuse de reclamant – 1509,20 euro.

Pârâta a opus reclamantului  o serie de înscrisuri (centralizate în tabelul de la fila 126 din vol. IV) care fac în opinia părţii pârâte dovada achitării unor sume suplimentare de bani, înscrisuri contestate de reclamant sub aspectul semnăturii sale aplicate pe acestea.

Referitor la sumele achitate reclamantului conform deconturilor de cheltuieli nr. 108/15.02.2012, 128/17.02.2012, 153/23.02.2012, 130/27.02.2012, 226/21.03.2012, 263/22.03.2013, precum şi de pe ordinul de deplasare nr. 134, se reţine că reclamantul nu a recunoscut sumele achitate în baza acestor acte, contestând semnătura aplicată pe aceste acte. După efectuarea procedurii verificării de scripte, instanţa a dispus efectuarea unui raport de expertiză grafoscopică de către Institutul Interjudeţean de Expertize Criminalistice T., potrivit căruia semnăturile contestate de pe ordinul de deplasare nr. 134 şi de pe deconturile de cheltuieli valutare nr. 128, 190, 153 nu aparţin reclamantului. Pentru semnăturile de pe deconturile de cheltuieli valutare nr. 226 şi 263 nu s-a putut stabili dacă aparţin sau nu reclamantului. În aceste condiţii, instanţa nu poate lua în considerare aceste sume ca fiind plătite, în lipsa unor dovezi în acest sens.

Singurul decont necontestat, nr. 190/27.02.2012, care vizează plata diurnei pentru perioada 23.01.2012-31.02.2012 – 226,38 euro (fila 135 din vol. IV) este aprobat de conducătorul unităţii, ca urmare a verificării decontului, astfel încât nu se poate reţine nelegalitatea încasării acestei sume. Mai mult decât atât, verificând acest interval în tabelele întocmite de expertul auto (fila 213 din vol. XVI), se poate constata că în toată această perioadă reclamantul a fost plecat în cursă, astfel încât i se cuvenea diurna încasată.

Pârâta apreciază că în realitate ar fi achitat în plus reclamantului suma de 55295 lei (aproximativ 12.020 euro la data pronunţării prezentei hotărâri), conform statelor de plată, a deconturilor de cheltuieli, a dispoziţiilor de plată, a ordinelor de deplasare, a dovezilor plăţii diurnei, fără însă a formula cerere reconvenţională decât pentru suma menţionată mai sus, 1128 euro.

Pârâta a invocat şi plăţile făcute în contul fiicei reclamantului, C., conform extraselor de cont de la filele 101 – 110 vol. XIV).

La solicitarea instanţei, pârâta a depus adresa de la fila 1 din vol. XII, prin care a arătat că în data de 1 a lunii se plăteşte diurna conducătorilor auto, iar în 15 – salariul conform contractelor de muncă. Faţă de această precizare, se poate concluziona că plăţile făcute în 15.04.2010 şi 15.09.2011 s-au făcut în contul diurnei cuvenite reclamantului, deşi suma virată în 15.09 are un cuantum mic, susceptibil a reprezenta drepturi salariale cuvenite potrivit contractului individual de muncă.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs în termen, motivat societatea pârâtă S.C. F. S.R.L. solicitând instanţei admiterea recursului, modificarea sentinţei şi respingerea acţiunii, în principal, iar în subsidiar reducerea sumei  de 95554 lei, la suma de 25925 lei.

Critică sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie şi invocă următoarele motive de recurs:

1.  Susţine că instanţa de fond nu a soluţionat corect excepţia prematurităţii acţiunii pentru nerespectarea procedurii concilierii prealabile prevăzută de CCM la nivel de ramură şi de Regulamentul de Ordine Interioară.

2. Critică sentinţa şi sub aspectul soluţiei date cu privire la inadmisibilitatea acţiunii, instanţa acordându-i drepturi salariale reclamantului cu titlu de ore suplimentare fără a exista o cerere din partea conducerii societăţii angajatoare în scopul efectuării acestor ore. Pe de altă parte, susţine că societatea nu putea să-i achite reclamantului ore suplimentare conform unor diagrame care nu îi aparţin reclamantului, ci sunt întocmite pe numele altor şoferi.

3. Instanţa de fond nu a ţinut seama de încasarea suplimentară a sumelor de 55.295 lei şi de 1128 euro, recunoscute chiar de reclamant  ca fiind încasate în plus.  Suma de 55.295 lei este virată în contul fiicei sale.

4. Instanţa nu a ţinut seama de următoarele sume  plătite reclamantului:

Astfel, sumele plătite si neţinute cont de instanţa de fond sunt;

A)Suma de 2630,00 EURO ce înseamnă aprox. 12098,00 LEI, sume achitate conform ordinelor de plata efectuate de subscrisa în 16.02.2012 şi în 22.03.2012 către reclamant în sumă de 2630 EURO,

B)Suma de 452,76 EURO, ce înseamnă aprox. 2082,696 LEI, conform deconturilor nr. 226 şi nr. 263. Cu privire la aceste deconturi, solicită instanţei să observe că deconturile de cheltuieli valutare nr. 226 si 263 din filele 182 si 178 din dosarul cauzei au fost achitate reclamantului, întrucât raportul de expertiză grafoscopică a conchis că nu poate spune dacă aparţin sau nu reclamantului, de unde rezultă că acesta a încasat aceste sume. Întrucât nu se poate lămuri de către expert dacă aparţin reclamantului sau nu, rezultă că nu pot fi înlăturate de la încasare. Aşadar, consideră că trebuie să se ţină cont de deconturile de cheltuieli valutare nr. 226 si 263, în valoare de 130*92 EURO, respectiv 301,84 EURO, adică un total de 452,76 EURO.

C)Suma de 113,19 EURO, ce înseamnă aproximativ 520,674 LEI, conform decontului de cheltuieli valutare nr. 108 din 15.02.2012 în valoare de 113,19 EURO, necontestat de nici o parte, ba chiar confirmat de către reclamant, în şedinţă publică, în sensul că a semnat personal decontul.

5. Nu pot fi acordate cumulat drepturile rezultate din contravaloarea orelor suplimentare cât şi diurnă, deoarece, diurna s-a achitat pe perioada în care reclamantul era detaşat, iar orele suplimentare au fost solicitate în perioada în care s-a plătit diurna.  Această interdicţie rezultă din dispoziţiile art. 48 pct. 39 alin. 4 din Codul fiscal cât şi din art. 4 pct. 2 din Anexa la Hotărârea nr. 1860/2006 în care se prevede că pe timpul delegării nu se pot plăti ore suplimentare. Astfel, dacă se trece peste dispoziţiile imperative ale legii, conform cărora pe perioada detaşării nu se pot achita ore suplimentare, prezenta acţiune nu poate fi admisă pentru suma de 95554 lei, ci doar cel mult pentru suma de 25.924 lei.

Intimaţii reclamanţi, succesorii reclamantului A. au formulat întâmpinare prin care solicită respingerea recursului ca neîntemeiat.

Invocă următoarele argumente în susţinerea poziţiei lor procesuale:

Recurenta a reiterat prin recurs excepţia prematurităţii şi a inadmisibilităţii introducerii acţiunii, susţinând neîntemeiat că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra lor.

Martorii audiaţi au confirmat metodele desfăşurate de către angajator la care angajaţii trebuiau să se conformeze pentru a nu li se desface contractele de muncă, angajaţii fiind obligaţi să încalce programul de lucru pentru a aduce angajatorului beneficii cât mai mari prin cursele efectuate.

Nu s-au depus înscrisuri noi în recurs. Înscrisurile depuse de recurentă odată cu nota de şedinţă din 07.06.2018, respectiv copia CCM la nivelul recurentei care nu conţine data de înregistrare la ITM, pentru a-i verifica aplicabilitatea în timp, nu pot fi avute în vedere fiind depuse după închiderea dezbaterilor.

Analizând recursul formulat, în limita motivelor de recurs şi faţă de dispoziţiile art. 3041  Cod procedură civilă, instanţa constată că nu este fondat.

Prin încheierea din 24.05.2018, instanţa, după punerea în discuţia părţilor a stabilit că, în raport de dispoziţiile legale aplicabile, în vigoare la momentul formulării cererii de chemare în judecată, moment al începerii procesului, calea de atac legală ce trebuie exercitată în litigiile de muncă este recursul, nu apelul, însă având în vedere că sunt aplicabile dispoziţiile vechiului Cod de procedură civilă şi implicit dispoziţiile art. 3041 Cod de procedură civilă, motivele din cererea  de apel, denumită în acest mod de parte, calificată recurs, se încadrează în dispoziţiile art. 3041 Cod procedură civilă, astfel că acestea vor fi analizate pe fond de instanţă.

În ceea ce priveşte critica recurentei privind încălcarea procedurii concilierii prealabile de către reclamant la momentul formulării acţiunii, care ar atrage prematuritatea cererii, în opinia recurentei, instanţa de recurs constată critica nefondată. Contrar susţinerilor recurentei prin care afirmă că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra acestei excepţii, instanţa constată că prin încheierea din 26.09.2012 instanţa de fond a respins această excepţie, făcând menţiuni şi în considerentele sentinţei atacate asupra acesteia, astfel încât nu se poate retine nepronunţarea instanţei asupra acestei excepţii. Cu privire la soluţia adoptată de către instanţa de fond cu privire la aceasta, instanţa retine criticile recurentei nefondate faţă de demersurile efectuate de reclamant în recuperarea sumelor ce fac obiectul litigiului (notificare nr. 7/27.03.2012, adresa nr. 8/29.03.2012, refuzul scris al angajatorului). Deşi procedura concilierii prealabile nu trebuie realizată ca o simplă formalitate, excepţia lipsei procedurii prealabile de conciliere poate fi invocată numai dacă există posibilitatea efectivă de soluţionare amiabilă a litigiului şi dacă se produce o eventuală vătămare prin inexistenţa acestei posibilităţi. Aşadar, nerespectarea dispoziţiilor art. 7201 Cod procedură civilă nu atrage automat nulitatea procedurii prealabile, ci doar în condiţiile probării vătămării. În speţă, recurenta a fost înştiinţata cu privire la pretenţiile reclamantului anterior formulării cererii de chemare în judecată refuzând rezolvarea amiabilă a litigiului, iar ulterior, după înregistrarea litigiului şi-a păstrat aceeaşi poziţie faţă de soarta litigiului formulând apărări în întâmpinare, neputându-se reţine  astfel că între părţi, disputa ar fi avut o altă şansă decât cea a unui litigiu dedus judecăţii. Pe de altă parte, chiar dacă nu s-ar fi îndeplinit efectiv procedura concilierii prealabile,  pârâta nu a dovedit vreo vătămare produsă fie prin pretinsa neefectuare a procedurii, fie prin efectuarea acesteia ulterior introducerii cererii introductive, deci nu s-ar justifica invocarea de către aceasta, pe cale de excepţie. Curtea constată că invocarea excepţiei încearcă a denatura finalitatea prevederilor şi are drept scop unic paralizarea dreptului de creanţă al reclamantei prin prescripţie, întrucât, în mod real, părţile se află într-o situaţie ireconciliabilă.

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii pe considerentul că reclamantul a pretins plata drepturilor reprezentând ore suplimentare, fără a primi vreo solicitare în sensul efectuării acestor ore din partea angajatorului, instanţa de fond în mod corect a calificat-o o apărare de fond din moment ce a fost necesară administrarea de  dovezi  pentru a proba susţinerile ambelor părţi relativ la „efectuarea” acestor ore şi la „ solicitarea” angajatorului. Chiar dacă nu s-a depus la dosar o dovadă scrisă în acest sens care să justifice cererea angajatorului privind efectuarea orelor suplimentare, este lesne de înţeles că, din moment ce s-au depus înscrisuri din care rezultă o plată parţială a acestor drepturi, chiar în sume mici (fila 256 dosar tribunal vol. XVII), prestaţia reclamantului a fost efectuată la iniţiativa angajatorului, neputând pleca în cursă sau efectua transporturi decât la cererea angajatorului. (ex înscrisurile fila 31 dosar fond vol. XIV, filele 217- 241 vol. XVII dosar fond) 

Cu privire la forţa probantă a diagramelor invocate de reclamant în dovedirea pretenţiilor sale, recurentul susţine că nu pot fi avute în vedere diagramele depuse de acesta şi întocmite cu numele altor şoferi. Se constată că această critică a recurentei a fost invocată ca şi apărare la fond şi a fost avută în vedere atât la efectuarea expertizelor contabile şi auto ce au avut ca principal obiectiv stabilirea sumelor corespunzătoare pretenţiilor reclamantului cu titlu de ore suplimentare şi drepturi aferente timpului lucrat în zile de repaus săptămânal sau de sărbători legale, cât şi la pronunţarea soluţiei ce face obiectul recursului, aceste dovezi fiind înlăturate de la calculul sumelor cu titlul de drepturi salariale. (pagina 6 din considerentele sentinţei).

Cu privire la plata sumei de 1128 euro, considerată de pârâtă în cadrul cererii reconvenţionale ca fiind încasată în plus, despre care recurenta afirmă ca instanţa de fond nu  ţine cont de încasarea „suplimentară” a acestei sume,  se constată că, recurenta nu critică soluţia instanţei de fond cu privire la respingerea cererii reconvenţionale, solicitând doar admiterea recursului şi respingerea cererii de chemare in judecată, astfel încât această dispoziţie a instanţei de fond va fi menţinută. Pe de altă parte, pretenţiile din cererea reconvenţională au fost corect soluţionate, în sensul că, această sumă pretinsă de reclamanta reconvenţională a fi plătită cu titlu de diurnă necuvenită, nu s-a justificat în raport de înscrisurile administrate şi faţă de concluziile raportului de expertiza grafoscopică.

 Cu privire la critica recurentei faţă de dispoziţia instanţei de fond de a înlătura de la calculul final al sumelor cuvenite reclamantului cu titlul de drepturi salariale restante a sumei de 55.295 lei despre care recurenta susţine că este încasată de reclamant şi recunoscută de acesta, instanţa constată critica nefondată,  suma neputând fi scăzută din totalul sumei de 95.554 lei, la care a fost obligată recurenta cu titlul de drepturi salariale restante stabilite în urma celor două expertize efectuate la fond, deoarece, recurenta nu face nicio dovadă că aceste plaţi în valoare totală de 55.295 lei au fost făcute cu titlul de contravaloare ore suplimentare sau ore efectuate în zile libere sau de repaus săptămânal.

Din verificarea înscrisului despre care recurenta susţine că atestă recunoaşterea încasării acestei sume de către reclamant, respectiv din înscrisul intitulat nota de şedinţă din 06.03.2013- fila 6 vol. XV dosar Tribunal, întocmită de apărătorul reclamantului, dar şi din înscrisul intitulat „nota de şedinţă” depusă la fila 137 vol. XIV dosar fond rezultă că reclamantul recunoaşte sumele depuse în contul fiicei sale C., totalizând suma de 52776 lei, conform extraselor de cont depuse  de reclamant – filele 101-120 vol. XIV dosar  fond, însă nu cu titlul de drepturi salariale restante aşa cum susţine recurenta, pentru a fi dedusă din suma datorată stabilită prin sentinţa instanţei de fond. În cadrul extraselor de cont sunt evidenţiate operaţiuni de alimentare cont în favoarea intimatei C., unele cu titlu de diurnă, altele cu titlu de „alimentare cont”  sau  cu titlul de „diverse” fără a explica natura plătii, deşi, dacă recurenta vira aceste sume cu intenţia de a achita drepturi salariale, cum susţine în recurs, putea să efectueze aceste operaţiuni detaliind tranzacţiile efectuate. Contrar susţinerilor recurentei, nici un înscris emis de reclamant cu privire la suma de 55.295 lei, nu poartă recunoaşterea reclamantului că fiind sumă „încasată în plus”. Necunoscându-se expres natura plaţilor efectuate, acestea nu pot fi deduse din suma stabilită de instanţă cu titlu de drepturi salariale restante constând în  ore suplimentare si ore aferente zilelor de repaus săptămânal şi sărbători legale.

Recurenta susţine că instanţa a aplicat un raţionament greşit acordând pentru acelaşi interval de timp în favoarea reclamantului atât drepturile constând în contravaloarea orelor suplimentare şi orelor lucrate în zilele de repaus săptămânal sau sărbători legale, cât şi diurna corespunzătoare deplasărilor, însă aceste drepturi nu pot fi cumulate, deoarece, în accepţiunea recurentei, salariatul, în timpul deplasărilor în curse cu transport marfă, este socotit detaşat şi devin aplicabile prevederile art. 48 pct. 39 alin. 4 din Codul fiscal şi art. 4 pct. 2 din anexa la hotărârea 1860/2006. În speţă, potrivit reglementărilor speciale în materie, după natura obligaţiilor contractului individual de muncă, care are specificat locul muncii: la sediu şi în teren, conducătorului auto, în timpul deplasărilor nu-i pot fi aplicabile prevederile art. 43 şi 45 din Codul muncii referitoare la delegarea şi detaşarea angajaţilor, ci este considerat lucrător mobil (art. 3 litera e din H.G. nr. 38/2008), fiindu-i aplicabile dispoziţiile H.G. nr. 38/2008 privind organizarea timpului de lucru al persoanelor care efectuează activităţi mobile de transport rutier care implementează dispoziţiile comunitare din directiva 2002/15/CE şi Regulamentul CE nr. 561/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului privind armonizarea legislaţiei sociale în domeniul transporturilor rutiere, de modificare a Reg. CEE 3821/85 si Reg. CE nr. 2135/1998 ale Consiliului şi abrogă Reg. CEE nr. 3820/85. În mod corect a înlăturat instanţa de fond susţinerile pârâtei referitoare la aplicabilitatea în speţa a dispoziţiilor art. 4 pct. 2 din anexa la hotărârea 1860/2006 pentru argumentele expuse la pagina 4 a considerentelor.

Potrivit acestor norme, lucrătorii mobili, in cazul de fata şoferul reclamant, nu pot depăşi timpul de lucru reglementat, acela de  48 de ore săptămânal, prelungit maxim până la 60 de ore, cu condiţia ca in decurs de 4 luni consecutive să nu se depăşească o medie a timpului de lucru de 48 de ore. Angajatorii au obligaţia de a respecta prevederile H.G. nr. 38/2008 privind timpul de lucru conform  art. 8 din H.G. şi art. 4 din directiva 2002/15/CE. Aşadar, ceea ce depăşeşte timpul de lucru astfel reglementat, reprezintă ore suplimentare potrivit legislaţiei interne, art. 122 şi art. 123 din Codul muncii, în situaţia dedusă judecăţii, neexistând încheiat la nivelul angajatorului pârât un CCM pe durata pentru care reclamantul a solicitat pretenţiile, respectiv aprilie 2009 - februarie 2012. Este evident ca angajatorul nu i-a compensat reclamantului orele suplimentare cu timp liber corespunzător în următoarele 60 de zile, din moment ce acesta pleca în curse noi, ajungându-se să nu fie posibilă această compensare, astfel încât să fie acordat sporul pentru ore suplimentare, spor care are o reglementare la nivelul angajatorului, contrar susţinerilor acestora, prin art. 26 din ROI fila 112 dosar fond vol. IV. Potrivit directivei 2002/15/CE- art. 9 litera b, cât şi art. 13 alin. 2 din Reg. 561/2006 privind organizarea timpului de lucru al persoanelor care efectuează activităţi mobile de transport rutier, angajatorii poartă răspunderea pentru ţinerea evidenţei cu privire la timpul de lucru efectuat de lucrătorii mobili, astfel încât nu-i poate fi reproşată reclamantului lipsa de diligenţă în verificarea timpului lucrat şi necompensarea cu zile libere.

Drepturile băneşti cu titlu de diurnă nu pot fi confundate cu drepturile salariale reprezentând sporul pentru orele suplimentare sau pentru repausul săptămânal, pentru zilele de sărbători legale, deoarece au reglementari diferite şi regim juridic diferit, nu se exclud reciproc, acest lucru demonstrând implicit posibilitatea de cumul a acestor drepturi, drept pentru care va fi înlăturată susţinerea recurentei privind deducerea din suma totala de 95554 lei la plata căreia  a fost obligată prin sentinţă cu titlu de drepturi salariale, a sumelor de 2630 euro, cu echivalent in lei 12098 lei, 452,76 euro, cu echivalent 2082 lei, 113,19 euro cu echivalent 520,67 lei cu titlu de diurna. Potrivit probelor administrate, diurna (cheltuieli de deplasare si cazare) achitată de recurentă, evidenţiată şi în expertiza contabilă, menţionată  în CIM la rubrica „ sporuri”,  neavând reglementare în CCM sau în regulamentul intern, este calculată potrivit  HG 518/1995 cu modificările intervenite, pe număr de zile de deplasare, aspect ce rezultă din concluziile expertizei contabile - fila 117 vol. XVII dosar fond şi din deconturile prezentate, iar orele suplimentare şi cele lucrate în zile de sărbători legale sau în repaosul săptămânal, sunt cuvenite în temeiul dispoziţiilor Codului muncii şi H.G. nr. 38/2008.

Argumentele mai sus expuse pentru care s-a înlăturat susţinerea recurentei cu privire la scăderea din suma datorată potrivit sentinţei a sumelor de 55.295 lei  şi a celor trei sume din alineatul precedent, sunt pertinente şi pentru înlăturarea susţinerii recurentei în subsidiarul motivelor de recurs vizând reducerea sumei de 95554 lei la suma de 25925 lei, cu titlu de drepturi salariale datorate.

Pentru toate aceste considerente, instanţa va respinge recursul formulat, menţinând sentinţa atacată, potrivit art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, raportat la art. 3041 Cod procedură civilă.

În temeiul art. 274 Cod procedură civilă, raportat la art. 277 Cod procedură civilă va obliga recurenta la plata sumei de 3000 lei către intimaţi, în solidar, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, onorariu avocatului ales cu delegaţia de la fila 48 şi conform chitanţei de la fila 47 din dosarul de recurs.

Domenii speta

Spete similare