Decizie de reverificare. Noţiunea de „date suplimentare”. Legalitate. Legea nr. 207/2015, art. 128 alin. 1

Reverificarea este posibilă nu pentru orice date necunoscute organului fiscal la data efectuării controlului, ci doar pentru date noi, obţinute ca urmare a unor controale inopinate desfăşurate la alţi contribuabili/plătitori ori comunicate organului fiscal de către organele de urmărire penală sau de alte autorităţi publice ori obţinute în orice mod de organul de inspecţie fiscală.

Deliberând asupra recursului de faţă, constată:

Prin sentinţa civilă nr. 1850/CA/19.10.2017 pronunţată de Tribunalul Braşov – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta Societatea A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele DIRECŢIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANŢELOR PUBLICE B. şi ADMINISTRAŢIA PENTRU CONTRIBUABILI MIJLOCII CONSTITUITĂ LA NIVELUL REGIUNII B. şi, în consecinţă, s-a dispus anularea Deciziei de reverificare nr. F-BV 100/22.11.2016 emisă de pârâta Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii constituită la Nivelul Regiunii B. şi a Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 3614/19.12.2016 emisă de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice B.. Totodată, tribunalul a obligat pârâtele să plătească reclamantei suma de 3.050 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri, pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice B., în nume propriu şi pentru Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii constituită la Nivelul Regiunii B. a declarat recurs, în termenul legal, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei şi respingerea acţiunii.

În motivare, a arătat că, în opinia sa, instanţa de fond s-a aflat în eroare la momentul la care a reţinut că organul fiscal a invocat drept temei pentru emiterea deciziei de reverificare comportamentul fiscal al unor societăţi terţe, din perioada 2013-2016, adică pentru o perioadă ulterioară momentului în care reclamanta a exercitat dreptul de deducere TVA reverificată, respectiv 2010-2011 şi, totodată, că nu a avut în vedere că pentru investiţia reclamantei, realitatea operaţiunilor întreprinse de C. S.R.L. şi D. S.R.L. a fost atestată chiar de organul fiscal în cadrul inspecţiei finalizata în 2012, după intabularea construcţiei în CF, astfel cum rezultă din RIF F-BV304/02.05.2012, precum şi din cele 3 controale încrucişate efectuate la antreprenorul D. S.R.L., la furnizorul E. S.R.L. şi la subantreprenorul C. S.R.L., după finalizarea de către aceştia a lucrărilor de subantrepriză.

Recurenta a mai arătat că, în opinia sa, s-a reţinut eronat că datele invocate nu corespund cerinţei de a fi în măsură să influenţeze rezultatul verificărilor efectuate de organul fiscal cu privire la TVA dedusă de reclamantă în perioada 2010-2011, astfel că în speţă nu sunt întrunite condiţiile art. 128 din Legea nr. 207/2015 privind codul de procedură fiscală.

Recurenta pârâtă a criticat soluţia pronunţata de către instanţa de judecată, arătând că, ulterior inspecţiei fiscale finalizate prin emiterea RIF nr. F-BV 304/02.05.2012, a Deciziei de impunere nr. F- BV- 325/02.05.2012 şi a deciziei privind nemodificarea bazei de impunere nr. F-BV 326/02.05.2012, organele de inspecţie fiscală au identificat următoarele circuite tranzacţionale, în care societăţile furnizoare reclamantei nu recunosc operaţiunile în cauză şi nu au declarat prestările de servicii şi livrările de bunuri către S.C. A. S.R.L., după cum urmează: circuitul tranzacţional S.C. F. S.R.L. - furnizor de servicii - S.C. A. S.R.L. - beneficiar de servicii şi circuitul tranzacţional S.C. G. S.R.L. - furnizor de bunuri şi servicii - S.C. A. S.R.L. - beneficiar de bunuri şi servicii.

Recurenta a arătat că, analizând aceste relaţii comerciale, organele de inspecţie fiscală au constatat că există suspiciuni cu privire la realitatea operaţiunilor înscrise în aceste lanţuri tranzacţionale întrucât: S.C. F. S.R.L. şi S.C. G. S.R.L. nu recunosc realitatea tranzacţiilor şi nu au menţionat în Declaraţia 394 livrările de bunuri şi servicii către reclamantă; reclamanta nu a prezentat echipei de inspecţie fiscală situaţii de lucrări pentru lucrările facturate de către cele două societăţi furnizoare, documente care să justifice realizarea efectivă a lucrărilor; facturile având înscrise ca furnizori S.C. F. S.R.L. şi S.C. G. S.R.L. au toate valori până la plafonul de 5.000 lei şi au fost achitate în numerar, iar reprezentanţii legali ai celor doua societăţi declară că nu au avut relaţii comerciale cu S.C. A. SRL.

Recurenta a precizat că în perioada 12.08.2014-19.11.2014, respectiv 20.11.2014- 16.12.2014, Direcţia Regionala Antifraudă Fiscală 7 H. a efectuat două controale inopinate la S.C. C. S.R.L., societate care la momentul controlului se afla în procedura simplificată de faliment, deschisă prin sentinţa civilă nr. 336/CC/sind /03.07.2013 a Tribunalului Braşov, controale finalizate cu procesele-verbale nr. 2461/20.11.2014 şi nr. 2604/16.12.2014.

Recurenta pârâtă a mai arătat că prin RIF nr. F- BV 304/02.05.2012, care a stat la baza Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală nr. F-BV 325/02.05.2012 şi a Deciziei privind nemodificarea bazei de impunere nr. F-Bv 326/02.05.2012, organele de inspecţie fiscală au constatat şi înregistrarea în evidenţa contabilă a unor facturi întocmite de către S.C. D. S.R.L., reprezentând avansuri acordate în baza contractului de antrepriza nr. xx/50/12.04.2011, în valoare totală de 2.583.333,34 lei, din care TVA în valoare de 500.000 lei. Or, S.C. D. S.R.L. este o societate înfiinţată la data de 24.11.2010, până la data de 17.05.2013 având sediul social în I., iar, după această dată, sediul social a fost mutat la J, din data de 29.04.2013 fiind numit administrator al S.C. D. SRL dl.K., cetăţean nigerian, care la data de 10.05.2013 a devenit asociat unic preluând integral părţile sociale ale societăţii, cesionate conform contract nr. x/10.05.2013. Inspectorii antifraudă au mai reţinut şi faptul că S.C. D. S.R.L. prezintă un comportament fiscal neadecvat, societatea nefuncţionând la sediul social declarat din J., fiind propusă pentru declararea stării de inactivitate, existând suspiciuni privind realitatea tranzacţiilor derulate de către S.C. D. S.R.L. cu S.C. A. S.R.L.. Reţinând aceste aspecte prin procesele-verbale nr. 2461/20.11.2014 şi nr. 2604/16.12.2014 întocmite de către Direcţia Regionala Antifraudă Fiscala 7 H., organele de inspecţie fiscală din cadrul Administraţiei pentru Contribuabili Mijlocii Constituita la Nivelul Regiunii B., au constatat că, pentru TVA datorată de către S.C. A. S.R.L., pentru perioada 01.06.2010- 31.07.2011, respectiv 01.08.2011- 31.08.2011, se impune reverificarea în temeiul prevederilor art. 128 alin. 1 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

În opinia recurentei pârâte, instanţa de fond a dat o interpretare eronată celor învederate atât prin întâmpinarea depusă la dosar, cât şi prin înscrisurile depuse în susţinere, în condiţiile în care organele de inspecţie fiscală au obţinut date suplimentare, constând în elemente de natură să modifice baza impozabilă privind TVA, pentru o perioadă anterioară, fiind aplicabile dispoziţiile art. 128 din Legea nr. 207/2015.

Recurenta pârâtă a mai susţinut că reverificarea s-a efectuat conform dispoziţiilor art. 110 şi art. 117 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 , echipa de control respectând perioada de prescripţie a TVA – respectiv verificarea s-a efectuat începând cu 01.01.2011 şi până la data de 30.06.2016. Organele de inspecţie fiscală au prezentat detaliat în Raportul de inspecţie fiscală nr. F־BV 7/31.01.2017 şi în Decizia de impunere nr. F-BV 9/31.01.2017 circuitul de tranzacţionare creat în mod artificial de mai multe societăţi comerciale în perioada 2011 - 2012 (circuit prezentat pe larg în Anexa nr. 13 la raportul de inspecţie fiscală), iar din analiza societăţilor comerciale implicate în acest circuit se poate observa cu uşurinţă faptul că cele mai multe dintre ele apar ca furnizori direcţi sau indirecţi ai S.C. D. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L..

Recurenta pârâtă a mai precizat că furnizorii principalilor furnizori ai operatorului economic verificat (S.C. D. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L.) nu şi-au depus declaraţiile fiscale ori le-au depus parţial, nu şi-au înregistrat în evidenţa contabilă veniturile obţinute şi nu şi-au achitat obligaţiile fiscale ce decurg din aceste tranzacţii, din informaţiile obţinute desprinzându-se faptul că aceste societăţi de construcţii îşi facturează bunuri şi servicii între ele în calitate de antreprenori sau subantreprenori, pe care le refacturează beneficiarilor. Echipa de inspecţie fiscală a arătat în raportul de inspecţie fiscală faptul că achiziţiile înregistrate de S.C. A. S.R.L. în baza facturilor emise de S.C. D. S.R.L. nu au provenienţă legală, având în vedere circuitul tranzacţional care cuprinde pe lanţul de achiziţii/livrări bunuri şi servicii societăţi comerciale interpuse, societăţi care prezintă un comportament fiscal inadecvat, respectiv: nu au depus declaraţii fiscale, dar prin emiterea de documente având înscrise baza impozabila şi TVA, s-au produs efecte juridice, economice şi fiscale la operatorii economici care au înregistrat aceste documente; nu funcţionează la sediile declarate şi nici la sediile secundare, contractele pentru aceste sedii fiind expirate; reprezentanţii legali ai societăţilor furnizoare din circuitul tranzacţional nu au dat curs solicitărilor de a pune la dispoziţia organelor de inspecţie fiscala a documentele solicitate în baza prevederilor art. 55 şi art. 58 din Legea nr. 207/2015; sunt declarate inactive de către organele fiscale teritoriale sau de antifraudă; o mare parte dintre furnizorii S.C. D. S.R.L., precum şi ai S.C. C. S.R.L., au acelaşi obiect de activitate, nu declară livrări către aceste societăţi, nu depun declaraţii.

Astfel, recurenta pârâtă a arătat că principalii furnizori ai S.C. A. S.R.L. nu au putut pune la dispoziţia echipei de inspecţie fiscală documente sau alte acte care să susţină aspectele formulate de contestatoare şi, prin urmare, nu s-a putut demonstra realitatea operaţiunilor din perioada 2011 - 2012, concluzia fiind că a avut loc o derulare artificială a tranzacţiilor între principalii furnizori (S.C. D. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L.) şi partenerii acestora, fără ca livrarea bunurilor să fie reală, având loc doar un circuit scriptic al documentelor cu scopul de a obţine avantaje fiscale.

Recurenta pârâtă a mai susţinut că instanţa de fond nu a ţinut cont de faptul că actele de control emise de către Direcţia Regionala Antifraudă 7 H., respectiv Procesul-verbal nr. 2461/20.11.2014 şi Procesul-verbal nr. 2604/16.12.2014 au avut ca obiectiv verificarea relaţiilor comerciale ale S.C. C. S.R.L. din perioada 2009-2014 în vederea stabilirii realităţii şi legalităţii tranzacţiilor economice, stabilindu-se prejudicii pentru perioada 2009-2014 urmare a exercitării dreptului de deducere a TVA şi evidenţierii în evidenţa contabilă a S.C. C. S.R.L. a unor cheltuieli în baza unor „documente ce nu au la baza operaţiuni reale”, facturi ce au fost emise printre alţii şi de S.C. D. S.R.L., astfel cum au fost detaliate în actele întocmite de către inspectorii antifraudă, cât şi de echipa de inspecţie fiscală în Raportul de inspecţie fiscala nr. F־BV 7/31.01.2017.

De asemenea, recurenta a arătat că instanţa de fond a reţinut, în mod eronat în opinia sa, că organul fiscal invocă drept temei pentru decizia de reverificare comportamentul unor societăţi terţe, din perioadele 2013-2016, adică pentru o perioada ulterioară momentului în care reclamanta a exercitat dreptul de deducere a TVA reverificată, respectiv iulie-august 2011. Instanţa de fond trebuia să ţină cont, în opinia recurentei, de comportamentul societăţilor partenere ale S.C. A. S.R.L., în perioada 2011-2012, respectiv S.C. C. S.R.L. şi S.C. D. S.R.L., cât şi al furnizorilor din amonte ai acestora, aspecte prezentate pe larg în actele de control menţionate mai sus, acte de control încheiate ulterior anului 2012, prin care a fost determinat comportamentul fiscal al acestora chiar în perioada pentru care s-a dispus reverificarea.

În realitate, recurenta pârâtă a arătat că, din actele încheiate de către inspectorii antifraudă, ulterior momentului realizării inspecţiei fiscale finalizată cu Decizia de impunere nr. 325/2012, pentru care s-a dispus reverificarea TVA, rezultă că partenerii agentului economic au avut un comportament fiscal neadecvat şi pe perioada vizată de către inspecţia fiscală – 2010-2011, organul fiscal neputând ignora elementele noi identificate de către inspectorii antifraudă în anul 2014, necunoscute la momentul inspecţiei fiscale din anul 2012.

Recurenta pârâtă a criticat şi acordarea cheltuielilor de judecată solicitate de către reclamantă, motivat de faptul că acţiunea este neîntemeiată, iar, pe de altă parte, deoarece conform prevederilor art. 274 Cod procedură civilă, partea care a pierdut procesul poate fi obligată să suporte cheltuielile ocazionate de proces, însă, prin aceasta, trebuie ca aceasta să se afle în culpă procesuală sau, prin atitudinea sa în cursul procesului, să fi determinat aceste cheltuieli, situaţie care nu se regăseşte în cauză.

Recurenta a mai arătat că se solicită acordarea cheltuielilor în cuantum de 3.189,48 lei, în temeiul unei facturi depuse, însă, din înscrisurile comunicate nu rezultă că aceste cheltuieli au fost efectuate în cadrul acestui dosar. În subsidiar, a solicitat cenzurarea acestora, raportat la gradul de complexitate al cauzei şi termenele de judecată acordate în prezentul dosar, respectiv un singur termen de judecată.

În drept a fost invocată aplicarea art. 485-492 Cod procedură civilă, iar, în probaţiune a solicitat administrarea probei cu înscrisuri noi.

Cererea de recurs este scutită de obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru conform art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013.

Intimata Societatea A.S.R.L., prin întâmpinare formulată în condiţiile art. XV alin. 3 coroborat cu art. XVII alin. 3 din Legea nr. 2/2013 (filele 179-185), a solicitat respingerea recursului, cu cheltuieli de judecată.

În susţinerea acestei poziţii procesuale, intimata a arătat că Decizia de reverificare nr. F-BV 100/22.11.2016, a fost emisă de recurenta pârâtă fără a fi îndeplinite condiţiile prescrise de lege pentru dispunerea unei atare măsuri excepţionale.

Astfel, intimata a arătat că Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală reglementează un principiu de bază din activitatea organelor fiscale şi anume principiul unicităţii inspecţiei fiscale, în cuprinsul art. 118 alin. 2 şi 3 ind. 1, din perspectiva dreptului contribuabililor la o bună administrare şi securitate fiscală, iar potrivit acestui principiu, inspecţia fiscală se efectuează o singură dată pentru fiecare impozit sau taxă şi pentru fiecare perioadă supusă inspecţiei fiscale.

Prin urmare, intimata a arătat că legiuitorul a prevăzut expres posibilitatea reverificării unor obligaţii fiscale deja controlate numai cu titlu de excepţie şi doar în situaţia îndeplinirii, în mod cumulativ, a condiţiilor legale prescrise de lege în  art. 128 din Legea nr. 207/2015, respectiv: (i) apariţia unor date suplimentare necunoscute inspectorilor fiscali la data inspecţiei fiscale anterioare şi (ii) datele noi să fie de natură a modifica rezultatele inspecţiei fiscale iniţiale.

În speţă, intimata a arătat că instanţa de fond, după o cercetare temeinică a înscrisurilor de la dosar, a reţinut că, în cazul Deciziei de reverificare nr. F-BV 100/22.11.2016, nu sunt întrunite condiţiile prescrise de legiuitor pentru dispunerea măsurii excepţionale a reverificării, întrucât împrejurările de fapt invocate şi prezentate pentru prima dată prin Decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 3614/19.12.2016, nu sunt de natură a influenţa rezultatul verificările anterioare.

Astfel, pentru a decide reverificarea, intimata a arătat că autoritatea a avut în vedere motive care să referă la conduita fiscală a unor terţi operatori economici (iar nu la cea a societăţii intimate) şi care sunt, cu preponderenţă, ulterioare perioadei pentru care intimata reclamantă a dedus TVA de reverificat şi a ignorat complet faptul că, în cadrul inspecţiei fiscale iniţiate la intimata reclamantă, în anul 2012, dreptul de deducere TVA a fost recunoscut acesteia numai urmare a unor controale încrucişate efectuate de inspectorii fiscali la furnizorul principal (antreprenorul D. S.R.L.) şi pe tot lanţul de achiziţii, până la ultimul furnizor (C. S.R.L.). Ca atare, în cadrul inspecţiei iniţiale s-au efectuat verificări amănunţite, până la ultimul furnizor de pe lanţ, fiind obţinute probe concrete privind realitatea operaţiunilor impozabile derulate de intimată. În opinia intimatei, „datele noi” nici nu vizează această societate şi nici nu prezintă minime indicii privind deducerea nelegală a TVA de către aceasta.

Intimata a mai susţinut că recurenta pârâtă nu indică faptul că sentinţa atacată ar cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei şi nu contestă prin cererea de recurs împrejurarea de fapt reţinută de instanţa de fond pentru anularea deciziei de reverificare nr. F-BV 100/22.11.2016, nici existenţa controalelor încrucişate derulate la furnizorii intimatei, în cadrul inspecţiei iniţiale (derulate în 2011 - 2012) şi nici relevanţa lor - scopul acelor controale încrucişate fiind tocmai constatarea realităţii operaţiunilor derulate de furnizorii de pe lanţ, în ceea ce priveşte investiţia intimatei.

Intimata a invocat faptul că, deşi afirmă săvârşirea unei erori de către instanţa de fond în a reţine că motivele invocate de organul fiscal pentru a dispune reverificarea sunt legate de terţi operatori şi sunt ulterioare perioadei în care şi-a exercitat dreptul de deducere TVA, recurenta pârâtă a înţeles să reitereze în recurs aspecte legate de furnizorul D. S.R.L. (schimbarea sediului social şi a asociatului unic, în persoana unui cetăţean nigerian, faptul că nu mai are salariaţi şi că la data reverificării (2016) nu funcţiona la sediu declarat, aflându-se în procedura de faliment din 03.07.2013, fiind supusă unor controale antifraudă în 2014.

Intimata a mai arătat că recurenta pârâtă a invoca prin cererea de recurs şi motive de fapt cu totul noi, pe care chiar organul fiscal le-ar fi descoperit ulterior emiterii Deciziei de Reverificare nr. F-BV 100/22.11.2016, aspect nelegal. În plus, aceste motive noi nu ţin de conduita sa fiscală şi nu au legătură evidentă cu operaţiunea impozabilă pentru care i s-a acordat acesteia drept de deducere TVA. Faptul că aceşti terţi nu şi-ar fi depus declaraţii fiscale, ar fi devenit inactivi iar, actualmente, nu funcţionează la sediile declarate şi nu au dat curs solicitărilor organului fiscal sunt irelevante pentru starea de fapt fiscală a intimatei.

În opinia intimatei, instanţa de fond a ţinut cont de probele administrate de recurenta pârâtă în cauză, inclusiv de procesele verbale întocmite în anul 2014 de Direcţia Antifraudă Fiscală H. cu privire la operatorul C. S.R.L.. Însă, simpla existenţă a acestor procese-verbale nu justifică reverificarea stării de fapt fiscale a intimatei reclamante. În cadrul controalelor din 2014, inspectorii antifraudă au reţinut că C. S.R.L. ar fi dedus nelegal TVA, în urma unor operaţiuni pe care le-a încheiat cu alţi operatori (nu cu intimata), în calitate de client - plătitor TVA. Or, în speţa de faţă, C. S.R.L. a fost furnizor din amonte şi, ca atare, a încasat TVA (or, doar pentru TVA plătit putea acest operator să exercite drept de deducere). În pofida susţinerilor recurentei, inspectorii antifraudă nu au precizat că există „suspiciuni privind realitatea tranzacţiilor dintre D. S.R.L. şi A. S.R.L.” în procesele-verbale emise. De altfel, astfel de afirmaţii ar fi fost în contradicţie totală cu constatările din procesele verbale de control încrucişat întocmite pe teren în anul 2011 şi, ca atare, suspiciunile ar fi trebuit, mai departe, confirmate prin probe.

Intimata a mai arătat că, astfel cum afirmă chiar recurenta, actul administrativ contestat în cauză - decizia de reverificare nr. F-BV 100/22.11.2016 - a stat la baza inspecţiei finalizate prin RIF nr. F-BV 7/31.01.2017 şi nu invers, astfel că, raportul de inspecţie fiscală şi decizia aferentă fiind acte administrative ulterioare, supuse unui control de legalitate distinct, asupra temeiniciei şi legalităţii lor nefiind posibil a se poate pronunţa instanţa de judecată în litigiul pendinte. În opinia intimatei, cele două înscrisuri depuse la dosar împreună cu cererea de recurs nu reprezintă probe admisibile, pertinente şi concludente, fiind străine de prezenta cauză, în speţă interesând motivele de fond pentru care a fost emisă Decizia de Reverificare nr. F-BV 100/22.11.2016, iar nu motivele pentru care s-au emis aceste două acte administrative ulterioare.

Intimata a mai invocat faptul că este neprobată şi afirmaţia recurentei în sensul că şi alte autorităţi ar fi constatat/au avut suspiciuni că operaţiunile dintre intimată şi antreprenorul său D. S.R.L. nu sunt reale. Din contră, intimata a arătat că inspectorii AFIR, în perioada construirii fermei, au analizat pe teren, înainte de decontarea fiecărei plăţi din ajutorul nerambursabil, realitatea operaţiunilor decontate, iar apoi, au confirmat prin actele de control emise atât realitatea investiţiei, cât şi utilizarea ei în scopul unor operaţiuni impozabile (procesul-verbal de control nr. 152/17.12.2015 emis de Compartimentul Ex post al CRFIR L.- Anexa 2 la prezentul răspuns la întâmpinare).

Recurenta pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare, în condiţiile art. XVI alin. 2 coroborat cu art. XVII alin. 3 din Legea nr. 2/2013 (filele 198-200), prin care a arătat că este eronată susţinerea intimatei în sensul că cererea de recurs nu este motivată. Dimpotrivă, recurenta a arătat că a invocat faptul că interpretarea dată de instanţa de fond aspectelor semnalate de către organele de control şi probelor administrate relevă, în opinia sa, o greşită aplicare a normelor de drept material.

Pe fond, recurenta pârâtă a reiterat aspectele invocate prin cererea de recurs.

Instanţa de recurs a încuviinţat şi administrat proba cu înscrisuri noi, în condiţiile art. 492 Cod procedură civilă.

Analizând recursul declarat de pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice B., în nume propriu şi pentru Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii constituită la Nivelul Regiunii B., prin prisma dispoziţiilor art. 488 Cod procedură civilă, Curtea reţine următoarele:

Recurenta pârâtă invocă drept motiv principal de reformare a sentinţei primei instanţe greşita aplicare a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 128 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, motiv care se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă şi care este fondat.

Astfel, prin decizia de reverificare nr. F-BV 100/22.11.2016 emisă de recurenta pârâtă Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii constituită la Nivelul Regiunii B. s-a dispus efectuarea unei noi inspecţii fiscale, obligaţia fiscală supusă reverificării fiind TVA aferentă perioadelor 01.06.2010- 31.07.2011, respectiv 01.08.2011- 31.08.2011.

Reclamanta a invocat în faţa primei instanţe, ca motive de nelegalitate şi netemeinicie a actelor administrativ-fiscale contestate: incorecta individualizare a obiectului actului administrativ, vizarea unei perioade de timp pentru care s-a prescris dreptul organului fiscal de a stabili creanţe fiscale, lipsa motivării în fapt, netemeinicia dispunerii reverificării şi emiterea actului constând în decizia de reverificare cu exces de putere.

Prima instanţă, prin sentinţa ce face obiectul prezentei căi de atac, a înlăturat motivele de nelegalitate referitoare la incorecta individualizare a obiectului actului administrativ, verificarea unei perioade de timp pentru care s-a prescris dreptul organului fiscal de a stabili creanţe fiscale, lipsa motivării în fapt, precum şi aspectele referitoare la modalitatea de comunicare a deciziei de reverificare şi de stabilire a termenului de începere a inspecţiei fiscale, dar a reţinut că sunt întemeiate motivele de nelegalitate referitoare la fond.

Astfel, prima instanţă a reţinut că organul fiscal a invocat drept temei pentru decizia de reverificare comportamentul fiscal al unor societăţi terţe, din perioada 2013 – 2016, adică pentru o perioadă ulterioară momentului în care reclamanta a exercitat dreptul de deducere TVA reverificată, respectiv 2010 – 2011 şi că nu a fost avut în vedere faptul că, pentru investiţia reclamantei, realitatea operaţiunilor întreprinse de C.  S.R.L. şi de D. S.R.L. a fost atestată chiar de organul fiscal în cadrul inspecţiei derulată în anul 2011 – 2012, inspecţie finalizată în 2012, după intabularea construcţiei în CF, precum şi prin cele 3 controale încrucişate efectuate la antreprenorul D. S.R.L., la furnizorul E.S.R.L. şi la subantreprenorul C. S.R.L., după finalizarea de către aceştia a lucrărilor de subantrepriză. Faţă de aceste aspecte, prima instanţă a reţinut că nu sunt întrunite condiţiile art. 128 din Legea nr. 207/2015.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs numai pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice B., în nume propriu şi pentru Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii constituită la Nivelul Regiunii B., nu şi reclamanta, în condiţiile art. 461 alin. 2 Cod procedură civilă, respectiv împotriva considerentelor care au înlăturat restul motivelor de nelegalitate invocate de intimata reclamantă. Prin urmare, instanţa de recurs este limitată de dispoziţiile art. 481 coroborat cu art. 494 Cod procedură civilă, în prezentul recurs, la analizarea numai a modului de aplicare a dispoziţiilor art. 128 din Legea nr. 207/2015, aspect invocat de recurenta pârâtă prin cererea de recurs.

Recurenta pârâtă a contestat concluzia primei instanţe referitoare la neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 128 din Legea nr. 207/2015, invocând faptul că prima instanţă s-a aflat în eroare când a reţinut că temeiul pentru decizia de reverificare comportamentul fiscal al unor societăţi terţe, din perioada 2013 – 2016, adică pentru o perioadă ulterioară momentului în care reclamanta a exercitat dreptul de deducere TVA reverificată, respectiv 2010 – 2011. În plus, a invocat faptul că Procesul-verbal nr. 2461/20.11.2014 şi Procesul-verbal nr. 2604/16.12.2014 au avut ca obiectiv verificarea relaţiilor comerciale ale S.C. C. S.R.L. din perioada 2009-2014, aspectele constatate producând efecte şi asupra situaţiei fiscale a intimatei reclamante, nefiind cunoscute la data controlului iniţial.

Aceste argumente sunt întemeiate.

Astfel, art. 128 alin. 1 din Legea nr. 207/2015 stabileşte că, prin excepţie de la principiul unicităţii inspecţiei fiscale, „conducătorul organului de inspecţie fiscală poate decide reverificarea unor tipuri de obligaţii fiscale pentru o anumită perioadă impozabilă, ca urmare a apariţiei unor date suplimentare necunoscute organului de inspecţie fiscală la data efectuării inspecţiei fiscale, care influenţează rezultatele acesteia”.

Legiuitorul a definit noţiunea de „date suplimentare” în art. 128 alin. 2 din acelaşi act normativ ca fiind „informaţii, documente sau alte înscrisuri obţinute ca urmare a unor controale inopinate desfăşurate la alţi contribuabili/plătitori ori comunicate organului fiscal de către organele de urmărire penală sau de alte autorităţi publice ori obţinute în orice mod de organul de inspecţie fiscală, de natură să modifice rezultatele inspecţiei fiscale anterioare”.

Din interpretarea acestor norme, Curtea reţine că reverificarea este posibilă nu pentru orice date necunoscute organului fiscal la data efectuării controlului, ci doar pentru date noi, obţinute ca urmare a unor controale inopinate desfăşurate la alţi contribuabili/plătitori ori comunicate organului fiscal de către organele de urmărire penală sau de alte autorităţi publice ori obţinute în orice mod de organul de inspecţie fiscală.

Or, în cauză, raţiunea dispunerii reverificării la societatea intimată a TVA aferentă intervalului 2010 – 2011 a fost aceea că informaţiile primite de către organul fiscal de la Direcţia Regionala Antifraudă Fiscala 7 H., prin procesele-verbale nr. 2461/20.11.2014 şi nr. 2604/16.12.2014, care au vizat activitatea S.C. C. S.R.L. din perioada 2009-2014. În cuprinsul acestor acte, organele de control au reţinut, în esenţă, că C. S.R.L. a înregistrat în evidenţa contabilă cheltuieli şi TVA deductibilă în baza unor documente care nu reflectă operaţiuni reale, întocmite de mai multe societăţi, între care şi reclamanta A. S.R.L.. În plus, organele de control au mai reţinut că societăţile indicate în aceste acte, între care se regăseşte şi intimata reclamantă,  au constituit lanţuri de tranzacţionare, organizate în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, creării de fluxuri artificiale de numerar şi deturnării destinaţiei fondurilor FEADR.

În acest context, informaţiile comunicate de inspectorii antifraudă organului de inspecţie fiscală reprezintă informaţii noi, de natură să influenţeze rezultatele primei inspecţii, în sensul normelor juridice menţionate anterior, vizând chiar perioada pentru care s-a dispus reverificarea.

Contrar opiniei primei instanţe, Curtea reţine că aceste informaţii au caracter concret, vizează inclusiv perioada 2010-2011, nu s-au bazat pe simple presupuneri ale inspectorilor antifraudă, astfel că decizia de reverificare este justificată pe deplin.

Nu are relevanţă faptul că în timpul primei inspecţii fiscale au fost realizate controale încrucişate la D. S.R.L. şi la C. S.R.L., parteneri contractuali ai societăţii intimate, deoarece datele cuprinse în procesele-verbale nr. 2461/20.11.2014 şi nr. 2604/16.12.2014 au relevat o situaţie fiscală mult mai complexă, existând suspiciunea creării unor circuite de tranzacţionare succesive, în care au fost implicate mai multe societăţi, între care şi intimata din prezentul litigiu, iar aceste aspecte, ce au presupus analiza unui număr mare de contribuabili, nu puteau fi constatate prin simpla verificare a două societăţi, aparent distincte.

Pentru toate aceste considerente, constatând incidenţa art. 496 Cod procedură civilă, Curtea va  admite recursul declarat de recurenta ¬¬pârâtă Direcţia Generală a Finanţelor Publice B., în nume propriu şi pentru Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii constituită la Nivelul Regiunii B., împotriva sentinţei civile nr. 1850/CA/19.10.2017 pronunţată de Tribunalul Braşov – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pe care o va casa în totalitate şi, în rejudecare, în condiţiile art. 20 alin. 3 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, va respinge acţiunea promovată de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei de reverificare nr. F-BV 100/22.11.2016.

Pentru aceste motive,

Domenii speta

Spete similare