Competenţa judiciară a instanţei, în raport cu normele de drept internaţional şi cu normele din dreptul intern. Legea aplicabilă prescripției dreptului material la acțiune.

Competenţa judiciară a instanţei, în raport cu normele de drept internaţional şi cu normele din dreptul intern.

Legea aplicabilă prescripției dreptului material la acțiune.

- art. 1065, art. 1066 alin. 1, art. 1068 alin. 1 teza I, art. 1072 Cod procedură civilă

- Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială

- art. 2638 alin. 1 și art. 2640 alin. 2 Cod civil și art. 1478 din Codul civil austriac

Având în vedere faptul că la data sesizării instanței de judecată, apelantul avea domiciliul în România, precum și dispozițiile art. 1072 Cod procedură civilă, în mod corect prima instanță a respins excepția de necompetență internațională a instanțelor române.

Totodată, raportat la locul încheierii contractului de credit, Viena - Austria, la data de 10.05.2004, împrejurarea că părțile contractante sunt o persoană juridică austriacă, în calitate de creditor, și doi cetățeni austrieci, în calitate de persoane împrumutate, în conformitate cu reglementările bancare și civile din respectiva țară, acest contract prezintă cele mai strânse legături cu legea acestui stat, astfel încât prima instanță în mod corect a reținut împrejurarea că nu sunt aplicabile reglementările legale din România în materie de prescripție, iar față de prevederile în materia prescripției cuprinse în legislația din Austria, relativ la creanțele rezultate din acorduri de împrumut, precum și data de la care a început să curgă termenul de prescripție de 30 de ani - 27.12.2012, soluția respingerii excepției prescripției dreptului material la acțiune, este legală și temeinică - reglementarea aplicabilă în materia prescripției dreptului material la acțiune, fiind cea edictată de statul austriac.

Deliberând asupra apelului civil de faţă, constată că:

Prin Sentința civilă nr. 323/C, pronunțată la data de 07.05.2020, în dosarul nr. xxxx/62/2019, Tribunalul Brașov - Secția a II a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a hotărât următoarele:

A respins excepţia prescripţiei invocată prin întâmpinare.

A admis cererea formulată de reclamanta A. împotriva pârâtului B..

A obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 72.715,38 euro datorie din contractul de credit încheiat în 13.05.2004.

A obligat pârâtul să achite  reclamantei suma de 7.424 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî în sensul celor arătate, Tribunalul Brașov - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a constatat că:

Pe rolul acestei instanțe a fost înregistrată la data de 26.08.2019 cererea formulată de reclamanta A. împotriva PÂRÂTULUI B., prin care a solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 72.715,38 euro, compusă din 71.394,87 euro credit bancar acordat și nerestituit, 571,16 euro dobânzi până la scadență, 698,48 euro dobânzi și 50,87 euro costuri notificări; cu cheltuieli de judecată.

În motivarea în fapt a acțiunii legal timbrate, esențial s-a arătat că reclamanta a acordat un împrumut pârâtului în data de 13.05.2004, la Viena, pe care nu l-a restituit în integralitate, apoi acesta și-a stabilit domiciliul în România.

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 2640 Cod civil, art. 2638 Cod civil, art. 1066 Cod procedură civilă.

Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepția prescripției conform art. 1 alin. 1 Decretul nr. 167/1958, apreciind că data de la care curge termenul de prescripție este cel la care s-a declarat scadența anticipată a creditului - 27.12.2012, iar pe fondul cauzei, a invocat asigurarea de risc ca parte aferentă a contractului de credit.

Instanța a încuviințat și administrat proba cu înscrisurile depuse în copie la dosar.

Analizând actele dosarului, Tribunalul Brașov - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a reținut următoarele:

Între reclamanta A. (…) și pârâtul B. a fost încheiat la Viena, contractul de credit nr. [...], având ca obiect suma de 85.000 euro, pe durata a 360 luni, data acordării creditului fiind 07.06.2004.

Contractul a fost încheiat sub imperiul legii bancare austriece, după cum rezultă din înscrisul depus la fila 9 dosar.

Prin apărarea formulată, pârâtul recunoaște luarea împrumutului și nerestituirea sumei pretinse de reclamantă, solicitând să se dea curs ”asigurării de risc” fără a face însă dovada intervenirii în situația creditului său, a vreunui caz de risc asigurat.

În ce privește apărarea sa constând în eventuala intervenire a prescripției, fiind nefondată, instanța o va respinge.

Decretul nr.167/1958 nu este aplicabil contractului de împrumut încheiat de reclamantă și pârât, din mai multe considerente, unul dintre acestea fiind prevederea expresă din convenția părților conform căreia  este aplicabilă Legea bancară austriacă.

Un alt considerent este acela că potrivit art. 3 Regulament (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului european privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale, Contractul este guvernat de legea aleasă de către părți.

Această alegere trebuie să fie expresă sau să rezulte, cu un grad rezonabil de certitudine, din clauzele contractuale sau din împrejurările cauzei.

Prin alegerea lor, părțile pot desemna legea aplicabilă întregului contract sau numai unei părți din acesta.

O alegere expresă a unei alte legi decât cea a Statului în care s-a acordat împrumutul, părțile nu au făcut.

Este certă așadar aplicarea pe fondul cauzei a legii civile austriece.

Cum pârâtul nu a probat că potrivit legii contractului ar fi intervenit prescripția, urmează a constata pretenția părții adverse ca fiind întemeiată.

Față de aceste considerente, a fost admisă cererea formulată de reclamanta A., pârâtul fiind obligat să achite reclamantei suma de 72.715,38 euro datorie din contractul de credit încheiat în 13.05.2004.

În temeiul art. 451 Cod procedură civilă, pârâtul a fost obligat să achite  reclamantei suma de 7.424 lei, cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe și a încheierii de ședință din data de 16.12.2019 a declarat apel pârâtul B., solicitând:

1.în principal, admiterea apelului, anularea încheierii apelate admiterea excepției necompetenței generale a instanțelor din România în a soluționa litigiul, iar pe cale de consecință anularea sentinței apelate și respingerea cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă;

2. în subsidiar:

- anularea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Brașov;

- schimbarea sentinței apelate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

Cu cheltuieli de judecată.

În expunerea de motive apelantul a arătat următoarele:

I. Cu privire la excepţia necompetenţei generale a instanţelor române în soluţionarea cauzei:

1. Competenţa de soluţionare în favoarea instanţelor austriece a fost agreată de părţi conform Termenilor şi condiţiilor generale de afaceri ale A.. Mai 2003, document pe care intimata reclamantă l-a depus la dosarul cauzei şi care face parte integrantă din contractul de credit nr. […] din 10.05.2004, temei al pretenţiilor reclamantei, în conformitate cu clauza denumită marginal Condiţii generale comerciale (pag. 3 din contract): ”În rest sunt valabile, în măsura în care nu au fost convenite alte prevederi, Condiţiile generale de afaceri ale A., care sunt publicate la avizierul spaţiilor noastre comerciale”.

În cuprinsul documentului denumit Termeni şi condiţii generale de afaceri ale A. Mai 2003, la pag. 4, lit. F Locul de executare, alegerea legii, locul de întâlnire, pct. 3 Secţiunea 21, la care am achiesat, se arată: ”(1) Acţiunile legale ale unui antreprenor deschise împotriva băncii nu pot fi întreprinse decât la tribunalul care are competenţă la sediul băncii. Acesta va fi, de asemenea, sediul legal în cazul acţiunilor legale ale băncii împotriva unui antreprenor, banca fiind autorizată să îşi afirme drepturile în orice instanţă care are jurisdicţie locală asupra obiectului. (2) Locul general de întâlnire din Austria în cazul acţiunilor legale deschise de un consumator sau împotriva unui consumator, astfel cum este prevăzut de lege la momentul încheierii unui acord, rămâne acelaşi, chiar dacă consumatorul, după încheierea acordului, își transferă domiciliul în străinătate si deciziile instanţei austriece sunt executorii în ţara respectivă”.

Regulamentul 1215/12-dec-2012 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materia civilă şi comercială emis de Consiliul Uniunii Europene şi Parlamentul European (denumit în cele ce urmează Regulamentul) conţine dispoziţii lipsite de echivoc în ceea ce priveşte competenţa instanţei în litigiile cu consumatorii, când se reţin elemente de extraneitate.

Acest Regulament este obligatoriu în toate elementele sale şi se aplică direct în statele membre în conformitate cu tratatele.

Astfel, în conformitate cu prevederile Secţiunii 4: Competenţa în materia contractelor încheiate de consumatori din Regulament, în art. 17 alin. 1 se arată că ”în ceea ce priveşte un contract încheiat de o persoană, consumatorul, într-un scop care se poate considera că se situează în afara domeniului său profesional, competenta se determină în conformitate cu dispoziţiile din prezenta secţiune, fără a se aduce atingere articolului 6 şi articolului 7 pct. 5, în cazul în care:... b) contractul are ca obiect un împrumut rambursabil în rate egale, fixe şi eşalonate sau orice altă formă de credit încheiat în scopul finanţării vânzării de bunuri mobile corporale...”.

Art. 18 din acelaşi act arată că ”Acţiunea poate fi introdusă împotriva consumatorului de către cealaltă parte la contract numai înaintea instanţelor din statul membru pe teritoriul căruia consumatorul îşi are domiciliul”, iar art. 19 din Regulament prevede că: ”De la dispoziţiile prezentei secţiuni nu se poate deroga decât prin convenţii: ...sau 3. încheiate între consumator şi cealaltă parte la contract, ambii având la data încheierii contractului domiciliul sau reşedinţa obişnuită în acelaşi stat membru, convenţii care atribuie competenţă instanţelor din statul membru respectiv, cu condiţia ca aceste convenţii să nu fie interzise de legislaţia statului membru în cauză”.

Or, aşa cum am arătate în cele ce preced, părţile prezentului litigiu au agreat instanţa austriacă instanţă competentă de soluţionare (acord neinterzis de legislaţia statului austriac), toate elementele esenţiale ale contractului fiind legate de Austria, respectiv: el, pârâtul, are cetăţenie austriacă şi avea domiciliul în acel stat; locul încheierii şi executării contractului era Austria.

Prin urmare, faţă de cele înscrise în documentul Termenii şi condiţiile generale de afaceri ale A. Mai 2003 - parte integrantă din contractul de credit nr. […] din 10.05.2004, act necontestat de către el şi la care prevederile căruia a achiesat şi le-a însuşit, competenţa de soluţionare a litigiului nu poate aparţine decât instanţelor austrice şi nicidecum instanţelor din România.

Totodată, Regulamentul 1215/12-dec-2012 arată în preambulul său că: ”în afară de instanţa de la domiciliul pârâtului, ar trebui să existe şi alte instanţe autorizate în temeiul unei legături strânse între instanţă şi acţiune sau în scopul bunei administrări a justiţiei. Existenţa unei legături strânse ar trebui să asigure securitatea juridică şi să evite posibilitatea de a se introduce o acţiune împotriva pârâtului în faţa unei instanţe dintr-un stat membru care nu era previzibilă în mod rezonabil de către acesta...” (16).

2. Faptul că părţile au înţeles să aleagă competenţa de soluţionare a oricărui litigiu ivit în favoarea instanţelor austriece reiese cu o certitudine rezonabilă din circumstanţele cauzei, cum ar fi: contractul a fost încheiat între o persoană juridică şi o persoană fizică austriece (atât intimata reclamantă, cât şi apelantul pârât aveau la data încheierii contractului, inclusiv au la acest moment naționalitate/cetățenie austriacă); contractul a fost executat pe teritoriul Austriei; urmare a neexecutării obligaţiei de restituire a împrumutului, intimata reclamantă a realizat demersuri conform procedurilor dreptului austriac.

Este cert ca părţile raportului juridic au înţeles la momentul încheierii contractului de credit să deducă litigiul soluţionării instanţelor austriece, neexistând la acel moment niciun element de extraneitate care că ridice problema unui conflict viitor de competenţă.

Conform art. 1068 alin. 1 din Codul de procedură civilă român ”în materie patrimonială, părţile pot conveni asupra instanţei competente să judece litigiul actual sau eventual izvorând dintr-un raport cu elemente de extraneitate. Convenţia poate fi încheiată prin înscris, telegramă, telex, telecopiator sau orice alt mod de comunicare ce permite a stabili proba printr-un text. În lipsă de stipulaţie contrară, competenţa forului ales este exclusivă. Alin. 3 lit. a) din acelaşi articol prevede că ”Instanţa aleasă nu se poate declara necompetentă dacă una dintre părţi are domiciliul/reşedinţa obişnuită, respectiv are un sediu secundar în circumscripţia acestei instanţe.”

3. Nu în ultimul rând, invocă art. 1070 din Codul de procedură civilă, care arată că ”Instanţa română de la locul cu care cauza prezintă o legătură suficientă devine competentă să soluţioneze cauza, deşi legea nu prevede competenţa instanţelor române, dacă se dovedeşte că nu este posibilă introducerea unei cereri în străinătate sau că nu se poate pretinde în mod rezonabil ca ea să fie introdusă în străinătate”.

Per a contrario, singura legătură a cauzei cu instanţa română o reprezintă faptul că el, apelant - pârât - cetăţean austriac - îşi are stabilit în prezent domiciliul în România, legătură insuficientă de altfel, iar în cauză nu s-a dovedit că nu ar fi posibilă introducerea unei cereri de judecată în Austria sau că nu se poate pretinde în mod rezonabil ca aceasta să fie introdusă în Austria, pentru a se stabili competenţa în favoarea instanţei române, ca for de necesitate.

Faţă de toate aceste apărări, solicităm să admiteţi cererea de apel, astfel după cum a fost formulată.

II. Apărări privind soluţionarea procesului de către instanţa de fond fără a se intra în judecata fondului.

1. Astfel cum se poate observa din scurtele considerente reţinute în cuprinsul sentinţei atacate, Tribunalul Braşov reţine că ”este certă aşadar aplicarea pe fondul cauzei a legii austriece”, dând eficienţă art. 3 din Regulamentul 593/17 - iun-2008 - regulament care, în conformitate cu prevederile art. 29 Aplicarea în timp nu se aplică decât contractelor încheiate după 17 decembrie 2009.

Plecând de la această premisă, Tribunalul Braşov nu a mai realizat nicio analiză a apărărilor aduse, cu atât mai mult cu cât exista o diferenţă majoră în ceea ce priveşte termenul de prescripţie extinctivă aplicabil raportului juridic şi, în lipsa cunoaşterii legii austriece şi, mai mult, a contestării opiniei juridice depuse la dosar de către intimata reclamantă, nu s-a verificat norma austriacă reţinută prin atestări obţinute de la organele statului care au edictat legea pe care o opune în cauză sau avize ale unui expert cu privire la aceasta.

2. Instanţa de fond nu a analizat nicicum apărarea potrivit căreia o dată cu contractul de credit, s-a încheiat şi o asigurare de risc, menită să dezdăuneze intimata reclamantă în caz de imposibilitate de plată. A arătat că nu deţine acest document, obligatoriu la momentul acordării creditului, întrucât nu i-a fost niciodată remis apelantului pârât. Un astfel de act ar fi putut conduce la despăgubirea intimatei reclamante, iar prezenta acţiune ar reprezenta la acest moment o împrejurare pentru îmbogăţire fără just temei.

Tribunalul Braşov a reţinut succint că nu a făcut dovada că a intervenit un risc asigurat, or, aşa cum am arătat mai sus, în lipsa deţinerii efective a acestui document nu cunoaştem dacă a fost pus în aplicare şi dacă banca a solicitat îndestularea sa, şi nu putem efectua nici verificări cu privire la aceste împrejurări.

Asigurarea de risc, aflându-se printre documentele obligatorii de încheiat la momentul acordării creditului, trebuia depusă de intimata reclamantă în susţinerea pretenţiilor, astfel cum am solicitat în mod expres prin întâmpinarea formulată în cauză.

Faţă de aceste apărări, apreciem că instanţa de fond nu a cercetat efectiv fondul, soluţia fiind pronunţată pe principiul ”per a contrario”, respectiv dacă legea austriacă este lege aplicabilă, atunci toate susţinerile intimatei reclamante corespund adevărului şi nu necesită nicio cercetare.

În temeiul art. 480 alin. 3 Cod procedură civilă, solicită admiteţi cererea de apel, astfel după cum a fost formulată.

III. Apărări privind greşita aplicare în cauză a legii austriece, raportat la regula lex fori.

Dacă instanţa va trece peste apărările privind convenţia părţilor raportat la competenţa instanţei austriece şi, respectiv, necompetenţa instanţelor române, pentru motivul lipsei acordului de voinţe (nu susţinem o astfel de apărare, arătând expres că am agreat şi și-a însuşit termenii şi condiţiile generale mai sus menţionate), atunci nu poate fi primită nici legea austriacă - lege aleasă prin convenţie.

Legea instanţei sesizate este cea mai apropiată judecătorului forului, este legea pe care acesta o cunoaşte cel mai bine, astfel încât nu apare nicio dificultate de aplicare (iura novit curia). Este în spiritul realismului juridic a accepta regula lex fori în calificarea legii aplicabile în soluţionarea litigiului.

În opinia sa, regula lex fori se impune şi ca urmare a principiilor suveranităţii şi teritorialităţii statului român.

Normele de drept internaţional privat aparţinând forului sunt norme naţionale, astfel că şi calificarea avută în vedere de legiuitorul actualului Cod civil se referă la sistemul de drept naţional ”Când determinarea legii aplicabile depinde de calificarea ce urmează a fi dată unei instituţii de drept sau unui raport juridic, se ia în considerare calificarea juridică stabilită de legea română”.

Problema legii aplicabile apare din cauza disparităţilor dintre normele de fond ce reglementează anumite aspecte în diferite sisteme de drept. însă, acţiunea dedusă judecăţii este o acţiune tipică în pretenţii, faţă de care dreptul intern cunoaşte toate instrumentele soluţionării, neexistând un vid legislativ.

Mai mult, o apărare principală în cauză, o reprezintă prescripţia dreptului la acţiune, în raport de dispoziţiile dreptului intern privind termenul de prescripţie. Or, la data naşterii raportului juridic civil, era în vigoare Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, care reglementa această instituţie ca o excepţie de ordine publică.

În această împrejurare, cu atât mai mult se impune aplicarea legii române, ca lex fori care înlătură legea austriacă, în baza unei justificări de ordin public, prescripţia dreptului la acţiune fiind, conform actului normativ aplicabil speţei, reglementată ca o normă de siguranţă şi de conduită, de ordine publică.

Chiar şi în Regulamentul invocat de instanţă (faţă de care conchide că nu îşi găseşte aplicabilitate) se reţine în preambul; ”Consideraţiile de interes public justifică acordarea posibilităţii instanţelor statelor membre să aplice, în situaţii excepţionale, anumite excepţii justificate de raţiuni de ordine publică şi de norme de imediată aplicare....”(37).

Exigibilitatea creditului a fost declarată la data de 27.12.2012, astfel cum chiar reclamanta arată în cuprinsul cererii de chemare în judecată. Or, aceasta este data de la care începe să curgă şi termenul de prescripţie. în conformitate cu prevederile art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă "Dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial se stinge prin prescripţie, daca nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege”. Art. 3 alin. 1 din acelaşi act normativ prevede că ”Termenul prescripţiei este de 3 ani,...”

Înţelege aşadar să critice hotărârea instanţei de fond implicit cu privire la soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al intimatei reclamantei privind pretenţiile în cuantum de 72.715,38 Euro, dreptul la acţiune fiind prescris la data de 27.12.2015.

Prin urmare, solicită să schimbarea în tot a sentinţei atacate.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 466 și urm. Cod procedură civilă.

În probațiune, apelantul a solicitat administrarea probei cu înscrisuri reiterând cererea privind depunerea de către intimata reclamantă a documentului anexă la contractul de credit nr. […]/10.05.2004 - asigurarea de risc, înscris care nu a fost niciodată remis apelantului pârât, în copie şi traducere în limba română; atestări obţinute de la organele statului austriac sau avize ale unui expert cu privire la termenul de prescripţie aplicabil raportului juridic dedus judecăţii - durată, moment de curgere al termenului, cauze de suspendare/întrerupere - sarcina probei aparţinând intimatei reclamante, aceasta este şi cea care trebuie să le procure la dosar.

Pentru taxa judiciară de timbru în cuantum de 3.520,43 lei, aferentă cererii de apel apelanta a beneficiat de ajutor public judiciar, conform O.U.G. 51/2008, sub forma plății eșalonate a acestei taxe, după cum rezultă din Încheierea Ședinței Camerei de consiliu din data de 26.05.2021, pronunțată în același dosar..

La cererea de apel intimata A. nu a depus întâmpinare.

În apel nu au fost administrate probe noi, cererile în probațiune formulate de apelant prin cererea de apel fiind respinse, pentru considerentele arătate în Încheierea Ședinței publice din data de 09.06.2021.

Examinând sentința apelată în raport cu motivele de apel invocate de apelant, dispozițiile art. 477 Cod procedură civilă, actele și lucrările dosarului precum și dispozițiile legale incidente, instanța de apel reține următoarele:

Între A. […] în calitate de creditoare, și pârâtul B., împreună cu C., în calitate de debitori, a fost încheiat la data de 10.05.2004, în Austria, la Viena, contractul de credit nr. […], având ca obiect acordarea unui împrumut în sumă de 85.000 euro, pentru o perioadă de 360 luni, rambursabilă eșalonat, cu scadență finală a capitalului la data de 30.06.2019.

Împrumutul a fost acordat pentru refinanțarea unui credit.

Conform condițiilor generale de creditare și asigurare pentru împrumutul din contractul nr. […], întârzierea plății unei rate cu 6 săptămâni, urmată de neexecutare, după trimiterea unei somații cu termen de plată de două săptămâni, poate atrage scadența anticipată a întregului credit, iar banca creditoare este îndreptățită să solicite plata totală de la fiecare dintre debitori, răspunderea acestora fiind solidară.

Niciunul dintre cei doi debitori nu a restituit integral suma împrumutată, astfel încât banca creditoare a declarat scadența anticipată a întregului credit, pornind procedurile de recuperare a întregii creanțe și a accesoriilor.

Între timp, apelantul a părăsit Austria, stabilindu-și domiciliul în România.

Aceste împrejurări de fapt nu au fost contestate de către apelant.

I. Cu privire la aplicarea greşită a normelor procedurale privind competenţa judiciară a instanţei, în raport cu normele de drept internaţional şi cu normele din dreptul intern.

Referitor la procesele civile cu elemente de extraneitate, art. 1065 Cod procedură civilă stabilește că dispozițiile Cărții a VII - a referitoare la ”Procesul civil internațional”, se aplică proceselor de drept privat cu elemente de extraneitate în măsura în care prin tratatele internaţionale la care România este parte, prin dreptul Uniunii Europene sau prin legi speciale nu se prevede altfel.

Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată (aplicabil în speță potrivit art. 66 alin. 1 din acest Regulament), prevede în Secțiunea 4 referitoare la ”Competența în materia contractelor încheiate de consumatori”, art. 18, următoarele:

”(1) Un consumator poate introduce o acțiune împotriva celeilalte părți la contract fie înaintea instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia partea în cauză își are domiciliul, fie, indiferent de domiciliul celeilalte părți, înaintea instanțelor din locul unde consumatorul își are domiciliul.

(2) Acțiunea poate fi introdusă împotriva consumatorului de către cealaltă parte la contract numai înaintea instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia consumatorul își are domiciliul.

…”

De asemenea, art. 19 din aceeași secțiune a Regulamentului (UE) nr.. 1215/2012, prevede că:

”De la dispozițiile prezentei secțiuni nu se poate deroga decât prin convenții:

1. ulterioare nașterii litigiului;

2. care permit consumatorului să sesizeze alte instanțe decât cele prevăzute în cadrul prezentei secțiuni; sau

3. încheiate între consumator și cealaltă parte la contract, ambii având la data încheierii contractului domiciliul sau reședința obișnuită în același stat membru, convenții care atribuie competență instanțelor din statul membru respectiv, cu condiția ca aceste convenții să nu fie interzise de legislația statului membru în cauză.”

Aceleași dispoziții referitoare la competență și convenții derogatorii de la regulile de competență în materia contractelor încheiate cu consumatorii, au fost prevăzute și în vechea reglementare, respectiv art. 16 și 17 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, abrogat conform art. 80 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012.

Potrivit art. 1066 alin. 1 Cod procedură civilă ”Sub rezerva situaţiilor în care legea dispune altfel, instanţele române sunt competente dacă pârâtul are domiciliul, iar în lipsa domiciliului, reşedinţa obişnuită, respectiv sediul principal, iar în lipsa sediului principal, un sediu secundar sau fondul de comerţ pe teritoriul României la data introducerii cererii.”, iar art. 1068 alin. 1 teza I Cod procedură civilă  stabilește că ”În materie patrimonială, părţile pot conveni asupra instanţei competente să judece un litigiu actual sau eventual izvorând dintr-un raport cu elemente de extraneitate.”

Acceptând, prin reductio ad absurdum, că o convenție referitoare la alegerea de competență înainte de apariția litigiului dintre părți, ar fi valabilă potrivit legislație din Austria - în cuprinsul contractului încheiat între intimată și apelant, sau în condițiile generale de creditare și asigurare, părțile nu au inserat clauze referitoare la alegerea de competență în materie de jurisdicție.

Corespunde realității că în parte finală a contractului de credit, aliniatul intitulat  ”Condiții generale de comerciale”, se face referire la valabilitatea ”Condițiilor generale de afaceri ale A.” care sunt publicate la avizierul spațiilor comerciale ale băncii, însă, respectivele condiții generale nu au fost însușite, acceptate de apelant prin semnătură, nefiind parte integrantă din acest contract, astfel încât nu se poate reține existența unei clauze atributive de competență, în sensul art. 19 pct. 3 din aceeași Secțiunea 4 a Regulamentului (UE) nr.. 1215/2012.

În altă ordine, prevederea pe care apelantul și-a întemeiat excepția de necompetență internațională a instanțelor din România, reprezintă un înscris, care, pe de o parte, poartă o altă denumire, diferită de cea la care se face referire în contractul de credit încheiat între părți, respectiv ”TERMENII ȘI CONDIȚIILE GENERALE ALE A.” (aceeași fiind și denumirea din limba engleză), iar pe de altă parte, acest set de termeni și condiții aveau valabilitate în luna mai a anului 2003, or, contractul de credit dintre părțile litigiului a fost încheiat în luna mai anului 2004.

Prin urmare, nu se poate reține că acest ansamblu de termeni și condiții generale, ar fi avut aplicabilitate și la data acordării creditului, fiind parte integrantă a raporturilor contractuale dintre părțile cauzei, astfel încât, pe baza lor, să poată fi stabilită competența jurisdicției austriece în soluționarea litigiului dedus judecății prin cererea intimatei - prima instanță înlăturând în mod corect înscrisul cuprinzând amintitul ansamblu de termeni și condiții.

În consecință, constatând faptul că la data sesizării instanței de judecată, apelantul avea domiciliul în România, precum și dispozițiile art. 1072 Cod procedură civilă, instanța de apel constată că în mod corect prima instanță a respins excepția de necompetență internațională a instanțelor române, toate criticile apelantului sub acest aspect fiind nefondate.

II. În ceea ce privește legea aplicabilă și prescripția dreptului material la acțiune.

Potrivit art. 2640 alin. 1 Cod civil. ”Legea aplicabilă obligaţiilor contractuale se determină potrivit reglementărilor dreptului Uniunii Europene.”, iar alin. 2 al aceluiași art. stabilește că ”În materiile care nu intră sub incidenţa reglementărilor Uniunii Europene sunt aplicabile dispoziţiile prezentului cod privind legea aplicabilă actului juridic, dacă nu se prevede altfel prin convenţii internaţionale sau prin dispoziţii speciale.”

Dispozițiile de drept internațional privat cuprinse în Codul civil sunt aplicabile în cauzele care au fost deduse judecății după data intrării în vigoare a acestuia, respectiv 01.10.2011, conform art. 207 alin. 1 din Legea nr. 71/2011.

Contractul de credit a fost încheiat în anul 2004, iar litigiul a fost dedus judecății la data de 26.08.2019, astfel încât Convenția de la Roma din 19.06.1980 și Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I), nu sunt aplicabile în speță, împrejurare față de care, devin incidente dispozițiile art. 2640 alin. 2 Cod civil, privind aplicarea legii actului juridic, respectiv legea statului cu care actul juridic prezintă legăturile cele mai strânse sau legea locului unde actul juridic a fost încheiat, conform art. 2638 alin. 1 Cod civil.

Cum contractul de credit nr. […] a fost încheiat în Austria, la Viena, data de 10.05.2004, între o persoană juridică austriacă și doi cetățeni austrieci, în conformitate cu reglementările bancare și civile din respectiva țară, acest contract prezintă cele mai strânse legături cu legea acestui stat.

Prin urmare, reglementarea aplicabil în materia prescripției dreptului material la acțiune, este cea edictată de statul austriac.

Conform art. 1478 din Codul civil austriac, dreptul material la acțiune, în privința creanțelor rezultate din acorduri de împrumut, se prescrie în termenul general de 30 de ani, nefiind aplicabil termenul scurt de 3 ani, sau un al termen, iar prescripția începe să curgă după două săptămâni de la declararea scadenței anticipate (”Terminsverlust”) și notificarea debitorului, urmată de neîndeplinirea obligației de plată în acest interval timp, în acest sens fiind și jurisprudența Curții Supreme din Austria, conform atestărilor efectuate în condițiile art. 2562 alin. 1 din C.civ., de către expert, respectiv de către avocatul solicitat în acest sens, din cadrul […].

În consecință, prima instanță în mod corect a reținut împrejurarea că în speță nu sunt aplicabile reglementările legale din România în materie de prescripție, iar față de prevederile în materia prescripției cuprinse în legislația din Austria, relativ la creanțele rezultate din acorduri de împrumut, precum și data de la care a început să curgă termenul de prescripție de 30 de ani - 27.12.2012, soluția primei instanțe în sensul respingerii excepției prescripției dreptului material la acțiune, este legală și temeinică.

III. Relativ la judecata fondului litigiului.

Raportat la data încheierii contractului de credit, prima instanță în mod eronat a reținut aplicarea în speță a prevederilor cuprinse în Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I), având în vedere că în conformitate cu art. 28 din prevederile acestui regulament se aplică contractelor încheiate după data de 17.12.2009.

Cu toate acestea nu se poate reține critica apelantului referitoare la soluționarea litigiului fără a se intra în judecata fondului, deoarece prima instanță a reținut și analizat raporturile contractuale existente între părți, a stabilit că acest contract a fost încheiat sub imperiul legilor civile din Austria, a stabilit că dreptul material la acțiune nu s-a prescris, că apelantul nu a probat susținerea referitoare la încheierea unui contract de asigurare de risc a creditului acordat de către intimată, precum și că pretențiile intimatei sunt fondate, deoarece apelantul nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale.

În legătură cu existența unui pretins contract de asigurare pentru neplata creditului acordat de către intimată, instanța de apel, constată că nici în contractul de credit și nici în cuprinsul condițiilor generale de creditare și asigurare, nu se face referire la încheierea unui astfel de contract, clauzele contractului cuprinzând alte tipuri de garanții și asigurări pentru neplata creditului.

Pe de altă parte, astfel după cum s-a arătat și în considerentele hotărârii criticate, apelantul nu a probat în conformitate cu dispozițiile art. 249 Cod procedură civilă încheierea pretinsului contract de asigurare a riscului pentru neplata creditului.

Prin urmare, și sub acest aspect criticile apelantului sunt nefondate.

Având în vedere considerentele expuse, instanța constată că cererea de apel este nefondată, astfel încât, văzând și dispozițiile art. 480 alin. 1 Cod procedură civilă, aceasta urmează a fi respinsă, iar pe cale de consecință hotărârea primei instanțe va fi păstrată, conform dispozitivului.

Domenii speta

Spete similare