Contestaţie în anulare. Incidenţa dispoziţiilor art. art. 503 alin. (2) Cod procedură civilă raportat la dispoziţiile art. 183 alin. 3 din Codul de procedură civilă în cazul invocării unei erori materiale cu privire la calcularea termenului în care a fos

DREPT PROCESUAL CIVIL

Contestaţie în anulare. Incidenţa dispoziţiilor art. art. 503 alin. (2) Cod procedură civilă raportat la dispoziţiile art. 183 alin. 3 din Codul de procedură civilă în cazul invocării unei erori  materiale cu privire la calcularea termenului în care a fost depus apelul, în cazul comunicării cererii de apel printr- un serviciu specializat de comunicare.

Potrivit dispozițiilor art. 503 alin. (2) Cod procedură civilă „Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când (...) 2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale”.

Conform alin. (3) al aceluiași articol de lege, dispozițiile alin. (2) pct. 2 se aplică în mod corespunzător hotărârilor instanțelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs.

În accepțiunea art. 503 alin. (2) Cod procedură civilă, motivul de contestație referitor la săvârșirea unei greșeli materiale în dezlegarea recursului, respectiv, a apelului, are în vedere o eroare materială evidentă în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor.

În cazul altor servicii de comunicare decât cele poștale, dovada depunerii înscrisurilor transmise instanței este reprezentată de mențiunea sau atestarea făcută pe actul comunicat (în cauza de faţă, pe cererea de apel) a datei la care a fost predat. Practic data înmânării actului către serviciului specializat trebuie menționată („înregistrată ori atestată”) pe înscrisul ce urmează a fi transmis instanței, tocmai pentru a fi posibilă verificarea îndeplinirii condițiilor legate de respectarea termenelor procedurale de către instanța de judecată şi partea adversă.

Prin decizia civilă nr.1174 de la 11.04.2018, Curtea de Apel Craiova a respins ca tardiv apelul formulat de pârâtul I. N. E. C.E, împotriva sentinţei nr. 3800 din data de 08 noiembrie 2017, pronunţate de Tribunalul Dolj – Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, în contradictoriu cu reclamanţii B. M. E., S. R. E., U.C.  T., O. D.L..

S-a admis apelul formulat de pârâtul M. J., împotriva sentinţei nr. 3800 din data de 08 noiembrie 2017, pronunţate de Tribunalul Dolj – Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, în contradictoriu cu reclamanţii B. M. E., S. R. E., U.C.  T., O. D.L..

S-a schimbat în parte sentinţa nr. 3800 din data de 08 noiembrie 2017, pronunţate de Tribunalul Dolj – Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, în sensul respingerii acţiunii faţă de M. J. pentru lipsa calităţii procesuale pasive.

S-a păstrat restul dispoziţiilor sentinţei.

Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut următoarele:

Apelul formulat de Institutul Naţional  de Expertize Criminalistice este tardiv  si se va respinge ca atare, în baza art. în baza art. 480  alin. 1 teza I Cod  de procedură  civilă, pentru considerentele ce se vor arăta in continuare:

Potrivit prevederilor art.215 din Legea 62/10.05.2011 privind dialogul social,  în materia litigiilor de muncă, termenul de apel este de 10 zile de la comunicarea hotărârii pronunțată de instanța de fond.

În speță, se constată că apelantul pârât Institutul National  de Expertize Criminalistice a primit sentința la data de 03.01.2018 potrivit dovezii de comunicare aflată la fila 133 dosar fond, iar apelul a fost înregistrat la data de 17.01.2018 potrivit mențiunii înscrise pe cererea de apel aflată la fila 6 dosar apel.

Termenul de apel, calculat potrivit art. 181 alin. 1 pct. 2, alin. 2 Cod procedură civilă, expira la data de 15 ianuarie 2018 zi lucrătoare, astfel că cererea de apel depusă  la 17 ianuarie 2018, s-a formulat cu depășirea acestui termen.

Dispozițiile Legii nr.62/2011  referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu prevederile Codului de procedură civilă, potrivit  dispozițiilor art. 216.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 468 alin. 1 Cod procedură civilă termenul de apel este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.

Dar, așa cum s-a arătat în precedent, legea specială aplicabilă  care conține norme derogatorii, prevede altfel, respectiv un termen de 10 zile.

Așadar, în conformitate cu dispozițiile art. 185 Cod procedură civilă – când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul când legea dispune altfel, iar în conformitate cu art. 186 Cod procedură civilă partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedește că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate.

Având în vedere că legea nu dispune altfel, dar şi faptul că partea nu a dovedit depășirea termenului ca urmare a vreunei împiedicări în sensul legii, Curtea constată că operează sancțiunea decăderii, astfel că va respinge acest apel ca fiind tardiv în baza art. 480  alin. 1 teza I Cod  procedură  civilă  raportat la art. 468 alin. 1 Cod procedură civilă cu referire la art. 215 din legea specială.

Apelul fiind soluționat pe cale de excepție, instanța nu va mai analiza motivele de schimbare care vizează celelalte aspecte ale  litigiului, întrucât, potrivit prevederilor art.248  Cod procedură civilă, soluționarea cauzei pe cale de excepție face de prisos cercetarea în fond  a pricinii.

Apelul formulat de pârâtul M.J. este fondat şi va fi admis ca atare, dar numai  pentru  considerentele ce s-au arătat:

În conformitate cu art. 248 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea se va pronunţa, cu prioritate, asupra criticilor vizând modul de soluţionare a excepţiei lipsei calitatii procesuale pasive.

Astfel, prin sentinţa apelată prima instanţă s-a pronunţat  asupra cererii privind obligarea pârâtului la plata drepturile salariale reprezentând diferența dintre indemnizația lunară cuvenita  şi indemnizația lunară plătită, indemnizație cuvenită  corespondenta unei valori de referință sectoriale de 405 lei majorată cu 10% conform Legii nr. 293/2010, începând cu data de 01.10.2016, diferențe actualizate la data plății.

Prin urmare, pretențiile soluționate  nu vizează un ordin al ministrului ca ordonator principal de credite, ci vizează exclusiv plata unor drepturi salariale, fără a pune în discuție  deci alte atribuții legale care revin M.J., în calitate de ordonator principal de credite.

Or, în esență, obligația de plată a drepturilor salariale revine angajatorului şi excede atribuțiilor care revin M. J., conform prevederilor HG nr. 652/2009, art. 6 pct. VII subpct. 3 – asigură fondurile necesare şi repartizează creditele bugetare ordonatorilor secundari de credite.

Așadar, excepția lipsei calității procesuale pasive este întemeiată şi urmează a fi admisă ca atare.

În orice acțiune în justiție, instanța de judecată trebuie să verifice calitatea părților, pentru că raportul de drept procesual nu se poate lega valabil decât între titularii dreptului ce rezultă din raportul de drept material dedus judecății.

Calitatea procesuală pasivă presupune existența unei identități între persoana pârâtului şi cel obligat în acel raport juridic, fiind o excepție de ordine publică și care poate fi invocată în orice fază a ciclului procesual.

Potrivit dispozițiilor art. 36 Cod procedură civilă calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Existența sau inexistența drepturilor şi a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond.

Sancțiunea este prevăzută de dispozițiile art. 40 Cod procedură civilă, respectiv în cazul lipsei calității procesuale, instanța va respinge cererea ori apărarea formulată ca fiind făcută de o persoană sau împotriva unei persoane fără calitate, după caz.

Prin urmare, M.J. nu este  angajator in sensul legii, nefăcând plata indemnizațiilor şi câtă vreme in cauza nu s-a contestat un  ordin al M.J. caz în care  litigiul era unul în contencios administrativ, cu competenta materială si teritorială legală, potrivit legii speciale, M.J. nu poate sta in proces ca pârât.

Or, reclamanții se află in raporturi de muncă cu pârâtul I.N.E.C., care angajează  cheltuieli cu propriul personal.

Prin urmare, obligația de plată a diferențelor salariale solicitate de către reclamanți în speță revine I.N.E.C. in calitate de angajator, iar nu  M.J. – ordonator principal de credite.

În accepțiunea art. 159 alin. (1) din Codul muncii, care constituie dreptul comun în materie, salariul reprezintă contraprestația muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă sau a altor raporturi de munca/serviciu stabilite prin legi speciale.

O caracteristică a raportului juridic de muncă este aceea că poate exista numai între două persoane, spre deosebire de raportul obligațional civil, în cadrul căruia poate fi, uneori, o pluralitate de subiecte active sau pasive.

Pe cale de consecință, ținând seama și de caracterul exclusiv al competenței (una și aceeași atribuție trebuie să aparțină unei singure autorități publice), în problema de drept supusă analizei se poate concluziona că legitimarea procesuală pasivă revine doar autorității publice cu care salariatul se află în mod direct legat de raporturi de munca/serviciu, întrucât acesteia îi aparține prerogativa acordării drepturilor salariale.

Un argument suplimentar din perspectiva analizată este reprezentat de dispozițiile art. 222 din Codul civil, sub denumirea marginală „Independența patrimonială”, care consacră principiul potrivit căruia persoana juridică având în subordine o altă persoană juridică nu răspunde pentru neexecutarea obligațiilor acesteia din urmă și nici persoana juridică subordonată nu răspunde pentru persoana juridică față de care este subordonată, dacă prin lege nu se dispune altfel.

Așadar, independent de existența din punct de vedere juridic a unei relații de subordonare între două persoane juridice, legea oprește confuziunea patrimonială între acestea și, în consecință, interzice răspunderea reciprocă a celor două persoane juridice pentru obligațiile proprii.

Dacă în cadrul raportului juridic de muncă - așa cum s-a precizat  - legitimarea procesuală pasivă revine doar angajatorului căruia prin lege îi revine prerogativa acordării drepturilor salariale, problema care se pune în cadrul litigiului de față este si legitimarea procesuală a M.J. în ceea ce privește solicitarea reclamanților de a fi obligat la alocare fondurilor necesare plății drepturilor salariale în discuție .

În soluționarea acestei probleme, Curtea constată că în cauză, mutatis mutandis, sunt deplin aplicabile dezlegările date de ICCJ, prin decizia nr. 13/2016 publicată în Monitorul Oficial nr. 763 din 29 septembrie 2016  care a statuat că ordonatorul  principal de credite nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajați şi instituţiile/unităţile cu personalitate juridică aflate în subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială,şi totodată faptul că  deşi obiectul sesizării respective a vizat  calitatea procesuală pasivă a Ministerului Afacerilor Interne în litigiile dintre angajaţi şi instituţiile/unităţile cu personalitate juridică aflate în subordinea acestui minister, având ca obiect solicitarea unor drepturi „de natură salarială”, argumentele invocate în continuare, în fundamentarea soluţiei pronunţate, sunt valabile şi pentru litigiile având ca obiect solicitarea unor „drepturi salariale”.

Prin urmare dezlegarea dată de ÎCCJ are aplicabilitate deplină în speța de faţă.

Astfel, referitor la obligația de alocare a sumelor necesare plății drepturilor de natură salarială – ICCJ a statuat  faptul că, interesul atragerii în proces şi a ordonatorului principal de credite, pe motiv că acest demers ar reprezenta o garanție a executării obligaţiei de plată ce revine unităţii angajatoare cu care este stabilit raportul de muncă,  nu este de natură să conducă la o altă concluzie, întrucât acest interes nu este unul legitim, atâta vreme cât atribuțiile prevăzute de lege în materia repartizării creditelor bugetare, alocării şi stabilirii destinaţiei acestora nu cuprind o obligaţie de garanție sau de despăgubire a ordonatorului principal de credite, care să constituie fundamentul pretențiilor deduse judecăţii.

Prin urmare, dezlegarea ICCJ precizează  că obligația de garanție nu se justifică atâta vreme cât, prin dispozițiile art. 4 din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002, se  instituie obligația ordonatorului principal de credite, în procedura de executare, de a dispune toate măsurile ce se impun, în vederea asigurării în bugetele proprii şi ale instituţiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plăţii sumelor stabilite prin titluri executorii.

Or, menținerea în proces a ordonatorului principal de credite şi obligarea lui la alocarea sumelor necesare plății drepturilor solicitate , prezumă „ab initio” o nerespectare a acestei obligații legale , prezumție care iese din sfera disciplinei financiare reglementate prin dispozițiile legale analizate.

Cum dezlegările date problemelor de drept judecate sunt  obligatorii  pentru instanțe, potrivit art. 517 alin.4 Cod procedură civilă , de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României ,Partea I, decizia nr. 13/2016 are aplicabilitate deplină în speța dedusă judecății, Curtea constatând că, în mod greșit a fost soluționată excepția lipsei calității procesuale a M.J.

Pentru considerentele ce preced, in temeiul art. 480 alin. 2 teza II  Cod procedură civilă, a fost admis apelul, a fost schimbată  în parte sentința în sensul că s-a respins acţiunea faţă de M.J. pentru lipsa calității procesuale pasive.

A  fost păstrat restul dispozițiilor sentinței .

Având în vedere prioritatea în examinare a acestei excepţii şi soluţia care s-a impus, apare de prisos examinarea celorlalte critici ale pârâtului M.J. şi care vizează  necompetenţa materială  de solutionare a cauzei – litigiu de muncă şi fondul cauzei.

Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare contestatorul I.N.E.C.

S-au invocat următoarele:

Sentinţa civilă nr. 3800/2017 a Tribunalului Dolj a fost comunicată şi înregistrată la pârâtul I.N.E.C., la data de 03.01,2018, sub nr. 429/2017, astfel cum reține de altfel şi instanța de apel în considerentele deciziei civile nr. 1174/2018.

Împotriva sentinței civile nr. 3800/2017, Institutul a declarat apel în data de 12.01.2018, apel care a fost transmis prin poșta secretă, în data de 15.01.2018, după cum rezultă din borderoul anexat, iar nu la data de 17.01.2018, dată reținută de către instanța de apel în motivarea deciziei de respingere a apelului ca tardiv formulat.

Se menționează că I.N.E.C. trimite şi primește întreaga corespondență efectuată cu organele judiciare prin intermediul poștei secrete, singura probă cu privire la data expedierii documentelor fiind cea înscrisă în borderoul prin care sunt predate serviciului respectiv.

Se solicită instanţei să constate că dezlegarea dată recursului prin pronunțarea Deciziei civile nr. 1174/2018 de către Curtea de Apel Craiova este rezultatul unei erori materiale, motivat de împrejurarea că apelul a fost formulat în termenul legal de 10 zile, apelantul nefiind decăzut din dreptul de a mai exercita calea de atac, potrivit dispozițiilor art. 183 coroborat cu cele cuprinse în art. 185 alin 1 Cod procedură civilă.

Astfel, cererea de apel a fost depusă de către I.N.E.C. în termen, la data de 15.01.2018, iar potrivit art. 183 Cod procedură civilă, "Actul de procedură depus înăuntrul termenului prevăzut de lege prin scrisoare recomandată la oficiul poștal sau depus la un serviciu de curierat rapid ori la un serviciu specializat de comunicare este socotit a fi făcut în termen".

Poșta secretă este un serviciu specializat de comunicare, fiind utilizat atât de I.N.E.C. cât şi de organele judiciare, situație în care se invocă prevederile art. 183 Cod procedură civilă.

Față de considerentele arătate, în raport de dispozițiile art. 508 alin. 3 din Codul de procedură civilă, se solicită admiterea contestației în anulare formulată împotriva Deciziei civile nr. 1174/2018 din 11.04.2018 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, pe care se solicită să fie anulată, iar, pe fond, se solicită să se admită apelul declarat de I.N.E.C. astfel cum a fost formulat.

În drept se invocă dispoziţiile art. 183 - 185, art. 503-508 Cod procedură civilă, în temeiul art. 223 alin. 3 şi art. 411 alin. 2 din Codul de procedură civilă se solicită judecarea cauzei în lipsă.

Contestația în anulare este nefondată, pentru următoarele considerente:

Curtea, analizând  decizia civilă ce face obiectul contestației în anulare de față, prin prisma criticilor formulate, a actelor și lucrărilor dosarului și dispozițiilor legale incidente, constată că aceasta este nefondată.

Astfel, potrivit art. 503 alin. (2) Cod procedură civilă „Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când (...) 2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale”.

Potrivit alin. (3) al aceluiași articol de lege dispozițiile alin. (2) pct. 2 se aplică în mod corespunzător hotărârilor instanțelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs.

În accepțiunea textului de lege menționat, motivul de contestație referitor la săvârșirea unei greșeli materiale în dezlegarea recursului are în vedere o eroare materială evidentă în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor.

În acest sens, doctrina și jurisprudența constantă în materie a statuat că prin eroare materială ca temei al unei contestații în anulare se înțelege orice eroare materială evidentă în legătură cu aspectele formale ale judecății în recurs, cum ar fi respingerea recursului ca tardiv sau anularea lui ca insuficient timbrat ori făcut de o persoană fără calitate, deși la dosar se găsesc dovezi din care rezultă că a fost depus în termen, a fost legal timbrat, ori formulat de o persoană îndreptățită a-l declara şi, pentru verificarea acestor situații nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor.

În speță, ne aflăm tocmai într-o asemenea situație în care instanța de apel, prin decizia contestată a respins ca tardiv apelul promovat de pârâta I.N.E.C. Bucureşti împotriva Sentinţei civile, reținând corect că „apelantul pârât I.N.E.C. a primit sentința la data de 03.01.2018 potrivit dovezii de comunicare aflată la fila 133 dosar fond, iar apelul a fost înregistrat la data de 17.01.2018 potrivit mențiunii înscrise pe cererea de apel aflată la fila 6 dosar apel, termenul de apel, calculat potrivit art. 181 alin. 1 pct. 2, alin. 2 Cod procedură civilă, expirând la data de 15 ianuarie 2018 zi lucrătoare, astfel că cererea de apel depusă  la 17 ianuarie 2018, s-a formulat cu depășirea acestui termen”.

În ceea ce privește motivele prezentei contestații, instanța reține că s-a invocat săvârșirea unei erori materiale cu privire la calcularea termenului în care a fost depus apelul, respectiv s-a omis a se avea în vedere comunicarea cererii de apel prin poșta secretă, care este un serviciu specializat de comunicare, în conformitate cu dispoziţiile art. 183 Codul procedură civilă (Legea nr. 134/2010).

Potrivit dispozițiilor art.183 Cod procedură civilă,  183 - Actele depuse la poștă, servicii specializate de curierat, unități militare sau locuri de deținere

(1) Actul de procedură depus înăuntrul termenului prevăzut de lege prin scrisoare recomandată la oficiul poștal sau depus la un serviciu de curierat rapid ori la un serviciu specializat de comunicare este socotit a fi făcut în termen.

(2) Actul depus de partea interesată înăuntrul termenului prevăzut de lege la unitatea militară ori la administrația locului de deținere unde se află această parte este, de asemenea, considerat ca făcut în termen.

(3) În cazurile prevăzute la alin. (1) şi (2), recipisa oficiului poștal, precum şi înregistrarea ori atestarea făcută, după caz, de serviciul de curierat rapid, de serviciul specializat de comunicare, de unitatea militară sau de administraţia locului de deţinere, pe actul depus, servesc ca dovadă a datei depunerii actului de către partea interesată.

Practic, apelantul contestator invocă omisiunea instanței de apel de a da eficiență dispozițiilor art. 183 alin. 1, în condițiile în care transmiterea cererii de apel a fost realizată printr-un serviciu specializat de comunicare.

Spre deosebire de contestator, instanța reține că în cazul altor servicii de comunicare decât cele poștale, dovada depunerii înscrisurilor transmise instanței este reprezentată de mențiunea sau atestarea făcută pe actul comunicat (în cauza de faţă, pe cererea de apel) a datei la care a fost predat. Practic data înmânării actului către serviciului specializat trebuie menționată („înregistrată ori atestată”) pe înscrisul ce urmează a fi transmis instanței, tocmai pentru a fi posibilă verificarea îndeplinirii condițiilor legate de respectarea termenelor procedurale de către instanța de judecată şi partea adversă.

Lipsa unei atare mențiuni, care nu putea fi invocată decât la primul termen de judecată de către instanță, prin invocarea excepției tardivității în raport de data înregistrării efective la instanță, nu trebuie să impună părții obligații suplimentare, sub forma depunerii altor înscrisuri, respectiv a borderourilor de transmitere a corespondenței. Dispozițiile exprese din codul de procedură civilă, care impun efectuarea acestor mențiuni, sunt de natură a înlătura dificultățile întâmpinate de către contestator în dovedirea datei trimiterii în termen a cererii de recurs.

Faptul că apelantul contestator invocă pe calea contestației în anulare mențiunea din condica de predare – primire: „Mat.... 429/17....Trib. Dolj....15.01.2018” nu înlătură sancțiunea aplicată corect de instanța de apel, în contextul în care, pe cererea de apel depusă de apelantul contestator( fila 6, dosar apel) nu există atestarea făcută de acest serviciu specializat de comunicare, fiind doar dactilografiată mențiunea ”Nr.429 din 12.01.2018”, ceea ce nu echivalează atestarea ce trebuia făcută de serviciu specializat de comunicare, cu respectarea dispozițiilor art.183 alin.3 Cod procedură civilă.

Față de argumentele de fapt și de drept expuse, constatând că înscrisul depus în calea extraordinară de atac nu oferă elemente care să conducă la concluzia săvârșirii vreunei erori materiale de către instanța de apel, cum motivele invocate de către contestator nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 503 alin. 2 pct. 2 raportat la art. 183 alin. 3 din Codul de procedură civilă (Legea nr. 134/2010), contestația în anulare de față urmează a fi respinsă ca nefondată.

Domenii speta

Spete similare