Ordonanţă de plată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Filiaşi la data de 19.10.2018, reclamanta C. V. S.A. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. C. S.R.L., a solicitat instanţei emiterea unei ordonanţe de plată prin care să fie obligată pârâta la plata sumei de 16.764,18 lei, sumă ce reprezintă : 16.470,82 lei reprezentând consum de energie electrică şi suma de 293,37 lei reprezentând penalităţi de întârziere, precum şi obligarea debitoarei la plata cheltuielilor de judecată.

Cu privire la nivelul penalităţilor aplicat pentru debitele restante, egal cu nivelul majorării de întârziere datorat pentru neplata la termen a obligaţiilor către bugetul de stat, a arătat creditoarea că este expres stabilit şi prevăzut prin reglementări, astfel că până la data de 01.03.2014 a fost de 0.04% pentru fiecare zi de întârziere, până la data de 01.01.2016 a fost de 0.03%  pentru fiecare zi de întârziere, iar începând cu data de 01.01.2016 este de 0,02%  pentru fiecare zi de întârziere, fiind explicat modul de calcul al penalităţilor, solicitându-se obligarea debitoarei la plata penalităţilor de întârziere până la achitarea efectivă a debitelor restante.

În motivarea în fapt a cererii, reclamanta – creditoare a arătat că între societatea comercială C.V. S.A. (succesoare în calitate de furnizor de energie electrică a fostei E. O. S.A.) şi pârâta – debitoare S.C. B. C.S.R.L. s-au derulat raporturi contractuale în baza cărora acestuia i s-a atribuit codul de client 90099667, iar reclamanta a livrat către pârât energie electrică, corelativ născându-se şi obligaţia de plată a debitorului, conform facturilor emise de către societatea furnizoare, facturi care însă nu au fost achitate integral de către debitor.

Reclamanta – creditoare a precizat că, începerea derulării relaţiilor contractuale s-a realizat la data la care debitoarea a început să consume energie electrică, însuşindu-şi totodată şi toate obligaţiile legale care derivă din beneficiul şi utilizarea acestui serviciu, dar şi pe cele decurgând din contractul cadru de furnizare a energiei electrice, care este standard şi aplicabil la nivel naţional, reglementat prin act normativ – Decizia preşedintelui A.N.R.E. nr. 57/1999 pentru aprobarea contractelor cadru de furnizare a energiei electrice.

Reclamanta – creditoare a arătat că, în dovedirea recunoaşterii şi însuşirii derulării contractului stă şi faptul că debitorul a efectuat o serie de plăţi către societatea creditoare, aşa cum rezultă din situaţia financiară a acestuia, anexată prezentei cereri.

A precizat reclamanta – creditoare că, nimeni nu poate invoca necunoaşterea contractului cadru de furnizare a energiei electrice şi neînsuşirea clauzelor prevăzute în acesta, în condiţiile în care a fost publicat în forma iniţială în Monitorul Oficial al României.

A invocat reclamanta – creditoare prevederile: art. 11 lit. a) şi art. 14 alin. 1 şi 3  din Contractul cadru de furnizare a energiei electrice la micii consumatori finali, industriali şi similari, aprobat prin Decizia A.N.R.E. numărul 57/1999, actualizată, precum şi dispoziţiile: art. 54 din vechea lege a energiei electrice nr. 13/2007 şi art. 59 din Legea nr. 123/2012 a energiei electrice şi gazelor naturale şi a mai arătat că, în conformitate cu contractul cadru de furnizare a energiei electrice sus menţionat, S.C. C. V. S.A. avea obligaţia să furnizeze energie electrică, iar debitorul – pârât avea obligaţia să achite contravaloarea serviciilor prestate în baza facturilor emise, în termen de 10 zile de la data emiterii facturilor, atât data emiterii facturilor, cât şi termenul de scadenţă fiind înscrise pe factură conform art. 11 din Contractul cadru de furnizare a energiei electrice.

Reclamanta – creditoare a învederat faptul că, şi-a onorat obligaţia de a furniza debitorului energie electrică, fără ca acesta să-şi fi îndeplinit obligaţia corelativă de achitare a facturilor, în contextul în care nu a tăgăduit existenţa raportului juridic obligaţional invocat de creditoare ca izvor al pretenţiilor şi nici nu a opus împrejurarea neexecutării culpabile de către creditoare a obligaţiilor contractuale, după cum nu a formulat niciodată vreo obiecţiune cu privire la obligaţia de plată a debitului restant şi a penalităţilor. A solicitat obligarea pârâtului, în continuare, la plata penalităţilor de întârziere, calculate potrivit reglementărilor legale şi contractuale, până la achitarea efectivă a debitelor restante.

Reclamanta – creditoare a menţionat că, expedierea facturilor de energie electrică se realizează cu operatorul naţional din domeniul serviciilor poştale şi care se află în proprietatea statului român, acesta fiind furnizor unic al acestui serviciu universal în orice punct de pe teritoriul României, iar în cazul în care se consideră necesar se poate depune dovada depunerii facturilor la ghişeele acestei instituţii (prin borderouri de trimitere), având în vedere că societatea creditoare respectă întreaga legislaţie în domeniu, din dovada depunerii facturilor la poştă rezultând faptul că debitorului i s-a comunicat obligaţia de plată şi, implicit, a recunoscut-o.

Pentru serviciile prestate şi neachitate la termen, a arătat reclamanta că, s-au calculat penalităţi în valoare de 293,37 lei  conform contractului, respectiv art. 14 din contractul – cadru de furnizare a energiei electrice, penalităţi egale cu nivelul majorării de întârziere datorat pentru neplata la termen a obligaţiilor către bugetul de stat, conform reglementărilor legale în vigoare.

A mai menţionat reclamanta S.C. C. V. S.A. că, facturarea, respectiv emiterea facturilor, se realizează conform Noului Cod fiscal – art. 319 unde alineatul 29 unde se precizează că, semnarea şi ştampilarea facturilor nu constituie elemente obligatorii pe care trebuie să le conţină factura.

Reclamanta a invocat prevederile: art. 1.516 alin. 1 şi art. 1.535 alin. 1, ambele din Codul civil republicat, al căror conţinut a fost redat şi a precizat că, a încercat soluţionarea litigiului pe cale amiabilă, prin notificări şi apeluri telefonice adresate debitorului, însă demersurile nu au avut niciun rezultat.

A solicitat reclamanta instanţei ca, în situaţia în care procedura de citare/comunicare a actelor procedurale în prezenta cauză nu se va putea realiza la adresa pârâtului indicată în cererea de chemare în judecată, pentru celeritatea soluţionării cauzei, să dispună, din oficiu, efectuarea de verificări în bazele de date electronice sau în sistemele de informare deţinute de autorităţi şi instituţiile publice, potrivit dispoziţiilor art. 154 alin. 7 şi alin. 8 din Noul Cod de procedură civilă.

A mai arătat reclamanta că, sunt întrunite condiţiile cerute de art. 1.014 alin. 1 din Noul Cod de procedură civilă privind procedura ordonanţei de plată şi a solicitat reclamanta instanţei să facă aplicarea art. 1.022 alin. 1 din Noul Cod de procedură civilă şi să emită ordonanţa de plată prin care să oblige debitoarea la plata sumei de 16.764,19 lei către reclamanta – societatea comercială C. V. S.A.

Reclamanta a solicitat în temeiul dispoziţiilor art. 223 alin. 3 din Noul Cod de procedură civilă, judecarea cauzei în lipsă.

În drept, au fost invocate următoarele dispoziţii legale: art. 150 alin. 1 şi alin. 2, art. 223 alin. 3, art. 277, art. 453, art. 628 alin. 2, art. 662 şi art. 1.014 – art. 1.025, toate din Noul Cod de procedură civilă; art. 1.270, art. 1.345, art. 1.516 şi art. 1.535, toate din Noul Cod Civil; articolul 174 alin. 5 din Noul Cod de procedură fiscală; art. 319 alin. 29 din Noul Cod fiscal; prevederile art. 156 din Regulamentul de furnizare a energiei electrice, aprobat prin Hotărârea Guvernului numărul 1007/2004; Decizia A.N.R.E. nr. 57 din data de 11 octombrie 1999 pentru aprobarea contractelor – cadru de furnizare a energiei electrice; Ordinul nr. 5 din data de 21 februarie 2003 privind modificarea contractelor – cadru de furnizare a energiei electrice; Vechea lege a energiei electrice numărul 13/2007 publicată în Monitorul Oficiul, Partea I, numărul 51 din data de 23.01.2007 şi Legea energiei electrice şi a gazelor naturale numărul 123/2012 publicată în Monitorul Oficial, Partea I, numărul 485 din data de 16 iulie 2012, iar în dovedire, au fost  depuse la dosar: somaţia emisă către debitoare din data de 04.10.2018 şi confirmarea de primirea a acesteia, extras O.N.R.C. cu privire la societatea debitoare, fişă de cont client în perioada 15.03.2007 – 07.09.2018 cu privire la debitoare, facturile restante emise şi contractul de furnizare a energiei electrice la micii consumatori finali, industriali şi similari, la tarife reglementate nr. 1000205539 – 000 din data de 09.09.2011 şi anexele 1, 3, 4, 4 bis la acest contract.

Cererea a fost timbrată cu taxă judiciară de timbru în cuantum de 200 lei conform ordinului de pată aflat la fila nr. 3 din dosar.

Debitoarea S.C. B. C. S.R.L. nu a depus la dosar întâmpinare.

Pe parcursul judecăţii, instanţa a încuviinţat proba cu înscrisuri şi proba cu interogatoriul debitoarei şi a administrat proba cu înscrisurile depuse la dosar de reclamanta – creditoare.

Analizând ansamblul materialului probator administrat în cauză instanţa va proceda în conformitate cu dispoziţiile art. 1.021 alin. 1 din Codul de procedură civilă republicat, pronunţându-se cu privire la cererea privind ordonanţa de plată în raport cu actele aflate la dosar.

Astfel, instanţa constată că între creditoare societatea comercială C. V. S.A. Craiova, judeţul Dolj (succesoare în calitate de furnizor de energie electrică a fostei E.O. S.A.) şi debitoarea S.C. B.C. S.R.L. s-au desfăşurat relaţii contractuale prin care furnizoarea S.C. C. V. S.A. Craiova, judeţul Dolj (succesoare în calitate de furnizor de energie electrică a fostei E. O. S.A.), în calitate de vânzătoare, s-a obligat către consumatorul S.C. B. C. S.R.L., în calitate de client, să furnizeze acesteia energie electrică, iar consumatorul s-a obligat să plătească contravaloarea energiei electrice furnizate, în termen de 10 zile de la data emiterii facturilor, atât data emiterii facturilor, cât şi termenul de scadenţă fiind înscrise pe factură conform art. 14 alin. 1 din Contractul – cadru de furnizare a energiei electrice.

Art. 11 alin. 3 din Contractul – cadru de furnizare a energiei electrice prevede că, neachitarea facturii de către consumator în termen de 30 de zile de la data scadenţei atrage penalităţi de întârziere după cum urmează: a) penalităţile sunt egale cu nivelul dobânzii datorate pentru neplata la termen a obligaţiilor bugetare, stabilit conform reglementărilor legale în vigoare; b) penalităţile se datorează începând cu prima zi după data scadenţei şi c) valoarea totală a penalităţilor nu poate depăşi valoarea facturii.

Natura contractuală a relaţiilor dintre părţi rezultă chiar din înscrisurile depuse la dosar de creditoare, elocvente în acest sens fiind contractul de furnizare a energiei electrice şi facturile fiscale, care fac dovada executării contractului, prin prestarea de către C. ROMÂNIA SA de servicii către debitoarea S.C. B.C. S.R.L..

Prin urmare, instanţa constată că raporturile dintre părţi sunt raporturi reglementate de dispoziţiile articolului 1.013 alin. 1 din Codul de procedură civilă republicat, potrivit cărora "prevederile prezentului titlu se aplică creanţelor certe, lichide şi exigibile constând în obligaţii de plată a unor sume de bani care rezultă dintr-un contract civil, inclusiv din cele încheiate între un profesionist şi o autoritate contractantă, constatat printr-un înscris ori determinate potrivit unui statut, regulament sau altui înscris, însuşit de părţi prin semnătură ori în alt mod admis de lege".

Conform art. 663 alin. 2-4 din Codul de procedură civilă, creanţa certă este aceea a cărei existenţă neîndoielnică rezultă din însuşi titlul executoriu, creanţa este lichidă atunci când obiectul ei este determinat sau când titlul executoriu conţine elementele care permit stabilirea lui şi este exigibilă dacă obligaţia debitorului este ajunsă la scadenţă sau acesta este decăzut din beneficiul termenului de plată.

Astfel potrivit art. 1270 Cod civil, ce consacră principiul pacta sunt servanda, respectiv convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante. Ele se pot revoca prin consimţământul mutual sau din cauze autorizate de lege.

Instanţa reţine că între părţi s-au născut relaţii contractuale, astfel cum reiese din contractul de furnizare a energiei electrice la micii consumatori finali, industriali şi similari, la tarife reglementate nr. 1000205539 – 000 din data de 09.09.2011, între reclamanta C.V. SA în calitate de prestator de servicii, şi pârâta S.C. B. C. S.R.L., în calitate de client.

În temeiul acestui contract, C. ROMÂNIA S.A. a emis facturi fiscale, reprezentând contravaloarea serviciilor prestate.

Instanţa reţine că facturile reprezintă un mijloc de probă, întrucât factura reprezintă un înscris care cuprinde elementele esenţiale ale unei operaţiuni comerciale: identitatea părţilor, cantitatea de marfă, calitatea, condiţii de livrare, preţul, etc. În privinţa forţei probante, factura face dovada deplină împotriva emitentului şi în favoarea aceluia ce o deţine, adică destinatarului. Factura poate face însă dovada şi în favoarea emitentului, dacă este acceptată de către destinatar.

În plus, instanţa consideră că facturile reprezintă înscrisuri sub semnătură privată în accepţiunea art. 273 şi urm. Cod de procedură civilă. care preiau prevederile art. 1176 şi urm. Cod civil din 1864 cu precizarea că, în raporturile dintre profesionişti, potrivit doctrinei şi practicii judiciare, nu mai este necesară respectarea formalităţii multiplului exemplar sau a menţiunii „bun şi aprobat”, având în vedere experienţa profesională a comercianţilor.

Instanţa observă faptul că facturile a căror contravaloare este solicitată de către creditoare nu poartă semnătura pârâtei, însă din interpretarea sistematică a condiţiilor prevăzute de art. 1 din Ordinul MFP nr. 1077/2003, rezultă faptul că agenţii economici pot emite facturi într-un singur exemplar ce se trimite clienţilor, dacă sfera de activitate a agenţilor economici este prestarea de servicii sau livrarea bunurilor de utilitate publică, cum sunt: furnizarea energiei electrice, termice, a gazelor naturale şi a apei, canalizarea, telefonia fixă şi mobilă, transmisia de programe TV şi radio şi altele similare, iar din punct de vedere al bazei de date există posibilitatea reconstituirii în orice moment a conţinutului facturii fiscale care reflectă prestaţiile, respectiv livrările efectuate, şi implicit a veniturilor înregistrate în baza acestui document. Prin urmare, având în vedere aceste dispoziţii reiese faptul că nu este necesară emiterea facturilor în dublu exemplar, şi nici semnarea lor de către pârât.

În consecinţă, constatând că facturile au fost emise în baza contractului de prestări servicii asumat de părţi prin semnătură, debitul rezultând atât din facturile depuse cât şi din  fişa de cont client, instanţa va admite capătul principal în cuantum de 16.470,82 lei, reprezentând debit principal.

În privinţa penalităţilor de întârziere, instanţa reţine că potrivit clauzelor contractuale de bază, neplata facturilor în termen poate atrage aplicarea de penalităţi de întârziere. În acest sens, s-au aplicat penalităţi de întârziere în cuantum de 0,02%/zi de întârziere conform modului de calcul indicat, precum şi dobânzi legale.

Instanţa constată că o astfel de prevedere reprezintă o veritabilă clauză penală, prin care părţile au convenit întinderea prejudiciului suferit de creditoare prin neîndeplinirea obligaţiei de plată. Potrivit dispoziţiilor art. 1538 Cod civil, clauza penală este aceea prin care părţile stipulează că debitorul se obligă la o anumită prestaţie în cazul neexecutării obligaţiei principale.

Potrivit dispoziţiilor art. 1535 alin. 1 din Cod civil, în cazul în care o sumă de bani nu

este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi, sau în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu.

Instanţa reţine că, potrivit art. 14 alin. 3 din contractul de furnizare a energiei electrice, cuantumul sumelor datorate de către client cu titlu de penalităţi nu poate depăşi valoarea facturii, fiind solicitată suma de 293,37 lei cu titlu de penalităţi de întârziere.

În consecinţă, având în vedere clauza penală, instanţa urmează a obliga pârâta şi la plata acestei sume.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, instanţa având în vedere dispoziţiile art. 1032 alin. 1 Cod procedură civilă, potrivit căruia „partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cererea celeilalte părţi la plata cheltuielilor de judecată”, precum şi faptul că reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în prezenta cauză, constatând culpa procesuală a pârâtei în declanşarea acţiunii, urmează să o oblige la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantă, reprezentând taxa judiciară de timbru.

Domenii speta

Spete similare