Anulare decizie de instituire măsuri asigurătorii

Recurs contencios administrativ. Anulare decizie de instituire măsuri asigurătorii

- art. 213 alin. 3 din Legea nr. 207/2015

Circumscris motivului de recurs reglementat de prevederile art. 488 pct. 8 Noul Cod de procedură civilă, recurenta invocă în esenţă o singură critică de nelegalitate, respectiv greşita aplicare a legii de către prima instanţă, critică care a fost găsită de Curte ca nefondată, aşa cum se va arăta în continuare.

În concret, recurenta insistă asupra faptului că în mod nelegal i s-a anulat codul TVA, acest aspect conducând la omisiunea de a completa şi depune declaraţia 311, determinând şi o situaţie de inechitate în raport cu societăţile comerciale care operează pe piaţă, care pot atât colecta cât şi deduce TVA.

Faţă de conţinutul concret al criticilor de nelegalitate, Curtea a remarcat faptul că aceste critici învederate de către recurentă nu vizează în mod direct aspecte privind întocmirea Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii AF(...) nr. (...)/13.06.2017, ci vizează aspectele de fond privind existenţa sau inexistenţa unei creanţe fiscale, privind obligaţia de plată a TVA.

Aceste aspecte privind existenţa sau inexistenţa unei creanţe fiscale, privind obligaţia de plată a TVA pot fi verificate doar în cadrul litigiului prin care se contestă actele administrativ fiscale prin care s-a stabilit o atare creanţă fiscală.

Curtea arată că, organul fiscal este îndreptăţit să emită o decizie de instituire a măsurilor asiguratorii, chiar înainte de emiterea unui titlu de creanţă fiscală, aşa cum statuează prevederile art. 213, alin. 3 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, ceea ce s-a realizat şi în cazul speţei de faţă.

Totodată, Curtea a remarcat faptul că, în speţă, ulterior emiterii Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii AF(...) nr. (...)/13.06.2017 a fost întocmit şi un titlu de creanţă fiscală, respectiv raportul de inspecţie fiscală nr. F - (...)/29.12.2017 şi Decizia de impunere nr. F - (...) din 29 decembrie 2017 la care se referă recurenta în finalul cererii de recurs, învederând că a atacat-o cu contestaţie la data de 21 februarie 2018.

Aşadar, atâta timp cât o decizie de instituire a măsurilor asiguratorii, poate fi emisă chiar înainte de emiterea titlului de creanţă, nu poate fi primită apărarea recurentei în sensul că este neîntemeiată instituirea măsurilor asiguratorii în speţă prin Decizia AF(...) nr. (...)/13.06.2017 până când nu este soluţionată contestaţia sa din 21 februarie 2018 împotriva Deciziei de impunere nr. F - (...) din 29 decembrie 2017.

Toate apărările de fond vizând inexistenţa unei creanţe fiscale, privind obligaţia de plată a TVA, învederate de către recurentă în cadrul prezentului recurs pot fi verificate doar în litigiul având ca obiect contestarea Deciziei de impunere nr. F - (...) din 29 decembrie 2017, iar nu în prezentul cadru procesual.

În prezentul cadru procesual prezintă relevanţă, sub aspectul cenzurării legalităţii Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii AF(...) nr. (...)/13.06.2017, doar verificarea existenţei împrejurărilor reglementate de prevederile art. 213, alin. 2 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, care justifică instituirea unor atare măsuri asiguratorii.

În această privinţă, Curtea a constatat că prima instanţă a constatat respectarea în speţă a prevederilor art. 213, alin. 2 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, iar recurenta nu a formulat critici privind acest aspect, astfel că nu există nici un motiv întemeiat pentru a declara nelegală Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii AF(...) nr. (...)/13.06.2017.

Curtea de Apel Oradea – Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal

Decizia nr. 3823 din 2 noiembrie 2018

Prin Sentinţa nr. (...) din 10.05.2018, Tribunalul (...) a respins acţiunea în contencios administrativ înaintată de reclamanta SC (R) SRL împotriva pârâtei Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, în reprezentarea Direcţiei Regionale Antifraudă (...), având ca obiect anularea Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii AF(...) nr. (...)/13.06.2017, ca fiind neîntemeiată, fără cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa a reţinut că, urmare a estimării de către organul fiscal a obligaţiei de plată în sarcina societăţii reclamante SC (R) SRL (...) în suma de 402.944 lei cu titlu de TVA stabilit suplimentar, pârâta a emis Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii AF(...) nr. (...)/13.06.2017 (filele nr. 3 verso-7), a cărei anulare se solicită prin prezenta acţiune.

Prezentul capăt de cerere a fost disjuns din dosar nr. (...)/2017 al Tribunalului (...) (filele nr. 13 şi urm.)

Potrivit art. 213 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală: (2) Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii şi sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietate a debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepţionale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Dispoziţiile art. 231 rămân aplicabile.

De asemenea, potrivit alin. 4 al aceluiaşi articol „Măsurile asigurătorii se dispun prin decizie emisă de organul fiscal competent. În decizie organul fiscal precizează debitorului că prin constituirea unei garanţii la nivelul creanţei stabilite sau estimate, după caz, măsurile asigurătorii vor fi ridicate”, iar potrivit alin. 5 al aceluiaşi articol „Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată şi semnată de către conducătorul organului fiscal competent”.

Conform alin. 13 al aceluiaşi articol, „împotriva deciziei prin care se dispune instituirea măsurilor asigurătorii, prevăzute la alin. (4), cel interesat poate face contestaţie la instanţa de contencios administrativ competentă.

Văzând starea de fapt mai sus expusă, precum şi dispoziţiile legale enunţate, instanţa a reţinut că luarea măsurilor asigurătorii prin decizia atacată s-a făcut în conformitate cu prevederile legale, pentru următoarele argumente:

Decizia mai sus menţionată s-a emis cu respectarea prevederilor art. 213 alin. 5 din Codul de procedură fiscală, având în vedere că organul fiscal a motivat luarea măsurilor, invocând şi dovedind nici o situaţie concretă din care să rezulte că este îndeplinită condiţia prevăzută de textul legal, respectiv aceea a existenţei pericolului sustragerii, ascunderii sau risipirii patrimoniului contestatoarei, cu consecinţa periclitării sau îngreunării colectării.

Decizia cuprinde elemente justificative concrete (faptul că reclamanta nu şi-a îndeplinit obligaţiile declarative, acest comportament fiscal putând avea drept risc ascunderea sau risipirea patrimoniului).

Raportat la critica reclamantei care vizează faptul că obligaţia de plată către bugetul de stat nu este definitivă, având în vedere că există posibilitatea reprimirii în viitor a codului de TVA, instanţa a reţinut că acordarea ulterioară a codului de TVA nu poate să ducă la exonerarea reclamantei de obligaţii fiscale din trecut; ori, nulitatea presupune analiza unor cauze anterioare şi concomitente emiterii actului administrativ şi nicidecum ulterioare.

De asemenea, raportat la critica reclamantei care vizează faptul că această măsură are drept rezultat potenţiala distrugere a societăţii prin ajungerea acesteia în insolvenţă sau faliment, instanţa a reţinut că aceasta nu este de natură a înlătura voinţa legiuitorului de a pune la adăpost patrimoniul debitorului din care se poate îndestula bugetul de stat.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs SC (R) SRL, solicitând admiterea recursului şi anularea hotărârii civile nr. (...)/2018 din data de 10 mai 2018, respectiv, anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii seria AF(...) nr. (...)/13.06.2017.

În motivare, recurenta a arătat că prin hotărârea recurată se arată că obligaţia de plată a sumei de 402.944 lei reprezentând TVA stabilită suplimentar de organul fiscal este generată de faptul că după anularea codului de TVA, a realizat tranzacţii în valoare de 2.014.722 lei pentru care nu a calculat TVA, codul de TVA fiind anulat. De fapt, nici până la această dată nu a fost soluţionată de către A.N.A.F. - D.G.R.F.P. - A.J.F.P. (...) contestaţia sa din 21 februarie 2018 împotriva Deciziei de impunere nr. F - (...)-(…) din 29 decembrie 2017.

Menţionează recurenta că i s-a anulat codul de TVA începând cu data de 12.03.2016, în mod abuziv. Din această cauză a şi contestat măsura anulării codului de TVA. Căci orice societate poate dobândi cod TVA fie de la înfiinţarea ei, cum a şi fost dobândit codul de TVA de societatea (R) SRL în 2013 sau dacă depăşeşte în cursul unui exerciţiu financiar plafonul de 220.000 lei. Iar societatea (R) SRL chiar în anul 2016, anterior anulării codului de TVA în data de 12 martie 2016, a realizat venituri de 3.806.853,14 lei, iar după anularea codului de TVA alte 2.014.722,46 lei. Aferent acestei valori de 2.014 722,46 lei, inspectorii antifraudă au stabilit obligaţii suplimentare de plată TVA în sumă de 402.944 lei.

Apreciază recurenta că, din datele prezentate rezultă evident că societăţii (R) SRL nu trebuia să-i fie anulat codul de TVA, şi că măsura anulării este una abuzivă. Cu toate acestea, deşi chiar inspectorii antifraudă care au constatat datele prezentate şi au întocmit Procesul Verbal de Control nr. (...)/26.05.2017, au respins, total nejustificat, solicitarea sa de înregistrare în scopuri TVA.

Susţine recurenta că, apreciind abuzivă anularea codului de TVA, nu şi-a respectat obligaţia de a completa Declaraţia 311, Declaraţia fiscală privind taxa pe valoarea adăugată datorată de persoanele impozabile al căror cod de înregistrare în scopuri de taxă pe valoarea adăugată a fost anulat. De fapt, anularea codului de TVA potrivit reglementărilor în vigoare generează o inechitate între societăţile comerciale care operează pe piaţă, căci taxa pe valoarea adăugată colectată de agentul economic cu cod TVA anulat nu este deductibilă pentru clienţii plătitori de TVA, iar acel TVA de dedus din facturile furnizorilor agentului economic cu cod TVA anulat nu este, până la urmă, şi de dedus. În consecinţă sunt sancţionaţi, discriminativ atât agentul economic cu cod TVA anulat prin pierderea dreptului de a deduce TVA din facturile furnizorilor plătitori de TVA, cât şi clienţii săi, care primesc facturile cu TVA, dar nici ei nu au dreptul de a deduce acest TVA colectat de agentul economic cu cod TVA anulat.

Având în vedere cele arătate, consideră recurenta că este neîntemeiată instituirea măsurilor asigurătorii până când nu este soluţionată contestaţia sa din 21 februarie 2018 împotriva Deciziei de impunere nr. F - (...) din 29 decembrie 2017.

În drept, recurenta nu şi-a motivat susţinerile.

Prin întâmpinare, intimata Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, în reprezentarea Direcţiei Regionale Antifraudă (...) a solicitat respingerea recursului.

În motivare, arată intimata că în perioada 25 aprilie 2017 - 26 mai 2017, organele fiscale au efectuat un control operativ la societatea (R) SRL, având ca obiectiv: verificarea îndeplinirii obligaţiilor declarative privind taxa pe valoarea adăugată datorată de către persoanele impozabile al căror cod de înregistrare în scopuri de taxă pe valoare adăugată a fost anulat conform art. 316, alin. (11), lit. a) - e), lit. g) sau lit. h) din Legea 227/2015 privind Codul fiscal republicată. Începând cu data de 12.03.2016, societatea (R) SRL a avut anulată înregistrarea în scopuri de TVA şi începând cu această dată, conform documentelor prezentate, a bazei de date A.N.A.F. şi a declaraţiilor scrise date de împuternicita societăţii, societatea nu a îndeplinit obligaţia de declarare a taxelor, prevăzută de legislaţia în vigoare, în speţă, societatea nu a depus declaraţia 311 „Declaraţie fiscală privind taxa pe valoarea adăugată datorată de către persoanele impozabile al căror cod de înregistrare în scopuri de taxă pe valoare adăugată a fost anulat" privind TVA-ul datorat de persoanele impozabile al căror cod de înregistrare în scopuri de TVA a fost anulat, conform art. 324, alin. 10, lit. a) din Legea 227/2015 privind Codul Fiscal (valabil 2016), respectiv „Persoanele impozabile al căror cod de înregistrare în scopuri de TVA a fost anulat potrivit prevederilor art. 316, alin. (11) lit. a) - e) şi h) trebuie să depună o declaraţie privind taxa colectată care trebuie plătită, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care a intervenit exigibilitatea taxei pentru livrări de bunuri/prestări de servicii efectuate şi/sau pentru achiziţii de bunuri şi/sau servicii pentru care sunt persoane obligate la plata taxei, a căror exigibilitate de taxă intervine în perioada în care persoana impozabilă nu are un cod valabil de TVA, respectiv: a) taxa colectată care trebuie plătită în conformitate cu prevederile art. 11 alin. (6) şi (8) pentru livrări de bunuri/prestări de servicii efectuate şi/sau pentru achiziţii de bunuri şi/sau servicii pentru care sunt persoane obligate la plata taxei, efectuate în perioada în care persoana impozabilă nu are un cod valabil de TVA”, declaraţie implementată conform O.M.F.P. nr. 795/2016 din 19 februarie 2016.

Precizează intimata că potrivit art. 11, alin. 8 din Legea 227/2015 privind Codul fiscal (valabil 2016), respectiv Persoanele impozabile stabilite în România, cărora li s-a anulat înregistrarea în scopuri de TVA conform prevederilor art. 316 alin. (11) lit. b) - e) şi lit. h), nu beneficiază, în perioada respectivă, de dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată aferente achiziţiilor efectuate, dar sunt supuse obligaţiei de plată a TVA colectate, în conformitate cu prevederile titlului VII, aferentă operaţiunilor taxabile desfăşurate în perioada respectivă. Pentru achiziţiile de bunuri şi/sau servicii efectuate în perioada în care persoana nu are un cod valabil de TVA, destinate operaţiunilor care urmează a fi efectuate după data înregistrării în scopuri de TVA care dau drept de deducere potrivit titlului VII, se ajustează în favoarea persoanei impozabile, prin înscrierea în primul decont de taxă prevăzut la art. 323 depus de persoana impozabilă după înregistrarea în scopuri de TVA sau, după caz, într-un decont ulterior, taxa aferentă: a) bunurilor aflate în stoc şi serviciilor neutilizate, constatate pe bază de inventariere, în momentul înregistrării; b) bunurilor de capital pentru care perioada de ajustare a deducerii nu a expirat, precum şi activelor corporale fixe în curs de execuţie, constatate pe bază de inventariere, aflate în proprietatea sa în momentul înregistrării; c) achiziţiilor de bunuri şi servicii care urmează a fi obţinute, respectiv pentru care exigibilitatea de taxă a intervenit conform art. 282 alin. (2) lit. a) şi b) înainte de data înregistrării şi al căror fapt generator de taxă, respectiv livrarea/prestarea, are loc după această dată”. Astfel, se constată că, societatea (R) SRL avea obligativitatea completării, înregistrării şi depunerii declaraţiei 311 la organul fiscal din raza teritorială din care aparţine.

Având în vedere cele sus-menţionate, au fost solicitate explicaţii scrise prin nota explicativă nr. (...)/1/04.05.2017 împuternicitului societăţii, (...), din care reies următoarele:

- „societatea nu a depus Declaraţia 311, întrucât nu este de acord cu decizia de anulare a codului de TVA” iar societatea (R) SRL nu a mai desfăşurat activitate economică de la data anulării codului de TVA (martie 2016);

- „societatea (R) SRL deţine puncte de lucru în loc. (...), (...), jud. (...) pentru care a expirat dovada de sediu la data de 01.06.2016 fără a se prelungi, în (…)";

- referitor la angajaţii societăţii, în prezent „societatea (R) SRL are un singur angajat, respectiv pe numitul (...) (contabil). Societatea a avut 97 de angajaţi, la care li s-au încheiat contractele de muncă datorită anulării codului de TVA în anul 2016”, conform relatărilor date de (...).

Susţine intimata că, în contradictoriu cu relatările făcute de (...) în nota explicativă, ulterior lunii martie 2016 (anularea codului de TVA), societatea (R) SRL a înregistrat venituri din vânzarea mărfurilor, astfel cum rezultă din balanţa de verificare (martie 2016, decembrie 2016). Din analiza documentelor financiar-contabile puse la dispoziţia organelor fiscale de către împuternicita societăţii (R) SRL, s-au conturat următoarele aspecte:

- din balanţa de verificare aferentă lunii decembrie 2016 reiese că, societatea avea înregistrat în „rulaj cumulat" următoarele venituri realizate în cursul anului 2016:

- cont contabil 701 cu analitice „Venituri din vânzarea materiilor prime" în valoare de 1.509.278,49 lei;

- cont contabil 704 cu analitice „Venituri din prestări servicii" în valoare de 471.409,87 lei;

- cont contabil 707 cu analitice „Venituri din vânzarea mărfurilor" în valoare de 3.840.887.24 lei:

Total venituri realizate în cursul anului 2016 = 5.821.575,60 lei

- din balanţa de verificare aferentă lunii martie 2016 si aprilie 2016 reiese că, societatea avea înregistrat în ,,rulaj cumulat” următoarele venituri realizate în perioada ianuarie - martie 2016:

- cont contabil 701 cu analitice „Venituri din vânzarea materiilor prime” în valoare de 1.509.278,49 lei;

- cont contabil 704 „Venituri din prestări servicii” în valoare de 457.286,77 lei (471.409,87 lei - 14.123,10 lei, rulaj luna aprilie 2016);

- cont contabil 707 „Venituri din vânzarea mărfurilor" în valoare de 1.840.287.88 lei (3.237.665.29 lei - 1.397.377.41 lei, rulaj luna aprilie 2016):

Total venituri realizate în perioada ianuarie - martie 2016 = 3.806.853,14 lei

Arată intimata că, având în vedere faptul că, la societatea (...) SRL a fost anulată înregistrarea în scopuri de TVA din data de 12.03.2016, iar după această dată agentul economic avea obligativitatea colectării şi achitării TVA-ului către bugetul general consolidat al statului, astfel, inspectorii antifraudă au comparat veniturile obţinute de societate, înregistrate în cele două balanţe de verificare reieşind că, societatea (...) SRL a înregistrat venituri din prestări servicii, conform cont contabil 704, în valoare de 14.123,10 lei şi venituri din vânzarea mărfurilor, conform cont contabil 707, în valoare de 2.000.599,36 lei, după anularea codului de TVA însumând o valoare totală de 2.014.722,46 lei (bază impozabilă - luna decembrie 2016) pentru care avea obligativitatea colectării TVA-ului, respectiv a depunerii declaraţiei 311 şi a achitării TVA-ului către bugetul general consolidat al statului. Ca atare, inspectorii antifraudă au stabilit obligaţii suplimentare de plată, respectiv TVA în sumă de 402.944 lei (2014.722.46 lei*20%), conform art. 324, alin. 10, lit. a) din Legea 227/2015 privind Codul Fiscal (valabil 2016).

Urmare a celor prezentate şi în temeiul prevederilor art. 213 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, inspectorii antifraudă au instituit măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii asupra disponibilităţilor băneşti din conturile bancare prin Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii AF(...) nr. (...)/13.06.2017.

Urmare a verificărilor efectuate la societatea (R) SRL şi a procesului verbal de control nr. (...)/26.05.2017, inspectorii antifraudă au respins solicitarea înregistrării în scopuri de TVA a societăţii.

Ulterior, Activitatea de Inspecţie Fiscală din cadrul A.J.F.P. (...) a transmis adresa (...) din data de 23.11.2017, înregistrată la D.R.A.F. 6 (...) sub nr. (...)/23.11.2017, prin care Administraţia Judeţeană a Finanţelor (...) a comunicat faptul că organele de inspecţie fiscală au solicitat autorităţilor din Ungaria prin formularul SCAC 2004 informaţii cu privire la relaţiile comerciale desfăşurate de către societatea (R) SRL cu partenerul (...) KFT, răspunsul autorităţilor fiscale maghiare cu privire la verificările solicitate urmând a fi primit.

Verificările cu privire la relaţiile comerciale desfăşurate de către societatea (R) SRL cu partenerul maghiar (...) KFT, s-au datorat faptului că petenta a efectuat livrări intracomunitare a pieii brute în Ungaria în perioada scutirii de TVA, operaţiuni ce nu ar fi fost confirmate de către societatea care este înscrisă în documente că ar fi efectuat transportul acestora.

Urmare a acestora, organele de control din cadrul A.I.F. (...), au concluzionat că, inspecţia fiscală se va finaliza după data primirii răspunsului de la autorităţile fiscale din Ungaria, operaţiunile dintre cele două societăţi generând influenţe fiscale. Ca atare, în temeiul prevederilor art. 213 alin. (7) din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală republicată, inspectorii antifraudă din cadrul D.R.A.F. 6 (...) au dispus prelungirea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. A_F(...) nr. (...)/13.06.2017, până la data de 12.06.2018, prin Decizia de prelungire a termenului de valabilitate a măsurilor asigurătorii nr. A_F(...) (...)/12.12.2017.

După primirea răspunsului de tip SCAC organele fiscale au finalizat raportul de inspecţie fiscală la societatea (R) SRL, fiind emis R.I.F. nr. F - (...) din data de 29.12.2017 prin care au fost stabilite consecinţe în sumă de 402.944 lei, obligaţii fiscale suplimentare pe care inspectorii antifraudă le-au estimat în procesul verbal întocmit şi pentru care au instituit măsurile asigurătorii contestate de recurentă.

Menţionează intimata că, prin recursul înaintat în prezentul dosar, societatea (R) SRL şi-a prezentat contrarietatea cu referire strictă la anularea codului de TVA, concluzionând că, suma de 402.944 lei reprezentând obligaţie suplimentară de plată, respectiv TVA, în condiţiile acordării codului de TVA, nu se va mai datora. Apreciază intimata că susţinerile recurentei nu pot fi luate în considerare deoarece, acordarea codului de TVA la acest moment nu ar motiva o faptă comisă în trecut, respectiv acordarea codului de TVA nu ar exonera recurenta de la plata TVA stabilit suplimentar de organele de control şi inspecţie fiscală pentru perioada aprilie-decembrie 2016, perioadă în care societatea a avut anulat codul de TVA şi pentru care avea obligativitatea înregistrării şi achitării TVA-ului conform Declaraţiei 311, chiar dacă societatea nu a fost de acord cu anularea codului de TVA, acesta nefiind motiv întemeiat pentru nedeclararea şi neplata TVA-ului. O interpretare contrară lipseşte de conţinut chiar voinţa legiuitorului, care a urmărit punerea la adăpost a patrimoniului debitorului din care se poate îndestula bugetul de stat.

Susţine intimata că emiterea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. A_F(...) (...)/13.06.2017 a fost justificată de riscul de neplată, de comportamentul fiscal al contribuabilului, însemnătatea prejudiciului estimat nu a fost singurul criteriu ce a determinat luarea măsurilor asigurătorii, organul fiscal descriind în decizie cauzele concrete care conturează existenţa pericolului ca recurenta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, cauze constând în evidenţierea neconformă în contabilitate a unor operaţiuni economice. Faptele constatate de inspectorii antifraudă au avut ca efect neevidenţierea corectă a realităţii contabile, concluzionând, în mod justificat, că societatea (R) SRL se sustrage de la procedura de colectare. Din punct de vedere contabil, societatea era obligată să organizeze şi să conducă contabilitatea proprie în aşa fel încât să asigure înregistrarea cronologică şi sistematică, prelucrarea, publicarea şi păstrarea informaţiilor cu privire la poziţia financiară, performanţa financiară şi alte informaţii referitoare la activitatea desfăşurată, atât pentru cerinţele interne ale acestora, cât şi în relaţiile cu investitorii prezenţi şi potenţiali, creditorii financiari şi comerciali, clienţii, instituţiile publice şi alţi utilizatori.

Arată intimata că prin modul de organizare a evidenţei contabile, s-a urmărit eludarea reflectării corecte, în înregistrările contabile, a veniturilor, cheltuielilor şi rezultatelor financiare, respectiv a elementelor care se referă la activul şi pasivul bilanţului. În fapt, petenta nu şi-a îndeplinit obligaţiile declarative, respectiv nu a depus declaraţia 311, pentru veniturile din prestare servicii şi vânzare mărfuri obţinute în perioada aprilie - decembrie 2016 şi pentru care avea obligativitatea colectării şi achitării TVA - ului către bugetul de stat. Organele fiscale nu au constatat o simplă înregistrare eronată în contabilitate, ci fapte de natură să denatureze realitatea operaţiunilor economice efectuate de societatea (R) SRL, comise cu intenţie prin înregistrarea de documente financiar-contabile în scopul eludării dispoziţiilor legale fiscale. Aminteşte intimata că, faptele descrise în decizia de instituire a măsurilor asigurătorii au condus la crearea unui prejudiciu estimat bugetului de stat în sumă totală de 402.944 lei, prejudiciu care a devenit cert ca urmare a emiterii raportului de inspecţie fiscală nr. F - (...) din data de 29.12.2017.

Învederează intimata faptul că, verificările întreprinse de inspectorii antifraudă au relevat modalitatea în care societatea (R) SRL a înţeles să desfăşoare o activitate economică, prin înregistrarea de documente financiar-contabile care să nască debite nereale în contul acestei societăţi. Faptele prin care s-au încălcat de către recurentă dispoziţiile fiscale în materie cu referire directă la obligaţiile stabilite, îmbracă pericolul social al unor acţiuni ilegale, pentru care s-a dispus luarea măsurilor asigurătorii. Potrivit prevederilor art. 136 - 137 din Legea nr. 207/2015, inspectorii antifraudă efectuează controale, iar „la finalizarea controlului operativ şi inopinat se încheie procese-verbale de control/acte de control, în condiţiile legii.” Potrivit art. 6 alin. (2) lit. e) din O.U.G. 74/2013, în îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin, inspectorii antifraudă au dreptul să dispună, în condiţiile Codului de procedură fiscală, luarea măsurilor asigurătorii ori de câte ori există pericolul ca debitorul să se sustragă de la urmărire sau să îşi ascundă, să îşi înstrăineze ori să îşi risipească patrimoniul.

Arătă intimata că recurenta s-a limitat ia evocarea unor argumente pur teoretice, făcând trimitere la aplicarea legii numai în litera sa. Or, aplicarea dreptului trebuie făcută nu numai în litera legii, cât mai ales în spiritul ei, având în vedere că textul art. 213 din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală nu se poate preta la toate situaţiile de fapt din practică, aşa încât, în acest punct, intervenţia instanţei de judecată trebuia să reglementeze situaţiile în conflict. Aceasta şi pentru că în aplicarea legii trebuie plecat de la raţiunea existenţei sale sociale şi a legăturii sale cu valorile şi idealurile juridice, întrucât legea este emisă în vederea trasării unor raporturi juridice existente, pe care trebuie să se muleze norma legală, aceasta din urmă nefiind decât consecinţa sau, exact spus, efectul primeia, faţă de logica elementară în această privinţă, care spune că nu se poate trasa o linie dacă nu există nimeni care să o urmeze.

Consideră intimata că se impune a fi reţinută şi aplicarea principiului actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat (actul trebuie interpretat în înţelesul în care el poate produce efecte, nu în a-l lăsa fără niciun efect). Ocrotirea interesului general este un deziderat al întregii societăţi, în scopul înlesnirii executării silite şi pentru a elimina eventualele posibilităţi de sustragere de la executare; legea, prin reglementarea prevăzută în art. 213 din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală şi următoarele articole, impune luarea unor astfel de măsuri menite să asigure eficacitatea până la capăt a acţiunii judiciare. Astfel, dacă suntem în prezenţa unor acte şi fapte de natură a prejudicia bugetul de stat, fiecare participant este dator a lua măsurile necesare protejării unui interes general. Având în vedere constatările preliminare ale organelor fiscale şi existând pericolul ca societatea să se sustragă de la urmărire, prejudiciind astfel bugetul de stat, s-a procedat, în deplină concordanţă cu prevederile art. 213 din Codul de procedură fiscală, la emiterea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii de către organele fiscale. Toate aceste aspecte au fost reţinute în mod corect de către organul de control, acestea fiind premisele iniţiale care au determinat organul de control să procedeze la emiterea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii. În scopul înlesnirii executării silite şi pentru a elimina eventualele posibilităţi de sustragere de la executare, legea, prin reglementarea prevăzută în Codul de procedură fiscală în art. 213 şi următoarele, permite luarea unor astfel de măsuri menite să asigure eficacitatea până la capăt a acţiunii judiciare.

Învederează intimata că în literatura juridică de specialitate s-a afirmat că prin măsuri asigurătorii se înţelege posibilitatea recunoscută de lege creditorului fiscal de a efectua măsuri de indisponibilizare şi conservare de natură să împiedice debitorul contribuabil să-şi diminueze patrimoniul. Odată cu individualizarea creanţei şi ajungerea acesteia la scadenţă, în cazul neplăţii, măsurile asigurătorii se transformă în măsuri executorii. Această viziune a legiuitorului a fost determinată de imperativul eficientizării procedurilor de recuperare a debitelor pe care operatorii economici le înregistrează la bugetul de stat.

În acest sens, art. 215 alin. (1) din Codul de procedură fiscală prevede in terminis ca introducerea contestaţiei pe calea administrativă de atac nu suspendă executarea actului administrativ fiscal. Acest lucru echivalează cu continuarea procedurilor de executare silită de către organele fiscale împotriva debitorului. În aceste condiţii, pentru a se recupera creanţele fiscale pe care acesta le are la bugetul de stat, legiuitorul a prevăzut ca măsurile asigurătorii să rămână valabile pe toată durata executării silite, ca o garanţie pentru recuperarea creanţei fiscale datorate.

Faptul că, odată cu individualizarea creanţei şi ajungerea acesteia la scadenţă, în cazul neplăţii, măsurile asigurătorii se transformă în măsuri executorii, reprezintă o aplicare a imperativului mai sus enunţat. În caz contrar, ar exista pericolul nerecuperării creanţelor la bugetul de stat şi ar demonstra o lipsă de diligenţă atât a legiuitorului, cât şi a organelor de executare. Or, finalitatea oricărei proceduri de executare silită este recuperarea debitelor datorate, indiferent de creditorul obligaţiei.

Susţine intimata că Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii a fost motivată de inspectorii antifraudă în conformitate cu cerinţele art. 213 din Codul de procedură fiscală, atât în referatul justificativ, cât şi în decizie, arătându-se că există pericolul ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. În raportul juridic fiscal şi procedural există, evident, ca în orice alt raport juridic, şi obligaţii, în speţă fiind vorba de obligaţii imperative în materie fiscală care, neîndeplinite, afectează în ansamblu echilibrul bugetului de stat, contestatoarea trebuind să-şi asume şi aceste obligaţii, or, în speţă, aceste obligaţii au fost ignorate cu desăvârşire de către recurenta S.C. (R) S.R.L. Este de observat că legiuitorul însuşi utilizează o expresie de natură a contura situaţiile în care se impune luarea măsurilor asigurătorii, prin referirea la periclitarea sau îngreunarea în mod considerabil a colectării. Raportat la acest criteriu legal, justificarea luării măsurii ar fi tocmai cuantumul semnificativ al obligaţiei fiscale, prin raportare la totalitatea veniturilor şi bunurilor proprietatea debitorului susceptibile de a fi executate silit. Mai mult decât atât, faptele prin care s-au încălcat de către contestatoare dispoziţiile fiscale în materie cu referire directă la obligaţiile stabilite, îmbracă pericolul social al unor acţiuni ilegale, pentru care s-a dispus luarea măsurilor asigurătorii, măsuri necesare garantării executării creanţei către bugetul de stat, fiind deplin justificat pericolul ca debitorul să se sustragă, să îţi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.

Precizează intimata că în literatura juridică de specialitate s-a afirmat că prin măsuri asigurătorii se înţelege posibilitatea recunoscută de lege creditorului fiscal de a efectua măsuri de indisponibilizare şi conservare, de natură să împiedice debitorul contribuabil să-şi diminueze patrimoniul. Măsurile asigurătorii reprezintă mijloace procesuale al căror scop este indisponibilizarea bunurilor urmăribile ale debitorului ori a bunurilor ce formează obiectul procesului, pentru a evita dispariţia sau degradarea lor (în cazul acţiunilor reale) ori diminuarea activului patrimonial al debitorului (în cazul acţiunilor personale), care, astfel, nu va mai putea dispune de aceste bunuri. Este în drept să recurgă la aceste măsuri asigurătorii creditorul diligent, precaut, care nu are încă un titlu de creanţă pentru care să poată cere executarea silită, astfel că, la momentul şi în eventualitatea obţinerii titlului executoriu, el va putea trece la valorificarea bunurilor indisponibilizate ori poate să intre în posesia lor; de aceea, mai sunt denumite măsuri de prevedere sau de conservare, nefiind măsuri de executare silită, întrucât, numai după obţinerea titlului executoriu, creditorul va avea posibilitatea realizării efective a creanţei sale pe calea executării silite (în natură sau prin echivalent) V. M. Ciobanu, G. Boroi, T. C. Briciu, op. cit. 2011, pag. 217; M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. II, 2013, pag. 690. Prin urmare, în cauza ce formează obiectul prezentului dosar, nu este o fază de executare silită şi nu există un dosar de executare.

Susţine intimata că existenţa caracterului asiguratoriu al măsurilor asigurătorii dispuse care nu aduc niciun prejudiciu rezultă şi din faptul că nu se află în prezenţa unei executări silite propriu zise. Având în vedere prevederile legale incidente cauzei, este evident că aceste măsuri pot fi luate înainte de emiterea titlului de creanţă, chiar şi în cazul efectuării de controale, aceste măsuri asigurătorii se aduc la îndeplinire ca şi măsurile de executare silită, însă nu produc efectele unor măsuri de executare, rezultă deci caracterul asiguratoriu al acestor măsuri. Odată cu individualizarea creanţei şi ajungerea acesteia la scadenţă. În cazul neplăţii, măsurile asigurătorii se transformă în măsuri executorii. Această viziune a legiuitorului a fost determinată de imperativul eficientizării procedurilor de recuperare a debitelor pe care operatorii economici le înregistrează la bugetul de stat. Faptul că odată cu individualizarea creanţei şi ajungerea acesteia la scadenţă, în cazul neplăţii, măsurile asigurătorii se transformă în măsuri executorii, nu este decât o aplicare a imperativului mai sus enunţat. Totuşi, aceste măsuri sunt menţinute în continuare, constituindu-se în garanţia executării întru totul de către debitor a obligaţiilor sale fiscale. În caz contrar, ar exista pericolul nerecuperării creanţelor la bugetul de stat şi ar demonstra o lipsă de diligenţă atât a legiuitorului, cât şi a organelor de executare. Or. finalitatea oricărei proceduri de executare silită este recuperarea debitelor datorate, indiferent de creditorul obligaţiei.

În drept, intimata a invocat dispoziţiile art.471 Codul de procedură civilă şi art. 213 din Legea nr.207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate de către recurentă, Curtea a constatat că recursul este nefondat urmând a fi respins pentru considerentele ce urmează a fi prezentate în continuare.

În speţă, circumscris motivului de recurs reglementat de prevederile art. 488, pct. 8 Noul Cod de procedură civilă, recurenta invocă în esenţă o singură critică de nelegalitate, respectiv greşita aplicare a legii de către prima instanţă, critică care a fost găsită de Curte ca nefondată, aşa cum se va arăta în continuare.

În concret, recurenta insistă asupra faptului că în mod nelegal i s-a anulat codul TVA, acest aspect conducând la omisiunea de a completa şi depune declaraţia 311, determinând şi o situaţie de inechitate în raport cu societăţile comerciale care operează pe piaţă, care pot atât colecta cât şi deduce TVA.

Faţă de conţinutul concret al criticilor de nelegalitate, Curtea a remarcat faptul că aceste critici învederate de către recurentă nu vizează în mod direct aspecte privind întocmirea Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii AF(...) nr. (...)/13.06.2017, ci vizează aspectele de fond privind existenţa sau inexistenţa unei creanţe fiscale, privind obligaţia de plată a TVA.

Aceste aspecte privind existenţa sau inexistenţa unei creanţe fiscale, privind obligaţia de plată a TVA pot fi verificate doar în cadrul litigiului prin care se contestă actele administrativ fiscale prin care s-a stabilit o atare creanţă fiscală.

Curtea a arătat că, organul fiscal este îndreptăţit să emită o decizie de instituire a măsurilor asiguratorii, chiar înainte de emiterea unui titlu de creanţă fiscală, aşa cum statuează prevederile art. 213, alin. 3 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, ceea ce s-a realizat şi în cazul speţei de faţă.

Totodată, Curtea a remarcat faptul că, în speţă, ulterior emiterii Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii AF(...) nr. (...)/13.06.2017 a fost întocmit şi un titlu de creanţă fiscală, respectiv raportul de inspecţie fiscală nr. F - (...)/29.12.2017 (filele 39 - 45) şi Decizia de impunere nr. F - (...) din 29 decembrie 2017 la care se referă recurenta în finalul cererii de recurs, învederând că a atacat-o cu contestaţie la data de 21 februarie 2018.

Aşadar, atâta timp cât o decizie de instituire a măsurilor asiguratorii, poate fi emisă chiar înainte de emiterea titlului de creanţă, nu poate fi primită apărarea recurentei în sensul că este neîntemeiată instituirea măsurilor asiguratorii în speţă prin Decizia AF(...) nr. (...)/13.06.2017 până când nu este soluţionată contestaţia sa din 21 februarie 2018 împotriva Deciziei de impunere nr. F - (...) din 29 decembrie 2017.

Toate apărările de fond vizând inexistenţa unei creanţe fiscale, privind obligaţia de plată a TVA, învederate de către recurentă în cadrul prezentului recurs pot fi verificate doar în litigiul având ca obiect contestarea Deciziei de impunere nr. F - (...) din 29 decembrie 2017, iar nu în prezentul cadru procesual.

În prezentul cadru procesual prezintă relevanţă, sub aspectul cenzurării legalităţii Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii AF(...) nr. (...)/13.06.2017, doar verificarea existenţei împrejurărilor reglementate de prevederile art. 213, alin. 2 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, care justifică instituirea unor atare măsuri asiguratorii.

În această privinţă, Curtea a constatat că prima instanţă a constatat respectarea în speţă a prevederilor art. 213, alin. 2 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală iar recurenta nu a formulat critici privind acest aspect, astfel că nu există nici un motiv întemeiat pentru a declara nelegală Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii AF(...) nr. (...)/13.06.2017.

În concluzie, recursul este nefondat, astfel că, în baza art. 496, alin. 1 Noul Cod de procedură civilă, a fost respins ca atare. Curtea a lua act de faptul că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată de către partea intimată.

Domenii speta

Spete similare