DREPT cIVIL-contestaţie creditor

- contestaţie creditor -

(Legea nr. 77/2016)

SENTINŢA  CIVILĂ  NR.  1890

Şedinţa publică de la 3 aprilie 2018

  La ordine venind pronunţarea asupra cauzei civile privind pe contestatoarea AA în contradictoriu cu intimaţii BBşi BB, având ca obiect contestaţie creditor potrivit Legii nr. 77/2016.

Dezbaterile fondului au avut loc în şedinţa publică din data de …, fiind consemnate în încheierea de şedinţă care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când s-a amânat pronunţarea asupra cauzei civile de faţă, pentru astăzi – …

I N S T A N Ţ A,

Deliberând asupra contestaţiei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de … contestatoarea AA în contradictoriu cu intimaţii-debitori BBşi BB a formulat contestație la cererea de dare în plată comunicată prin notificarea nr. .. privind darea în plată a imobilului ipotecat în favoarea sa, solicitând admiterea contestaţiei pentru neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru procedura de notificare de dare în plată, cu consecinţa punerii de drept a părţilor în situaţia anterioară notificării, potrivit art. 7 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 ("Legea dării în plată"), și obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea în fapt a cererii, contestatoarea a arătat că, în data de 08.08.2008, a încheiat cu pârâţii Contractul de credit nr. … prin care au contractat suma de 56.210 CHF.

În data de …, banca a primit notificarea de dare în plată prin care debitorii şi-au manifestat intenţia de a da în plată imobilul ipotecat în favoarea ei, situat …

A susținut contestatoarea că solicitarea debitorilor nu poate fi primită.

Dincolo de aspectele de neconstituţionalitate, care au deplină prioritate în cauză (şi care antamează, în principal, încălcări ale principiului neretroactivităţii legii, dreptului de proprietate şi dreptului de apărare), judecătorul cauzei este ţinut să observe condiţiile exercitării cu bună-credinţă a dreptului de dare în plată exercitat în temeiul Legii nr. 77/2016:

- îndeplinirea tuturor condiţiilor stabilire expres art. 4 din Legea dării în plată: calitatea de consumator a solicitantului debitor principal; valoarea creditului de a fi sub echivalentul a 250.000 euro; destinaţia de locuinţă a bunului ipotecat; lipsa unei condamnări definitive a consumatorului pentru o infracţiune legată de creditul pentru care se solicită stingerea datoriilor;

- îndeplinirea condiţiilor din 3 din Legea dării în plată: părţile contractului de credit nu au ajuns la un alt acord pentru echilibrarea riscurilor contractului;

- îndeplinirea condiţiilor stabilite expres de art. 11 din Legea dării în plată:  dezechilibrul riscurilor izvorând din contractul de credit, precum şi din devalorizarea bunurilor imobile (ambele sunt condiţii cumulative);

- îndeplinirea condiţiilor derivate din expunerea de motive a Legii dării în plată: bunul ipotecat are destinaţia de locuinţă familială a debitorului, astfel că remiterea de datorie pentru restul creditului, neacoperit de valoarea bunului, se impune pentru a echilibra pierderea locuinţei familiale (paragraful 6 din Expunerea de motive); bunul ipotecat nu acoperă valoarea creditului (paragraful 1 şi 2 din Expunerea de motive); consumatorul nu dispune de mijloacele necesare achitării creditului (paragraful 1 din Expunerea de motive); consumatorul nu mai poate să efectueze plăţile (paragraful 8 din Expunerea de motive); consumatorul se află într-o situaţie de imposibilitate de plată, astfel cum aceasta este definită de art. 1634 Cod civil (paragraful 7 din Expunerea de motive); consumatorul nu mai deţine un alt bun urmăribil, şi astfel, în mod evident, nu va putea achita diferenţa de credit rămasă neacoperită de valoarea bunului ipotecat (paragraful 4 din Expunerea de motive); există o criză a contractului, când părţile trebuie să împartă riscul (paragraful 4 din Expunerea de motive);

- îndeplinirea condiţiilor derivate din art. 1634 Noul Cod Civil: există o imposibilitate fortuită, neimputabilă debitorului, de neexecutare a contractului de credit;  imposibilitatea de neexecutare este permanentă, fiind clar că debitorul nu poate executa obligaţia pe termen lung; imposibilitatea de neexecutare este dovedită de debitor; debitorul a notificat creditorului situaţia de imposibilitate de plată într-un termen rezonabil din momentul în care debitorul a cunoscut sau trebuia să cunoască imposibilitatea de plată;

- îndeplinirea condiţiilor derivate din art. 1271 Cod civil privind impreviziunea în contracte: executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepţionale a împrejurărilor; executarea contractului ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligaţiei; schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului; schimbarea împrejurărilor, precum şi întinderea acestora nu au fost şi nici nu puteau fi avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului; debitorul nu şi-a asumat riscul schimbării împrejurărilor şi nici nu putea fi în mod rezonabil considerat că şi-ar fi asumat acest risc; debitorul a încercat într-un termen rezonabil şi cu bună-credinţă, negocierea adaptării rezonabile şi echitabile a contractului;  stingerea debitului prin efectul Legii dării în plată să nu determine un dezechilibru pentru cealaltă parte;

- îndeplinirea condiţiilor pentru efectuarea unei înstrăinări valabile a bunului imobil dat în plată, astfel cum acestea rezultă din dispoziţiile legale incidente, indicate exemplificativ mai jos: Codul civil, Legea nr. 372/2005, Codul de procedură fiscală, Legea nr. 422/2001, Legea nr. 230/2007, Legea nr. 51/2006, Legea nr. 10/2001 etc.

Cu alte cuvinte, în plus faţă de condiţiile tehnice enunţate în art. 4 din Legea dării în plată, poate benefica de efectul Legii dării în plată exclusiv consumatorul care a acţionat cu bună-credinţă în executarea obligaţiilor sale contractuale şi care a încercat negocierea restabilirii echilibrului contractual, dar care, în prezent, datorită unor împrejurări ce nu îi sunt imputabile, dovedeşte imposibilitatea sa obiectivă şi de durată în executarea contractului, a cărui executare a devenit extrem de oneroasă pentru consumator, datorită unor împrejurări externe, ulterioare încheierii contractului, pe care acesta nu le-a putut prevedea şi pentru care nu şi-a asumat riscul producerii lor şi nici nu poate fi considerat în mod rezonabil că şi-a asumat riscul producerii lor.

În plus, judecătorul cauzei poate primi solicitarea de dare în plată în temeiul Legii dării în plată sub două condiţii esenţiale: admiterea acţiunii nu determină un dezechilibru contractual pentru cealaltă parte contractuală; măsura este absolut necesară pentru a echilibra pierderea dreptului la locuință.

Sarcina probei acestor condiții revine debitorilor, iar neîndeplinirea oricăreia din aceste condiții trebuie să determine respingerea acțiunii.

Legea dării în plată este un act normativ cu reglementări de excepţie/derogatorii, astfel că interpretarea şi aplicarea acestei legi vor fi limitative şi restrictive şi nu se pot situa în afara exigenţelor constituţionale (care includ, deopotrivă, normele de convenţionalitate/principiile dreptului european).

Această lege oferă o reglementare de favoare pentru anumite circumstanţe personale ale împrumutatului. Pentru interpretarea şi aplicarea acestui act normativ trebuie, aşadar, să se verifice condiţiile / raţiunile explicitate în Expunerea de motive, care trebuie privite în consens cu exigenţele normelor constituţionale şi ale blocului de convenţionalitate.

Conform art. 2 din Legea nr. 77/2016: „Dispoziţiile prezentei legi se coroborează cu dispoziţiile Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare, ale Legii nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare, cu modificările şi completările ulterioare, ale Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările ulterioare, precum şi cu celelalte dispoziţii legale în vigoare.”

Din articolul citat rezultă că instanţa sesizată prin prezenta contestaţie trebuie să facă aplicarea Legii nr. 77/2016, simultan cu observarea cerinţelor legale impuse prin OUG nr. 99/2006, prin Legea nr. 190/1999, prin Codul de procedură civilă şi prin orice altă dispoziţie legală în vigoare - în vârful ierarhiei juridice aflându-se, desigur, Constituţia României, care incorporează normele/principiile blocului de convenţionalitate european (prevalente în privinţa drepturilor fundamentale, astfel cum expres statuează art. 20 din Constituţia României, art. 3 şi art. 4 din Codul de procedură civilă).

Contestatoarea a semnalat unele aspecte legate de necesitatea aplicării şi interpretării acestei legi atât din perspectiva normelor constituţionale şi ale blocului de convenţionalitate, cât şi a celorlalte norme interne.

Cu privire la aplicarea şi interpretarea legii din perspectiva normelor/ principiilor constituţionale şi ale blocului de convenţionalitate, a susţinut că Legea dării în plată trebuie aplicată şi interpretată potrivit exigenţelor constituţionale de legalitate/securitate juridică. Securitatea juridică este o noţiune de drept polisemantică, ce cuprinde o serie de concepte şi reguli, inclusiv dar fără a se limita la: ne-retroactivitatea legii; exigenţele de claritate şi de precizie a legii; stabilitatea juridică şi respectarea drepturilor dobândite/a intereselor legitime, lipsa de previzibilitate (art. 15 alin.(2), art. 1 alin.(5) din Constituţie). În egală măsură, trebuie avute în vedere exigenţele principiului protecţiei dreptului de proprietate, reglementat de art. 44 coroborat cu art. 136 din Constituţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Noţiunea de „bun” trebuie înţeleasă în sens extins şi desemnează toate bunurile cu o valoare patrimonială.

Orice interes economic care are o valoare patrimonială trebuie să fie considerat un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Mai mult, noţiunea de „bun” a fost extinsă şi asupra valorilor patrimoniale care dau subiectului de drept cel puţin o „speranţă legitimă” de a obţine „folosinţa efectivă” a unui drept de proprietate.

Atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului cât şi fosta Comisie au stabilit că drepturile de creanţă constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. În contextul delimitării înţelesului noţiunii de bun, instanţa europeană a stabilit că noţiunea de bunuri din art. 1 are o semnificaţie autonomă şi nu se limitează în mod sigur numai la proprietatea unor bunuri corporale şi este independentă în raport de calificările formale din dreptul intern. O creanţă suficient de certă, pentru ca reclamantul să aibă speranţa legitimă că va obţine un avantaj patrimonial [cum este cazul dreptului/creanţei instituţiilor financiare, la care acestea sunt îndreptăţite şi care nu se mai poate înfăptui urmare a legii adoptate] este considerată bun în sensul art. 1 din Protocol.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că încheierea unui contract în considerarea unui anumit regim juridic, existent la momentul încheierii respectivului contract, constituie o speranţă legitimă, ceea ce poate fi considerat în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 o creanţă ataşată dreptului de folosinţă rezultat din contract şi protejată de Convenţie. Mai mult, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că art. 1 din Protocolul nr. 1 este aplicabil chiar dacă cuantumul exact al creanţei nu este determinat la momentul plăţii. În acest context, nu este lipsit de relevanţă faptul că legea plasează creditorii diligenţi, care şi-au garantat bunul cu o ipotecă, în dezavantaj faţă de creditorii chirografari (mai puţin diligenţi), inegalitatea „în faţa legii” fiind astfel evidentă (şi vădit neconstituţională, prin raportare la art. 16 alin.(l) şi (2) din Constituţie).

Ingerinţa statului pe cale legislativă în exercitarea dreptului de proprietate asupra bunurilor trebuie să fie proporţională cu scopul vizat, în sensul că trebuie să existe o proporţionalitate între mijloacele utilizate şi interesul public protejat, astfel încât proprietarii să nu suporte o excesivă şi disproporţionată de-privare, iar dreptul de proprietate să fie violat.

Legea dării în plată trebuie analizată şi interpretată deopotrivă în consens cu respectarea principiului libertăţii economice (art. 45, coroborat cu art. 135 din Constituţie), iar limitarea/ restrângerea gravă/ eliminarea drepturilor şi intereselor creditorilor de către debitori, care doresc să nu îşi mai îndeplinească obligaţii contractuale asumate, nu sunt nici proporţionale şi nici necesare.

În punctul de vedere exprimat cu privire la această lege, Ministerul Justiţiei a menţionat că: „Pentru ca o normă specială să respecte garanţiile constituţionale deopotrivă ale dreptului creditorilor şi debitorilor aceasta ar trebui să urmărească o reechilibrare a contractului, în contextul în care executarea acestuia a devenit excesiv de oneroasă pentru debitor, din cauza unor circumstanţe excepţionale, expres prevăzute sau previzibile, cum ar fi spre exemplu starea de supra-îndatorare a debitorului [ce au a fi verificate în concret de către judecătorul cauzei] ceea ce ar justifica instituirea unei protecţii suplimentare.”

Prin acelaşi punct de vedere, este semnalat şi faptul că „proceduri cu obiective similare de protecţie socială au fost create şi prin Legea nr. 151/2015 privind procedura insolvenţei persoanelor fizice, domeniul de aplicare şi condiţiile în care debitorul beneficiază de ştergerea de datorii fiind însă diferite şi expres determinate” - vizând astfel (in)utilitatea normei şi antinomia ei cu sistemul legislativ existent.

Această lege vizează o falsă lacună legislativă având în vedere faptul că dreptul pozitiv prevede deja remedii pentru situaţii de rupere a echilibrului contractual sau de supra-îndatorare a debitorilor: i.e. impreviziunea (art. 1271 C.civ.), procedurile prevăzute în cuprinsul legii privind insolvenţa persoanei fizice sau posibilitatea reaşezării sau renegocierii contractului pe parcursul executării contractului. Dreptul comun prevede inclusiv posibilitatea dării în plată ca modalitate de stingere a obligaţiei (art. 1469 C. civ.), astfel încât nimic nu împiedică părţile contractului să insereze o astfel de modalitate de executare a obligaţiei principale a debitorului în propriul mecanism contractual.

Legea trebuie interpretată şi aplicată în consens cu garanţiile dreptului la un proces echitabil (art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului) şi în sensul de a nu permite debitorilor să schimbe obiectul, preţul şi riscul contractului după bunul lor plac şi în lipsa verificărilor prealabile privind îndeplinirea condiţiilor obiective şi subiective pentru aplicarea protecţiei (care trebuie să aibă un caracter legitim, iar nu abuziv). Cu alte cuvinte, ar fi contrar principiului unui proces echitabil, dacă în soluţionarea contestaţiei, judecătorul ar permite debitorului pârât verificarea exclusiv a condiţiilor de admisibilitate prevăzute în art. 4 din Legea nr. 77/2016, iar nu şi a celor derivate din Codul Civil, OUG nr. 99/2006, Legea nr. 190/1999, Codul de procedură civilă, restul dispoziţiilor de drept naţional incidente, Constituţia României, Convenţia Europeană Drepturilor Omului, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, etc. Refuzul instanţei de a analiza cauza (contestaţia) sub toate aspectele ar echivala cu refuzul accesului la un tribunal care ar afecta dreptul în substanţa lui şi fără respectarea rigorilor de proporţionalitate impuse de Convenţie.

În acelaşi sens, contestatoarea a semnalat şi prevederile Directivei 2014/17UE - evocată în Expunerea de motive a legii - care nu prevede nici pe departe limitarea libertăţii contractuale a părţilor contractului şi nici instaurarea unei prezumţii absolute că dezechilibrele contractuale pot apărea doar în defavoarea consumatorilor. De altfel, considerentul (58) al directivei menţionează că statele membre trebuie să permită „(...) creditorilor să rezilieze contractul de credit în cazul în care se poate stabili că consumatorul a furnizat în mod deliberat informaţii neconforme sau falsificate la momentul efectuării evaluării bonităţii sau că nu a furnizat intenţionat unele informaţii care ar fi avut drept rezultat o evaluare a bonităţii negativă sau în cazul în care există alte motive întemeiate, compatibile cu dreptul Uniunii.”

Art. 28 al acestei directive prevede nu doar dreptul debitorilor de a stinge datoria prin darea în plată a bunului, dar şi compensaţiile juste şi echitabile la care este îndrituit creditorul într-o atare ipoteză. Textul Directivei clarifică şi un alt aspect esenţial: returnarea sau transferul bunului către creditor poate fi agreată exclusiv de către părţi şi nu poate reprezenta o măsură de ingerinţă a statului în libertatea contractuală.

Referitor la aplicarea şi interpretarea legii din perspectiva normelor/ principiilor „din celelalte legi speciale” şi la verificarea îndeplinirii condiţiilor „din celelalte legi speciale”, contestatoarea a arătat că, dincolo de aspectele de neconstituţionalitate ale Legii dării în plată privind nelegala retroactivitate a acesteia la acte juridice încheiate înainte de intrarea ei în vigoare, care au deplină prioritate, este de menţionat caracterul de excepţie al Legii dării în plată prin raportare la anumite dispoziţii ale Codului civil, menţionat expres în chiar cuprinsul acesteia: „Prin derogare de la dispoziţiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare, consumatorul are dreptul de a i se stinge datoriile izvorâte din contractele de credit cu tot cu accesorii, fără costuri suplimentare, prin darea în plată a imobilului ipotecat în favoarea creditorului, dacă în termenul prevăzut la art. 5 alin. 3 părţile contractului de credit nu ajung la un alt acord.” (art. 3 din lege) - ceea ce ilustrează caracterul subsidiar al aplicării sale.

Cu alte cuvinte, dacă debitorul are/i s-a oferit/i se oferă condiţii rezonabile de echilibrare a riscurilor contractuale, debitorul nu poate „forţa” creditorul la darea în plată. Un refuz al debitorului la acord în condiţii de echilibru contractual reprezintă un abuz de drept şi trebuie sancţionat de judecător prin admiterea contestaţiei.

Aşa fiind, în interpretarea teleologică/logică/raţională şi raportată la economia întregului act normativ, dincolo de criticile de neconstituţionalitate şi convenţionalitate, care rămân pe deplin aplicabile şi au prioritate, rezultă că prin Legea dării în plată derogă de la reglementările Codului civil exclusiv sub aspectul posibilităţii de suplinire judecătorească a consimţământului creditorului la darea în plată, în anumite condiţii prestabilite şi dovedite de debitor, între care esenţiale sunt şi: existenţa/menţinerea riscului contractual şi inexistenţa abuzului de drept, dar cu respectarea celorlalte condiţii impuse de Codul civil în caz de impreviziune sau imposibilitate fortuită de executare.

Aşadar, în acest caz, ţinând cont de condiţiile impreviziunii reglementate de art. 1271 Cod civil, judecătorul cauzei trebuie să verifice dacă: „a) schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului; b) schimbarea împrejurărilor, precum şi întinderea acesteia nu au fost şi nici nu puteau fi avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului; c) debitorul nu şi-a asumat riscul schimbării împrejurărilor şi nici nu putea fi în mod rezonabil considerat că şi-ar fi asumat acest risc; d) debitorul a încercat, într-un termen rezonabil şi cu bună-credinţă, negocierea adaptării rezonabile şi echitabile a contractului.” şi poate dispune stingerea creaţei/darea în plată cu condiţia ca aceasta să nu determine un dezechilibru pentru cealaltă parte contractantă: „(2)Cu toate acestea, dacă executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepţionale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligaţiei, instanţa poate să dispună: a) adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părţi pierderile şi beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor; b) încetarea contractului, la momentul şi în condiţiile pe care le stabileşte.,, iar, în situaţia în care constată doar o imposibilitate fortuită de executare să aplice regulile reglementate de art. 1634 Cod civil, iar nu cele ale impreviziunii. Cu alte cuvinte, să încuviinţeze doar o suspendare a obligaţiilor contractuale, iar nu o remitere de datorie, chiar şi parţială.

De asemenea, orice alte dispoziţii compatibile ale Codului civil, ca lege generală, trebuie să guverneze în continuare raporturile juridice dintre părţi şi să completeze reglementarea specială privind darea în plată în situaţii de impreviziune a contractului, astfel cum reglementează, de altfel, orice alt raport juridic civil.

În acest sens, contestatoarea a apreciat că toate cerinţele instituite prin art. 1492 C.civ. continuă să beneficieze de aplicabilitate în ceea ce priveşte efectele juridice ale operaţiunii de dare în plată.

În egală măsură, au a fi verificate condiţiile prevăzute în celelalte „dispoziţii legale”, cum sunt cele aplicabile/incidente în privinţa transferului unui drept de proprietate (în speţă dorind să se opereze, în mod neconstituţional, un „transfer” forţat al dreptului de proprietate), menţionând exemplificativ, următoarele dispoziţii: dispoziţiile din Codul civil referitoare la vânzare (art. 1650 şi urm. C.civ.), incluzând şi dispoziţiile privind capacitatea/calitatea/reprezentarea persoanelor; situaţia / starea / destinaţia bunului; viciile bunului / garanţiile vânzătorului etc.; dispoziţiile Legii nr. 372/2005 privind performanţa energetică a clădirii -reglementând Certificatul de performanţă energetică; prevederile art. 159 din Codul de procedură fiscală reglementând certificatul de atestare fiscală emis de organul fiscal local; dovada exercitării/ neexercitării dreptului de preemţiune instituit prin Legea nr. 422/2001 republicată, cu modificările şi completările ulterioare, privind protejarea monumentelor istorice (acolo unde aceasta se aplică); prevederile Legii nr. 230/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari privind Adeverinţa de la Asociaţia de proprietari/locatari ai imobilului; prevederile Legii nr. 51/2006 privind serviciile comunitare de utilităţi publice, reglementând dovezile achitării datoriilor/chitanţele care atestă achitarea taxelor de salubritate, gaze, apă etc. (furnizorii de utilităţi); verificarea existenţei indisponibilizării instituite potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001.

Neîndeplinirea oricăreia din aceste condiţii se impune a se sancţiona cu admiterea contestaţiei.

Referitor la verificarea îndeplinirii condiţiilor specifice din Legea dării în plată, contestatoarea a susținut că debitorii trebuia să notifice şi să demonstreze îndeplinirea tuturor condiţiilor prevăzute atât în Legea dării în plată, cât şi în celelalte acte normative şi în „celelalte legi speciale”, care trebuie interpretate şi aplicate potrivit normelor şi principiilor de drept anterior menţionate.

Notificarea transmisă la data de … este informă, nu cuprinde cerinţele minimale de conţinut impuse de lege.

Debitorii nu au respectat termenul de 30 de zile instituit prin art. 5 alin. 3 din Legea privind darea în plată.

Referitor la condiţia privind situaţia financiară a pârâţilor care să nu le mai permită onorarea obligaţiilor de plată asumate / condiţia de a nu mai deţine şi alte bunuri urmăribile în afara celor ipotecate şi urmărite a fi date în plată, contestatoarea a arătat că, potrivit paragrafului 1, pag. 1 din Expunerea de motive, prin adoptarea Legii privind darea în plată s-a urmărit evitarea situaţiei în care „(...) debitorii - persoane fizice - nu dispun de mijloace necesare achitării creditului către instituţia de credit, către instituţia financiară nebancară sau către cesionarul creanţei, iar ulterior valorificării imobilului, debitorii ar rămâne în continuare obligaţi pentru diferenţa de plată.

Legiuitorul a avut deci în vedere situaţiile de „criză a contractului” în care, „procedura de executare silită, bunul, care a ajuns la o valoare mult scăzută faţă de valoarea iniţială, nu va acoperi decât parţial creanţa, iar debitorul care nu deţine un alt bun urmaribil, în mod evident, nu va putea achita diferenţa de credit rămasă neacoperită”.

Prin urmare, protecţia suplimentară oferită de Legea privind darea în plată se adresează exclusiv celor care „nu dispun de mijloacele necesare achitării creditului” şi care „nu deţin un alt bun urmăribi în afara celui ipotecat şi eventual deja executat silit.

Debitorii-notificanţi nu au făcut dovada situaţiei lor financiare de natură a nu mai permite achitarea creditului în condiţiile financiare negociate şi asumate, şi nici nu au făcut dovada că nu mai deţin alte bunuri urmăribile care prin valorificare ar permite acoperirea creanţelor la care Banca e îndreptăţită.

Privitor la cerinţa existenţei unui dezechilibru contractual real sau a unei imposibilităţi fortuite şi permanente de executare, contestatoarea a susținut că dreptul de dare în plată poate fi exercitat doar cu respectarea cerinţelor prevăzute de Legea nr. 77/2016. Suplimentar faţă de îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 77/2016,  notificarea de dare în plată trebuie să îndeplinească şi condiţiile expres prevăzute de art. 11 din lege: „În vederea echilibrării riscurilor izvorând din contractul de credit, precum şi din devalorizarea bunurilor imobile, prezenta lege se aplică contractelor de credit aflate în derulare la momentul intrării sale în vigoare, cât şi contractelor încheiate după această dată.”

Articolul 11 citat contribuie substanţial la conturarea raţiunii şi a sferei de aplicare a Legii privind darea în plată: (i) pe de o parte, defineşte expres scopul Legii nr. 77/2016 de echilibrare a eventualelor riscuri izvorând din contractele de credit încheiate anterior intrării în vigoare a Legii; (ii) pe de alta, limitează sfera de incidenţă a Legii nr. 77/2016, la cazurile în care se identifică în mod real / efectiv un dezechilibru în ceea ce priveşte suportarea eventualelor riscuri contractuale de către părţile la contractul de credit.

Scopul şi sfera de incidenţă ale Legii nr. 77/2016 sunt confirmate prin Expunerea de motive: „Restabilirea echilibrului contractual înseamnă că, în situaţia unei «crize a contractului», părţile împart riscul.” (a se vedea pag. 1, paragraful 4, prima teză din Expunerea de motive).

În plus, în motivarea actului normativ se descrie intenţia de înlăturare a răspunderii nelimitate reglementată de art. 2324 alin. 2 din Codul civil, a debitorului care se află în „situaţia reală de supraîndatorare” şi, respectiv în „imposibilitate de plată” (pag. 2, paragraf 2 din Expunerea de motive).

Astfel cum arată art. 6 alin. 3 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, orice proiect de reglementare este supus spre adoptare însoţit de expunerea de motive care constituie instrumentul de prezentare şi motivare a noii reglementări propuse, cuprinzând cerinţele care au reclamat intervenţia normativă şi stabilind totodată finalitatea reglementării pe care o explicitează.

Interpretarea actelor normative în lumina expunerii de motive este o obligaţie a celui învestit cu aplicarea lor: art. 9 alin. (3) C.civ. – „Interpretarea legii - (3) Interpretarea legii de către instanţă se face numai în scopul aplicării ei în cazul dedus judecăţii.”; art. 5 alin. (2) C.proc.civ. – „(2) Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă.„

Or, în măsura în care aplicarea in concreto nu deserveşte raţiunea reglementării, interpretarea judecătorească trebuie să fie în sensul neincluderii respectivei situaţii în sfera de incidenţă normativă, conform regulii de drept cesante ratione legis, cessat ipsa dispositio.

Modificările grave prevăzute de Legea dării în plată ar putea avea loc doar în ipotezele excepţionale de rupere a echilibrului contractual şi doar după verificarea prealabilă de către judecător, de la caz la caz, a nevoii de schimbare a câmpului de riscuri acceptate. Această nevoie se determină în raport de fiecare contract în parte, prin cercetarea judecătorească atât a riscurilor acceptate în mod real de către părţi, cât şi a celor reputate ca fiind acceptate, în fiecare ipoteză de lucru.

Aplicarea legii într-o manieră incompatibilă cu raţiunea ei ar aduce dreptul consumatorului de dare în plată „în contradicţie cu societatea, cu manifestările economice, sociale şi politice ale acesteia.”

În acest sens, se impun a fi luate în considerare indiciile de interpretare şi aplicare oferite prin Expunerea de motive la Legea privind darea în plată, ca răspuns la art. 11 din actul normativ referit: „Principiul răspunderii nelimitate reglementat de art. 2324 alin. 2 din Codul civil nu este în concordanţă cu legislaţia protecţiei consumatorilor, fiind contrazis şi de situaţia reală de supraîndatorare a debitorului, care, pentru imposibilitate de plată (astfel cum este aceasta definită de art. 1634 din Codul civil) trebuie liberat de datorii.” (a se vedea pag. 2, paragraf 2 din Expunerea de motive)

Se observă, astfel, o trimitere expresă la art. 1634 C.civ.: „(1) Debitorul este liberat atunci când obligaţia sa nu mai poate fi executată din cauza unei forţe majore, a unui caz fortuit ori a unor alte evenimente asimilate acestora, produse înainte ca debitorul să fie pus în întârziere. (...) (4) Dovada imposibilităţii de executare revine debitorului.”

Prin urmare, chiar trecând peste vădite încălcări de constituţionalitate şi de convenţionalitate, pârâţii din prezenta cauză au a identifica şi dovedi prin notificarea transmisă: un dezechilibru contractual real; o imposibilitate fortuită de executare provocată fie de un caz de forţă majoră / caz fortuit de natură să îngreuneze / să împiedice executarea de către debitori a obligaţiilor contractuale asumate, fie de un alt eveniment asimilat forţei majore / cazului fortuit şi care are un efect identic de afectare gravă a executării contractului.

Cerinţa existenţei dezechilibrului real sau a imposibilităţii fortuite de executare prevăzută expres de art. 11 din Legea dării în plată şi detaliată în Expunerea de motive delimitează, aşadar, sfera de aplicare a acestei legi, adăugându-se cerinţelor ce trebuie îndeplinite.

Or, prin notificarea transmisă Băncii la data de 25.07.2016 debitorii nu au detaliat, nu au dovedit îndeplinirea acestor elemente de fapt şi de drept care condiţionează aplicarea legii.

Debitorii nu se pot prevala de Legea 77/2016 pentru a transfera băncii riscul bunului imobil ipotecat. Legea privind darea în plată se aplică numai pentru o eventuală echilibrare a riscurilor contractului.

Legiuitorul defineşte (de o manieră vădit neconstituţională) finalitatea reglementării în privinţa contractelor de credit aflate în derulare ca fiind echilibrarea riscurilor izvorând din contractul de credit. Art. 11 din Legea nr. 77/2016: „în vederea echilibrării riscurilor izvorănd din contractul de credit, precum şi din devalorizarea bunurilor imobile, prezenta lege se aplică atât contractelor de credit aflate în derulare, cât şi contractelor încheiate după această dată”.

În contextul existenţei cel puţin a unor dubii serioase de conformitate a Legii nr. 77/2016 cu însăşi Constituţia României şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă aplicabilă în dreptul naţional cu forţa juridică a normelor constituţionale, se constată faptul că raţiunea/finalitatea operaţiunii de dare în plată a bunurilor imobile ipotecate în favoarea băncii constă în instaurarea unui echilibru contractual, acolo unde se pretinde că există un dezechilibru al suportării riscurilor contractului de către părţile la contractul de credit.

Astfel cum rezultă din jurisprudenţa naţională, „variaţia circumstanţelor şi, prin urmare, noile sarcini ce afectează executarea, fac parte din riscul contractual pe care îl suportă debitorul obligaţiei de executat (...).

Riscul contractului presupune, aşadar, apariţia unor circumstanţe / sarcini noi ce îngreunează / impietează asupra executării obligaţiilor contractuale - care trebuie dovedite şi verificate. Aşadar, în niciun caz nu se poate interpreta că Legea nr. 77/2016 permite totodată transferul riscului bunului către bancă, ca efect al dării în plată, întrucât acest act normativ reglementează darea în plată strict pentru ipoteza în care riscurile contractului nu sunt suportate în mod echilibrat (iar nu egal) de către părţile contractului de credit.

Proba inexistenţei unui risc al bunului este, de asemenea, în sarcina debitorilor, în calitate de petenţi în procedura dării în plată, iar lipsa acestei probe trebuie sancţionată cu admiterea prezentei contestaţii.

Cum în cauză, debitorii nu au dovedit lipsa de sarcini cu privire la bun (ipoteci, închirieri, cesiuni, dezmembrăminte, sechestre etc) şi starea bunului de a fi apt folosinţei de locuinţă pentru un proprietar prudent şi diligent, condiţiile procedurii de dare în plată reglementată Legea nr. 77/2016 nu sunt îndeplinite.

Aceste aspecte se impun a se reflecta în hotărârea judecătorească ce se va pronunţa în cauză pentru a se evita încălcarea substanţială a drepturilor şi intereselor constituţionale ale băncii, decurgând din egalitatea de drepturi (art. 16 din Constituţia României), cerinţa proporţionalităţii şi tratamentul echitabil.

În condiţiile cauzei, Notificarea comunicată poate fi considerată ca fiind un abuz de drept.

Având în vedere neîntrunirea de către pârâţi a cerinţelor legale impuse cumulativ pentru exercitarea dreptului de dare în plată, rezultă că transmiterea notificării din data de 25.07.2016 trebuie calificată şi sancţionată ca un veritabil abuz de drept, sancţiunea fiind lipsirea de efecte juridice a notificării transmise băncii.

Conform art. 15 din Codul civil: „Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe.”

Abuzul de drept „constă în exercitarea unui drept subiectiv civil contrar scopului economico-social în care a fost recunoscut de lege şi de regulile de convieţuire socială şi contrar bunei-credinţe.”

Or, dreptul de dare în plată se exercită în scopul său socio-economic, „potrivit finalităţii (...) şi în concordanţă cu destinaţia sa normală”, doar dacă în defavoarea consumatorului există şi este probat dezechilibrul contractual real sau imposibilitatea fortuită şi permanentă de executare.

Conform art. 5 alin. 1 din Legea dării în plată, consumatorul trebuia să transmită băncii o notificare de dare în plată prin care să „detalieze” - să demonstreze - condiţiile de admisibilitate a cererii, fiind evidentă - la nivel logic/teleologic de interpretare a legii - necesitatea de a demonstra îndeplinirea tuturor acestor cerinţe.

Întrucât dezechilibrul contractual sau imposibilitatea de executare nu este dovedită, aceasta nu există / nu este reală sau permanentă, iar debitorii-notificanţi „nu se mai bucură de ocrotirea şi protecţia legii ci, dimpotrivă, se impune a fi sancţionat” - prin admiterea prezentei contestaţii.

Contestatoarea a susținut că abuzul de drept săvârşit în cauză de consumatorul care nu verifică cerinţele legale reglementate de Legea nr. 77/2016 este susţinut inclusiv din perspectiva aplicării principiului pacta sunt servanda şi a principiului executării în natură a obligaţiei.

Prin protecţia consumatorului oferită de Legea nr. 77/2016 se derogă de la forţa obligatorie a contractelor sau de la regula executării în natură a obligaţiei, doar cu titlu excepţional, când scopul social şi economic al măsurii o solicită.

Or, în prezentul litigiu nu se verifică scopul economic şi social al măsurii referite. Rezultă, aşadar, că devin prioritare regulile de drept stabilite prin Codul civil şi care asigură creditorului dreptul la îndeplinirea conformă, exactă a creanţei sale.

În drept, contestatoarea a invocat dispoziţiile menţionate în cuprinsul contestației, normele aplicabile/ incidente/ conexe, precum şi pe principiile în care îşi are sediul materia.

În dovedire, a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, probă în cadrul căreia, în temeiul art. 298 C.proc.civ., să fie solicitate relaţii de la: ANAF, pentru a obţine informaţii privind situaţia financiară a debitorilor actuală şi anterioară (inclusiv din sistemul bancar la care ANAF are acces), în dovedirea îndeplinirii cerinţei privind imposibilitatea permanentă de susţinere a obligaţiilor asumate prin contract; Biroul de Carte Funciară, pentru a emite un extras de CF privind intabulările/notările referitoare la imobilul/imobilele deţinute de debitorii - notificanţi, pentru a dovedi situaţia legală a bunului imobil, care se solicită a se da în plată; Direcţiile taxe locale, pentru a obţine informaţii referitoare la impozitele plătite de debitorii notificanţi şi bunurile deţinute de aceştia; Inspectoratul teritorial de muncă pentru a obţine informaţii privind istoricul angajărilor debitorilor - notificanţi şi a veniturilor obţinute de aceştia în calitate de angajat, necesare a dovedi caracterul temporar al imposibilităţii de executare a obligaţiilor izvorâte din Contractul de credit, cât şi eventuala culpa a debitorilor în determinarea acestei imposibilităţi.

Contestatoarea a mai solicitat proba cu interogatoriul pârâţilor referitor la fapte personale privind situaţia personală - financiară şi imobiliară şi proba cu expertiza judiciară de specialitate, referitor la starea/situaţia/destinaţia imobilului/imobilelor.

A anexat în copie Notificarea nr. 13/22.07.2016 certificată de notarul public Bloju Veronica prin încheierea nr. 4/22.07.2016, certificate de cazier judiciar, extras de carte funciară.

Contestatoarea a achitat taxa judiciară de timbru în cuantumul legal de 20 lei.

Intimaţii debitori au formulat întâmpinare, la data de 02.09.2016, depusă la dosar la filele 31-32, prin care au solicitat respingerea ca nefondată a contestaţiei.

Au solicitat obligarea contestatoarei la plata cheltuielilor de judecată.

În fapt, au arătat că, după cum rezultă din înscrisurile depuse de însăşi contestatoarea la dosarul cauzei, au transmis acesteia, prin intermediul BNP Bloju Veronica, în temeiul Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, Notificarea nr. 4/2016 prin care au convocat contestatoarea în vederea încheierii actului de dare în plata a imobilului proprietatea lor, situat … astfel încât să fie stinse obligaţiile rezultând din contractul de credit nr. ….

În privinţa condiţiilor prevăzute de dispoziţiile Legii nr. 77/2016, după cum rezultă şi din notificarea transmisa contestatoarei, acestea sunt îndeplinite, în sensul că:

- au calitate de consumatori, astfel cum este definită această noţiune de Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 și Legea nr. 193/2000;

- creditorul, AA, este instituţie de credit care a acţionat în cadrul activităţii sale comerciale atunci când a contractat creditul în discuţie;

-cuantumul sumei împrumutate este de 56210 CHF, ceea ce la data încheierii contractului însemna 34540 Euro;

-creditul contractat a fost garantat cu ipotecă asupra imobilului având destinaţia de locuinţă, situat ….

-nu există o hotărâre definitivă în sensul celor arătate la art. 4 alin. 1 lit. d) din Lege, situaţie ce rezultă din certificatele de cazier judiciar.

Dispoziţiile art. 3 din Lege statuează că pot beneficia de darea în plată consumatorii care în termenul prevăzut la art. 5 alin. 3 nu ajung la un alt acord cu creditorul. Legiuitorul nu a condiţionat efectele dării în plată de încheierea unui astfel de acord și nici nu a pus în sarcina consumatorului o astfel de negociere. Consumatorul deschide calea acestei negocieri prin însăşi notificarea privind darea în plată! Odată cu transmiterea notificării se deschide și calea „negocierii”, începând să curgă termenul la care face referire art. 3, iar dacă instituţia finanţatoare consideră oportună încheierea unui astfel de acord, bineînţeles, poate convoca la rândul său consumatorul în acest sens. Raiffeisen Bank SA nu a efectuat însă nici măcar un demers formal în acest sens, astfel că deşi instituţiile financiare cu activitate în România sunt obişnuite (aceasta este o cutumă în sistemul bancar) ca toate demersurile şi/sau obligaţiile să fie în sarcina împrumutatului / consumatorului, de această dată legea nu impune o astfel de obligaţie în sarcina lor și nu se poate reține vreo culpă a lor în acest sens.

Referitor la destinaţia imobilului, este vorba despre un apartament cu destinaţie de locuinţă, situat într-un bloc de locuinţe, apartament în care au domiciliul legal.

În privinţa celorlalte „condiţii” care derivă din expunerea de motive a Legii, au susţinut intimaţii că Legea nr. 77/2016 prevede în mod expres, imperativ şi limitativ care sunt condiţiile ce trebuiesc îndeplinite, acestea fiind enunţate în art. 4 din Lege.

În drept, au invocat art. 196 și urm. din Codul de procedură civilă raportat la prevederile Legii nr. 77/2016.

În dovedire, au solicitat administrarea probei cu înscrisuri, fiind anexate aceleași înscrisuri depuse și de către contestatoare. Ulterior, au depus adeverința eliberată de Asociația de proprietari, fila 48.

Contestatoarea nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Drept probatoriu în cauză, instanța a administrat, la solicitarea părţilor, proba cu înscrisurile depuse la dosar.

Prin încheierea de ședință din 14.03.2017, instanța a luat act de renunțarea contestatoarei la proba cu expertiza tehnică imobiliară şi a respins ca nefiind utilă soluţionării cauzei proba cu interogatoriul intimaţilor.

La solicitarea contestatoarei, instanţa a solicitat informaţii de la ANAF, Biroul de Carte Funciară, Direcţia de Taxe şi Impozite  şi Inspectoratul Teritorial de Muncă Neamţ pentru obţinerea datelor menţionate în cererea de chemare în judecată, precum şi de la Biroul de Credite SA, pentru a furniza relaţii cu privire la creditele contractate de părţi şi plăţile efectuate în perioada …. (data încheierii contractului de credit nr. … şi … (data introducerii prezentei cereri).

Aceste relaţii au fost depuse la filele 60-149, vol. I, şi 1-34, vol. II.

Contestatoarea a depus, în copie conformă, întreaga documentaţie care a stat la baza încheierii contractului de credit, la filele 155-200, vol. I.

La solicitarea părţilor, s-au acordat termene de judecată pentru soluţionarea amiabilă a cauzei, nefiind însă materializată această intenţie afirmată a părţilor.

Examinând probele administrate în cauză şi apreciindu-le în mod liber, potrivit convingerii sale, în temeiul art. 264 din Codul de procedură civilă, instanţa reţine următoarele:

În fapt, la data de …, intimaţii debitori BBşi BB au încheiat cu creditoarea contestatoare AA contractul de credit nr. …. în valoare de 56.210 CHF, cu actele adiţionale subsecvente, credit ce a refinanţat contractele de credit nr. ….

Toate cele trei contracte de credit au fost garantate prin constituirea succesivă a unei ipoteci imobiliare în favoarea băncii asupra imobilului apartament situat în ……, având nr. cadastral .., intabulat în CF nr. … a localităţii Piatra-Neamţ, prin contractul de ipotecă autentificat prin încheierea nr. … de notarul public Postelnicu Mihai (filele 130-131, vol. I), contractul de ipotecă autentificat prin încheierea nr. …. de notarul public ….. şi contractul de ipotecă autentificat prin încheierea nr. …. de notarul public ….

La data de …., intimaţii debitori BBşi BB i-au comunicat creditoarei AA Notificarea certificată prin încheierea nr. …. de notarul public Bloju Veronica prin care au informat-o că au decis să-i transmită dreptul de proprietate asupra imobilului situat ….. cu actele adiţionale subsecvente.

Au declarat în cuprinsul notificării că cererea întruneşte cumulativ toate condiţiile prevăzute la art. 4 din Legea nr. 77/2016, respectiv: 1) sunt consumatori persoane fizice, în înţelesul legislaţiei protecţiei consumatorului, iar creditul contractat a fost utilizat în scopuri exclusiv personale, exterioare oricărei activităţi comerciale, industriale sau de producţie, artizanale sau liberale; 2) creditorul Raiffeisen Bank S.A este instituţie de credit care a acţionat în cadrul activităţii sale comerciale; 3) cuantumul sumei împrumutate prin contractele de credit este de 56.210 CHF echivalentul a 120.896,46 lei, deci nu depăşeşte echivalentul în lei a 250.000 euro, sumă calculată la cursul de schimb publicat de către BNR în ziua încheierii contractului de credit; 4) creditul contractat a fost garantat cu imobilul menţionat ce are destinaţia de locuinţă, conform contractelor de ipotecă autentificate; 5) nu au fost condamnaţi printr-o hotărâre definitivă pentru infracţiuni în legătură cu creditul ce face obiectulnotificării, aşa cum reiese din certificatele de cazier judiciar.

Prin aceeaşi notificare, intimaţii au invitat banca la biroul notarial, în data de 24.08.2016 sau în data de 25.08.2016.

În drept, instanța reține că, potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, aceasta se aplică raporturilor juridice dintre consumatori şi instituţiile de credit, iar potrivit alin. 2 „Consumatori sunt persoanele definite de Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.” Potrivit art. 2 pct. 2 din OG nr. 21/1992 prin consumator se înţelege „orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale”, iar potrivit art. 2 alin. 1  din Legea nr. 193/2000, „Prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale.”

Intimaţii-debitori au contractat creditul de „nevoie personale”, astfel că au acţionat „în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale”, având calitatea de consumatori în sensul dispoziţiilor legale mai sus citate.

Aşadar, raportul juridic născut din convenţiile de credit arătate mai sus între instituţia de credit contestatoare şi intimaţii consumatori se circumscrie domeniului de aplicare al Legii nr. 77/2016 delimitat prin art. 1.

Potrivit art. 3 din Legea nr. 77/2016, „Prin derogare de la dispoziţiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare, consumatorul are dreptul de a i se stinge datoriile izvorâte din contractele de credit cu tot cu accesorii, fără costuri suplimentare, prin darea în plată a imobilului ipotecat în favoarea creditorului, dacă în termenul prevăzut la art. 5 alin. (3) părţile contractului de credit nu ajung la un alt acord.”

Instanţa reţine că art. 3 din lege menţionează derogarea reglementării de la dispoziţiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, însă nu se poate deduce de aici că reglementarea nu se aplică contractelor de credit încheiate sub imperiul Codului civil din 1864. Aceasta deoarece orice act normativ face referire la actele aflate în fondul activ al legislaţiei, iar nu la cele abrogate care rămân totuşi aplicabile potrivit regulii de drept civil tempus regit actum. Aşadar, chiar dacă în speţa de faţă contractul de credit încheiat de părţi este guvernate de Codul civil din 1864, în vigoare la data încheierii lui, efectele actuale sunt supuse normelor legale actuale. În acest sens, instanţa menţionează argumentul nr. 115 din Decizia nr. 623/2016, pronunţată de Curtea Constituţională a României, potrivit căruia „Indiferent de textul legal specific în baza căruia au fost încheiate contractele până la data de 1 octombrie 2011, ele se supun reglementării de drept comun, Codul civil din 1864, care, în mod evident, permitea aplicarea teoriei impreviziunii, în temeiul art. 969 şi art. 970. Având în vedere că Legea nr. 77/2016 reprezintă o aplicare a teoriei impreviziunii la nivelul contractului de credit, prevederile acesteia nu retroactivează.”

Condiţiile de admisibilitate pentru exercitarea dreptului de dare în plată a imobilului sunt prevăzute de art. 4 din lege are prevede că „(1) Pentru stingerea creanţei izvorând dintr-un contract de credit şi a accesoriilor sale prin dare în plată trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii: a) creditorul şi consumatorul fac parte din categoriile prevăzute la art. 1 alin. (1), astfel cum acestea sunt definite de legislaţia specială; b) cuantumul sumei împrumutate, la momentul acordării, nu depăşea echivalentul în lei al 250.000 euro, sumă calculată la cursul de schimb publicat de către Banca Naţională a României în ziua încheierii contractului de credit; c) creditul a fost contractat de consumator cu scopul de a achiziţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinaţie de locuinţă sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă; d) consumatorul să nu fi fost condamnat printr-o hotărâre definitivă pentru infracţiuni în legătură cu creditul pentru care se solicită aplicarea prezentei legi.”

Potrivit art. 5 alin. 1 şi 2 din lege, „(1) În vederea aplicării prezentei legi, consumatorul transmite creditorului, prin intermediul unui executor judecătoresc, al unui avocat sau al unui notar public, o notificare prin care îl informează că a decis să îi transmită dreptul de proprietate asupra imobilului în vederea stingerii datoriei izvorând din contractul de credit ipotecar, detaliind şi condiţiile de admisibilitate a cererii, astfel cum sunt reglementate la art. 4. (2) Notificarea prevăzută la alin. (1) trebuie să cuprindă şi stabilirea unui interval orar, în două zile diferite, în care reprezentantul legal sau convenţional al instituţiei de credit să se prezinte la un notar public propus de debitor în vederea încheierii actului translativ de proprietate, prin care se stinge orice datorie a debitorului, principal, dobânzi, penalităţi, izvorând din contractul de credit ipotecar, în conformitate cu dispoziţiile prezentei legi.”

Potrivit art. 7 alin. 1 din lege, “(1) În termen de 10 zile de la data comunicării notificării emise în conformitate cu dispoziţiile art. 5, creditorul poate contesta îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a procedurii reglementate de prezenta lege.”

Art. 11 din lege adaugă: “În vederea echilibrării riscurilor izvorând din contractul de credit, precum şi din devalorizarea bunurilor imobile, prezenta lege se aplică atât contractelor de credit aflate în derulare la momentul intrării sale în vigoare, cât şi contractelor încheiate după această dată.”

Prin Decizia nr. ….., pronunţată de Curtea Constituţională a României, publicată în Monitorul Oficial al României la data de …, moment de la care a devenit obligatorie erga omnes, instanţa de contencios constituţional a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că prevederile din art. 11 teza întâi raportate la art. 3 teza a doua, art. 4, 7 şi 8 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite sunt constituţionale în măsura în care instanţa judecătorească verifică condiţiile referitoare la existenţa impreviziunii.

Aşadar, pentru a beneficia de dreptul de a da în plată băncii imobilul achiziţionat sau adus garanţie în scopul stingerii creanţei şi a accesoriilor sale, debitorii trebuie să probeze nu numai îndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute la art. 4 alin. 1 şi la art. 11 din Legea nr. 77/2016, dar şi existenţa condiţiilor impreviziunii. Acestea reprezintă condiţii de fond, cele de formă vizând strict conţinutul notificării comunicate de debitori.

Sub aspect formal, instanţa apreciază că Notificarea certificate de notarul public sub nr. 4/22.07.2016, cuprinde toate menţiunile impuse de lege, nefiind afectată de niciun viciu de legalitate.

Cu privire la condiţiile de fond impuse de art. 4 alin. 1 lit. a), b) şi c) din lege, instanţa apreciază că acestea nu sunt integral îndeplinite în cauză. Astfel, aşa cum s-a arătat anterior, părţile au calitatea de creditor şi consumator, în accepţiunea legislaţiei privind protecţia consumatorilor, creditul acordat are o valoare de 56.210 CHF, fiind deci sub pragul valoric maxim de 250.000 EUR stabilit de lege, iar creditul a fost garantat prin constituirea unei ipoteci imobiliare.

În cauza de faţă, destinaţia de locuinţă a imobilului ipotecat rezultă din adeverința emisă de Asociația de proprietari, depusă la fila 48, vol. I, apartamentul ipotecat reprezentând singura locuinţă a soţilor, potrivit relaţiilor communicate la fila 60 de Direcţia Taxe şi Impozite a Municipiului Piatra-Neamţ.

În ceea ce priveşte condiţia prevăzută la lit. d), instanţa constată că intimaţii-debitori au depus cazierele judiciare din care rezultă lipsa oricărei condamnări în legătură cu creditele contractate.

Instanţa mai reţine că, din prevederile art. 11 din Legea nr. 77/2016, rezultă că scopul reglementării acestei modalităţi excepţionale de stingere a obligaţiei de rambursare a creditului prin darea în plată a imobilului în absenţa acordului creditorului este „echilibrarea riscurilor izvorând din contractul de credit”. Această condiţie de fond este în strânsă legătură cu necesitatea întrunirii elementelor care permit aplicarea teoriei impreviziunii.

Prin Decizia nr. 263/2016, instanţa constituţională a făcut o amplă analiză a acestei instituţii juridice sub imperiul Codului civil din 1864 care guvernează contractul de credit ipotecar încheiat de părţile în cauză în anul 2008.

Astfel, Curtea a reţinut că sub imperiul Codului civil din 1864 atât doctrina, cât şi practica au recunoscut posibilitatea aplicării teoriei impreviziunii în cazul în care un eveniment excepţional şi exterior voinţei părţilor ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil de acestea la data încheierii contractului ar face excesiv de oneroasă executarea obligaţiei debitorului. Sub regimul Codului civil din 1864 (aplicabil contractelor din dosarele de faţă) teoria impreviziunii era fundamentată pe prevederile art. 970 care stipulau: „Convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă. Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei după natura sa.” Aşadar, chiar dacă nu era consacrată in terminis, din punct de vedere normativ, impreviziunea rezulta din însăşi reglementarea de principiu relativă la contracte, ea fiind justificată prin elementele de bună-credinţă şi echitate ce caracterizează executarea contractelor. Condiţiile privind aplicarea impreviziunii au fost decelate în jurisprudenţă şi preluate în mare parte în Codul civil actual, într-o formă aproximativ identică [art. 1.271].

A mai reţinut Curtea că, în esenţă, impreviziunea intervine când în executarea contractului a survenit un eveniment excepţional şi exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului în privinţa amplorii şi efectelor sale, ceea ce face excesiv de oneroasă executarea obligaţiilor prevăzute de acesta. Drept urmare, clauzele contractului cu executare succesivă în timp trebuie adaptate în mod adecvat la noua realitate în măsura survenirii unui risc care se circumscrie ideii de impreviziune. În acest context, Curtea a reţinut că determinarea împrejurărilor care justifică aplicarea impreviziunii, concept derivând din buna-credinţă care trebuie să caracterizeze executarea contractului, trebuie realizată ţinându-se cont de ideea de risc al contractului. Acesta trebuie analizat dintr-un punct de vedere bivalent atunci când acesta se materializează; astfel, contractul în sine presupune un risc inerent asumat în mod voluntar de cele două părţi ale contractului, în baza autonomiei lor de voinţă, principiu care caracterizează materia încheierii contractului, şi unul supraadăugat care nu a putut face obiectul in concreto al unei previzionări de către niciuna dintre acestea, risc care trece dincolo de puterea de prevedere a cocontractanţilor şi care ţine de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul a quo. Impreviziunea vizează numai riscul supraadăugat şi, în condiţiile intervenirii acestuia, este menită să reamenajeze prestaţiile la care părţile s-au obligat în condiţiile noii realităţi economice/juridice. Ea nu are drept scop revenirea la prestaţiile de la momentul a quo al încheierii contractului de credit sau la riscul acceptat de către părţi la acelaşi moment, fiind, aşadar, străină acestora, dar oferă o bază legală pentru adaptarea sau încetarea contractului.

În continuare, s-a arătat că, în caz de neînţelegere între părţi, evaluarea existenţei situaţiei neprevăzute (condiţie obiectivă) şi a efectelor sale asupra executării contractului, a bunei-credinţe în exercitarea drepturilor şi obligaţiilor contractuale ale părţilor (condiţii subiective), precum şi a echităţii (ce presupune atât o latură obiectivă, cât şi una subiectivă) trebuie realizată cu maximă rigoare şi cade în sarcina instanţei judecătoreşti.

Curtea a mai arătat că deşi Legea nr. 77/2016 nu se referă in terminis la impreviziune, intenţia legiuitorului de a face aplicarea instituţiei impreviziunii reiese din art. 11 teza întâi care face referire la echilibrarea riscurilor izvorând din contractul de credit, precum şi din Expunerea de motive a legii care foloseşte expresia „criză a contractului”.

Trasând liniile directoare pentru aplicarea legii, Curtea a arătat că, faţă de cadrul legal existent la data încheierii contractelor de credit, prevederile legale criticate trebuie să se aplice doar debitorilor care, deşi au acţionat cu bună-credinţă nu îşi mai pot îndeplini obligaţiile ce rezultă din contractele de credit în urma intervenirii unui eveniment exterior şi pe care nu l-au putut prevedea la data încheierii contractului de credit. Astfel, din punct de vedere procedural, instanţa judecătorească, în condiţiile formulării contestaţiei de către creditor, va verifica îndeplinirea condiţiei notificării creditorului conform celor prevăzute de Legea nr. 77/2016, îndeplinirea criteriilor prevăzute de art. 4 din lege, aplicând în mod obligatoriu teoria impreviziunii în cadrul art. 7 din lege. Instanţa judecătorească care, în condiţiile legii, este independentă în aprecierea sa va putea face aplicarea impreviziunii până la limita superioară impusă de Legea nr. 77/2016 (predarea imobilului şi ştergerea datoriilor principale şi accesorii). Cu alte cuvinte, în lipsa acordului părţilor şi în temeiul art. 969 şi art. 970 din Codul civil din 1864, respectiv al Legii nr. 77/2016, instanţa judecătorească va pronunţa o hotărâre prin care va dispune fie adaptarea contractului în forma pe care o decide, fie încetarea sa.

În cauza de faţă, intimaţii-debitori nici nu au afirmat şi nici nu au probat existenţa elementelor necesare pentru ca instanţa să procedeze la aplicarea teoriei impreviziunii, respectiv: existenţa unei situaţii neprevăzute (condiţie obiectivă); efectele acesteia asupra executării contractului, a bunei-credinţe în exercitarea drepturilor şi obligaţiilor contractuale ale părţilor (condiţii subiective); analiza sub aspectul echităţii (ce presupune atât o latură obiectivă, cât şi una subiectivă).

Astfel, prin întâmpinarea formulată în cauză se invocă numai îndeplinirea condițiilor impuse de art. 4 din Legea nr. 77/2016, debitorii intimați apreciind așadar că au dreptul legal de a proceda la darea în plată a imobilului adus garanție, deși instanța a arătat anterior jurisprudența Curții Constituționale care stabilește condițiile de exercitare a acestui drept, respectiv numai condiționat de întrunirea tuturor elementelor impreviziunii.

Într-adevăr, din relațiile comunicate de Inspectoratul Teritorial de Muncă Neamț, la fila 62, vol. I, rezultă că debitorul BBa fost angajat la Hidroelectrica SH Bistrița în perioada 15.02.1990-08.04.2015, iar debitoarea BB a fost angajată la S.C. Ro Com Central, în perioada 15.12.2003-18.04.2009, ambii nemaiavând deci un loc de muncă.

Instanţa reţine însă că, din informațiile comunicate de Biroul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Neamț, la fila 75, vol. I, reiese că debitorii intimați dețin și proprietatea unui teren în suprafață de 1.300 m.p. în loc. Vaduri, jud. Neamț.

De asemenea, din adresa comunicată de Direcţia de Taxe şi Impozite a Municipiului Piatra-Neamţ la fila 60, rezultă că debitorii au figurat în rolul fiscal, în perioada 28.11.2006-07.09.2015, cu nu mai puţine de 11 autoturisme, dobândite şi înstrăinate la scurte perioade de timp, inclusiv în perioada în care părţile nu erau angajate cu contract individual de muncă, nerealizând în mod oficial venituri. Aşadar, instanţa trage prezumţia judiciară că debitorii au obţinut venituri din această activitate de comerţ cu maşini, venituri care nu sunt transparente.

Aşadar, nu este îndeplinită în cauză condiţia referitoare la incidenţa unei situaţii neprevăzute şi la efectul acesteia asupra executării contractului, a bunei-credinţe în exercitarea drepturilor şi obligaţiilor contractuale şi nici aceea privind o răsturnare a echităţii în cadrul contractului, nefiind deci îndeplinite cumulativ condiţiile pentru aplicarea teoriei impreviziunii.

În consecinţă, instanţa va admite contestaţia formulată de contestatoarea creditoare AA în contradictoriu cu intimaţii debitori BBşi BB şi va dispune repunerea părţilor în situaţia anterioară comunicării de către intimaţii debitori BBşi BB către contestatoarea creditoare AA a notificării nr. 13 emisă la data …., prin intermediul Biroului notarului public …..

În temeiul art. 453 din Codul de procedură civilă, intimații fiind cei care au căzut în pretenţii, vor fi obligaţi la plata către contestatoare a cheltuielilor de judecată în cuantum de 26 lei, taxa judiciară de timbru.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă R Ă Ş T E

  Admite contestaţia formulată de contestatoarea creditoare AA .. în contradictoriu cu intimaţii debitori BB….

Dispune repunerea părţilor în situaţia anterioară comunicării de către intimaţii debitori BBşi BB către contestatoarea creditoare AA a notificării nr. 13 emisă la data de …., prin intermediul Biroului notarului public ….

Obligă intimaţii la plata către contestatoare a cheltuielilor de judecată în cuantum de 26 lei, taxa judiciară de timbru.

Cu drept de apel în termen de 15 zile lucrătoare de la comunicare.

Cererea de apel se depune la Judecătoria Piatra Neamţ.

  Pronunţată în şedinţă publică, azi, 3 aprilie 2018.

Domenii speta

Spete similare