Contestaţie creditor Legea 77/2016 - Respinge apelul

Dosar nr......................

R O M Â N I A

TRIBUNALUL DOLJ

SECŢIA A II-A CIVILĂ

DECIZIE Nr........................

Şedinţa publică de la 03 Iulie 2018

Completul compus din:

Pe rol judecarea apelului formulat de apelanții ............................ şi  ...........................împotriva sentinței civile nr. ................ din ...............09.2017, pronunțata de Judecatoria Craiva, în dosarul nr. ..................../215/2016 în contradictoriu cu intimații ..................... SA, având ca obiect contestație creditor Legea 77/2016 contestaţie creditor legea 77/2016.

La apelul nominal făcut în şedinţa publică au răspuns: .........

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință,

INSTANŢA

Deliberând asupra apelului  de față se  constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. ..................... din 27.09.2017 pronunțata în dosarul nr. ..................../215/2016 Judecătoria Craiova a admis contestația formulată de contestatoarea .................... SA,  în contradictoriu cu  intimații ........................ a dispus repunerea părților în situația anterioară îndeplinirii demersurilor prevăzute de Legea nr. 77/2016 şi a obligat intimații ........................... la plata sumei de 20 de lei reprezentând taxa judiciara de timbru.

 Pentru a se pronunța astfel instanța a reținut că  la data de 05.03.2008 s-a încheiat contractul de credit nr. ................. între ................. în calitate de banca si .....................în calitate de împrumutat , .......................... în calitate de codebitor, ...................... în calitate de codebitor având a obiect acordarea unui împrumut în valoare de 92.721 CHF.

La data de 05.03.2008 s-a încheiat contractul de ipoteca autentificat sub nr. .................... între ..................... SA si ....................., ..................... asupra imobilului compus din teren si construcție înscris în cartea funciara nr.................... a localității Craiova.

De asemenea instanța a constatat ca la data de 26.05.2016 a fost emisa notifiarea nr. 11 de dare in plata a imobilului situat în ...............................

În drept, instanța a reținut că potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr. 77/2016 prezenta lege se aplică raporturilor juridice dintre consumatori şi instituțiile de credit, instituțiile financiare nebancare sau cesionarii creanțelor deținute asupra consumatorilor, iar conform art. 3 din acelaşi act normativ prin derogare de la dispozițiile Legii nr. 287/2009 privind Codul Civil, republicată, cu modificările ulterioare, consumatorul are dreptul de a i se stinge datoriile izvorâte din contractele de credit cu tot cu accesorii, fără costuri suplimentare, prin darea în plată a imobilului ipotecat în favoarea creditorului, dacă în termenul prevăzut la art.5 alin. (3)  părţile contractului de credit nu ajung la un alt acord.

Potrivit art. 5 alin. 1 din Legea nr. 77/2016 în vederea aplicării prezentei legi, consumatorul transmite creditorului, prin intermediul unui executor judecătoresc, al unui avocat sau al unui notar public, o notificare prin care îl informează că a decis să îi transmită dreptul de proprietate asupra imobilului în vederea stingerii datoriei izvorând din contractul de credit ipotecar, detaliind şi condițiile de admisibilitate a cererii, astfel cum sunt reglementate la art. 4.

În prealabil, se impune precizarea că, prin cererea de chemare în judecata contestatoarea ........................... SA a invocat inadmisibilitatea aplicării dispozițiilor legii 77/2016, sens în care a susținut în esență că bunul imobil a fost vândut prin licitație publică, la momentul emiterii notificării bunul imobil nemaiexistând un imobil pe care pârâții sa poată sa il dea în plata.

Este adevărat că în cuprinsul considerentelor Deciziei nr. ......................../27.10.2016, pronunțată de Curtea Constituţională (pct. 17), s-a reţinut că L. nr. 77/2016 condiționează stingerea tuturor datoriilor de consumatorilor de transmiterea voluntară a dreptului de proprietate asupra bunului ipotecat din patrimoniul consumatorilor în cel al profesioniștilor.

Nu este mai puţin adevărat însă că potrivit art. 8 alin. 5 din L. nr. 77/2016, dreptul de a cere instanţei să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit aparţine şi consumatorului care a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, indiferent de titularul creanţei, de stadiul în care se află ori de forma executării silite care se continuă contra debitorului. Astfel, instanţa reţine că textul de lege citat se aplică şi în situaţia în care la momentul apariţiei actului normativ imobilul fusese executat în procedura executării silite , iar creditorul continuă executarea silită pentru că debitul nu a fost integral acoperit.

Din interpretarea gramaticală şi logico-juridică rezultă că art. 8 alin. 5 consacră dreptul consumatorului-debitor supus executării silite de a solicita să se constate stingerea datoriilor izvorâte din contractul de credit, fără a distinge în raport de titularul creanţei, de stadiul în care se află ori de forma executării silite care se continuă contra debitorului. Cu alte cuvinte, dreptul de a solicita constatarea stingerii datoriei din contractul de credit nu este condiţionat de stadiul sau de forma executării silite, astfel încât stadiul executării silite care continuă împotriva debitorului pentru diferenţa rezultată ca urmare a executării garanţiei, nu prezintă relevanţă pentru constatarea ca stinsă a datoriei. Instanţa mai reţine că legiuitorul a consacrat în art. 5 alin. 8 dreptul la constatarea stingerii datoriei rezultate din contractul de credit, fără a face referire la transmiterea dreptului de proprietate către creditor, ca în cazul art. 8 alin. 1, unde cererea adresată instanţei vizează pronunţarea unei hotărâri prin care, pe de o parte, să se constate stingerea obligaţiilor născute din contractul de credit ipotecar şi, pe de altă parte să se transmită dreptul de proprietate către creditor.

Astfel, a interpreta textul de lege (art. 8 alin. 5) în sensul că nu se aplică situaţiei în care, la apariţia legii garanţia imobiliară a fost executată, debitul nefiind acoperit, iar executarea silită faţă de debitor continuă, deoarece debitorul nu mai poate transmite, conform legii, dreptul de proprietate asupra imobilului pentru că nu îl mai deţine, adaugă la lege. Or, interpretului nu îi este permis să adauge la lege, conform principiului latin ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

În acest sens, decizia nr. ...................../25.10.2016 pronunţată de Curtea Constituţională, nu se preocupă de situaţia particulară în discuţie şi nici nu poate fi un argument în susţinerea acestei interpretări, în contextul în care Curtea Constituţională nu realizează interpretarea textelor de lege, aceasta din urmă fiind de competenţa instanţei de judecată.

Mai mult decat atat prin Deczia nr. ................. /18.02.2017 a CCR  a precizat la punctul 44 faptul ca „ că mecanismul procedural reglementat de legiuitorul ordinar în vederea aplicării art. 8 alin. (5) din lege are în vedere, ca şi în cazul art. 8 alin. (1) din aceeaşi lege, două etape cu o semnificaţie deosebită în economia acesteia. Astfel, o primă etapă, obligatorie, se subsumează unei negocieri directe între părţi şi priveşte procedura notificării reglementate de art. 5 alin. (1) din lege, părţile putând, ele însele, să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractul de credit, prin darea în plată a imobilului. Această etapă se aplică şi trebuie parcursă indiferent că bunul imobil ipotecat a fost sau nu vândut în cadrul unei proceduri execuţionale la data intrării în vigoare a legii. Cea de-a doua etapă, judiciară, facultativă prin natura sa, vizează intervenţia instanţelor judecătoreşti la cererea debitorilor, în vederea aplicării Legii nr. 77/2016, respectiv constatarea stingerii datoriei izvorâte din contractul de credit. Astfel, debitorul obligaţiilor de plată a sumelor de bani în cadrul unui contract de credit trebuie să parcurgă, în mod obligatoriu, prima etapă procedurală, în sensul ajungerii la un consens cu creditorul şi al evitării, pe cât posibil, a intervenţiei în cadrul raporturilor contractuale a instanţei judecătoreşti. Legiuitorul a reglementat acest mecanism procedural în două etape pentru a da posibilitatea încetării contractului, ca rezultat al acordului de voinţă al părţilor, fără intervenţia instanţelor judecătoreşti, apelarea la forţa de constrângere a statului realizându-se, în mod evident, numai atunci când părţile nu ajung la un consens, iar la punctul 47 s-a retinut faptul ca în privinţa bunurilor imobile adjudecate anterior intrării în vigoare a legii, ipoteză ce formează obiectul dosarului instanţei judecătoreşti a quo, Curtea constată că legiuitorul ordinar a recurs la o ficţiune juridică, în sensul că datoriile rezultate din contractul de credit sunt considerate stinse, chiar dacă bunul imobil aferent garanţiei a fost vândut la un preţ mai mic decât valoarea datoriei debitorului către instituţia de credit.”

În lumina celor arătate anterior se impune respingerea susţinerilor reclamantei în privinţa acestui aspect.

În drept, potrivit Art.4 alin.1 din Legea nr.77/2016, pentru stingerea creanţei izvorând dintr-un contract de credit şi a accesoriilor sale prin dare în plată trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii:

a) creditorul şi consumatorul fac parte din categoriile prevăzute la art. 1 alin. (1), astfel cum acestea sunt definite de legislaţia specială;

b) cuantumul sumei împrumutate, la momentul acordării, nu depăşea echivalentul în lei al 250.000 euro, sumă calculată la cursul de schimb publicat de către Banca Naţională a României în ziua încheierii contractului de credit;

c) creditul a fost contractat de consumator cu scopul de a achiziţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinaţie de locuinţă sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă;

d) consumatorul să nu fi fost condamnat printr-o hotărâre definitivă pentru infracţiuni în legătură cu creditul pentru care se solicită aplicarea prezentei legi.

Conform art.1 din acelaşi act normativ, prezenta lege se aplică raporturilor juridice dintre consumatori şi instituţiile de credit, instituţiile financiare nebancare sau cesionarii creanţelor deţinute asupra consumatorilor.

Consumatori sunt persoanele definite de Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, republicată, cu modificările şi completările ulterioare

Conform art.11 din acelaşi act normativ, în vederea echilibrării riscurilor izvorând din contractul de credit, precum şi din devalorizarea bunurilor imobile, prezenta lege se aplică atât contractelor de credit aflate în derulare la momentul intrării sale în vigoare, cât şi contractelor încheiate după această dată.

Din analiza prevederilor legale rezultă, astfel, că instanţa, potrivit art.4 alin.(l) din lege, verifică îndeplinirea cumulativă a anumitor condiţii (persoanele cărora se aplică prevederile legale, cuantumul sumei împrumutate, scopul contractării creditului, lipsa în privinţa consumatorului debitor a vreunei condamnări pronunţate printr-o hotărâre definitivă pentru infracţiuni în legătură cu creditul pentru care se solicită aplicarea legii).

Instanţa a constatat că în prezenta cauză prima condiţie de admisibilitate prevăzută de art. 4 alin. 1 lit. a din Legea 77/2016, este îndeplinită. În acest sens, instanţa reţine că debitorii au calitatea de consumator în sensul art. 1 alin. 2 din Legea 77/2016 coroborat cu art. 2 alin. 1 din Legea 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori. Potrivit art. 2 alin. 1 din Legea 193/2000, prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale.

Prin urmare, singurul criteriu pentru a determina dacă o persoană are sau nu calitatea de consumator este criteriul obiectiv, respectiv acela de a analiza dacă persoana a încheiat contractul acţionând în scopuri din afara activităţii sale profesionale. În prezenta cauză, debitorii au încheiat contractul de credit pentru satisfacerea nevoilor personale, aspect care reiese din însuşi contractul de credit de consum încheiat între părţi care defineşte creditul de consum ca reprezentând creditul a cărui destinaţie este împlinirea unor nevoi personale ale debitorului şi/sau ale familiei sale.

Prin urmare, instanţa a reţinut că debitorii au calitatea de consumatori, o astfel de interpretare a dispoziţiilor art. 2 din Legea 193/2000 este conformă cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie de la Luxemburg (Hotărârea Costea contra României, C 110/14, EU:C:2015:538, punctul 21) care a statuat că singurul criteriu pe care instanţele trebuie să-l aibă în vedere la momentul analizării caracterului de consumator este criteriul obiectiv, respectiv dacă persoana a acţionat în afara activităţii sale profesionale, comerciale sau industriale.

În ceea ce o priveşte pe reclamanta , instanţa are în vedere dispoziţiile art. 2 alin. 2 din L. nr. 193/2000, care defineşte profesionistul ca fiind orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în cadrul activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, precum şi orice persoană care acţionează în acelaşi scop în numele sau pe seama acesteia. De asemenea, instanţa reţine şi dispoziţiile art. 1 alin. 1 din L. nr. 77/2016, potrivit cu care această lege se aplică raporturilor juridice dintre consumatori şi instituţiile de credit, instituţiile financiare nebancare sau cesionarii creanţelor deţinute asupra consumatorilor.

Instanţa a constatat că este îndeplinită şi condiţia prevăzută de art. 4 alin. 1 lit. b din Legea 77/2016 având în vedere că obiectul contractului l-a constituit acordarea unui împrumut în valoare de 92721,97 CHF, situându-se astfel sub limita prevăzută de art. 4 alin. 1 lit. b din actul normativ menţionat.

În ceea ce privește cea de-a treia condiție prevăzută de art. 4 lit. c din Legea 77/2016, instanța a constatat că şi aceasta este îndeplinită, creditul a fost garantat cu un imobil conform contractului de ipoteca autentificat sub nr. 573/05.03.2008.

Referitor la cea de-a patra condiţie de admisibilitate prevăzută de art. 4 alin. 1 lit. d din Legea 77/2016, respectiv aceea ca debitorul consumator să nu fi fost condamnat printr-o hotărâre definitivă pentru infracţiuni în legătură cu creditul pentru care se solicită aplicarea prezentei legi, instanţa constată că la dosarul cauzei au fost depuse certificatele de cazier judiciar ale paratilor din care reiese că acestea nu au fost condamnati pentru vreo infracţiune .Prin urmare, instanţa constată că este îndeplinită şi cea de-a patra condiţia de admisibilitate prevăzută de art. 4 alin. 1 lit. d din Legea 77/2016.

În continuarea, instanţa a arătat  că simpla îndeplinire a condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. 1 din Legea 77/2016 nu este suficientă pentru a se constata stinse datoriile reclamntelor, ci este necesar ca intimaţii să facă dovada existenţei unui caz de impreviziune de natură să rupă echilibrul contractual.

Instanta a retinut ca prin Decizia CCR NR. 62/07.02.2016 curtea a retinut faptul ca creditul bancar este definit ca fiind acel angajament de punere la dispoziţie sau acordare a unei sume de bani ori prelungire a scadenţei unei datorii, în schimbul obligaţiei debitorului la rambursarea sumei respective, precum şi la plata unor dobânzi sau a altor cheltuieli legate de această sumă precum comisioanele de angajament, de urmărire sau de gestionare a respectării dispoziţiilor contractuale sau orice angajament de achiziţionare a unui titlu care încorporează o creanţă. Astfel principala obligaţie a împrumutatului este de a restitui „lucrurile împrumutate în aceeaşi calitate şi cantitate”, respectiv „aceeaşi sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeaşi natură şi calitate”. Dispoziţiile art.1578 din Codul civil din 1865 consacră obligaţia împrumutatului de a restitui aceeaşi sumă numerică înscrisă în contract, ceea ce în doctrină a fost numit principiul nominalismului, astfel, „Obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii.”  De altfel, principiul nominalismului a fost preluat şi în noul Cod civil, la art.2164 alin.(2), potrivit căruia „În cazul în care împrumutul poartă asupra unei sume de bani, împrumutatul nu este ţinut să înapoieze decât suma nominală primită, oricare ar fi variaţia valorii acesteia, dacă părţile nu au convenit altfel”.  Textul legal are caracter supletiv, astfel că părţile au posibilitatea.

În virtutea principiului nominalismului monetar, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia. Desigur că la această sumă, potrivit convenţiei părţilor, urmează a fi adăugate sumele care reprezintă costurile asociate cu acordarea creditului – dobânda şi comisioanele prevăzute în contract. Acelaşi principiu se aplică în cazul concret al contractului de credit (care nu reprezintă altceva decât un tip de contract de împrumut de consumaţie cu dobândă), atâta vreme cât acordarea creditului în monedă străină este permisă conform reglementărilor legale şi câtă vreme împrumutatul are obligaţia de a restitui lucruri de aceeaşi cantitate şi calitate. Clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar şi în condiţiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda naţională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, niciun act normativ neinterzicând acordarea şi rambursarea creditelor în monedă străină. Întro atare situaţie, ambele părţi îşi asumă riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puţin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării, raportat la o altă monedă considerată etalon, sau, mai corect din punct de vedere obiectiv, raportat la aur. Odată cu încheierea contractului, se realizează acordul de voinţă al părţilor care agreează integral condiţiile stipulate în acest act juridic. Opţiunea pentru un credit într-o monedă străină este făcută conştient şi cu bună-ştiinţă de către debitor, în considerarea avantajelor pe care acest credit le oferea în comparaţie cu celelalte produse de creditare oferite atât de creditor, cât şi de alţi furnizori de produse bancare (cost mai redus, acces la o sumă mai mare de bani, posibilitatea de a-şi realiza investiţii mai substanţiale etc.) Concomitent cu identificarea avantajelor acestui tip de credit, împrumutatul are posibilitatea de a identifica şi dezavantajele lui, printre care riscul de a angaja o sumă mai mare de lei pentru restituirea unui  credit în valută comparativ cu cel în lei (dacă aceasta este moneda în care obţine principalele venituri). Obligaţia de a rambursa ceea ce s-a primit cu titlu de împrumut - suma împrumutată -, care reprezintă obiectul contractului, impune împrumutatului obligaţia de a achiziţiona la data scadenţei valuta împrumutată în cuantumul ratei datorate - bun fungibil şi consumptibil - şi de a restitui această sumă băncii creditoare. Această obligaţie este o obligaţie esenţială a împrumutatului, fiind reglementată expres de lege şi impusă de principii fundamentale de drept: principiul forţei obligatorii a contractului - art.969 din vechiul Cod civil/art.1270 din actualul Cod civil -, principiul executării obligaţiilor cu bună-credinţă – art.970 din vechiul Cod civil/art.1170 din actualul Cod civil - şi principiul îmbogăţirii fără justă cauză, potrivit căruia nimeni nu se poate îmbogăţi pe seama altei persoane. Riscul valutar inerent este un element al preţului contractului de credit acordat în monedă străină, atât timp cât împrumutatul trebuie să restituie împrumutul în aceeaşi monedă. Ca urmare, diferenţele între valorile ratelor lunare generate de aplicarea ratelor de schimb valutar între moneda creditului şi moneda în care împrumutatul îşi realizează veniturile sunt o parte componentă a preţului contractului, fiind incluse inerent în obiectul contractului.

Raportat la cuprinsul deciziei nr. 623/25.10.2016 a Curţii Constituţionale prin care s-a constatat că prevederile art.11 teza întâi raportate la cele ale art.3 teza a doua, art.4, art.7 şi art.8 din Legea nr.77/2016 sunt constituţionale numai în măsura în care instanţa judecătorească, în condiţiile manifestării opoziţiei creditorului, poate şi trebuie să facă aplicarea teoriei impreviziunii la contractele în derulare, instanţa reţine că, pe lângă îndeplinirea acestor condiţii expres prevăzute de lege la art.4 din Legea nr.77/2016, instanţa judecătorească, în lipsa acordului dintre părţi, are competenţa şi obligaţia să aplice impreviziunea în cazul în care constată că sunt îndeplinite condiţiile existenţei acesteia.

De asemenea, faţă de cadrul legal existent la data încheierii contractului de credit, prevederile legale trebuie să se aplice doar debitorilor care, deşi au acţionat cu bună-credinţă, în conformitate cu prevederile art.57 din Constituţie, nu îşi mai pot îndeplini obligaţiile ce rezultă din contractele de credit în urma intervenirii unui eveniment exterior şi pe care nu l-au putut prevedea la data încheierii contractului de credit.

Aşadar, din punct de vedere procedural, instanţa judecătorească, în condiţiile formulării contestaţiei de către creditor, verifica îndeplinirea condiţiei notificării creditorului conform celor prevăzute de Legea nr.77/2016, îndeplinirea criteriilor prevăzute de art.4 din lege, aplicând în mod obligatoriu teoria impreviziunii în cadrul art.7 din lege, respectiv art.8, ori în cadrul art.9 din aceeaşi lege.

Astfel, din analiza prevederilor legii rezultă posibilitatea şi obligaţia exercitării controlului judecătoresc în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor specifice impreviziunii, respectiv condiţiile cu caracter obiectiv referitoare la cauza schimbării circumstanţelor (existenţa situaţiei neprevăzute) sau la cuprinsul contractului (absenţa unei clauze de adaptare a contractului), şi condiţiile cu caracter subiectiv referitoare la atitudinea/conduita părţilor contractante (lipsa culpei debitorului în executarea contractului) sau la efectele schimbării circumstanţelor (caracterul licit al neexecutării obligaţiilor contractuale).

Sub regimul Codului civil din 1864 (aplicabil contractului din dosarul de faţă) teoria impreviziunii era fundamentată pe prevederile art.970 care stipulau: „Convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă. Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei după natura sa.” Aşadar, chiar dacă nu era consacrată in terminis, din punct de vedere normativ, impreviziunea rezulta din însăşi reglementarea de principiu relativă la contracte, ea fiind justificată prin elementele de bună-credinţă şi echitate ce caracterizează executarea contractelor.

În esenţă, impreviziunea intervine când în executarea contractului a survenit un eveniment excepţional şi exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului în privinţa amplorii şi efectelor sale, ceea ce face excesiv de oneroasă executarea obligaţiilor prevăzute de acesta. Drept urmare, clauzele contractului cu executare succesivă în timp trebuie adaptate în mod adecvat la noua realitate în măsura survenirii unui risc care se circumscrie ideii de impreviziune. În acest context, determinarea împrejurărilor care justifică aplicarea impreviziunii, concept derivând din buna credinţă care trebuie să caracterizeze executarea contractului, trebuie realizată ţinându-se cont de ideea de risc al contractului. Acesta trebuie analizat dintr-un punct de vedere bivalent atunci când acesta se materializează; astfel, contractul în sine presupune un risc inerent asumat în mod voluntar de cele două părţi ale contractului, în baza autonomiei lor de voinţă, principiu care caracterizează materia încheierii contractului, şi unul supra-adăugat care nu a putut face obiectul in concreto a unei previzionări de către niciuna dintre acestea, risc care trece dincolo de puterea de prevedere a cocontractanţilor şi care ţine de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul a quo.

Impreviziunea vizează numai riscul supra-adăugat şi, în condiţiile intervenirii acestuia, este menită să reamenajeze prestaţiile la care părţile s-au obligat în condiţiile noii realităţi economice/juridice. Ea nu are drept scop revenirea la prestaţiile de la momentul a quo al încheierii contractului de credit sau la riscul acceptat de către părţi la acelaşi moment, fiind, aşadar, străină acestora, dar oferă o bază legală pentru adaptarea sau încetarea contractului.

 Evaluarea intervenirii acestui risc trebuie privită şi realizată în ansamblu, prin analiza cel puțin a calității şi pregătiri economice/ juridice a cocontractanţilor [dihotomia profesionist/consumator, a valorii prestaţiilor stabilite prin contract, a riscului deja materializat şi suportat pe perioada derulării contractului de credit, precum şi a noilor condiţii economice care denaturează atât voinţa părţilor, cât şi utilitatea socială a contractului de credit. Această evaluare de ansamblu permite stabilirea, pe de o parte, a limitei dintre cele două categorii de riscuri anterior menţionate şi, pe de altă parte, în funcţie de rezultatul la care se ajunge, luarea unei decizii cu privire la soarta contractului. Însă, odată constatată depăşirea riscului inerent contractului şi survenirea celui supra-adăugat, intervenţia asupra acestuia devine obligatorie şi trebuie să fie efectivă, fie în sensul încetării, fie în cel al adaptării sale noilor condiţii, ea producând efecte juridice pentru viitor, prestaţiile deja executate rămânând câştigate contractului.

De asemenea, regula pacta sunt servanda presupune luarea în considerare a unor elemente precum buna-credinţă şi echitatea, în condiţiile schimbării fundamentale a condiţiilor de executare a contractului. Ca principiu general, echitatea se manifestă sub două aspecte: obiectiv - denumind principiul exactei compensaţii cu implicarea egalităţii de tratament - şi subiectiv - însemnând luarea în considerare a unei situaţii particulare, de regulă, slăbiciunea unei părţi contractante. Rămânând la acelaşi nivel general, funcţiile echităţii sunt de interpretare şi de completare a normelor juridice, inclusiv a voinţei exprimate a părţilor.

Din coroborarea dispoziţiilor art.969 şi art.970 din Codul civil din 1864, rezultă două principii interdependente pe care se întemeiază contractul civil: puterea de lege/forţa obligatorie pe care acesta o are pentru părţile contractante, pe de parte, şi buna-credinţă în executarea acestuia, pe de altă parte. Puterea de lege a contractului vizează nu numai ceea ce contractul prevede expres în clauzele sale, ci şi toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa (art.970 alin.2 din Codul civil din 1864). Cu alte cuvinte, echitatea, corolar al bunei-credinţe, guvernează contractul civil de la naşterea sa până la epuizarea tuturor efectelor, independent de existenţa unei clauze exprese în cuprinsul contractului. Aşadar, executarea unui contract civil este legitimă atâta timp cât este rezultatul întrunirii cumulative a celor două principii (forţa obligatorie şi executarea cu bună-credinţă), principii care nu au existenţă de sinestătătoare, ci se condiţionează reciproc. Teoria impreviziunii, fundamentată pe cele două principii, atenuează caracterul obligatoriu al contractului, în măsura în care, pe perioada executării acestuia, intervine o situaţie imprevizibilă, însă nici una dintre părţile contractante nu abdică de la obligaţiile care îi revin potrivit executării cu bună-credinţă a contractului. Aşadar, echitatea, alături de bunacredinţă, oferă un fundament al impreviziunii, pornind de la relaţia existentă între ele.

 Prin urmare, în caz de neînţelegere între părţi, evaluarea existenţei situaţiei neprevăzute (condiţie obiectivă) şi a efectelor sale asupra executării contractului, a bunei-credinţe în exercitarea drepturilor şi obligaţiilor contractuale ale părţilor (condiţii subiective), precum şi a echităţii (ce presupune atât o latură obiectivă, cât şi una subiectivă) trebuie realizată cu maximă rigoare şi cade în sarcina instanţei judecătoreşti.

Legiuitorul a avut în vedere reechilibrarea prestaţiilor în condiţiile în care, pe perioada executării contractului, a intervenit un risc supraadăugat riscului firesc ce însoţeşte un contract de credit şi în care niciuna dintre părţi nu este culpabilă de apariţia evenimentului. De altfel, în expunerea de motive a legii, se face referire la persoanele fizice care nu dispun de mijloacele necesare achitării creditului către instituţia de credit, astfel că legea se aplică doar acestei categorii de debitori.

În analiza teoriei impreviziunii se vor analiza, în principal, 2 aspecte, ţinând cont şi de cele invocate de către pârâti respectiv: fluctuaţia cursului valutar moneda naţională – moneda străină în care a fost acordat creditul, de la data încheierii contractului de credit, comparativ cu data cererii întemeiate pe Lege; veniturile obţinute de debitori la data încheierii contractului de credit, comparativ cu veniturile obţinute la data cererii întemeiate pe Lege.

Criteriul principal, esenţial şi hotărâtor îl constituie fluctuaţia cursului valutar moneda naţională – moneda străină în care a fost acordat creditul de la data încheierii contractului de credit, comparativ cu data cererii întemeiate pe Lege, celelalte două criterii fiind subsidiare, ajutătoare şi de natură a fi coroborate.

În concret, debitorii sunt cei care au ales, în baza principiului autonomiei de voinţă, să contracteze un împrumut într-o altă monedă decât cea naţională, respectiv în Euro. Procedând în această modalitate, în mod implicit debitorii au sperat la şansa unui câştig .

Este îndeobşte cunoscut şi acceptat pentru un consumator obişnuit, obiectiv şi rezonabil, de tipul omului prudent şi diligent, că există o variaţie a cursului monedă naţională-monedă străină. În acelaşi sens, chiar dacă fluctuaţia cursului monetar este de notorietate, nici o parte contractantă nu poate să prevadă cu exactitate care vor fi diferenţele, acestea putând fi atât pozitive cât şi negative pentru toate părţile contractante. 

Expunerea consumatorului de credite la riscul valutar, ca tip de risc financiar materializat în fluctuaţii de curs valutar, reprezintă o trăsătură naturală a contractelor de credit în monedă străină. Orice împrumut denominat într-o altă monedă decât cea în care consumatorul obţine veniturile, de regulă moneda naţională, implică obligaţia obţinerii de către debitor a valutei necesare plăţii ratelor de credit, pe baza resurselor financiare pe care le are la dispoziţie în moneda naţională, la cursul valutar la care moneda străină poate să fie procurată.

Consumatorul cunoaşte şi acceptă riscul devalorizării, dar urmăreşte avantajul ratelor de dobândă mai reduse practicate de bănci pentru creditele în valută în raport cu cele acordate în monedă naţională, beneficiu care este potenţat în cazul creditelor pe termen lung, în cazul cărora costurile creditului pot să difere semnificativ în funcţie de moneda împrumutului. Însă, avantajul ratelor de dobândă mai favorabile este anihilat, cel puţin în parte, de efectele fluctuaţiilor valutare.

Instanţa a reţinut faptul că, contractul de credit în valută conţine, aşadar, un element de risc valutar, însă acesta nu îl transformă automat într-un contract abuziv. Semnificativ este faptul că atât Codul civil din 1864 (art. 1578), cât şi noul Cod civil (art. 2164), consacră în materia împrumutului principiul nominalismului, potrivit căruia împrumutatul trebuie să înapoieze suma nominal primită, oricare ar fi variaţia valorii acesteia. Prin urmare, principiul nominalismului este tradiţional în contractele de împrumut.

In conformitate cu prevederile art. 1584 cod civil 1864 (aplicabil in temeiul art. 3 si art. 102 din Legea 71/2011), obligaţia principală a împrumutatului este aceea de a restitui la scadenţă lucruri de acelaşi gen, aceeaşi cantitate si de aceeaşi calitate, indiferent de eventuala sporire sau scădere a valorii lucrurilor dintre momentul încheierii contractului si acela al plăţii.

Prin urmare, întrucât creditul a fost acordat in moneda CHF la scadenţă trebuie să fie restituită suma împrumutată indiferent de scăderea sau sporirea valorii monedei (principiul nominalismului monetar consacrat expres de art. 1578 Cod civil vechi ).

În altă ordine de idei, prin încheierea contractului de credit se nasc obligaţii şi responsabilităţi importante în sarcina celui împrumutat, de care acesta trebuie să fie conştient. Nu se poate admite ca debitorul să-şi dea acordul la semnarea convenţiei de credit doar pentru a beneficia de avantajele pe care aceasta le implică (primirea unei sume de bani semnificative într-un interval scurt de timp), iar atunci când se pune problema executării propriilor obligaţii, să invoce faptul că măsurile Băncii sunt neechivoce, nejustificate şi abuzive.

De altfel, la data semnării contractului, reclamanţii au studiat, cu siguranţă, ofertele Băncii, alegând-o pe cea mai avantajoasă pentru aceştia, ştiut fiind faptul că împrumuturile în CHF erau mai accesibile, implicând costuri mai reduse (dobânda mai mică) şi acces la o sumă mai mare de bani – avantaje de care au beneficiat şi reclamanţii.

În consecință, pârâții nu au fost obligați să se supună unor condiţii contractuale despre care nu ar fi avut posibilitatea reală de a lua cunoștință la data semnării contractului, fiind în posesia tuturor elementelor care pot avea efect asupra întinderii propriilor obligaţii.

Reţine instanţa că părţile nu au convenit plata sumelor datorate de paratul ...................la un anumit curs de schimb, ci au convenit asupra plăţii sumelor în valuta în care a fost primit creditul. Cursul oficial de schimb RON-CHF se stabileşte de către B.N.R., nu de către pârâtă. Contractul a fost încheiat în CHF la solicitarea expresă a reclamantului, fiind semnat prin acordul părţilor, devenind incidente prevederile art. 969 C.civ. 1864.

Prin urmare paratul ........................., în calitate de împrumutat a optat pentru primirea unei sume de bani în franci elvețieni şi s-au obligat să returneze suma primită în aceeaşi monedă. Ca urmare a manifestării de voinţă a paratilor, în cadrul contractului de credit încheiat de părţi s-au introdus date referitoare la moneda creditului.

La momentul semnării contractului, reclamanții au avut posibilitatea de a studia ofertele băncii (probabil au analizat şi ofertele altor unităţi bancare), respectiv condiţiile şi caracteristicile esenţiale ale produselor şi serviciilor oferite de Raiffeisen Bank S.A., semnând contractul în cunoştinţă de cauză.

Obligaţia de informare cu privire la riscul valutar nu poate fi transferată în totalitate în sarcina Băncii, câtă vreme nicio prevedere legală nu impune o asemenea obligaţie furnizorilor de servicii financiare.

În consecinţă, pârâtii erau cei care trebuiau să analizeze posibilitatea evoluţiei nefavorabile (crescătoare) a monedei în care s-a contractat creditul, având în vedere că şi-au asumat riscul accesării unui împrumut în CHF, cu atât mai mult cu cât împrumuturile în CHF erau uşor accesibile, implicând costuri mai reduse (dobânda mai mică) şi acces la o sumă mai mare de bani – avantaje de care au beneficiat şi reclamanţii.

Împrejurarea că împrumutaţii trebuie să restituie datoria la un curs de schimb al francului elveţian dramatic majorat faţă de momentul contractării creditului este justificată de faptul că, sub acest aspect, contractul semnat de părţi este unul aleatoriu. Este firesc ca riscul valutar să fie suportat de către debitor, întrucât acesta este unul din dezavantajele creditelor în valută, de care reclamanţii trebuiau să fie conştienţi la momentul la care şi-au luat acest angajament.

În concret, instanţa apreciază că riscul decurgând din devalorizarea monedei naţionale în raport cu cea străină se situează pe tărâmul riscului inerent implicat de încheierea unui contract de credit pe o perioadă îndelungată, şi nicidecum pe cel al unui risc supra-adăugat, în sensul statuat de Curtea Constituţională prin Decizia nr. ....................../25.10.2016.

Prin încheierea unui contract în monedă străină părţile şi-au asumat riscul valutar. Prin urmare, debitorii acceptând să contracteze într-o altă monedă decât cea în care obţin veniturile, şi-au asumat şi riscul creşterii cursului valutar. Totodată, deşi creşterea cursului valutar este un eveniment exterior voinţei părţilor, nu este un eveniment excepţional şi nici nu se poate susţine că debitorii nu au putut să prevadă în mod rezonabil, la data încheierii contractului, că poate interveni o creştere a cursului monedei CHF. Orice persoană diligentă poate prevedea că o monedă străină poate varia fie în favoarea ei prin diminuarea cursului, fie în defavoarea sa prin creşterea cursului. Prin urmare, riscul valutar poate fi suportat nu numai de către împrumutat, dar şi de către bancă.

Schimbarea împrejurărilor putea fi avută în vedere în mod rezonabil în momentul încheierii contractului, fiind de notorietate posibilitatea fluctuării cursului valutar, şi împrumutându-se pentru o perioadă mare de timp într-o monedă străină, împrumutaţii şi-au asumat implicit şi riscul fluctuaţiilor monedei contractului.

În acest context, instanţa a reţinut că această creştere a cursului valutar nu conduce la concluzia că executarea obligaţiilor a devenit excesiv de oneroasă şi că debitorii se află în imposibilitatea de a-şi mai onora obligaţiile contractuale.

În privinţa veniturilor realizate de către pârâti, instanţa reţine faptul că acestia au invocat în principal imposibilitatea de a mai achita creditul.

Cu toate acestea, pe baza documentelor depuse de către parati, precum si din raspunsul emis de catre .............................. instanţa constată faptul că în perioada 2011-2014, veniturile acetora au fost relativ constante. Pe de altă parte, faptul că pârâtii au mai contractat şi alte credite, conform contractelor depuse la dosar, nu poate constitui un temei la impreviziunii, în condiţiile în care prin contractarea acestor credite, paratii şi-au sporit gradul de îndatorare, prin acte voluntare, care se situează în limita riscului inerent şi nu a celui supra-adăugat. Cu alte cuvinte, este evident că orice împrumut contractat trebuie restituit, şi orice consumator mediu, adică normal informat şi suficient de atent şi avizat, capabil astfel să evalueze consecinţele economice ale actelor sale, trebuie să aprecieze în ce măsură contractarea unor credite multiple ar putea să devină excesiv de oneroasă şi să îi afecteze capacitatea de plată, supraîndatorându-l.

Prin urmare, instanţa a reţinut că pârâtii nu au dovedit îndeplinirea condiţiilor impreviziunii, respectiv faptul că datorită unei împrejurări excepţionale, exterioare şi care nu putea fi prevăzută la momentul încheierii contractului, nu îşi mai pot executa obligaţiile izvorâte din contractul de credit. Simpla notificare de dare în plată a imobilului nu echivalează cu îndeplinirea condițiilor impreviziunii din moment ce nu s-a făcut dovada intervenirii împrejurării extraordinare sus-menţionate, iar simpla îndeplinire a condiţiilor prevăzute de art. 4 lit. a-d din L. nr. 77/2016 nu este suficientă pentru a se constata stingerea datoriilor acestora născute din contractul de credit.

Pentru motivele mai sus mentioante instanta a admis contestaţia formulată de contestatoarea .................. SA  în contradictoriu cu  intimatii .................., dispunand repunerea părţilor în situaţia anterioară îndeplinirii demersurilor prevăzute de Legea nr. 77/2016.

Sub aspectul cheltuielilor de judecată instanta va admite acest capat de cerere pentru urmatoarele considerente

Potrivit dispozițiilor art. 453 NCPC, partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată, această obligație avându-şi sorgintea în culpa procesuală, dovedită prin aceea că ea a pierdut procesul. Când cererea a fost admisa numai în parte, judecatorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligata la plata cheltuielilor de judecata."

În ceea ce privește taxa judiciara de timbru instanța a reținut ca şi criteriu determinant la acordarea cheltuielilor de judecată culpa procesuală a intimaților, care prin depunerea notificării, au determinat contestatoarea să formuleze prezenta contestație împotriva acesteia va obliga intimații la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 20 lei, reprezentând taxa de timbru.

La data de 31.10.2017 apelanții intimați ...................... au formulat  apel împotriva sentinței civile nr. ............. din ..............., pronunțata de Judecatoria Craiva, în dosarul nr. ................../215/2016, solicitând admiterea apelului,  schimbarea  in tot a sentinţei apelata, iar pe fond respingerea contestație formulata de .............., împotriva Notificării înregistrata sub nr. ................. din ..................05.2016 si sa se constatate îndeplinite condițiile de admisibilitate ale procedurii prevăzute de Legea nr.77/2016 privind stingere datoriilor  izvorâte din Contractul de Credit ....................si Actele Adiționale la acesta, obligații ce fac obiectul Dosarului de executare silita nr............./E/2015 la BEJ ................ şi obligarea  intimatei-contestatoare la plata cheltuielilor de judecata de la fond si din apel.

În motivare artă că  prin sentinţa apelata instanţa de fond a admis contestaţia formulata de banca împotriva notificării noastre si a dispus repunerea pârtilor in situaţia anterioara. Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a retinut ca deşi in cauza sunt îndeplinite toate cele 4 condiţii prevăzute de art.4 din Legea 77/2016, totuşi nu ar fi îndeplinita condiţia referitoare la impreviziune, condiţie ce rezulta din Decizia CCR nr.623 /25.10.2016. Motivarea instanţei referitoare la neindeplinirea de către noi a condiţiei impreviziunii este pur teoretica si total neîntemeiata neraportandu-se la situaţia noastra concreta.

Reținerile instanței in sensul ca nu ar fi făcut dovada ca nu îşi mai puteau  îndeplini obligaţiile ce rezulta din contractul de credit in urma intervenim unui eveniment exterior si pe care nu l-am putut prevedea la data incheierii contractului de credit sunt total nejustificate, in condiţiile in care, imposibilitatea noastra de plata a ratelor creditului este evidenta, din moment ce am ajuns in faza de executare silita, iar singurul nostru imobilul cu destinaţia de locuinţa a fost vândut la licitaţie publica. Nicio persoana care ar fi avut posibilitatea reala sa plateasca in continuare ratele creditului nu si-ar fi lasat locuinţa sa fie vanduta la licitaţie publica in favoarea băncii creditoare.

Referitor la impreviziune, va rugam sa observaţi ca soluţia instanţei de fond nu s-a raportat la înscrisurile aflate la dosarul cauzei din care rezulta imposibilitatea de plata a ratelor de credit:

-adeverințe cu veniturile realizate de noi de la data contractării creditului si pana la data notificării de dare in plata, din care rezulta ca subsemnatul Selaru Mihai Roland nu realizez niciun venit,

-alte rate la alte credite pe care, din cauza dificultăţilor financiare am fost nevoiţi sa le contractam

-cheltuieli necesare traiului zilnic (facturi de utilitati si dovada achitării acestora),

-Raport de evaluare cu privire la apartamentul ce face obiectul darii in plata, raport efectuat la data acordării creditului, din care rezulta ca la momentul respectiv valoarea acestuia era de 137.580 Euro,

-certificate de atestare fiscala din care rezulta ca subsemnaţii nu mai deţinem alte imobile cu destinaţia de locuinţa in proprietate.

Reținerea instanței in sensul ca veniturile in perioada 2011-2014 ar fi fost relativ constante sunt nerelevante, in condițiile in care creditul a fost contractat in anul 2008, iar notificarea a fost formulata in anul 2016, deci comparația trebuia raportata la aceasta perioada. Ori, după cum se poate observa, comparativ cu data încheierii contractului, la data notificării veniturile noastre s-au diminuat, mai ales ca subsemnatul Selaru Mihai Roland nu mai realizez niciun venit.

Chiar si in situaţia in care ar considera ca veniturile au rămas, constante, tot rezulta o imposibilitate de a mai suporta rata creditului de aproximativ 700 CHF, având in vedere ca veniturile erau realizate in lei, iar rata trebuia plătită in CHF, al cărui curs valutar s-a dublat raportat la momentul încheierii contractului. Deci pentru a putea suporta rata creditului in aceleași condiții cu cele de la momentul semnării contractului, ar fi trebuit ca si veniturile noastre sa se dubleze, iar nu sa scadă sau sa rămână constante.

In speța, obligația a devenit excesiv de oneroasa -cumpărarea monedei CHF cu lei romanești la o valoare mai mare de peste 100% decât la data încheierii contractului de credit-din cauza unei schimbări excepționale a împrejurărilor-moneda CHF a avut o apreciere accelerata si radicala fata de moneda naţionala, LEU-ul, prin mecanismul schimbului valutar necesar plaţii creditului-aspect ce face vădit injusta obligarea subsemnaților la executarea obligației in continuare in aceasta modalitate deoarece: aceasta împrejurare a intervenit după încheierea contractului, schimbarea împrejurărilor si întinderea lor nu au putut fi prevăzute in mod rezonabil de subsemnaţii prin prisma noţiunii de consumator mediu si normal informat si in lipsa unei informări obiective din partea băncii, nu şi-au asumat riscul schimbării împrejurărilor intrucat in contract nu este menţionat nimic in privinţa riscului valutar, a  încercat negocierea adaptarii rezonabile si echitabile a contractului, dar banca nu ne-a oferit răspunsuri de natura sa ne creeze o situație real mai favorabila, care sa ne ajute in mod efectiv raportat la situaţia noastra financiara.

La momentul încheierii contractului de credit menționat, raportat la circumstanțele economice de la acel moment precum si la capacitatea de înțelegere a clauzelor contractuale si a implicaţiilor acestora pe termen lung, contractarea unui credit in CHF se prefigura a fi cea mai avantajoasa alternativa la un credit in lei sau in euro, acest aspect constituind motivul determinant in vederea perfectării contractului. Astfel, s-au  obligat sa returneze creditul contractat la termenele si in cuantumul stipulate in contract, având ca premiză cursul valutar al CHF de la acea data (2,3667 lei), insa pe parcursul derulării contractului acesta s-a dublat cu consecințe grave asupra capacitații de a  îndeplini obligațiile contractuale, determinând astfel o imposibilitate fortuita de executare, care a dus ulterior la declanșarea executării silile .

Potrivit Deciziei nr.623/25.10.2016 a Curţii Constituţionale, impreviziunea vizeaza riscul supra-adaugat si, in condițiile intervenirii acestuia, este menita sa reamenajeze prestaţiile la care părţile s-au obligat, in condiţiile noii realitati economice/juridice executarea silita a obligaţiilor rezultate din contractul de credit nu presupune ruinarea debitorului in cazul intervenirii unei impreviziuni in executarea acestuia, conform aceleiaşi Decizii CCR(pct.125).

Solicită să se observe ca de la momentul încheierii contractului, in fiecare luna au achitat o rata mai mare, creșterea fiind generata de creșterea continua a cursului valutar. Astfel, la momentul contractării creditului cursul CHF/Leu era de 2,3667 lei, iar la acest moment depășește valoarea de 4,1 lei/CHF.

Cu veniturile nete nu au mai reuşit sa acopere rata creditului, in condiţiile in care la momentul contractării creditului, rata reprezenta o proporție suportabila raportat la veniturile lor (proporţie calculata si de banca prin încadrarea in gradul de îndatorare admis de banca la vremea respectiva).

Acestea, in condițiile in care din veniturile noastre salariale trebuia sa suporte pe lângă rata creditului si cheltuielile necesare traiului zilnic, precum si ratele la alte împrumuturi pe care au fost nevoiți sa le contractam din cauza situației grele in care ne află cu plățile.

Arată că au  fost astfel in imposibilitatea de a mai achita ratele la cursul majorat al CHF, fiind executaţi silit asupra imobilului cu destinația de locuința, ipotecat in favoarea băncii.

Menţionează ca a împrumutat de la banca suma de ..................... CHF (219.445 lei), iar rata creditului era de aproximativ ............... CHF( ...................... lei), însă in prezent, raportat la cursul CHF-LEU, suma împrumutata este echivalentul a ................ lei, deci cu mult mai mare decât suma împrumutata, iar rata este echivalentul a ................... lei.

De asemenea, la momentul contractării creditului imobilul adus in garanție acoperea valoarea acordata, iar in februarie 2016 imobilul a fost vândut la licitație la preţul de 260.000 lei, suma care a fost încasata de banca, pe lângă ratele lunare aferente creditului plătite de noi pana la data declarării scadentei anticipate a creditului.

Practic, banca nu este in niciun fel prejudiciata, suma obținuta din vânzarea imobilului (.................... lei) acoperind deja contravaloarea in lei a creditului de la data contractării (................... lei). Reținerile instanței referitoare la faptul ca fluctuațiile cursurilor valutare nu sunt anormale, ci sunt chiar tipice si previzibile si ca acestea nu ar reprezenta un eveniment excepţional si imprevizibil sunt total nejustificate.

In esenţa, asa cum s-a reținut si prin Decizia nr. ................./2016 a Curţii Constituţionale, impreviziunea intervine când in executarea contractului a survenit un eveniment excepţional si exterior ce nu putea fi prevăzut in mod rezonabil la data încheierii contractului in privinţa amplorii si efectelor sale, ceea ce face excesiv de oneroasa executarea obligațiilor prevăzute de acesta. Impreviziunea vizează riscul supraadăugat si, in condițiile intervenirii acestuia, este menita sa reamenajeze prestațiile la care părţile s-au obligat in condițiile noii realități economice/juridice.

In speţa, condiția impreviziunii este îndeplinita, situaţia neprevăzută fiind reprezentata de fluctuaţia exagerata a cursului valutar moneda nationala/moneda străină in care a fost acordat creditul RON/CHF de la data încheierii contractului de credit fata de data când a fost formulata notificarea de dare in plata.

Contractul de credit intr-o moneda străină creează un risc inerent oricărui contract si un risc supra-adaugat. Riscul inerent este cel obișnuit, cel care implica posibilitatea prevederii si acceptării sale de către părți la momentul incheierii contractului, respectiv o devalorizare sau o valorizare rezonabila a monedei străine a creditului. Riscul supra-adaugat este cel excepțional, cel care nu a putut face obiectul unei previzionări de către niciuna dintre parti, risc care trece dincolo de puterea de prevedere a cocontractanților si care tine de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute in vedere la momentul încheierii contractului, precum valorizarea exorbitanta a monedei creditului.

A considera ca, prin încheierea contractului de credit in moneda străină consumatorul isi asuma riscul valutar, indiferent de intensitatea variației moneda nationala/moneda străină, ar însemna golirea de conținut a instituției impreviziunii si a nega însuși raționamentul Curţii Constituţionale.

Dimpotrivă, tocmai datorita gradului ridicat de stabilitate cu care francul elveţian era cunoscut la momentul contractării, care presupunea ca fiind exclusa o valorizare exagerata a acestei monede, ne-a determinat sa încheiem un contract in CHF. Daca am fi cunoscut aceasta moneda ca fiind instabila sau nesigura, cu siguranța ar fi refuzat contractarea unui astfel de credit.

In cauza, creșterea cursului LEU-CHF de peste 100% depășește limitele rezonabilității si trece in sfera unei onerozități excesive aflandu-ne pe tărâmul unui risc supra- adăugat. Niciun consumator obișnuit, obiectiv si rezonabil, de tipul omului prudent si diligent, nu se poate considera ca si-ar fi asumat o fluctuație valutara de peste 100% precum cea in speţa.

In cauza nu exista niciun element probator din care sa rezulte că şi-ar  fi asumat o fluctuație ce depășește limitele rezonabilității, trecând in sfera unei onerozitati excesive. In contract nu s-a specificat in mod clar si inteligibil consecinţa rambursării creditului in CHF.

Asa cum s-a retinut si prin Hotararea pronunţata de CJUE in cauza Andriciuc si alţii împotriva Băncii Romnesti C-186/16: cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil presupune că, în cazul contractelor de credit, instituțiile financiare trebuie să furnizeze împrumutaților informații suficiente pentru a le permite să adopte decizii prudente şi în cunoștință de cauză. în această privință, această cerință presupune ca o clauză potrivit căreia împrumutul trebuie restituit în aceeaşi monedă străină în care a fost contractat să fie înțeleasă de consumator atât pe plan formal şi gramatical, cât şi în ceea ce priveşte efectele concrete ale acesteia, în sensul ca un consumator mediu, normal informat şi suficient de atent şi de avizat să poată nu numai să cunoască posibilitatea aprecierii sau a deprecierii monedei străine în care a fost contractat împrumutul, ci şi să evalueze consecinţele economice, potențial semnificative, ale unei astfel de clauze asupra obligațiilor sale financiare.

In speţa, banca nu si-a îndeplinit obligația de informare clara a clientului asupra clauzelor contractuale si in special asupra riscului valutar, informare care ar fi trebuit sa se reflecte in clauze contractuale care sa fie redactate in mod clar si inteligibil, in sensul de a expune in mod transparent funcţionarea concreta a mecanismului de schimb valutar, precum si relaţia dintre acest mecanism si cel prevăzut prin alte clauze, astfel incat orice consumator sa fie in măsură sa evalueze, pe baza unor criterii precise si inteligibile, consecințele economice care rezulta din aceasta in ceea ce-l priveşte.

Prin urmare, banca avea obligația sa efectueze o informare clara a fiecărui client, indiferent de pregătirea sau specialitate acestuia la momentul semnării contractului de credit.

Ca aceasta apreciere a CHF este un risc supra-adaugat, nu un simplu risc inerent asa cum retine instanţa, ca aceasta supraapreciere a fost un soc valutar este pe deplin dovedit de faptul ca nu a existat nicio alta moneda străină care sa fi înregistrat o astfel de apreciere, de reacţia naţionala si europeana la aceasta apreciere a cursului CHF, de discuţiile si comentariile, analizele generate nu doar in media, dar si la nivelul fondurilor europene, din sesizarea chiar si a Curţii Europene de Justiţie cu cereri de interpretare a textelor unor directive in domeniul creditelor.

La data de .................... intimata pârâtă  ....................... SA a formulat întâmpinare solicitând respingerea apelului ca nefondat si menținerea ca legala si temeinica a Sentinței civile nr. ................/2017 pronunţata de către Judecătoria Craiova,

În motivare artă că este nefondata critica apelanților potrivit căreia instanța de fond ar fi analizat doar la nivel teoretic impreviziunea si nu s-ar fi raportat la situația de fapt a acestora.

In mod corect si legal instanța de fond, in urma analizei veniturilor apelanților, depuse la dosarul cauzei, a concluzionat faptul ca supraindatorarea acestora nu se confunda cu riscul supraadăugat contractului de credit, astfel ca in speța nu este aplicabila impreviziunea.

Arată că instanța de fond a concluzionat ca apelanții s-au supra îndatorat prin acte voluntare, aspect care se situează in categoria riscului inerent si nicidecum in categoria supra riscului adaugat. De asemenea, instanța de fond a reținut faptul ca apelanții nu au dovedit împrejurarea excepționala si neprevăzută la momentul inchierii contractului de credit, astfel ca trimiterea notificării si invocarea art.4 din Legea nr.77/2016 nu este suficienta pentru a se constata stingerea datoriilor izvorâte din contractul de credit încheiat cu banca.

Mai arată că apelanții au avut apărare calificata in fata instanței de fond si nu au fost împiedicați de nimic sa producă înscrisurile la care fac referire, dar pe care nu au înțeles sa la anexeze nici cererii de apel.

Menționează că instanța de fond a analizat înscrisurile referitoare la veniturile apelanților, care au fost depuse la dosarul cauzei si din care s-a desprins concluzia ca aceștia au beneficiat de venituri constante. Apelantii nu au produs probe in fata instanței de fond din care sa rezulte o alta concluzie decât cea reținuta de instanța de fond.

Cu privire la invocarea evoluției cursului franc elvețian leu, ca si risc supraadăugat contractului de credit arată faptul ca riscul valutar nu poate fi invocat drept motiv al impreviziunii, atâta timp cat acesta a fost prevăzut de art.1578 din Vechiul Cod civil, prevedere legala transpusa in prevederile art. 4.1 din contractul de credit nr.......................... si atâta timp cat prevederile legale nu pot fi asimilate riscului supraadaugat al unui contract.

Învederează faptul ca din perspectiva noţiunii de "neprevăzut, neprevizibil" aceasta nu interferează cu aspectele reglementate legal așa cum a fost principiul nominalismului monetar prevăzut de art. 15/8 din Vechiul Cod civil si transpus in art. 4.1 din contractul de credit.

Impreviziunea  trebuie tratata doar prin prisma suprariscului pe care părțile nu îl puteau prevedea la data încheierii contractului; respectiv un eveniment inevitabile, neprevăzute si neprevizibile.

Potrivit art.1578 din Vechiul Cod civil, citam:" Obligația ce rezultă din un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătata în contract.

Întâmplând-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății."

Prin urmare, menționarea in contractul de credit a rambursării creditului in moneda in care a fosl acordat-franci elveţieni nu poate fi asimilat noțiunii de impreviziune, in condițiile in care acest tip de rambursare era prevăzut de Codul civil roman, in vigoare la data încheierii contractului de credit cu apelanții.

Mai arată că în situația de fata, prevederile art.1578 din Vechiul Cod civil, referitor la principiul nominalismului monetar a fost translatat in contractul de credit, astfel ca discuţia se poarta pe o prevedere legala, aplicabila ope legis, situație in care instituția juridica a impreviziunii nu mai poate nici ea sa fie aplicata, pentru ca ceea ce este prevăzut de lege nu este imprevizibil.

Pe fondul cauzei arată că semnarea unui contract de credit într-o anumită monedă este o chestiune care ţine exclusiv de dorințe împrumutatului, iar odată ce s-a contractat un credit într-o monedă străină, atât împrumutatul cât şi banca pol suporta o serie de consecințe negative rezultate din riscul valutar

In speţă moneda în care pârâții au contractat creditul s-a apreciat, consumatorul fiind cel care a avut  de suportat riscul valutar, însă evoluția cursului valutar nu este influențată de niciuna din părțile contractante.

Obligația de informare a clientului la momentul acordării creditului vizează condițiile de creditare, adică dobânzile, comisioanele ori garanțiile puse în sarcina împrumutatului, nu şi posibilitatea deprecierii or aprecierii unei monede străine, acest risc valutar fiind clar pentru orice credit împrumutat în orice valută, deoarece evoluția cursului valutar nu este influențată de niciuna din părţi şi că obligația informării nu vizează posibilitatea deprecierii/aprecierii unei monede străine.

In prezenta cauză, pârâții nu sunt si nu au fost obligați să cumpere valută de la bancă, ci au putut si c pot cumpăra de pe piața valutara, iar obligația împrumutatului de a rambursa creditul în moneda în care c fost acordat împrumutul, rezultă dintr-o dispoziție legală-art.1578 din Vechiul Cod civil dispoziție ce a fos transpusa in contractual de credit.

De asemenea, nu pot constitui temei juridic pentru notificarea clienţilor dispoziţiile art. 1271 din nou cod civil referitoare la impreviziune deoarece contractele au fost încheiate sub imperiul vechiului cod civil

Este eronata interpretarea data de către parați principiului impreviziunii, prin extrapolarea termenilor privind raportul de proprietate, cu ipoteca instituita de către pârați pe imobilul ce se dorește a fi dat in plata.

Raporturile juridice dintre părţi izvorăsc dintr-un raport de creanța, reprezentat de contractul de credit si doar in subsidiar, cu titlu de garanție se poate raporta la ipoteca instituita pe imobilul reclamanților. Ori asa cum a reținut si Curtea Constituţionala prin punctual 122 din Decizia nr.623/2016 legea darii in plata vizează o creanța si nu bunuri imobile.

În  ceea ce privește argumentația paraților potrivit căreia fluctuația cursului francului elvețian atrage aplicarea impreviziunii- învederam faptul ca impreviziunea se refera la evenimente inevitabile, neprevăzute si neprevizibile, care sa faca executarea contractului mult mai grea decât au prevăzut partite la data încheierii acestuia.

Ori in speța, condițiile contractuale nu s-au schimbat fata de data încheierii contractului de credit si nici nu au fost alterate de evenimente ce nu au putut fi prevăzute la data încheierii contractului de credit.

Arată, de asemene, că potrivit Deciziei nr. ............../2016 o Curţii Constituţionale pct.17 Legea nr. 772016 condiționează stingerea tuturor datoriilor de transmiterea voluntara a dreptului de proprietate asupra bunului ipotecat din patrimoniul consumatorului in cel al profesionistului.

Ori, in speţa , bunul imobil a fost executat silit la data de 08.03.2016 de către BEJ ............ in dosarul nr............../E/2015, potrivit actului de adjudecare depus la dosarul cauzei chiar de către paraţi, astfel ca aceștia nu mai dețin proprietatea imobilului ce a fost ipotecat la banca si nu mai pot transmite voluntar dreptul de proprietate asupra acestuia.

Imobilul se afla in prezent in proprietatea lui .....................- tert fata de prezenta cauza.

In aceste condiții nu sunt îndeplinite prevederile art.4 din legea nr.77/2016, in temeiul căreia au fost notificați pentru darea in plata a imobilului care a fost ipotecat in favoarea băncii si fără transferarea dreptului de proprietate asupra acestuia nu se poate discuta despre stingerea datoriilor pârâților.

În drept au fost invocate dispozițiile  art.471 alin.5 Cod procedura civila si pe celelalte temeiuri de drept invocate.

Analizând apelul prin prisma motivelor invocate, Tribunalul apreciaza ca este nefondat pentru următoarele considerente:

Potrivit doctrinei si deciziei Curţii Constituţionale, pentru a se retine incidenţa impreviziunii trebuie sa se constate întrunirea cumulativa a urmatoareleor condiţii: a) a intervenit o schimbare a împrejurărilor legate de executarea contractului. b)schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului, cl) schimbarea nu a putut fi prevăzută dc către debitor, in mod rezonabil, la momentul încheierii contractului cîexecutarea contractului, din cauza noilor împrejurări, a devenit excesiv de oneroasa pentru debitor, d) cauza schimbărilor are caracter exterior, obiectiv, independent de atitudinea pârtilor, e) consecinţele schimbării împrejurărilor afeeteaza insesi prestaţiile pârtilor si nu are aspecte străine de acestea, f) debitorul nu si-a asumat riscul schimbării împrejurărilor, g) debitorul a încercat, intr-un termen rezonabil si cu buna-redinta . negocierea adaptarii rezonabile si echitabile a contractului, h) pentru echilibrarea riscurilor contractuale si darea in plata, singura măsură adecvata trebuie sa constea in încetarea contractului.

Impreviziunea, ca aplicaţie a principiului justiţiei contractuale prioritar fata de principiul libertăţii contractuale si principiul securităţii si stabilităţii relaţiilor contractuale, presupune ca executarea contractului de către debitor sa fi devenit excesiv de oneroasa in urma unui eveniment excepţional si imprevizibil, precum o criza financiara afectând rata dobânzii, cursul valutar sau un alt element economic care influenţează obligaţiile debitorului.

In ceea ce priveşte impreviziunea valutara, se constata ca orice contract de credit in valuta este supus riscului valutar. Expunerea consumatorului de credite la riscul valutar, ca tip de risc financiar materializat in fluctuaţii de curs valutar, reprezintă o trăsătură naturala a contractelor de credit in moneda străină. Iar fluctuaţiile cursurilor valutare nu numai ca nu sunt anormale, ci sunt chiar tipice si previzibile, in economiile care nu se bazeaza pe regimuri de curs fix. Cu toate acestea, daca existenta fluctuaţiilor cursului de schimb valutar poate fi anticipata, aceste predictii nu privesc nici momentul producerii fluctuaţiei valutare, nici sensul si amploarea variaţiilor, nici caracterul temporar sau definitiv al efectelor acestora.

Aşadar, materializarea riscului valutar intra in discuţie in momentul depăşirii limitelor fluctuaţiilor previzibile la momentul incheierii contractului.

Totodată, impreviziunea valutara presupune o depreciere masiva a unei monede si ca aceasta sa persiste pentru un interval de timp semnificativ in raport cu perioada executării contractului de credit. Exista impreviziunea numai daca executarea ar presupune din partea debitorului un efort nerezonabil, exorbitant, in condiţii de inechitate flagranta in raport cu valoarea obligaţiilor de la data incheierii contractului, riscul asumat in mod rezonabil de către debitor si valoarea obligaţiilor in urma schimbării excepţionale a împrejurărilor.

Mai exact, fluctuaţiile cursului de schimb valutar dincolo de limitele considerate previzibile la momentul incheierii contractului nu echivalează in mod necesar cu o schimbare excepţionala a împrejurărilor. Cu alte cuvinte, nu orice depăşire a nivelului riscului asumat in mod rezonabil de către debitor poate fi calificata drept impreviziune valutara. Materializarea riscului valutar caracteristica impreviziunii intra in discuţie numai in momentul unei excedări semnificative, excepţionale, a limitelor de variaţie ale cursului previzibile la momentul incheierii contractului.

In speţa de fata, cursul de schimb leu-CHF la data incheierii contractului de credit era de 2,35. in momentul de fata de fata cursul de schimb este de 4,00 in momentul adjudecării imobilului cursul de schimb era tot de 4,00, iar in perioada anterioara incheierii contractului ,respectiv data incheierii actului adiţional de reesalonare, cursul a ajuns la 2,78, respectiv in 2009. Fata de criteriile anterior amintite si daca se retine ca debitorul a acceptat o variaţie a cursului pana la valoarea maxima de 4,00, in cauza se constata ca nu s-au depăşit limitele previzibile ale cursului de schimb si o creștere cu 40 % a cursului de schimb fata de momentul încheierii contractului.

Chiar daca un procent, începând de la care, se intra pe terenul impreviziunii nu poate fi stabilit in mod abstract, se poate constata ca valoric, procentul de 20 % prevăzut de OUG nr. 52/2016 si Directiva 2014/17/UE. reprezintă un prag de avertizare, nu de impreviziune. si ca exceptionalitatea mecanismului impreviziunii reclama variaţii tinzând spre 100%.

Asa cum s-a aratat, impreviziunea presupune o dezechilibrare a prestaţiilor cu consecinţa unei onerozitati excesive a executării contractului pentru debitor. Ipoteza unei executări doar mai oneroase, a unei simple augmentări a efortului debitorului, nu justifica intervenţia instanţei in soarta contractului, întrucât, prin raportare la forţa obligatorie a contractului, partile sunt ţinute sa isi execute obligaţiile, chiar daca executarea lor a devenit mai oneroasa.

Fata de acestea, retinandu-se ca in cauza nu sunt întrunite condițiile impreviziunii, urmeaza sa se respingă apelul formulat ca neîntemeiat, constatându-se totodată, ca nu mai prezintă nicio relevanta, in fata acestor constatări, destinația imobilului si supraîndatorarea. dar si ca celelalte argumente prezentate de apelanţi referitoare la venituri si valoarea imobilului vizeaza in fapt buna-credinta in raporturile contractuale si supraîndatorarea, iar nu condiţiile impreviziunii, precum au fost acestea expuse anterior.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge apelul formulat de apelanții ..................... şi  ........................ împotriva sentinței civile nr. .............. din 27.09.2017, pronunțata de Judecatoria Craiva, în dosarul nr. ............/215/2016 în contradictoriu cu intimații .....................

Definitivă.

Domenii speta

Spete similare