Respinge excepția inadmisibilității apelului.

Dosar nr..................

R O M Â N I A

TRIBUNALUL DOLJ

SECŢIA A II-A CIVILĂ

DECIZIE Nr.............

Şedinţa publică de la

Pe rol, soluționarea cererii de apel împotriva sentinței civile nr. .................pronunțată de Judecătoria Craiova, formulată de apelanta ..................... în contradictoriu cu intimații ..................... şi ...................... având ca obiect contestație creditor Legea 77/2016.

INSTANŢA

Deliberând asupra apelului, constată următoarele;

Prin Sentința nr. ..................... pronunțată de Judecătoria Craiova  a fost respinsă cererea formulata de  contestatoarea ...................., în contradictoriu cu intimaţii ..................  şi ..........................

Pentru a se pronunţa astfel,  prin prisma motivelor formulate, a apărărilor invocate şi a probelor administrate, instanţa de fond a reţinut următoarele:  între debitorii intimaţi ..................şi ......................, în calitate de împrumutat, respectiv garant şi  creditorul contestator .................... s-a încheiat contractul de credit nr. ............../08.07.2008, având ca obiect acordarea unui credit în cuantum de .................Euro ( f.33-43)

Pentru garantarea restituirii împrumutului obţinut prin contractul de credit antemenţionat, a fost instituită în favoarea creditorului .................... o ipotecă  de rang II asupra imobilului situat în Craiova, str. ........................, astfel cum rezultă din contractul de ipotecă nr. .............../08.06.2008, autentificat de .......................(f.44-48).

Debitorii şi garanţii ipotecari au notificat contestatorul cu privire la darea în plată a imobilului, conform Legii nr. 77/2016, notificarea fiind înregistrată sub nr. .............../25.07.2016 (f. 30) pentru teren intravilan arabil , situat în com. Cârcea, ...................şi teren extravilan arabil, situat în com. Cârcea, ..................., ce au constituit de asemenea o ipotecă de rang II pentru acelaşi contract de  credit nr. .................../08.07.2008 ( contract de ipotecă autentificat de ............. şi ................. nr. ................../08.07.2008 ).

Din ansamblul probator administrat în cauză a rezultat că în speţă întrucât nu au mai fost achitate ratele scadente, ................ a declarat scadenţa anticipată a ratelor de credit şi ulterior a  cesionat creanţa rezultată către ................., prin contractul de cesiune de creanţă nr. ................./11.08.2009. La data de 16.10.2013 imobilul asupra căruia s-a constituit ipoteca de rang II, respectiv  imobilul apartament situat în Craiova, str. ........................., jud. Dolj a fost vândut în cadrul licitaţiei publice conform actului de adjudecare nr. ................../16.10.2013.

Din adresa  emisă de Direcţia Taxe şi Impozite reiese că intimaţii nu figurează cu bunuri mobile sau imobile, iar din fişa cu situaţia analitică a intimatului ................, reiese că acesta figurează cu obligaţii restante în cuantum de 8110 lei.

Instanța , raportta la art. 22 Cpc a constatat că prezenta cerere de chemare în judecată are ca obiect contestaţia creditorului împotriva notificării debitorului privind transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului în vederea stingerii datoriei izvorând din contractul de credit ipotecar, conform art. 7 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite (citată în continuare Lege).

Potrivit Deciziei nr. ..................../2016, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (3), art. 3, art. 4, art. 5 alin. (2), art. 6-8, în special art. 8 alin. (1), (3) şi (5), art. 10 şi ale art. 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, precum şi a legii în ansamblul său, pronunţată de Curtea Constituţională, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 53 din 18 ianuarie 2017 (citată în continuare Decizia CCR nr. 623/2016), din punct de vedere procedural, instanţa judecătorească, în condiţiile formulării contestaţiei de către creditor sau a acţiunii în constatare de către debitor, va verifica îndeplinirea condiţiei notificării creditorului conform celor prevăzute de Legea nr. 77/2016, îndeplinirea criteriilor prevăzute de art. 4 din lege, aplicând în mod obligatoriu teoria impreviziunii în cadrul art. 7 din lege, respectiv art. 8 ori în cadrul art. 9 din aceeaşi lege (considerentul nr. 120).

Aşadar, instanţa de judecată are obligaţia, iar nu facultatea de a face aplicarea teoriei impreviziunii, independent de voinţa părţilor, context în care apărarea contestatoarei privind faptul că nu ar trebui să îşi precizeze poziţia cu privire la aplicarea teoriei impreviziunii este neîntemeiată.

În limitele învestirii sale, instanţa de fond a reţinut că, în termen de 10 zile de la data comunicării notificării emise în conformitate cu dispoziţiile art. 5, creditorul poate contesta îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a procedurii reglementate de prezenta lege, conform art. 7 alin. 1 din Lege. 

Astfel, conform art. 5 alin. 1 din Lege, în vederea aplicării prezentei legi, consumatorul transmite creditorului, prin intermediul unui executor judecătoresc, al unui avocat sau al unui notar public, o notificare prin care îl informează că a decis să îi transmită dreptul de proprietate asupra imobilului în vederea stingerii datoriei izvorând din contractul de credit ipotecar, detaliind şi condiţiile de admisibilitate a cererii, astfel cum sunt reglementate la art. 4.

În cadrul contestaţiei intentate de creditor instanţa, în primul rând, verifică dacă sunt întrunite, în mod cumulativ, condiţiile instituite de art. 4 alin. 1 din Lege. În al doilea rând şi numai în măsura în care aceste condiţii sunt îndeplinite, instanţa va aplica în mod obligatoriu teoria impreviziunii în cadrul art. 7 din Lege, potrivit Deciziei CCR nr. 623/2016.

Într-o primă etapă, potrivit art. 4 alin. 1 din Lege, pentru stingerea creanţei izvorând dintr-un contract de credit şi a accesoriilor sale prin dare în plată trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii:

a) creditorul şi consumatorul fac parte din categoriile prevăzute la art. 1 alin. 1 (prezenta lege se aplică raporturilor juridice dintre consumatori şi instituţiile de credit, instituţiile financiare nebancare sau cesionarii creanţelor deţinute asupra consumatorilor), astfel cum acestea sunt definite de legislaţia specială;

Conform art. 2 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale.

Potrivit art. 2 alin. 2 din Legea nr. 193/2000, prin profesionist se înţelege orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în cadrul activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, precum şi orice persoană care acţionează în acelaşi scop în numele sau pe seama acesteia

b) cuantumul sumei împrumutate, la momentul acordării, nu depăşea echivalentul în lei al 250.000 euro, sumă calculată la cursul de schimb publicat de către Banca Naţională a României în ziua încheierii contractului de credit;

c) creditul a fost contractat de consumator cu scopul de a achiziţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinaţie de locuinţă sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă;

Potrivit art. 2 lit. a din Legea nr. 114/1996, prin locuinţă se înţelege construcţia alcătuită din una sau mai multe camere de locuit, cu dependinţele, dotările şi utilităţile necesare, care satisface cerinţele de locuit ale unei persoane sau familii.

d) consumatorul să nu fi fost condamnat printr-o hotărâre definitivă pentru infracţiuni în legătură cu creditul pentru care se solicită aplicarea prezentei legi.

În mod evident, situaţia premisă este aceea în care dreptul de proprietate asupra imobilului pe care debitorul consumator intenţionează să îl dea în plată aparţine debitorului consumator, căci nu poţi transmite ceea ce nu ai.

Că aceasta este interpretarea corectă rezultă cu prisosinţă din prevederile art. 5 alin. 2 din Lege, potrivit cărora notificarea prevăzută la alin. (1) trebuie să cuprindă şi stabilirea unui interval orar, în două zile diferite, în care reprezentantul legal sau convenţional al instituţiei de credit să se prezinte la un notar public propus de debitor în vederea încheierii actului translativ de proprietate, prin care se stinge orice datorie a debitorului, principal, dobânzi, penalităţi, izvorând din contractul de credit ipotecar, în conformitate cu dispoziţiile prezentei legi.

De asemenea, art. 10 alin. 1 din Lege prevede că, la momentul încheierii contractului translativ de proprietate, respectiv de la data pronunţării hotărârii judecătoreşti definitive, potrivit prevederilor art. 8 sau, după caz, ale art. 9, va fi stinsă orice datorie a debitorului faţă de creditor, acesta din urmă neputând solicita sume de bani suplimentare.

Or, în măsura în care consumatorul debitor principal nu deţine în patrimoniu dreptul de proprietate asupra imobilului ipotecat, este lesne de înţeles că acesta nu are posibilitatea legală de a transmite dreptul de proprietate asupra imobilului, conform art. 5 din Lege.

În acelaşi timp, potrivit art. 6 alin. 3 din Lege, demersurile prevăzute la art. 5 şi art. 7-9 pot fi întreprinse şi de codebitori, precum şi de garanţii personali sau ipotecari ai consumatorului principal, cu acordul acestuia sau al succesorilor săi. Aşadar, în situaţia în care ipoteca este constituită de o terţă persoană, iar nu de către consumatorul debitor principal care a beneficiat de creditul contractat, garantul ipotecar are posibilitatea de a face aplicarea art. 5 şi 7-9 din Legea nr. 77/2016, fiind însă necesar acordul debitorului principal consumator.

Per a contrario, într-o asemenea situaţie, consumatorul debitor principal, în patrimoniul căruia nu se află imobilul ipotecat, nu are posibilitatea legală de a transmite dreptul de proprietate asupra imobilului în vederea stingerii datoriei izvorând din contractul de credit ipotecar, în condiţiile art. 5 din Lege, demersul procedural putând fi efectuat doar de către garantul ipotecar şi cu acordul debitorului principal.

De asemenea, chiar dacă nu este prevăzută în art. 4 din Lege, din economia acestui act normativ rezultă cu prisosinţă o altă condiţie, respectiv aceea ca notificarea să fie transmisă creditorului. Într-o altă exprimare, este necesar ca notificarea să fie transmisă persoanei care are calitatea de creditor la data emiterii notificării, întrucât doar faţă de creditor se poate exercita dreptul conferit de Lege. Astfel, conform art. 1 alin. 1 din Lege, prezenta lege se aplică raporturilor juridice dintre consumatori şi instituţiile de credit, instituţiile financiare nebancare sau cesionarii creanţelor deţinute asupra consumatorilor.

Aşadar, Legea este incidentă şi în ipoteza în care creanţa izvorâtă dintr-un contract de credit a fost cedată de către creditorul iniţial (cedent) unui alt creditor (cesionar), ceea ce semnifică faptul că raportul juridic se va derula între creditorul cesionar şi debitorul cedat. Or, în cazul în care debitorul transmite notificarea unei persoane care nu are calitatea de creditor, notificarea nu întruneşte cerinţa expres prevăzută de Lege şi nu poate produce efectele stabilite de legiuitor.

În ceea ce priveşte analiza îndeplinirii condiţiilor mai sus enunţate în cauza de faţă, instanţa a constatat întrunirea acestora şi, în mod subsecvent, caracterul neîntemeiat al contestaţiei formulate de creditor, având în vedere următoarele:

a) Creditorul este o persoană juridică, mai exact o instituţie de credit ce funcţionează în temeiul OUG nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, având calitatea de profesionist.

Debitorii sunt persoane fizice, au calitatea de consumator şi nu există niciun element probator din care să rezulte că au încheiat contractul de credit în cadrul activităţii lor comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale;

b) Cuantumul sumei împrumutate, la momentul acordării creditului, a fost de 120.939,75 Euro, sub pragul de 250.000 euro, echivalent în lei, sumă calculată la cursul de schimb publicat de către Banca Naţională a României în ziua încheierii contractului de credit;

c) creditul a fost contractat de consumator cu scopul de a achiziţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinaţie de locuinţă sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă, respectiv imobilul situat în Craiova, .......................... jud. Dolj

Totodată, contestatoarea nu a fost în măsură să probeze că imobilul în discuţie are altă destinaţie decât cea de locuinţă, câtă vreme are obligaţia de a-şi dovedi susţinerile, conform art. 10 alin. 1 şi art. 249 C.proc.civ.

d) contestatoarea nu a probat că debitorii au fost condamnaţi printr-o hotărâre definitivă pentru infracţiuni în legătură cu creditul pentru care se solicită aplicarea Legii. Sub acest aspect, dovada negativă se realizează prin probarea faptului pozitiv contrar, ceea ce contestatoarea nu a făcut.

Totodată, notificarea a fost transmisă de către debitorii consumatori principali şi garanţii ipotecari care au calitatea de proprietari ai imobilului, iar această notificare a fost transmisă creditorului cesionar, adică titularului dreptului de creanţă izvorât din contractul de cesiune de creanţă nr. J797/11.08.2009. Intimaţii au menţionat în cuprinsul notificării detaliile necesare şi au relevat îndeplinirea condiţiilor prevăzute de Lege pentru darea în plată, notificarea întrunind pentru orice observator obiectiv şi rezonabil cerinţele impuse art. 5 din Lege.

În cea de a doua etapă, în măsura în care condiţiile din prima etapă sunt îndeplinite, instanţa a aplicat în mod obligatoriu teoria impreviziunii în cadrul art. 7 din Lege, potrivit Deciziei CCR nr. 623/2016. Prealabil, este imperios necesar a evidenţia principalele considerente reţinute în Decizia CCR nr. 623/2016, obligatorie pentru instanţele de judecată, respectiv: - sub imperiul Codului civil din 1864 atât doctrina, cât şi practica au recunoscut posibilitatea aplicării teoriei impreviziunii în cazul în care un eveniment excepţional şi exterior voinţei părţilor ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil de acestea la data încheierii contractului ar face excesiv de oneroasă executarea obligaţiei debitorului; sub regimul Codului civil din 1864 (aplicabil contractelor din dosarele de faţă) teoria impreviziunii era fundamentată pe prevederile art. 970 care stipulau: "Convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă. Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei după natura sa." Aşadar, chiar dacă nu era consacrată in terminis, din punct de vedere normativ, impreviziunea rezulta din însăşi reglementarea de principiu relativă la contracte, ea fiind justificată prin elementele de bună-credinţă şi echitate ce caracterizează executarea contractelor. Condiţiile privind aplicarea impreviziunii au fost decelate în jurisprudenţă şi preluate în mare parte în Codul civil actual, într-o formă aproximativ identică [art. 1.271] (considerentul nr. 95);

-  în esenţă, impreviziunea intervine când în executarea contractului a survenit un eveniment excepţional şi exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului în privinţa amplorii şi efectelor sale, ceea ce face excesiv de oneroasă executarea obligaţiilor prevăzute de acesta. Drept urmare, clauzele contractului cu executare succesivă în timp trebuie adaptate în mod adecvat la noua realitate în măsura survenirii unui risc care se circumscrie ideii de impreviziune. În acest context, Curtea reţine că determinarea împrejurărilor care justifică aplicarea impreviziunii, concept derivând din buna credinţă care trebuie să caracterizeze executarea contractului, trebuie realizată ţinându-se cont de ideea de risc al contractului. Acesta trebuie analizat dintr-un punct de vedere bivalent atunci când acesta se materializează; astfel, contractul în sine presupune un risc inerent asumat în mod voluntar de cele două părţi ale contractului, în baza autonomiei lor de voinţă, principiu care caracterizează materia încheierii contractului, şi unul supra-adăugat care nu a putut face obiectul in concreto a unei previzionări de către niciuna dintre acestea, risc care trece dincolo de puterea de prevedere a cocontractanţilor şi care ţine de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul a quo (considerentul nr. 96);

- impreviziunea vizează numai riscul supraadăugat şi, în condiţiile intervenirii acestuia, este menită să reamenajeze prestaţiile la care părţile s-au obligat în condiţiile noii realităţi economice/juridice. Ea nu are drept scop revenirea la prestaţiile de la momentul a quo al încheierii contractului de credit sau la riscul acceptat de către părţi la acelaşi moment, fiind, aşadar, străină acestora, dar oferă o bază legală pentru adaptarea sau încetarea contractului. Adaptarea are loc atunci când utilitatea socială a contractului poate fi menţinută, pe când încetarea atunci când în cazul intervenirii noilor condiţii contractul îşi pierde utilitatea socială. În consecinţă, Curtea reţine că revine, în primul rând, părţilor obligaţia de a renegocia contractul, iar, în al doilea rând, renegocierea trebuie să fie una efectivă prin raportare la noua realitate (considerentul nr. 97);

- adaptarea contractului pe parcursul executării sale la noua realitate intervenită echivalează cu menţinerea utilităţii sociale a acestuia, mai precis permite executarea în continuare a contractului prin reechilibrarea prestaţiilor. Evaluarea intervenirii acestui risc trebuie privită şi realizată în ansamblu, prin analiza cel puţin a calităţii şi pregătiri economice/ juridice a cocontractanţilor [dihotomia profesionist/consumator], a valorii prestaţiilor stabilite prin contract, a riscului deja materializat şi suportat pe perioada derulării contractului de credit, precum şi a noilor condiţii economice care denaturează atât voinţa părţilor, cât şi utilitatea socială a contractului de credit. Această evaluare de ansamblu permite stabilirea, pe de o parte, a limitei dintre cele două categorii de riscuri anterior menţionate şi, pe de altă parte, în funcţie de rezultatul la care se ajunge, luarea unei decizii cu privire la soarta contractului. Însă, odată constatată depăşirea riscului inerent contractului şi survenirea celui supra-adăugat, intervenţia asupra acestuia devine obligatorie şi trebuie să fie efectivă, fie în sensul încetării, fie în cel al adaptării sale noilor condiţii, ea producând efecte juridice pentru viitor, prestaţiile deja executate rămânând câştigate contractului (considerentul nr. 98);

- teoria impreviziunii, fundamentată pe cele două principii (puterea de lege/forţa obligatorie pe care contractul o are pentru părţile contractante, pe de o parte, şi buna-credinţă în executarea acestuia, pe de altă parte), atenuează caracterul obligatoriu al contractului, în măsura în care, pe perioada executării acestuia, intervine o situaţie imprevizibilă, însă niciuna dintre părţile contractante nu abdică de la obligaţiile care îi revin potrivit executării cu bună-credinţă a contractului. Aşadar, echitatea, alături de buna-credinţă, oferă un fundament al impreviziunii, pornind de la relaţia existentă între ele (considerentul nr. 99);

- potrivit arhitecturii constituţionale şi legale, în caz de neînţelegere între părţi, evaluarea existenţei situaţiei neprevăzute (condiţie obiectivă) şi a efectelor sale asupra executării contractului, a bunei-credinţe în exercitarea drepturilor şi obligaţiilor contractuale ale părţilor (condiţii subiective), precum şi a echităţii (ce presupune atât o latură obiectivă, cât şi una subiectivă) trebuie realizată cu maximă rigoare şi cade în sarcina instanţei judecătoreşti, organ care beneficiază de garanţia de independenţă şi imparţialitate şi care, pe această cale, dobândeşte un rol important în determinarea condiţiilor de executare a contractului. Consecinţa luării în considerare a criteriului bunei-credinţe constituie o lărgire a rolului judecătorului în contract, dar securitatea juridică nu va fi pusă în pericol, întrucât intervenţia judiciară este limitată de îndeplinirea condiţiilor specifice impreviziunii contractuale (considerentul nr. 100);

- singura interpretare care se subsumează cadrului constituţional în ipoteza unei reglementări generale a impreviziunii în executarea contractelor de credit este cea potrivit căreia instanţa judecătorească, în lipsa acordului dintre părţi, are competenţa şi obligaţia să aplice impreviziunea în cazul în care constată că sunt îndeplinite condiţiile existenţei acesteia. Curtea mai reiterează faptul că, faţă de cadrul legal existent la data încheierii contractelor de credit, prevederile legale criticate trebuie să se aplice doar debitorilor care, deşi au acţionat cu bună-credinţă, în conformitate cu prevederile art. 57 din Constituţie, nu îşi mai pot îndeplini obligaţiile ce rezultă din contractele de credit în urma intervenirii unui eveniment exterior şi pe care nu l-au putut prevedea la data încheierii contractului de credit (considerentul nr. 119);

- prevederile art. 11 teza întâi raportate la cele ale art. 3 teza a doua, art. 4, art. 7 şi art. 8 din Legea nr. 77/2016 sunt constituţionale numai în măsura în care instanţa judecătorească, în condiţiile manifestării opoziţiei creditorului, poate şi trebuie să facă aplicarea teoriei impreviziunii la contractele în derulare. Astfel, din punct de vedere procedural, instanţa judecătorească, în condiţiile formulării contestaţiei de către creditor sau a acţiunii în constatare de către debitor, va verifica îndeplinirea condiţiei notificării creditorului conform celor prevăzute de Legea nr. 77/2016, îndeplinirea criteriilor prevăzute de art. 4 din lege, aplicând în mod obligatoriu teoria impreviziunii în cadrul art. 7 din lege, respectiv art. 8 ori în cadrul art. 9 din aceeaşi lege (considerentul nr. 120);

- instanţa judecătorească care, în condiţiile legii, este independentă în aprecierea sa va putea face aplicarea impreviziunii până la limita superioară impusă de Legea nr. 77/2016 (predarea imobilului şi ştergerea datoriilor principale şi accesorii). Cu alte cuvinte, în lipsa acordului părţilor şi în temeiul art. 969 şi art. 970 din Codul civil din 1864, respectiv al Legii nr. 77/2016, instanţa judecătorească va pronunţa o hotărâre prin care va dispune fie adaptarea contractului în forma pe care o decide, fie încetarea sa (considerentul nr. 121);

- faptul că garanţia adusă se devalorizează nu are legătură cu executarea contractului de credit. Acest criteriu ar putea, în schimb, să fie folosit în coroborare cu principiul echităţii ca parte a teoriei impreviziunii astfel cum a fost configurată sub regimul Codului civil din 1864. Astfel, instanţa judecătorească urmează să evalueze dezechilibrul prestaţiilor rezultate din contractul de credit şi prin recurgerea la acest criteriu atunci când contractul de credit a fost convenit în vederea achiziţionării unui imobil (considerentul nr. 122).

În analiza teoriei impreviziunii s-au analizat, în principal, 3 aspecte, respectiv: fluctuaţia cursului valutar moneda naţională – moneda străină în care a fost acordat creditul, de la data încheierii contractului de credit, comparativ cu data cererii întemeiate pe Lege; valoarea imobilului care garantează creditul de la data încheierii contractului de credit, comparativ cu valoarea acestuia de la data cererii întemeiate pe Lege; veniturile obţinute de debitor la data încheierii contractului de credit, comparativ cu veniturile obţinute la data cererii întemeiate pe Lege.

Criteriul principal, esenţial şi hotărâtor îl constituie fluctuaţia cursului valutar moneda naţională – moneda străină în care a fost acordat creditul de la data încheierii contractului de credit, comparativ cu data cererii întemeiate pe Lege, celelalte două criterii fiind subsidiare, ajutătoare şi de natură a fi coroborate.

În concret, debitorii sunt cei care au ales, în baza principiului autonomiei de voinţă, să contracteze un împrumut într-o altă monedă decât cea naţională, respectiv în Euro. Procedând în această modalitate, în mod implicit debitorii au sperat la şansa unui câştig .

Este îndeobşte cunoscut şi acceptat pentru un consumator obişnuit, obiectiv şi rezonabil, de tipul omului prudent şi diligent, că există o variaţie a cursului monedă naţională-monedă străină. În acelaşi sens, chiar dacă fluctuaţia cursului monetar este de notorietate, nici o parte contractantă nu poate să prevadă cu exactitate care vor fi diferenţele, acestea putând fi atât pozitive cât şi negative pentru toate părţile contractante.  Expunerea consumatorului de credite la riscul valutar, ca tip de risc financiar materializat în fluctuaţii de curs valutar, reprezintă o trăsătură naturală a contractelor de credit în monedă străină.

Orice împrumut denominat într-o altă monedă decât cea în care consumatorul obţine veniturile, de regulă moneda naţională, implică obligaţia obţinerii de către debitor a valutei necesare plăţii ratelor de credit, pe baza resurselor financiare pe care le are la dispoziţie în moneda naţională, la cursul valutar la care moneda străină poate să fie procurată.

Consumatorul cunoaşte şi acceptă riscul devalorizării, dar urmăreşte avantajul ratelor de dobândă mai reduse practicate de bănci pentru creditele în valută în raport cu cele acordate în monedă naţională, beneficiu care este potenţat în cazul creditelor pe termen lung, în cazul cărora costurile creditului pot să difere semnificativ în funcţie de moneda împrumutului. Însă, avantajul ratelor de dobândă mai favorabile este anihilat, cel puţin în parte, de efectele fluctuaţiilor valutare.

De altfel, dacă fluctuaţiile de curs pot fi anticipate, sensul şi amploarea acestora nu pot fi previzionate. Chestiunea ce trebuie dezlegată se referă la diferenţa de curs valutar ce poate fi în mod rezonabil previzionată şi acceptată de către un observator obiectiv şi rezonabil, de tipul omului prudent şi diligent, respectiv cea care depăşeşte limitele rezonabilităţii. În acest sens, a considera că, indiferent de intensitatea variaţiei monedă naţional-monedă străină, debitorul consumator este cel care şi-a asumat atât riscul inerent, cât şi riscul supra-adăugat, ar însemna golirea de conţinut a instituţiei impreviziunii, ceea ce nu poate fi acceptat. 

Astfel, în ipoteza încheierii unui contract de credit într-o monedă străină, există un risc inerent oricărui contract şi un risc supra-adăugat. Riscul inerent este cel obişnuit, adică cel care implică posibilitatea prevederii şi acceptării sale de către părţi la momentul încheierii contractului, respectiv o devalorizare sau o valorizare rezonabilă a monedei străine a creditului. Riscul supra-adăugat este cel excepţional, adică cel care nu a putut face obiectul unei previzionări de către niciuna dintre părţi, risc care trece dincolo de puterea de prevedere a cocontractanţilor şi care ţine de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul încheierii contractului, precum valorizarea exorbitantă a monedei creditului.

Interesele părţilor dintr-un contract, în practică, sunt rareori identice, întrucât fiecare contractant are trebuinţe proprii, diferite pe care urmăreşte să şi le satisfacă prin încheierea şi executarea unui anumit contract. Astfel, pentru a-şi realiza scopul său de instrument juridic de satisfacere a trebuinţelor, contractul trebuie să permită, prin fiinţa şi executarea lui, realizarea interesului fiecărei părţi contractante. Urmează că prin conţinutul său orice contract obiectivează în plan juridic existenţa acestor interese ale părţilor, precum şi concilierea lor pentru ca, deşi opuse, să fie compatibile şi realizabile.

Concilierea intereselor constă în justa repartizare a pierderilor şi profiturilor părţilor contractante, rezultate din contract, care trebuie să se afle într-un echilibru cel puţin relativ, atât la încheierea, cât şi pe durata fiinţei şi executării acelui contract.

Evoluţia mediului social poate genera dificultăţi pentru o parte sau ambele părţi contractante în realizarea interesului contractual. Dificultăţile pot fi de două feluri: unele sunt determinate de situaţia personală, în speţă de starea patrimonială a unui cocontractant; altele îşi au originea în contextul economic al contractului care afectează grav echilibrul contractual iniţial. Într-o atare situaţie, în virtutea legăturii de solidaritate dintre ele, părţile nu pot să rămână în pasivitate, ci sunt datoare să acţioneze în vederea concilierii intereselor lor contractuale. În ipoteza în care dificultăţile îşi au cauza în circumstanţe exterioare, prin care se înţeleg, de regulă, unele fenomene economice cum ar fi fluctuaţiile monetare excesive, părţile sunt ţinute să încerce adaptarea contractului în vederea restaurării concilierii intereselor lor contractuale, afectate grav de acele împrejurări de ordin obiectiv.

Într-o altă exprimare, s-a reţinut că, la momentul contractării, părţile au intrat într-un raport juridic, punând fiecare în balanţă prestaţiile şi contraprestaţiile aferente, iar pe parcursul derulării contractului a intervenit o situaţie imprevizibilă care a generat onerozitatea excesivă a unor obligaţii, însemnând că pentru partea afectată balanţa s-a înclinat într-un mod dezavantajos, context în care echilibrul contractual iniţial ar putea fi restabilit prin revizuirea contractului în baza ideii de echitate care guvernează executarea convenţiilor.

Obligaţia de adaptare a contractului există atunci când intervine un dezechilibru grav între interesele părţilor din cauza unor factori exteriori. Aşadar, impreviziunea exclude culpa contractuală şi presupune o gravă alterare a echilibrului contractual prin crearea unei onerozităţi excesive.

Perturbarea serioasă a echilibrului implică două dimensiuni:

a) una obiectivă, independentă de aprecierile personale ale părţilor, fiind vorba despre împrejurări sau circumstanţe externe care au generat o schimbare valorică a prestaţiilor contractuale în sensul unei disproporţii serioase, respectiv o fluctuaţie a cursului monedă naţională-monedă străină ce depăşeşte limitele rezonabilităţii; şocurile valutare sunt, din această perspectivă, evenimente exterioare, cu caracter supra-individual, în sensul pe care teoria impreviziunii îl conferă evenimentelor constitutive de impreviziune;

b) una subiectivă, care duce la concluzia că părţile nu ar fi încheiat contractul sau nu l-ar fi încheiat în asemenea condiţii, în sensul că, dacă debitorul ar fi anticipat riscul valorizării excesive a monedei străine din contractul de credit faţă de moneda naţională acesta nu ar fi încheiat contractul sau nu în condiţiile asumării acestei valorizări; în speţă, debitorul a acceptat riscul obişnuit al fluctuaţiei rezonabile a cursului monedă străină-monedă naţională, nu însă şi o fluctuaţie ce depăşeşte limitele rezonabilităţii, trecând în sfera unei onerozităţi excesive; astfel se constată că debitorul nu ar fi încheiat contractul în condiţiile asumării acestei valorizări excesive a monedei străine în care a fost încheiat contractul de credit.

Condiţiile impreviziunii au în vedere următoarele:

1. ulterior încheierii contractului au intervenit împrejurări sau circumstanţe externe, independente de voinţa părţilor care au schimbat împrejurările în care a fost încheiat contractul, cerinţă îndeplinită atunci când intervine riscul supra-adăugat, precum valorizare excesivă, dincolo de limitele rezonabile, a monedei străine în care a fost încheiat contractul de credit;

2. imprevizibilitatea împrejurărilor sau circumstanţelor externe, independente de voinţa părţilor care au schimbat împrejurările în care a fost încheiat contractul, cerinţă îndeplinită în măsura în care riscul supra-adăugat nu putea fi în mod rezonabil prevăzut la momentul încheierii contractului de credit;

3. neasumarea producerii riscului supra-adăugat, în sensul că un consumator obişnuit, obiectiv şi rezonabil, de tipul omului prudent şi diligent, nu şi-a asumat o fluctuaţie ce depăşeşte limitele rezonabilităţii, trecând în sfera unei onerozităţi excesive; în ipoteza depăşirii limitelor capacităţii de prevedere a părţilor, riscul, deşi formează obiectul unei clauze de atribuire în sarcina unei părţi, poate face obiectul unei revizuiri judiciare pentru impreviziune întrucât există o distincţie între riscul inerent şi riscul supra-adăugat, clauza de asumare a riscului valutar de către debitor având în vedere doar riscul inerent, nu şi cel supra-adăugat;

4. încercarea părţilor de a concilia interesele lor contractuale, în sensul de a restabili relativul echilibru contractual avut în vedere la momentul încheierii contractului, în conformitate cu art. 3 din Lege şi aspectele reţinute în Decizia CCR nr. 623/2016 (considerentul nr. 116). 

În ceea ce priveşte analiza îndeplinirii condiţiilor impreviziunii, instanţa a constatat întrunirea acestora şi, în mod subsecvent, caracterul neîntemeiat al contestaţiei formulate de creditor, având în vedere următoarele: în speţă, contractul de credit a fost încheiat în data de 08.07.2008, când valoarea Euro a fost de 3,6102 lei, în timp ce, la data formulării notificării, 21.07.2016, valoarea Euro a fost de 4,5411 lei. Datele statistice în discuţie sunt publice şi au în vedere cursul BNR, putând fi accesate pe site-ul www.bnro.ro.

Or, instanţa a apreciat că o creştere a cursului monedă naţională-monedă străină în care a fost acordat creditul, între data încheierii contractului de credit şi data formulării notificării, precum cea din speţă, depăşeşte limitele rezonabilităţii şi trece în sfera unei onerozităţi excesive, aflându-ne pe tărâmul unui risc supra-adăugat. Or, un consumator obişnuit, obiectiv şi rezonabil, de tipul omului prudent şi diligent, nu şi-a asumat o fluctuaţie valutară precum cea din speţă. Variaţia monedă străină în care a fost acordat creditul-monedă naţională reprezintă o împrejurare externă, independentă de voinţa părţilor ce nu putea fi în mod rezonabil prevăzută la momentul încheierii contractului de credit.

Totodată, nu a rezultat nici un element probator din care să rezulte că debitorii consumatori şi-au asumat o fluctuaţie ce depăşeşte limitele rezonabilităţii, trecând în sfera unei onerozităţi excesive. De altfel, în contract nu s-a specificat în mod expres că debitorul consumator îşi asumă riscul valutar indiferent de fluctuaţiile valutare care ar putea surveni pe parcursul executării contractului între această monedă străină şi moneda naţională.

Materializarea riscului valutar caracteristică impreviziunii intră în discuţie numai în momentul unei depăşiri semnificative, excepţionale, a limitelor de variaţie ale cursului previzibile la momentul încheierii contractului, fie ca efect brusc al unui şoc valutar, fie ca efect cumulat al unei deprecieri continue, şi cu condiţia ca această depăşire să transforme obligaţia de rambursare a împrumutului într-una excesiv de oneroasă pentru debitor.

Or, o asemenea fluctuaţie valutară, aptă să transforme obligaţia de rambursare a împrumutului într-una excesiv de oneroasă pentru debitor, a existat în speţă. În acelaşi sens, a fost evidentă imposibilitatea debitorilor de a mai achita ratele, ajungând în situaţia de a fi executaţi silit asupra locuinţei proprietatea garantului ipotecar, imobilul asupra căruia s-a instituit o ipotecă de rang II fiind adjudecat.

S-a mai evidenţiat că incidenţa principiului nominalismului monetar în contractele de credit în monedă străină nu constituie o piedică în calea aplicării mecanismului impreviziunii, dacă sunt îndeplinite condiţiile de incidenţă ale acestuia, aspect reţinut de CCR în Decizia nr. 62/2017. Specificul contractelor de credit în monedă străină presupune că materializarea riscului valutar nu afectează valoarea intrinsecă a monedei străine în care este denominat creditul, ci valoarea efortului financiar pe care trebuie să îl aloce debitorul pentru procurarea resurselor necesare rambursării.

De aceea, materializarea riscului valutar intră în discuţie în momentul depăşirii limitelor fluctuaţiilor cursului previzibile la momentul încheierii contractului, indiferent dacă această depăşire este efectul brusc al unui şoc valutar sau efectul cumulat al unei deprecieri continue. În acelaşi sens, fluctuaţia cursului de schimb nu trebuie să fie ireversibilă, dar trebuie să aibă corespondent în afectarea gravă a obligaţiei consumatorului, iar în speţă există un asemenea efect. În acelaşi sens, simpla împrejurare că debitorul obţine anumite resurse financiare şi are posibilitatea, mai mult sau mai puţin, de a achita ratele de credit nu poate conduce la excluderea sa ab initio de la aplicabilitatea teoriei impreviziunii.

Prin plata ratelor de credit nu trebuie să fie pusă în pericol însăşi existenţa persoanei, întrucât orice persoană are o serie de cheltuieli inerente traiului (hrană, îmbrăcăminte, plata obligaţiilor fiscale, investigaţii/tratamente medicale etc.), iar calitatea vieţii nu poate fi afectată în mod grav de obligaţia de a plăti ratele de credit. De altfel, în speţă, veniturile debitorilor consumatori s-au diminuat semnificativ, iar debitorul principal a fost deja executat silit.

De asemenea  din fişa analitică a garantului ipotecar reiese faptul că are obligaţii restante în cuantum de 8110 lei. Or, este evidentă imposibilitatea debitorului de a mai achita contravaloarea împrumutului. De altfel creditoarea în cadrul dosarului de executare nr. 505/E/2011 al BEJ Cerbulescu Constantin a încasat suma de 83.000 lei, urmând a-şi valorifica creanţa şi din valorificarea celorlalte bunuri asupra cărora a instituit ipoteca de rang I.

Criteriul pe baza căruia se stabileşte relaţia cauzală dintre impreviziune şi supraîndatorare îl constituie miza contractului în raport cu situaţia patrimonială a debitorului: dacă obligaţia devenită excesiv de oneroasă ocupă o poziţie esenţială în economia patrimoniului debitorului, astfel încât să conducă la un dezechilibru patrimonial, respectiv la obligaţii excedentare în raport cu activul disponibil (sau cel puţin la un efort financiar care îl plasează pe debitor în proximitatea insolvenţei), impreviziunea devine cauza supraîndatorării; în măsura în care onerozitatea excesivă a obligaţiilor contractuale nu se răsfrânge în mod semnificativ asupra ansamblului patrimoniului debitorului, impreviziunea nu cauzează supraîndatorare, dar rămâne impreviziune.

Într-o altă exprimare, există impreviziune chiar dacă partea ar fi capabilă să-şi execute obligaţia, dar executarea ar presupune din partea debitorului un efort nerezonabil, exorbitant, în condiţii de inechitate flagrantă. În această modalitate notă trebuie înţeles considerentul nr. 119 din Decizia CCR nr. 623/2016, considerent care nu poate fi analizat în mod izolat, ci împreună cu toate celelalte considerente care formează tabloul complet al teoriei impreviziunii. Toate aceste considerente reprezintă tot atâtea argumente pentru care susţinerile creditoarei contestatoare sunt neîntemeiate.

De altfel, într-un proces în care se pune în discuţie aplicarea teoriei impreviziunii, partea care susţine că sunt îndeplinite condiţiile impreviziunii trebuie să le dovedească, iar partea care susţine că nu sunt îndeplinite aceste condiţii, la rândul său, trebuie să îşi probeze susţinerile, conform art. 10 alin. 12 şi art. 249 C.proc.civ.

În atare condiţii, contestatoarea nu a dovedit că nu sunt îndeplinite condiţiile impreviziunii în speţă, în timp ce intimaţii au probat că aceste condiţii ar fi îndeplinite.

Având în vedere toate aspectele de fapt şi de drept reţinute, instanţa de fond, în temeiul art. 7 din Lege, a respins contestaţia ca neîntemeiată, aceeaşi fiind soluţia şi cu privire la cererea contestatoarei de obligare a intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată, faţă de lipsa culpei procesuale a acestora, conform art. 451-453 C.proc.civ.

Împotriva sentinței nr. ................../27.03.2017 pronunțată de Judecătoria Craiova în dosarul nr. .................../215/2016, a declarat apel contestatoarea .................., solicitând schimbarea în tot a hotărârii apelate, în sensul admiterii contestaţiei în baza Legii nr. 77/2016 şi obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată efectuate în primă instanţă şi în apel.

În motivare, apelanta-contestatoare a arătat că prima instanță a redat corect considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 623/2016: „evaluarea existenței situației neprevăzute (condiție obiectivd) și a efectelor sale asupra executării contractului, a bunei-credințe în exercitarea drepturilor și obligațiilor contractuale ale părților (condiții subiective), precum și a echității (ce presupune atât o latură obiectivă, cât și una subiectivă) trebuie realizată cu maximă rigoare și cade în sarcina instantei judecdtorești" (pag. 9 din sentință).

În speță, cu toate că niciuna dintre apărările pârâților nu s-a raportat la evoluția cursului de schimb valutar, nefiind propuse sau administrate probe în acest sens, prima instanță a reținut printre motivele determinante ale hotărârii sale (pag. 12-13 din sentință) că valoarea cursului leu/euro a variat între data încheierii contractului (08.07.2008) și momentul notificării de dare în plată (21.07.2016), intervenind astfel, în opinia instanței, un risc supraadăugat.

O asemenea hotărâre încalcă principiul disponibilității, instanța bazându-se pe alte motive și apărări decât cele arătate de părți, motive nesupuse dezbaterii contradictorii a părților. De asemenea, a menţionat şi că poziția pârâților în raport cu impreviziunea, așa cum rezultă nu din întâmpinare, ci abia din notele scrise (pag. 2-3) depuse înainte de luarea în pronunțare a cauzei, a fost aceea că pretinsul eveniment imprevizibil ar fi fost, numai în ceea ce-l privește pe împrumutatul .................. (nu și pe garantul fideiusor și ipotecar, dl notar public .......................); criza mondială care a dus la falimentul societății şi faptul că la acel moment şi până în prezent împrumutatul ......................... nu a mai avut un loc de muncă și nu a mai realizat niciun venit.

În privința unuia dintre criteriile impreviziunii - asumarea riscului (cf. pag. 12 din sentință; considerentul nr. 97 din decizia Curții; art. 1271 CC), apelanta-reclamantă a învederat că pârâtul însuși a afirmat prin notele sale scrise (pag. 4) că: „Am înțeles de la bun început că urma să suport riscurile contractului de credit și am acceptat faptul cd am fost executat silit și am pierdut locuința mea, adusă ca garanție. Ce n-am înțeles însă a fost de ce trebuie să suport doar eu riscurile contractului de credit, provocate, până la urmă, de un eveniment fortuit" şi, în contextul în care neonorarea obligațiilor de rambursare a unui credit în cuantum important (peste .................... euro) a avut loc la mai puțin de un an de la încheierea contractului, o apărare precum aceea că societatea la care cei doi pârâți a intrat în faliment din cauza crizei mondiale, fără nicio probă în sprijinul celor afirmate, este netemeinică. Totodată, a învederat că pârâții nu au dovedit nici când a pierdut locul de muncă Popa Bogdan-Radu, nici de ce acesta nu și-a găsit timp de 6 ani un alt loc de muncă (sau măcar să fi arătat că a încercat), nici din ce motiv ............................ notar public, nu poate să execute obligațiile pe care le are ca garant personal (fideiusor).

Apelanta-contestatoare a precizat că nu era sarcina sa să facă dovada acestor împrejurări, de care nu se prevala, ci revenea celor care au afirmat imposibilitatea obiectivă, din motive excepționale, neimputabile lor, de a-și îndeplini obligațiile contractuale; astfel, pe lângă contract, și Legea (art. 1271 alin. (3) lit. d) CC) și decizia Curții  arată în mod clar că revine debitorului interesat, ale cărui obligații sunt afectate de impreviziune, să încerce o negociere a contractului cu creditorul, în cazul prezentului raport juridic, nu a existat niciun astfel de demers din partea debitorilor, aceștia achitând ratele creditului de ..................... euro pentru doar un an, apoi rămânând în pasivitate și fiind supuși executării silite de către creditorul cesionar.

S-a mai arătat de către apelanta-contestatoare că, neverificând existenta bunei-credințe din partea debitorilor, pe care instanța însăși a indicat-o drept criteriu ce trebuie avut în vedere în evaluarea impreviziunii , prima instanță a pronunțat o soluție netemeinică și, implicit, nelegală. Contrar celor arătate în sentința apelată („contestatoarea nu a dovedit că nu sunt îndeplinite condițiile impreviziunii în spetă, în timp ce intimații au probat că aceste condiții ar fi îndeplinite” din probele administrate nu rezulta dovedirea niciuneia dintre susținerile pârâților; dimpotrivă, probele propuse și încuviințate pentru subscrisa au arătat că cel puțin garantul fideiusor și ipotecar, era în măsură să execute obligațiile contractuale.

Având în vedere și faptul că imobilul ipotecat, la care face referire ......................ca fiind locuința sa, era în realitate sediul social al ...................., societate la care acesta era asociat și administrator, se constată că nu este îndeplinită nici cerința legală referitoare la calitatea de consumator a debitorului, respectiv, în sensul art. 2 alin. (l) din Legea nr. 193/2000.

Apelanta-contestatoare a învederat că, argumentele pentru care susține că în speță nu se are de a face cu un consumator, sunt: cei doi debitori aveau calitatea de asociați ai .......................; societatea avea sediul social în imobilul ipotecat și ulterior adjudecat; valoarea creditului acordat este una neobișnuit de mare (cca. ...................... euro), putându-se prezuma iuris tantum (art. 327 și 329 CPC) că a fost folosită, cel puțin în parte, pentru finanțarea activităților societății la care cei doi debitori erau asociați; aceste motive conducând la concluzia că, în realitate, cei doi debitori nu au acționat în scopuri din afara activității lor comerciale, iar imobilul adjudecat nu reprezenta o locuință, în sensul legii, ci un spațiu destinat desfășurării activității unui comerciant/profesionist, nefiind îndeplinită, astfel, nici condiția legală privind calitatea părților, fiind nelegală solicitarea de stingere a creanțelor in baza legii dării în plată.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimaţii ................. şi .................... au solicitat respingerea apelului. În apărare, intimatţii au învederat că locul de muncă al debitorului a reprezentat o condiţie esenţială pentru acordarea creditului, întrucât valoarea acestui credit a fost mare şi acordarea sa a fost posibilă tocmai datorită salariului foarte mare, obţinut în baza unui loc de muncă deţinut la o societate care activa în sectorul imobiliar, care la acea dată se bucura de un succes mare. De asemenea, au precizat că, în cauză, criza mondială a transformat realitatea economică şi a făcut imposibilă executarea contractului de credit, respectiv climatul economic avut în vedere în mod esenţial la acordarea creditului a suferit transformări excepţionale, care au condus la imposibilitatea executării contractului de credit.

Intimaţii consideră că la momentul acordării creditului nu se putea anticipa că economia ţării, şi în deosebi sectorul imobiliar, aveau să se prăbuşească; criza mondială fiind un eveniment imprevizibil. Au mai arătat intimaţii că buna credinţă a părţilor trebuie apreciată în raport cu producerea evenimentului imprevizibil, neinformarea băncii asupra evenimentului deja produs nu poate fi cauza producerii acestuia – neinformarea băncii nu a influenţat în niciun fel producerea evenimentului imprevizibil, ea având loc post-factum.

Intimatul ..................... a precizat că nu are calitatea de debitor, nefiind parte a contractului de credit, ci doar fidejusor, aşa cum rezultă din actele depuse la dosar, motiv pentru care aprecierile faţă de evenimentul imprevizibil care a dezechilibrat contractul s-au raportat doar la debitor, nu şi la fidejusor, fiind irelevantă situaţia sa financiară. De asemenea, a învederat că legea dării în plată priveşte contractul de credit şi echilibrarea acestuia, dar cum nu este parte a contractului de credit nu îl priveşte dosarul de faţă decât prin prisma faptului că este proprietarul garanţiilor reale oferite spre dare în plată apelantei.

Intimaţii au mai arătat că apelanta încearcă să schimbe natura contractului de credit din unul destinat consumatorilor în unul destinat profesioniştilor, dar intimatul ........................a acţionat în calitate de consumator, iar apelanta în calitate de cesionară a creanţei a acceptat natura creditului atunci când a dobândit creanţa şi nu poate invoca prezumţii, ci ar trebuie să aducă drept probe înscrisuri.

Totodată, au învederat că susţinerea că locuinţa ce a fost adusă drept garanţie şi vândută silit a constituit sediul social al societăţii ...................... nu face ca respectivul imobil să piardă regimul de locuinţă, atâta timp cât intimatul ......................... a locuit în acel apartament până în momentul în care a fost silit să se mute, în prezent locuind împreună cu părinţii săi.

Prin Decizia Tribunalului Dolj cu nr. .............../13.12.2017 s-a respins apelul declarat împotriva sentinței civile nr.  ................./27.03.2017 pronunţată de Judecătoria Craiova în dosarul nr. ................/215/2016 ca nefondat. 

Prin Decizia nr. ................./02.10.2018, pronunțată de Curtea de Apel Craiova a fost admis recursul declarat de recurenta reclamantă ................... împotriva deciziei nr. ................./2017 din data de 13 decembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Dolj Secţia a II-a Civilă, în dosarul nr. ..................../215/2016 a fost casată decizia recurată şi s-a trimis  cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Pentru a se pronunța astfel Curtea de Apel Craiova constată că  recursul este fondat, urmând a fi admis pentru următoarele considerente: cu titlu preliminar, Tribunalul constată că, deşi recurenta a indicat ca temei de drept al cererii de recurs disp. Art. 488 pct 8 Cpciv, criticile vizând omisiunea instanţei de apel de a analiza teoria impreviziunii la standardele impuse de Decizia Curţii Constituţionale 623/2017 şi nemotivarea hotărârii se circumscriu motivului de casare reglementat de disp. Art. 488 pct 6 Cpciv .

Potrivit art. 425 alin. 1 Cod procedură civilă, hotărârea trebuie să cuprindă partea introductivă , considerentele şi dispozitivul , iar în cuprinsul considerentelor se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor , expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Motivarea hotărârilor judecătoreşti se impune din perspectiva dreptului la un proces echitabil, întrucât numai pe această cale se poate verifica maniera în care, în circumstanţele concrete ale cauzei, a fost soluţionat procesul. Exigenţa motivării este esenţială în administrarea adecvată a justiţiei, în condiţiile în care considerentele reprezintă partea cea mai întinsă a hotărârii, locul în care se indică motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei.

În cadrul dreptului la un proces echitabil se analizează şi dreptul oricărei părţi în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanţei observaţiile, argumentele şi mijloacele sale de probă, coroborat cu dreptul fiecărei părţi ca aceste observaţii şi argumente să fie examinate în mod efectiv. Cu privire la aceste aspecte, obligaţia instanţei de motivare a deciziilor sale este singurul mijloc prin care se poate verifica respectarea lor. Motivarea este de esenţa hotărârilor, reprezentând o garanţie pentru părţi că cererile lor au fost analizate de către instanţă.

În cauză, verificând hotărârea atacată cu recurs,  Curtea constată că instanţa de apel a realizat o analiză superficială şi contradictorie a  motivele indicate de apelanta contestatoare în cuprinsul cererii de apel. Astfel, apelanta a invocat prin motivele de apel că instanţa de fond a depăşit limitele investirii reţinând că variaţia cursului euro se circumscrie noţiunii de risc supraadăugat ce justifică aplicarea teoriei impreviziunii, nu a verificat buna credinţă a debitorilor, pierderea locului de muncă de către debitor nu poate fi considerată o schimbare excepţională a împrejurărilor avute în vedere la încheierea contractului, nu s-a făcut dovada îndeplinirii condiţiei prealabile de negociere a contractului, debitorul nu are calitatea de consumator , dovada condiţiilor impreviziunii revine debitorului.

Procedând la calificarea juridică a motivelor invocate, Curtea constată că apelanta contestatoare a invocat neîndeplinirea, în totalitate a condiţiilor procedurale şi substanţiale ale aplicării impreviziunii, astfel cum sunt enunţate de instanţa de contencios constituţional în cuprinsul Deciziei .............../2017. Instanţa de apel a reţinut legalitatea şi temeinicia sentinţei apelate fără o analiză temeinică a situaţiei de fapt prin raportare la standardele impuse de Curtea Constituţională în cuprinsul Deciziei 623/2017. Ca atare, în condiţiile în care instanţa de apel nu a făcut aplicarea, în limitele învestirii, a teoriei impreviziunii, este evident că motivarea hotărârii atacate nu este de natură să facă apelantei contestatoare dovada că cererea dedusă judecăţii a fost serios examinată, împrejurare ce denotă, în fapt, necercetarea fondului cauzei.

Hotărârea instanţei de apel nu permite nici exercitarea controlului judiciar, instanţa de recurs fiind în imposibilitatea de a analiza temeinicia sau netemeinicia soluţiei pronunţate, obligând la o casare cu trimitere spre rejudecare, deşi, strict formal, instanţa de primă jurisdicţie s-a pronunţat pe fondul cauzei. Având în vedere soluţia preconizată ca urmare a reţinerii temeiniciei acestui motiv de recurs, Curtea apreciază că nu se mai impune analizarea celorlalte critici formulate de recurentă.

Pentru aceste considerente, în temeiul disp. art. 498 corob cu art. 488 pct 6 Cpciv, s-a admis  recursul, s-a casat decizia recurată şi s-a trimis  cauza spre rejudecare, cu motivarea ca instanţa de apel să procedeze la un examen efectiv, în limitele învestirii, atât al condiţiilor procedurale cât şi al celor două categorii de condiţii sustanţiale ale impreviziunii, cele obiective şi cele subiective, astfel cum sunt enunţate  în cuprinsul Deciziei 623/2017.

La data de .............10.2018, dosarul nr. .................../215/2016, a fost  trimis spre rejudecare împreună cu dosarele de fond nr. .................../215/2016 al înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ................../215/2016 al Tribunalului Dolj Secţia II Civil, ................../215/2016 al Judecătoriei Craiova Secţia Civilă, privind pe ................., .................... şi .......................și a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Dolj, secția a II -a Civilă sub nr. ..................../215/2016*.

În ceea ce privește inadmisibilitatea apelului invocată de intimați în al doilea ciclu procesual pe motiv că a intervenit o achiesare la soluția primei instanțe, tribunalul o va respinge deoarece o acceptare de către reclamantă a ofertei comunicată de debitori, conform unei adrese cu nr. ............../08.03.2018 , nu echivalează cu o achiesare la soluția instanței de judecată. Acceptarea tacită , raportat la art. 463 al.2 Cpc nu poate rezulta din neopunerea debitorului la executarea silită, ci doar din executarea de bună voie a hotărârii în tot sau în parte , ceea ce nu se poate reține în cauza de față. Pe de altă parte din această adresă rezultă că apelanta ar fi de acord cu darea în plată doar în situatia în care intimații  ar efectua demersuri pentru radierea sarcinilor care grevează aceste imobile (fila 18 dosar ................/215/2016 -apel ).

Analizând apelul după casarea deciziei nr ………………/2018 pronunțată de Tribunalul Dolj, cu trimiterea cauzei spre rejudecare , se rețin  următoarele: conform art. 4*) - (1) din Legea 77/2016 , pentru stingerea creanţei izvorând dintr-un contract de credit şi a accesoriilor sale prin darea în plată trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii:

a) creditorul şi consumatorul fac parte din categoriile prevăzute la art. 1 alin. (1), astfel cum acestea sunt definite de legislaţia specială;

b) cuantumul sumei împrumutate, la momentul acordării, nu depăşea echivalentul în lei al 250.000 euro, sumă calculată la cursul de schimb publicat de către Banca Naţională a României în ziua încheierii contractului de credit;

c) creditul a fost contractat de consumator cu scopul de a achiziţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinaţie de locuinţă sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă;

d) consumatorul să nu fi fost condamnat printr-o hotărâre definitivă pentru infracţiuni în legătură cu creditul pentru care se solicită aplicarea prezentei legi.

(2) În situaţia în care executarea obligaţiilor asumate prin contractul de credit a fost garantată cu două sau mai multe bunuri, în vederea aplicării procedurii prevăzute de prezenta lege debitorul va oferi în plată toate bunurile ipotecate în favoarea creditorului.

În speță ................ , prin contractul de credit bancar nr. ................../08.07.2008, a acordat suma de .................. Euro intimatului ................... în calitate de împrumutat , cu titlu de credit  pentru nevoi personale,  care a fost garantat de intimatul .................. în calitate de unic proprietar al terenurilor , conform contractului de ipotecă autentificat sub nr. ................../2008 la ................ și ......................, potrivit căruia garantul a fost de acord să constituie în favoarea băncii o ipotecă de rang I asupra imobilului – teren situat în comuna Cârcea , tarlaua .............., parcela ............., înscris în CF .................. Cârcea compus din corpul 1 de proprietate – teren intravilan în suprafață de .................... mp potrivit actelor, identificat prin număr cadastral provizoriu ................/1  și corpul 2 de proprietate , compus din teren extravilan în suprafață de .................. mp potrivit actelor , identificat prin număr cadastral provizoriu 1415/2, dar și cu imobilul reprezentat de un apartament cu două camere dobândit de intimatul .................... în anul 2007, a făcut obiectul contractului de  ipotecă încheiat cu BCR.

Din actele de la fond – fila 83, 84,  potrivit extrasului de CF vechi nr. .............. Craiova , rezultă că intimatul ...................... a dobândit prin contract de vânzare – cumpărare  nr. ......................./06.10.2007 , un apartament compus din 2 camere și dependințe în suprafață de 49,22 lei , situat în Craiova , ...................,  imobil care a  fost adjudecat prin Actul de adjudecare nr. ............../16.10.2013 emis în dosarul de executare silită nr. ..................E/2011 al BEJ ................,  de adjudecatarul ......................

Trebuie remarcat că apartamentul descris mai sus a fost dobândit la data de 06.10.2007 , dar potrivit mențiunilor din certificatul emis de ORC – fila 12 apel, primul ciclu procesual, urmare a înființării firmei ........................... la data de  29.10.2007, acest imobil nu are destinația de locuință, deoarece de la data înființării persoanei juridice aceasta a avut  sediul social la adresa de mai sus. Prin urmare, imobilul – apartament nu a avut destinația de locuință, pentru a fi aplicabilă legea dării în plată, condițiile cerute de lege nefiind întrunite cumulativ.

Tribunalul reține că  imobilul ipotecat, la care face referire intimatul ................. ca fiind locuința sa, a fost în realitate sediul social al ........................., societate la care acesta era asociat și administrator, și prin urmare nu este îndeplinită nici cerința legală referitoare la calitatea de consumator a debitorului, respectiv, în sensul art. 2 alin. (l) din Legea nr. 193/2000 (la care face trimitere art. 1 alin. (2) și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 77/2016).

Tribunalul mai reține că, la data de ............07.2016 s-a trimis către creditorul cesionar ....................., o notificare prin intermediul  executorului judecătoresc, prin care cesionarul, urmare a preluării creanței deținută de .............. și subrogării în drepturile și obligațiile acestui împrumutător, era notificat cu mențiunea de a se prezenta la un birou notarial , pentru transmiterea dreptului de proprietate asupra următoarelor imobile :  teren situat în comuna Cârcea , ......................... de proprietate – teren intravilan în suprafață de ..................... mp potrivit actelor, identificat prin număr cadastral provizoriu .............../1  și corpul 2 de proprietate , compus din teren extravilan în suprafață de ................... mp potrivit actelor , identificat prin număr cadastral provizoriu .............../2, înscris în CF nr. ................ (CF vechi 1072 ) .................

Trebuie reținut că notificarea este trimisă de intimatul ....................... în nume personal și în calitate de mandatar pentru al doilea intimat , ....................., numai că , primul intimat nu este proprietarul terenurilor, nu este parte în contractul de garanție imobiliară , reprezentat de contractul de ipotecă autentificat sub nr. .................../2008 la ................... și ...................  pentru că singurul proprietar al terenurilor este ......................, și prin urmare cel care nu este proprietar nu poate da în plată un bun de care nu poate să dispună. Această notificare demonstrează doar acordul garantului de dare în plată a terenurilor.

În afară de aspectul sus menționat, tribunalul reține că scopul legii speciale nr. 77/2016 , prin notificarea creditorului, a fost de a  declanșa  obligatoriu o negociere  în vederea revizuirii contractului de credit garantat cu imobile cu destinaţia de locuinţă, pentru a putea fi suportat în continuare de către debitor. Pe de altă parte , legea dării în plată condiționează stingerea tuturor datoriilor debitorului prin utilizarea procedurii , iar pe de altă parte legea nu face vorbire de posibilitatea dării în plată a unor terenuri, chiar dacă au fost aduse ca și garanție pentru garantarea creditului, care pot fi urmărite silit pe cale procedurilor de executare silită.

Deși prima instanță susține că nu s-a făcut dovada de către contestatoare a îndeplinirii condițiilor impreziviunii , tribunalul reține că aceste condiții trebuie dovedite de către debitor și nu de partea adversă.

Prin urmare , în ceea ce privește impreviziunea, tribualul reține că darea în plata poate fi facuta cu succes daca se dovedește de către debitor  că a intervenit o situatie prin care contractul a devenit mult prea împovarator, cu motivarea că darea în plata se aplica si celor care au imobilele deja vandute, impreviziunea poate fi dovedinta prin – pierderea locului de munca, scaderea valorii imobilului, diminuarea venitului, pierderea capacitatii de munca, cresterea cursului valutar, distrugerea imobilului sau orice alta schimbare de natura să schimbe bunul mers al contractului, adică acele schimbări excepționale și absolut imprevizibile, la data încheierii contractului.

Trebuie să facem  o diferență între riscul inrent oricărui contract , care este un risc obișnuit contractului , în sensul că el poate fi prevăzut de parte și acceptat la momentul contractării creditului , și cel supa-adăugat la care se referă impreviziunea , care ste unul exceptional pe care partea nu îl putea prevedea la data încheierii contractului, fiind vorba astfel de un eveniment viitor , obiectiv nu subiectiv.

Prin urmare , impreviziunea intervine când în executarea contractului a survenit un eveniment excepțional și exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului în privința amplorii și efectelor sale, ceea ce face excesiv de oneroasă executarea obligațiilor prevăzute de acesta.

Astfel cum a statuat Curtea Constituțională prin Decizia nr. 623/2016 anterior arătată, impreviziunea vizează numai  riscul supraadăugat și, în condițiile intervenirii acestuia, este menită să reamenajeze prestațiile la care părțile s-au obligat în condițiile noii realități economice/juridice. Ea nu are drept scop revenirea la prestațiile de la momentul a quo al încheierii contractului de credit sau la riscul acceptat de către părți la același moment, fiind, așadar, străină acestora, dar oferă o bază legală pentru adaptarea sau încetarea contractului. Adaptarea are loc atunci când utilitatea socială a contractului poate fi menținută, pe când încetarea atunci când în cazul intervenirii noilor condiții contractul își pierde utilitatea socială. În consecință, revine, în primul rând, părților obligația de a renegocia contractul, iar, în al doilea rând, renegocierea trebuie să fie una efectivă prin raportare la noua realitate.

De asemenea ,  evaluarea intervenirii acestui risc trebuie privită și realizată în ansamblu, prin analiza cel puțin a calității și pregătirii economice/juridice a cocontractanților, a valorii prestațiilor stabilite prin contract, a riscului deja materializat și suportat pe perioada derulării contractului de credit, precum și a noilor condiții economice care denaturează atât voința părților, cât și utilitatea socială a contractului de credit.

Prin raportare la aceste principii, instanța va analiza dacă în prezenta cauză, luând în considerare situația debitorului , poate fi aplicată teoria impreviziunii, pentru a face o diferentiere între debitorii de bună-credinta și cei de rea-credinta, între cei care nu mai pot să plătească și cei care nu mai vor să plătească, astfel cum a statuat Curtea Constituțională în decizia susmenționată .

În speță , contractual a fost încheiat în Euro , care din 2008 și până la notificarea dării în plată a înregistrat creșteri de la an la an , care nu au fost spectaculoase, încadrându-se într-un grad de creștere și  apreciere rezonabilă. Prin urmare , orice persoană care încheie un contract în altă monedă decât cea națională se expuse riscului valutar, și prin urmare consumatorul se expuse de la data încheierii contractului acestui tip de risc financiar materializat în fluctuații de curs valutar, care reprezintă o trăsătură naturală a contractelor de credit în monedă străină.

Totodată o devalorizare a monedei naționale față de alte monede străine nu poate fi considerate un risc supra- adăugat , nefiind o împrejurare care nu putea fi prevăzută la data încheirii contractului de credit. Fluctuațiile cursurilor valutare nu numai că nu sunt anormale, ci sunt chiar tipice și previzibile.

Prima instanță reține că este vorba de un contract  încheiat în data de ..............07.2008, când valoarea Euro a fost de .......... lei, în timp ce, la data formulării notificării, 21.07.2016, valoarea Euro a fost de 4,5411 lei, dar trebuie reținut că notificarea este din  iulie 2016, în condițiile în care la doar un an de la contractarea creditului, împrumutatul nu și-a mai respectat obligațiile asumate prin contract, dată la care euro nu înregistra o creștere spectaculoasă , iar pe de altă parte această monedă nu a avut creșteri semnificative nici în anii următori.

Prima instanță susține că debitorii nu şi-au asumat o fluctuaţie ce depăşeşte limitele rezonabilităţii, trecând în sfera unei onerozităţi excesive, deși reține principiul nominalismului monetar.

Tribunalul reține că nici fluctuațiile de natură salarială ale debitorului sau lipsa unui loc de muncă nu sunt situate în sfera evenimentelor imposibil de prevăzut , și constatând că în cauza de față nu s-a probat intervenirea unui eveniment excepțional , obiectiv ,  exterior voinței părților, ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil de acestea la data încheierii contractului, în privința amplorii și efectelor sale, care să facă excesiv de oneroasă executarea obligației debitorului, în sensul că intimații  nu au făcut dovada  incapacității de a-și executa obligațiile contractuale, invocând de fapt motive  raportat la o situație subiectivă nu obiectivă, reține că  apelul declarat de apelantă este  întemeiat.

Mai mult decât atât, intimații sunt persoane cu studii juridice superioare , care cunosc efectele angajamentelor asumate , iar pierderea locului de muncă de către unul din intimați, reprezintă motive subiective, fiind vorba de o persoană tânără ,fără vreun handicap care să îl împiedice să presteze activitate. Dimpotrivă este apt de muncă, și prin urmare  putea să desfășoare activități din care să obțină venituri, neexistând resticții sub acest aspect. Pe de altă parte este greu de crezut că o persoană poate trăi fără resurse financiare sau poate desfășura activități comerciale fără existența unui capital.

Intimații nu au dovedit de ce nu pot executa obligațiile asumate, deoarece pierderea locului de muncă de către  intimatul ................... nu îl împiedica să presteze vreo activitate  timp de 6 ani de zile , iar pe de altă parte intimatul ................., este notar public.

Față de considerentele expuse, tribunalul apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de  legea dării în plată, motiv pentru care va admite apelul declarat  împotriva sentinței civile nr. ............../27.03.2017 de apelanta ..............., va schimba  în tot sentința pronunțată de Judecătoria Craiova, în sensul că va admite contestația.

Pe cale de consecință va dispune repunerea părţilor în situaţia anterioară notificării, iar în baza art. 453 Cpc va obliga intimații către apelantă la plata sumei ................... lei reprezentând cheltuieli de judecată, în toate ciclurile procesuale, după cum urmează - pentru fond ........... taxă timbru, .................. lei – f 126 onorariu avocat, primul apel .............. lei – f 38 taxă timbru  și ............. lei onorariu avocat, pentru recurs ............ lei – f ............ taxă timbru dosar ÎCCJ și .................. lei  - f 65-71 onorariu avocat dosar Curtea de Apel Craiova , apel în rejudecare .................... lei reprezentând onorariul de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge excepția inadmisibilității apelului invocată de intimaţi.

Admite apelul declarat împotriva sentinței civile nr. ............../27.03.2017, pronunţată de Judecătoria Craiova, declarat de apelanta ......................., în contradictoriu cu intimații .......................... şi ............................

Schimbă în tot sentința nr. ............... din 27. martie 2017 pronunțată de Judecătoria Craiova, în sensul că admite contestația.

Dispune repunerea părţilor în situaţia anterioară.

Obligă intimații către apelant la plata sumei 9068,13 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Cu recurs în termen de 30 de zile de la comunicare. Cererea pentru exercitarea căii de atac se va depune la Tribunalul Dolj.

Pronunţată în şedinţa publică de la 11 Februarie 2019..

Domenii speta

Spete similare