Funcţionari publici. Acordare drepturi salariale (spor de confidenţialitate şi spor pentru complexitatea muncii) în favoarea funcţionarului public – şef serviciu din cadrul Direcţiei Judeţene de Statistică.

Hotărâre 251/R din 21.03.2019


Legislaţie relevantă : art.  1 alin. 3, art. 6 lit. b) şi c), art. 38 alin. 3 lit. a) şi alin. 6 din Legea nr. 153/2017, Anexa VIII Capitolul I A. pct. II din Legea nr. 153/2017, art. 1 alin. 51 din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu modificări prin Legea nr. 71/2015

Majorarea cu 25% a salariului lunar brut de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice, conform art. 38 alin. 3 lit. a) din Legea nr. 153/2017, este limitată la nivelul de salarizare prevăzut de dispoziţiile Legii nr. 153/2017 pentru anul 2022, conform art. 38 alin. 6 din Legea nr. 153/2017.

Dispoziţiile Legii nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice nu prevăd sporul de confidenţialitate de 15% solicitat, iar potrivit art. 1 alin. 3 din Legea nr. 153/2017 „Începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt şi rămân, în mod exclusiv, cele prevăzute în prezenta lege”, astfel că, începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017, recurenta – reclamantă nu mai era îndreptăţită la acordarea acestui spor.

În privinţa sporului pentru complexitatea muncii, în cuantum de 15% din salariul de bază, solicitat de recurenta – reclamantă, Curtea reţine că dispoziţiile Legii nr. 153/2017 exclud funcţionarii publici din cadrul Institutului Naţional de Statistică de la acordarea sporului pentru complexitatea muncii.

„Prin sentinţa civilă nr. 1176/CA/03.10.2018 pronunţată de Tribunalul Braşov – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal s-a dispus respingerea acţiunii formulate de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Direcţia Judeţeană de Statistică B..

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta A. a declarat – în termenul legal - recurs, prin care a solicitat modificarea sentinţei recurate în sensul admiterii acţiunii introductive.

În motivarea cererii de recurs formulate, recurenta – reclamantă a arătat că măsura dispusă potrivit deciziei contestate a avut drept consecinţă diminuarea salariului net cu peste 10%, respectiv cu suma de 446 lei lunar, decizia contestată fiind nelegală şi emisă cu încălcarea dispoziţiilor legale incidente în materie.

Recurenta – reclamantă a invocat dispoziţiile art. 36 alin. 1 şi art. 38 alin. 3 din Legea nr. 153/2017 şi, contrar celor reţinute de instanţa de fond, a arătat că Decizia nr. 23/2016 a ÎCCJ şi Decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale sunt incidente în cauza dedusă judecăţii, iar personalul care beneficiază de aceleaşi condiţii trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul aceleiaşi categorii profesionale şi familii ocupaţionale, indiferent de instituţie sau autoritate publică. Intenţia legiuitorului prin adoptarea Legii nr. 153/2017 a fost de a majora salariile sau cel puţin de a le menţine; or, modul de redactare a textului art. 38 alin. 3 este edificator în acest sens, având în vedere majorarea salariului cu 25%, dar prin modul de aplicare, prin Decizia contestată, salariul brut a crescut cu doar 8%, iar prin aplicarea prevederilor O.G. nr. 79/2017 salariul net a scăzut cu 10% faţă de salariul aflat în plată în ultimii 3 ani, după cum rezultă din compararea datelor din „fluturaşii” de plată a salariului pe lunile decembrie 2017 şi respectiv ianuarie 2018.

Recurenta – reclamantă a mai susţinut lipsa motivării actului administrativ, întrucât decizia contestată nu cuprinde elementele pe care se bazează, iar indicarea unor acte normative nu echivalează cu motivarea actului administrativ, cu atât mai mult cu cât se face referire doar la titlul actului normativ, fără a identifica prevederile incidente în cauză. Motivarea actului administrativ constituie una din condiţiile de legalitate şi validitate ale acestuia şi reprezintă o garanţie împotriva arbitrariului şi excesului de putere al autorităţilor publice, fiind impusă mai ales în cazul actelor prin care se suprimă drepturi sau situaţii juridice individuale. Totodată, având în vedere faptul că dispoziţia contestată reprezintă un act administrativ emis de o autoritate publică, prevederile speciale cuprinse în materia legislaţiei incidente trebuie coroborate cu dispoziţiile art. 17 pct. 2 din Recomandarea (2007)7 a Comitetului de Miniştri al Statelor Membre referitoare la o bună administraţie, precum şi cu principiul IV din Rezoluţia (77)31 a Comitetului de Miniştri al Statelor Membre privind protecţia individului în raport cu actele administraţiei, nemotivarea actului administrativ reprezentând o încălcare a dreptului constituţional al particularului la informare în sensul art. 31 din Constituţia României.

Recurenta – reclamantă a susţinut, de asemenea, încălcarea dreptului de proprietate recunoscut şi ocrotit de art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pretenţia recurentei – reclamante având o bază în dreptul intern. Mai mult decât atât, instanţa de fond nu a explicat motivarea potrivit căreia în cazul de faţă nu avem o bază suficientă în dreptul intern sau motivele pe care se bazează, conform art. 425 alin. 1 lit. b) Cod procedură civilă.

Recurenta – reclamantă a mai invocat încălcarea principiului constituţional al supremaţiei legii, critică neanalizată de instanţa de fond şi a arătat că, în calitate de beneficiar al dreptului salarial recunoscut printr-o lege, are firească speranţă legitimă privind stabilitatea şi coerenţa legislativă, astfel încât să poată beneficia neîngrădit de drepturile legal dobândite, cu precizarea că acestea ţin intrinsec de însăşi cariera sa profesională. Conform art. 20 alin. 2 din Constituţia României, se impune aplicarea cu prioritate a reglementărilor internaţionale, şi anume: art. 14 din Convenţia Europeană, art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţie, Protocolul nr. 12 la Convenţie, Pactul internaţional ONU cu privire la drepturile civile şi politice.

Cu privire la discriminarea invocată, recurenta – reclamantă a arătat că aceasta operează în cadrul aceleaşi familii ocupaţionale şi nu în cadrul instituţiei sau autorităţii publice, cum în mod greşit a reţinut instanţa de fond. Atât art. 14 din Convenţia europeană, Protocolul nr. 12 la Convenţie, ratificat de România prin Legea nr. 103/2006, cât şi dispoziţiile art. 4 alin. 2 şi art. 16 alin. 1 din Constituţia României interzic discriminarea, pentru a se reţine nesocotirea principiului interzicerii discriminării fiind necesar a fi îndeplinite cumulativ următoarele elemente: că persoane plasate în situaţii analoage sau comparabile în materie beneficiază de un tratament preferenţial şi această distincţie nu îşi găseşte nicio justificare obiectivă sau rezonabilă. Recurenta – reclamantă a invocat dispoziţiile art. III alin. 1, 2, 3 şi 4 din Legea nr. 207/2017 pentru aprobarea O.U.G. nr. 56/2017, în executarea cărora a fost adoptat Ordinul nr. 3146/06.12.2017 privind aprobarea asimilării funcţiilor şi salariilor de bază din cadrul direcţiilor generale regionale ale finanţelor publice cu funcţiile şi salariile de bază din cadrul aparatului central al Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi a metodologiei de acordare a creşterii salariale procentuale. Potrivit anexei nr. 3 la Ordinul nr. 3146/2017 care reglementează asimilarea funcţiilor conform prevederilor art. III alin. 3 şi 4 din Legea nr. 207/2017 se asimilează funcţia de şef serviciu ANAF cu aceea de şef serviciu regional sau şef serviciu în cadrul administraţiilor finanţelor publice judeţene, iar funcţia recurentei – reclamante, ca şi aceea de şef serviciu al administraţiei financiare judeţene, prin prisma dispoziţiilor legii speciale de organizare şi funcţionare a fiecărei profesii, implică aceleaşi riscuri, aceleaşi incompatibilităţi şi interdicţii. Aşadar, recurenta – reclamantă a susţinut că se află într-o situaţie analogă şi comparabilă cu cea a şefului administraţiei financiare, existenţa elementelor comune relevate justificând în mod obiectiv şi rezonabil un tratament juridic asemănător şefului de serviciu din cadrul administraţiei financiare judeţene. Prin lipsirea recurentei – reclamante de dreptul de a beneficia de acelaşi salariu, în cuantumul stabilit pentru şeful de serviciu al administraţiei financiare judeţene, deşi recurenta - reclamantă este supusă aceloraşi incompatibilităţi şi are un rol asemănător în ocrotirea valorilor de drept, Statul a încălcat justul echilibru între interesul general, al înlăturării inechităţilor existente în sistemul de salarizare.

În privinţa includerii în componenţa salariului a sporului de confidenţialitate în cuantum de 15% calculat la salariul de bază, recurenta – reclamantă a arătat că dispoziţiile art. 37 alin. 3 şi 5 din Legea nr. 226/2009 prevăd acest spor, aceste dispoziţii legale nefiind abrogate prin Legea nr. 153/2017. Mai mult, această lege permite prin art. 25 acordarea de sporuri în limita de 30% din salariul de bază.

Referitor la includerea în componenţa salariului a sporului de complexitate a muncii în cuantum de 15% calculat la salariul de bază, recurenta – reclamantă a arătat că instanţa de fond nu a analizat această solicitare, iar acest drept îi este conferit de dispoziţiile legale în materie. Potrivit Anexei nr. VIII, Cap. I, pct. I, lit. A, Nota nr. 2 şi Notei nr. 3 la Legea nr. 153/2017 gradul ridicat de complexitate a muncii este recunoscut doar în cazul funcţiei de secretar general al Institutului Naţional de Statistică, în mod discriminatoriu Nota nr. 3 excluzând funcţionarii publici din cadrul Institutului Naţional de Statistică de la aplicarea majorării salariului de bază cu 15%.

Cererea de recurs este scutită de plata taxei judiciare de timbru conform art. 29 alin. 4 din O.U.G. nr. 80/2013 coroborat cu art. 270 din Codul muncii.

Intimata – pârâtă Direcţia Judeţeană de Statistică B. nu a formulat întâmpinare în recurs.

Părţile nu au solicitat administrarea altor probe noi în recurs.

Analizând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs invocate de către recurenta – reclamantă A., Curtea reţine următoarele:

Criticile aduse de recurenta – reclamantă sentinţei civile nr. 1176/CA/03.10.2018 a Tribunalului Braşov – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, motiv de casare care este, însă, nefondat.

Prin Decizia nr. 157/29.12.2017 emisă de pârâta Direcţia Judeţeană de Statistică B. s-a dispus că, începând cu data de 01.01.2018, recurenta – reclamantă A., având funcţia publică de conducere Şef Serviciu, gradul profesional II, la Serviciul Dezvoltare Sistem Statistic Teritorial şi Statistica Preţurilor, în cadrul Direcţiei Judeţene de Statistică B., beneficiază de un salariu de bază în cuantum de 6.844 lei.

Analizând legalitatea şi temeinicia Deciziei nr. 157/29.12.2017, în mod corect prima instanţă a reţinut că aceasta a fost emisă cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare. Într-adevăr, prin dispoziţiile acestei decizii, pârâta Direcţia Judeţeană de Statistică B. a procedat la punerea în aplicare a dispoziţiilor art. 36 alin. 1 din Legea nr. 153/2017, potrivit cărora „La data intrării în vigoare a prezentei legi, reîncadrarea personalului salarizat potrivit prezentei legi se face pe noile funcţii, grade/trepte profesionale, gradaţie corespunzătoare vechimii în muncă şi vechime în specialitate/vechime în învăţământ avute, cu stabilirea salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, indemnizaţiilor de încadrare şi indemnizaţiilor lunare potrivit art. 38”.

Astfel, potrivit art. 38 alin. 3 lit. a) din Legea nr. 153/2017, „Începând cu data de 1 ianuarie 2018 se acordă următoarele creşteri salariale: …cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, indemnizaţiilor de încadrare, precum şi cuantumul brut al sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor, premiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul lunar brut, indemnizaţia brută de încadrare, solda lunară/salariul lunar de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se majorează cu 25% faţă de nivelul acordat pentru luna decembrie 2017, fără a depăşi limita prevăzută la art. 25, în măsura în care personalul respectiv îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii”.

Majorarea cu 25% a salariului lunar brut de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice, conform art. 38 alin. 3 lit. a) din Legea nr. 153/2017, este limitată, însă, la nivelul de salarizare prevăzut de dispoziţiile Legii nr. 153/2017 pentru anul 2022.

În acest sens, în mod expres, dispoziţiile art. 38 alin. 6 din Legea nr. 153/2017 statuează că „În situaţia în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022”.

În speţă, nivelul salariului de bază al recurentei – reclamante A., acordat în luna decembrie 2017, era în cuantum de 6.335 lei, potrivit Deciziei de salarizare nr. 101/03.07.2017 (emise anterior deciziei contestate în cauză), iar acest salariu de bază, majorat cu 25%, depăşeşte salariul de bază brut stabilit potrivit Anexei VIII a Legii nr. 153/2017 pentru anul 2022, astfel că, în mod corect, potrivit Deciziei nr. 157/29.12.2017, intimata - pârâtă Direcţia Judeţeană de Statistică B. a procedat la stabilirea salariului de bază brut al recurentei – reclamante la nivelul maxim al salariului de bază brut prevăzut de Anexa VIII a Legii nr. 153/2017 pentru anul 2022.

Astfel, conform Anexei VIII a Legii nr. 153/2017 Familia ocupaţională de funcţii bugetare „Administraţie”, Capitolul I A. Salarizarea funcţionarilor publici pct. II. Salarii pentru personalul din unităţile teritoriale, lit. a) Funcţii de conducere, pentru funcţia publică de conducere de şef serviciu, gradul II (funcţie şi grad deţinute de recurenta – reclamantă), salariul de bază pentru anul 2022 este de 6.844 lei (conform formei Legii nr. 153/2017, în vigoare la data emiterii Deciziei nr. 157/29.12.2017).

În privinţa sporului de confidenţialitate de 15% invocat de recurenta – reclamantă în temeiul dispoziţiilor art. 37 alin. 3 şi 5 din Legea nr. 226/2009, în mod corect a reţinut prima instanţă că dispoziţiile Legii nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice nu prevăd acest spor, iar potrivit art. 1 alin. 3 din Legea nr. 153/2017 „Începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt şi rămân, în mod exclusiv, cele prevăzute în prezenta lege”, astfel că, începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017, recurenta – reclamantă nu mai era îndreptăţită la acordarea acestui spor.

De remarcat, de altfel, că nici potrivit Deciziei de salarizare anterioare, nr. 101/03.07.2017 emisă de intimata – pârâtă şi necontestată de către recurentă, aceasta nu a beneficiat de sporul de confidenţialitate de 15%, spor prevăzut de dispoziţiile art. 37 alin. 3 şi 5 din Legea nr. 226/2009 şi care a fost introdus în salariul de bază începând cu 01.01.2010, potrivit art. 30 alin. 1 din Legea nr. 330/2009.

În privinţa sporului pentru complexitatea muncii, în cuantum de 15% din salariul de bază, solicitat de recurenta – reclamantă, Curtea reţine că, astfel cum arată chiar recurenta – reclamantă prin cererea de recurs, dispoziţiile Legii nr. 153/2017 exclud funcţionarii publici din cadrul Institutului Naţional de Statistică de la acordarea sporului pentru complexitatea muncii.

În aceste condiţii, acordarea în favoarea recurentei – reclamante, în calitate de funcţionar public (şef serviciu) în cadrul Direcţiei Judeţene de Statistică B., a sporului pentru complexitatea muncii, ar însemna încălcarea principiul legalităţii consacrat de art. 6 lit. b) din Legea nr. 153/2017, principiu potrivit căruia „drepturile de natură salarială se stabilesc prin norme juridice de forţa legii, cu excepţia hotărârilor prevăzute la art. 11 alin. 1, conform principiilor enunţate de art. 120 din Constituţia României, republicată, dar cu încadrare între limitele minime şi maxime prevăzute prin prezenta lege”.

De altfel, recurenta - reclamantă nu a motivat în nici un fel care este motivul pentru care, la stabilirea drepturilor sale salariale, ar fi trebuit încălcate dispoziţiile legale mai sus amintite - art. 38 alin. 6 din Legea nr. 153/2017 – care prevedeau plafonarea majorărilor salariale la nivelul drepturilor salariale stabilite pentru anul 2022.

Principiul nediscriminării, invocat de recurenta - reclamantă, presupune, conform art. 6 lit. b) din Legea nr. 153/2017, eliminarea oricăror forme de discriminare şi instituirea unui tratament egal „cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeaşi activitate şi are aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie” ; or, nu se poate reţine că recurenta – reclamantă  – care deţine funcţia publică de şef serviciu, gradul II la Serviciul Dezvoltare Sistem Statistic Teritorial şi Statistica Preţurilor din cadrul Direcţiei Judeţene de Statistică B. prestează aceeaşi activitate cu secretarul general al Institutului Naţional de Statistică sau cu şefii de serviciu din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală sau din cadrul Direcţiilor generale regionale ale finanţelor publice, pentru a invoca discriminarea la care este supusă faţă de aceste din urmă categorii de personal.

De asemenea, principiul egalităţii consacrat de dispoziţiile art. 6 lit. c) din Legea nr. 153/2017 presupune „asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală”, iar nu asigurarea aceloraşi salarii sau aceloraşi majorări salariale tuturor categoriilor de personal plătit din fonduri publice.

Referitor la motivarea în fapt şi în drept a Deciziei nr. 157/29.12.2017, Curtea reţine că, motivarea actului administrativ reprezintă o cerinţă de validitate a acestuia şi reprezintă o obligaţie a autorităţii publice emitente, motivarea actului administrativ îndeplinind un dublu rol: acela de transparenţă în profitul destinatarului actului care va putea să verifice dacă actul este sau nu întemeiat, precum şi acela de a conferi instanţei un instrument eficient în vederea realizării controlului judiciar, având astfel posibilitatea de a verifica elementele de fapt şi de drept care au stat la baza emiterii actului administrativ.

În speţă, Decizia nr. 157/29.12.2017 emisă de Direcţia Judeţeană de Statistică B. cuprinde indicarea motivelor de fapt şi de drept care au stat la baza emiterii acesteia, atâta timp cât, potrivit cuprinsului deciziei de salarizare menţionate, emiterea acesteia este urmarea punerii în aplicare, în privinţa recurentei – reclamante, a dispoziţiilor Legii – cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice. Motivarea în drept a deciziei menţionate corespunde motivării în fapt, reprezentate de arătarea funcţiei concrete deţinute de recurenta – reclamantă şi în raport cu care au fost aplicate dispoziţiile legale menţionate.

Succinta motivare a actului administrativ contestat permite, astfel, instanţei de judecată să verifice elementele de fapt şi de drept care au stat la baza emiterii actului administrativ (verificare efectuată potrivit celor mai sus arătate) şi conferă recurentei – reclamante, în calitate de destinatar al actului, posibilitatea de a cunoaşte motivele emiterii noii decizii de salarizare, chiar dacă modalitatea de calcul detaliată şi concretă a salariului de bază nu este arătată în cuprinsul deciziei.

Împrejurarea că, deşi intimata – pârâtă a procedat la punerea în aplicare a dispoziţiilor art. 38 alin. 3 lit. a) coroborat cu art. 38 alin. 6 din Legea nr. 153/2017, totuşi veniturile nete ale recurentei – reclamante au scăzut începând cu luna ianuarie 2018, faţă de nivelul acordat în luna decembrie 2017, este urmarea aplicării prevederilor O.U.G. nr. 79/2017 - astfel cum arată chiar recurenta – reclamantă prin cererea de recurs -, prevederi legale potrivit cărora s-a dispus transferarea contribuţiilor sociale şi de sănătate din sarcina angajatorului în cea a angajatului începând cu data de 01.01.2018.

Având în vedere că drepturile salariale pretinse de recurenta - reclamantă în prezenta cauză exced dispoziţiilor legale în vigoare, nu poate fi reţinută în cauză încălcarea art. 53 din Constituţia României privind “Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi” şi nici încălcarea art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la CEDO.

În mod corect a arătat prima instanţă, în considerentele hotărârii recurate, că nu se poate reţine în speţă încălcarea dreptului de proprietate recunoscut şi ocrotit de art. 1 din Primul Protocol adiţional la CEDO, întrucât Convenţia nu conferă dreptul de a continua primirea salariului într-un anumit cuantum, iar o creanţă poate fi considerată o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, numai dacă are o bază suficientă în dreptul intern, ceea ce nu este valabil în cazul de faţă.

Contrar susţinerilor recurentei – reclamante, Curtea reţine că sentinţa civilă recurată cuprinde în acest sens motivele pe care se întemeiază conform art. 425 alin. 1 lit. b) Cod procedură civilă, prima instanţă argumentând în considerentele hotărârii pronunţate lipsa unei “baze suficiente în dreptul intern” prin analizarea dispoziţiilor legale aplicabile în privinţa salarizării recurentei – reclamante.

Soluţia primei instanţe este în concordanţă cu jurisprudenţa CEDO, în cauza Felicia Mihăieş împotriva României şi Adrian Gavril Senteş împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului reţinând că “în convenţie, nu se conferă dreptul de a primi în continuare un salariu într-un anumit cuantum. Nu este suficient ca un reclamant să se bazeze pe existenţa unei “contestaţii reale” sau a unei “plângeri credibile”. O creanţă poate fi considerată drept “o valoare patrimonială” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 numai atunci când are un temei suficient în dreptul intern, de exemplu în cazul în care este confirmată de o jurisprudenţă constantă a instanţelor. De asemenea, Curtea aminteşte că este de competenţa statului să stabilească în mod discreţionar remuneraţiile provenite de la bugetul de statului pe care vrea să le plătească angajaţilor săi. Astfel, un stat poate introduce, suspenda sau elimina plata anumitor remuneraţii, prin intermediul unor modificări legislative (Ketchko împotriva Ucrainei, nr. 63134/00, pct. 23, 8 noiembrie 2005). Dimpotrivă, în cazul în care o dispoziţie legislativă prevede plata unei anumite remuneraţii şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute pentru primirea acesteia, atunci autorităţile nu pot refuza să se conformeze dispoziţiei legislative în cauză în perioada în care aceasta rămâne în vigoare. În mod similar, un reclamant poate invoca o ingerinţă în dreptul său la respectarea bunurilor, în ceea ce priveşte salariile, în cazul în care o hotărâre judecătorească definitivă a recunoscut o creanţă de acest tip în avantajul său (Mureşanu împotriva României, nr. 12821/05, pct. 26, 15 iunie 2010)” (paragrafele 14-15 ale deciziei).

În speţă, însă, astfel cum s-a arătat mai sus, reducerea veniturilor nete ale recurentei – reclamante a fost urmarea aplicării dispoziţiilor legale, respectiv O.U.G. nr. 79/2017 şi Legea nr. 153/2017, iar nicio hotărâre judecătorească nu a recunoscut în favoarea recurentei – reclamante un nivel salarial superior, astfel că nu se poate susţine că recurenta – reclamanta posedă un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO.

Principiul constituţional al supremaţiei legii, invocat de recurenta – reclamantă, a fost transpus şi în dispoziţiile Legii nr. 153/2017, care la art. 6 lit. a) consacră principiul legalităţii care stă la baza sistemului de salarizare, în sensul că „drepturile de natură salarială se stabilesc prin norme juridice de forţa legii, cu excepţia hotărârilor prevăzute la art. 11 alin. (1), conform principiilor enunţate de art. 120 din Constituţia României, republicată, dar cu încadrare între limitele minime şi maxime prevăzute prin prezenta lege” şi, astfel cum s-a arătat mai sus, emiterea Deciziei nr. 157/29.12.2017 privind stabilirea dreptului salariale ale recurentei – reclamante începând cu data de 01.01.2018, respectă principiul legalităţii, drepturile salariale ale recurentei – reclamante fiind stabilite prin această decizie tocmai în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 153/2017.

În privinţa Deciziei nr. 23/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completele pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept şi Deciziei nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale a României, invocate de recurenta – reclamantă, Curtea reţine că acestea consacră egalitatea de tratament juridic, respectiv un tratament juridic echitabil şi nediscriminatoriu între categoriile de personal din sectorul bugetar care desfăşoară muncă de valoare egală, în sensul de a se asigura acestora, prin aplicarea dispoziţiilor legii de salarizare, o remuneraţie egală.

Referitor la nivelul de salarizare care urmează a fi avut în vedere în interpretarea şi aplicarea art. 1 alin. 51 din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu modificări prin Legea nr. 71/2015, prin dispoziţiile aceleiaşi Decizii nr. 23/26.09.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completele pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a statuat că „nivelul de salarizare ce va fi avut în vedere în interpretarea şi aplicarea aceleiaşi norme este cel determinat prin aplicarea prevederilor art. 1 alin. 1 şi 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, în cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii publice”.

Eliminarea discriminărilor salariale existente între persoane care ocupă aceleaşi funcţii vizează „personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice salarizate la un nivel inferior în comparaţie cu salariile de bază şi sporurile stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii cu cel care beneficiază de un nivel de salarizare superior, urmând ca şi acesta să fie salarizat la nivelul maxim, prin urmare, să beneficieze de o creştere salarială, prin derogare de la art. 1 alin. 1 şi 2 din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare”, astfel cum se arată în considerentele Deciziei nr. 23/26.09.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completele pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în aplicarea art. 1 alin. 51 din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu modificări prin Legea nr. 71/2015.

Recurenta – reclamantă, în calitate de funcţionar public, şef serviciu în cadrul Direcţiei Judeţene de Statistică B., nu este îndreptăţită la stabilirea salariului prin raportare la nivelul maxim de salarizare prevăzut pentru funcţia de şef serviciu în cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi nici nu poate invoca discriminarea salarială faţă de o altă categorie de funcţionari publici, având funcţii de conducere în cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, instituţie publică având scopuri, funcţii şi atribuţii diferite faţă de Direcţia Judeţeană de Statistică.

De asemenea, Curtea reţine că recurentei – reclamante nu îi sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 207/2017 şi ale Ordinului Ministerului Finanţelor Publice nr. 3146/2017, prin care s-a dispus că salariile de bază ale personalului din cadrul direcţiilor generale regionale ale finanţelor publice ale Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală se stabilesc, prin asimilare, la nivelul salariilor de bază aferente funcţiilor publice şi contractuale din cadrul aparatului central al Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.

Mai mult, admiterea cererii de chemare în judecată ar însemna echivalarea nivelului de salarizare al personalului Direcţiilor Judeţene de Statistică cu nivelul de salarizare din cadrul aparatului propriu al A.N.A.F. şi, în consecinţă, echivalarea nivelului de salarizare corespunzător funcţiilor publice teritoriale cu nivelul de salarizare corespunzător funcţiilor publice de stat, categorii de funcţii publice care cunosc reglementări legale diferite, iar aceasta ar însemna substituirea instanţei în atribuţiile puterii legislative.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. 1 din Legea nr. 188/1999 „Funcţiile publice de stat sunt funcţiile publice stabilite şi avizate, potrivit legii, în cadrul ministerelor, organelor de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi în cadrul autorităţilor administrative autonome”, iar potrivit alin. 2 al aceluiaşi articol „Funcţiile publice teritoriale sunt funcţiile publice stabilite şi avizate, potrivit legii, în cadrul instituţiei prefectului, serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale”.

În anexa VIII a Legii nr. 153/2017, Capitolul I. lit. A. Salarizarea funcţionarilor publici, la pct. I - Salarii pentru administraţia publică centrală - se arată că funcţiile publice de stat sunt cele „stabilite şi avizate potrivit legii în cadrul … Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi unităţilor subordonate, al celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale …”, iar la pct. II – Salarii pentru personalul din unităţile teritoriale – se arată că funcţiile publice teritoriale sunt cele „stabilite şi avizate potrivit legii din cadrul … celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ – teritoriale”. Or, direcţiile judeţene de statistică se încadrează în această din urmă categorie, ca direcţii teritoriale ale Institutului Naţional de Statistică, potrivit art. 6 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 226/2009.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul formulat de recurenta – reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 1176/CA/03.10.2018 a Tribunalului Braşov – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pe care o păstra”.

Domenii speta