Recurs. Acţiune pauliană. Moment de la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în revocarea actului încheiat fraudulos.

- Art.7 alin.1 din Decretul-lege nr.167/1958

Acţiunea pauliană, fiind o acţiune patrimonială, prin care creditorul cere revocarea pe cale judecătorească a actelor juridice încheiate de debitor în prejudicierea intereselor sale, este supusă termenului general de prescripţie de trei ani, prevăzut de art. 3 alin. 1 din Decretul – Lege nr. 167/1958, iar în ceea ce priveşte momentul de la care începe să curgă prescripţia, acesta este reglementat de prevederile art. 7 alin. 1 din actul normativ menţionat mai sus, respectiv de data când se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită.

În literatura de specialitate s-a conturat opinia că nu ar fi necesară deţinerea unui titlu executoriu pentru promovarea acţiunii pauliene, întrucât aceasta nu ar reprezenta un act de executare, ci se urmăreşte numai revocarea unui act fraudulos, faţă de dreptul de gaj al creditorului chirografar. Totuşi, trebuie constatat că vechiul Cod civil nu se referea în mod expres la condiţia existenţei sau inexistenţei unui titlu executoriu, iar în doctrina de specialitate s-a exprimat şi o a doua opinie, susţinându-se necesitatea existentei titlului executoriu, motivat de faptul că insolvabilitatea debitorului, ce determina promovarea acţiunii în revocare, poate fi constatată numai cu ocazia trecerii la executare silită, or executarea silită este de neconceput în lipsa unui titlu executoriu, fapt care, determină (indirect) condiţia existenţei acestuia.

Cea de a doua opinie, a fost îmbrăţişată şi de redactorii Noului Cod civil, care, potrivit dispoziţiilor art. 1563, impune condiţia existenţei unei  creanţe certe, iar conform art. 663 alin. 2 Cod de procedura civilă, prin creanţă certă, se înţelege acea creanţă, a cărei existenţă, neîndoielnică rezultă din însuţi titlul executoriu, fiind aşadar necesară pentru promovarea acţiunii pauliene, deţinerea unui „titlu executoriu”.

Aşadar, pentru intentarea oricărei acţiuni în justiţie, este necesar ca dreptul pretins de către reclamant să fie născut şi actual, or în lipsa constatării unui drept de creanţă care să poată fi valorificat în favoarea reclamanţilor, recunoaştere care s-a realizat cu concursul instanţelor de judecată, dreptul reclamanţilor la acţiune nu era născut la data înscrierii imobilelor în cartea funciară pe numele pârâţilor, în sensul că aceştia nu deţineau o creanţă certă.

Opinie majoritară:

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată că prin Decizia civilă nr.1600/Ap/30.10.2017 a Tribunalului Braşov – Secţia I civilă s-a dispus admiterea apelului formulat de apelanţii reclamanţi A., având CNP […], şi B., având CNP […], ambii cu domiciliul ales la Cabinet de Avocat C., cu sediul în […], în contradictoriu cu intimaţii pârâţi D., având CNP […], E., având CNP […], şi F., având CNP […], toţi cu domiciliul procesual ales la Cabinet de Avocat G., cu sediul în […], împotriva sentinţei civile nr. 11623/23.11.2016, pronunţată de Judecătoria Braşov în dosarul civil nr. xxxx/197/2015, care a fost anulată, şi în consecinţă, s-a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut următoarele considerente:

Acţiunea pauliană, fiind o acţiune patrimonială, prin care creditorul cere revocarea pe cale judecătorească a actelor juridice încheiate de debitor în prejudicierea intereselor sale, este supusă termenului general de prescripţie de trei ani, prevăzut de art. 3 alin. 1 din Decretul – Lege nr. 167/1958, care începe să curgă, aşa cum se arată în art. 9 alin. 2 din acelaşi act normativ, de la momentul în care creditorul a cunoscut cauza anulării.

Conform acestui ultim text de lege, prescripţia dreptului la acţiune în anularea unui act juridic în caz de viclenie ori eroare sau în celelalte cazuri de anulare, începe să curgă de la data când cel îndreptăţit, reprezentantul său legal sau persoana chemată de lege să-i încuviinţeze actele, a cunoscut cauza anulării, însă cel mai târziu de la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului.

Aşadar, prima instanţă în mod greşit a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 8 alin. 1 din Decretul – Lege nr. 167/1958, întrucât acestea se referă la prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, iar acţiunea dedusă judecăţii are ca obiect revocarea pe cale pauliană a contractului de donaţie autentificat sub nr. xxxx/19.11.2008 de BNP H..

În ceea ce priveşte momentul de la care începe să curgă prescripţia, acesta este reglementat de art. 7 alin. 1 din actul normativ menţionat mai sus şi este dat de data când se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită.

În speţă, pe calea acţiunii pauliene, apelanţii reclamanţi au cerut desfiinţarea unui contract de donaţie a unor alte imobile decât cele ce au făcut obiectul antecontractului de vânzare – cumpărare, pe motiv că, prin donarea acestor bunuri din averea sa, debitorul I. şi-a creat intenţionat o stare de insolvabilitate.

Ulterior înstrăinării acestor bunuri, apelanţii reclamanţi au obţinut calitatea de creditori pentru suma de 60.000 euro, reprezentând dublul preţului  primit în baza antecontractului de vânzare – cumpărare autentificat cu nr. xxx/2008 de BNP J., la data rămânerii definitive a sentinţei civile  nr. 15608/05.12.2008 a Judecătoriei Braşov, respectiv 20.03.2014.

Aşadar, în speţă, suntem în situaţia în care debitorul încheie un act fraudulos cu scopul de a  prejudicia un creditor viitor, acesta din urmă putând ataca actul respectiv, chiar dacă este vorba despre un act încheiat anterior naşterii dreptului său de creanţă.

În această situaţie însă s-a apreciat că, deşi teoretic apelanţii reclamanţi au luat la cunoştinţă de actul încheiat de debitor în vederea prejudicierii intereselor lor de la momentul la care s-a realizat publicitatea privind ieşirea din patrimoniul debitorului I. a bunurilor respective, dreptul la acţiune al acestora nu se putea naşte înainte de data naşterii dreptului lor de creanţă, respectiv 20.03.2014. De altfel, dacă ar fi acţionat anterior, cererea lor putea fi respinsă ca prematură.

Faţă de toate considerentele de fapt şi de drept expuse mai sus, în temeiul art. 480 alin. 1, 2 şi 3 Cod procedură civilă, văzând că instanţa de fond în mod greşit a admis excepţia prescripţiei şi a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului şi că intimaţii au solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare, tribunalul a admis apelul dedus judecăţii, a anulat sentinţa atacată şi a trimis cauze spre rejudecare aceleiaşi instanţei.

Cu privire la cheltuielile de judecată în toate etapele procesuale, s-a reţinut că trebuie să se pronunţe prima instanţă, în urma soluţionării fondului pricinii, pentru că numai atunci se poate stabili care a fost partea care a pierdut procesul, conform art. 453 Cod procedură civilă.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs în termen legal pârâţii D., E., având CNP […] şi F., solicitând admiterea căii de atac, casarea hotărârii recurate şi rejudecând, respingerea cererii de chemare în judecată formulată de către reclamanţi ca fiind prescrisă.

În dezvoltarea motivelor de recurs, s-a învederat că în speţa de faţă nu există nici o cauză de nulitate a actelor de donaţie încheiate de defunct şi nici de revocare a acestora; nu există acţiuni de viclenie ori eroare sau alte cauze de nulitate ca să fie aplicabile dispoziţiile legale invocate de către reclamanţi şi reţinute în mod greşit de către instanţa de apel, respectiv art. 9 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958.

În speţa de faţă, raportat la dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 7/1996 (în vigoare la data înscrierii dreptului de proprietate), efectul de opozabilitate faţă de terţi a transmiterii dreptului de proprietate se produce la data înregistrării cererii de intabulare, reclamanţii cunoscând sau trebuind să cunoască încheierea actului pretins prejudiciabil la data de 20.11.2008, data înscrierii actului de donaţie în cartea funciară.

În ce priveşte motivarea Tribunalului Braşov că la data încheierii actului de donaţie, intimaţii reclamanţi nu ar fi avut un drept de creanţă iar termenul de prescripţie ar fi început să curgă de la data rămânerii definitive a sentinţei civile nr.15608/05.12.2008 a Judecătoriei Braşov, se susţine că pentru promovarea acţiunii pauliene nu este necesară existenţa unui titlu executoriu, ci doar existenţa unei creanţe, întrucât acţiunea revocatorie nu reprezintă un act de executare.

În drept, au fost invocate prevederile art. 486 şi urm., art. 453, art. 466 Cod procedură civilă, art. 966, art. 975 Cod civil, Decretul nr. 167/1958, Legea nr.7/1996, art. 488 alin.1 pct.8 Cod procedură civilă.

Cererea de recurs a fost legal timbrată.

Prin Decizia civilă nr. 2597 din data de 20.06.2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a recursului, în favoarea Curţii de Apel Braşov.

Intimaţii reclamanţi A. şi B. au formulat întâmpinare (f.21-23) prin care au invocat inadmisibilitatea recursului iar pe fond, s-a solicitat respingerea acestuia, întrucât instanţa de apel a reţinut în mod corect situaţia de fapt, stabilind că dreptul lor la acţiune s-a născut la momentul naşterii dreptului de creanţă, o acţiune promovată anterior acestui moment putând fi respinsă ca prematur introdusă.

La termenul din data de 04.10.2018, intimaţii reclamanţi, prin reprezentant convenţional, au declarat că nu mai susţin excepţia inadmisibilităţii recursului.

În recurs, nu au fost administrate alte probe noi.

Analizând sentinţa recurată, în raport de probele administrate în faţa instanţelor de fond şi de motivele de recurs invocate, curtea constată, cu opinie majoritară, că cererea de recurs nu este fondată.

Astfel, instanţa de apel a reţinut în mod corect că acţiunea pauliană, fiind o acţiune patrimonială, prin care creditorul cere revocarea pe cale judecătorească a actelor juridice încheiate de debitor în prejudicierea intereselor sale, este supusă termenului general de prescripţie de trei ani, prevăzut de art. 3 alin. 1 din Decretul – Lege nr. 167/1958, iar în ceea ce priveşte momentul de la care începe să curgă prescripţia, acesta este reglementat de prevederile art. 7 alin. 1 din actul normativ menţionat mai sus, respectiv de data când se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită.

Este adevărat că instanţa de apel a făcut referire şi la prevederile art.9 alin. 2 din Decretul–Lege nr. 167/1958, însă acest text de lege nu este incidentă în speţă, întrucât se referă la prescripţia dreptului la acţiune în anularea unui act juridic în caz de viclenie ori eroare sau în celelalte cazuri de anulare, după cum nu sunt aplicabile nici dispoziţiile art. 8 alin. 1 din Decretul– Lege nr. 167/1958 menţionate de prima instanţă, acestea referindu-se la prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită.

Astfel, pornind de la reglementarea acţiunii pauliene în vechiul Cod civil, se poate ajunge la două concluzii: că acţiunea este o excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului şi că pentru exercitarea unei astfel de acţiuni, părţile raportului juridic de drept substanţial trebuie să aibă calitatea de creditor, respectiv, de debitor. În lipsa acestor calităţi, nu se poate intenta acţiunea pauliană, fiind vorba despre o condiţie prealabilă ce trebuie îndeplinită pentru a se putea analiza şi restul condiţiilor pentru admiterea unei astfel de acţiuni.

În consecinţă, astfel cum a reţinut şi instanţa de apel, dreptul la acţiune se naşte, în cazul acţiunii pauliene, de la data la care s-a născut calitatea de creditor, respectiv, debitor, neputându-se accepta susţinerea recurenţilor pârâţi că acest drept se naşte de la data la care a fost încheiat actul întrucât, aşa cum s-a arătat mai sus, acţiunea pauliană este reglementată în vechiul Cod civil ca o excepţie de la principiul relativităţii efectelor convenţiilor.

Aşadar, dreptul la acţiune în cazul solicitării de a se revoca un act viclean de către creditor nu se poate naşte niciodată înainte ca acesta să dobândească o astfel de calitate, întrucât ar opera principiul relativităţii efectelor convenţiilor, iar acţiunea ar fi respinsă pentru lipsa calităţii procesuale active, creditorul nefiind parte în convenţia pe care o ataca. Nu se poate pretinde unei terţe persoane să atace un act juridic la care nu a fost parte doar pe simplul considerent că este posibil ca pe viitor, să devină creditor al vreuneia dintre părţi, sau că o astfel de convenţie este înscrisă în cartea funciară şi ar putea fi cunoscută de orice persoană, aşa cum susţin recurenţii.

În speţă, la data intabulării actului prejudiciabil, nici măcar nu expirase termenul stabilit de părţi în cuprinsul antecontractului de vânzare-cumpărare pentru încheierea acestui act în formă autentică, termen stabilit pentru data de 25.11.2010, astfel încât în nici un caz termenul de prescripţie nu putea începe să curgă din anul 2008, chiar dacă s-ar admite opinia că nu ar fi necesară existenţa unui titlu executoriu pentru promovarea acţiunii revocatorii.

Pe de altă parte, raportat la considerentele Sentinţei civile nr.15608/05.12.2012 pronunţată de Judecătoria Braşov, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr.143/R din data de 20.03.2014 a Tribunalului Braşov, Curtea constată că în ceea ce îi priveşte pe reclamanţi, calitatea lor de creditori chirografari, deţinători ai unei creanţe certe, decurge din recunoaşterea dreptului lor la despăgubire, urmare a constatării de către instanţele de judecată a neîndeplinirii de către antecesorul recurenţilor pârâţi a obligaţiilor asumate prin antecontract, respectiv prin angajarea răspunderii contractuale a acestuia din urmă.

În lipsa acestui titlu, intimaţii reclamanţi nu aveau un alt înscris apt să le recunoască şi să le permită valorificarea dreptului de creanţă.

Într-adevăr, în literatura de specialitate s-a conturat opinia, susţinută şi de instanţa de fond, că nu ar fi necesară deţinerea unui titlu executoriu pentru promovarea acţiunii pauliene, întrucât aceasta nu ar reprezenta un act de executare, ci se urmăreşte numai revocarea unui act fraudulos, faţă de dreptul de gaj al creditorului chirografar.

Totuşi, trebuie constatat că vechiul Cod civil nu se referea în mod expres la condiţia existenţei sau inexistenţei unui titlu executoriu iar în doctrina de specialitate, s-a exprimat şi o a doua opinie, susţinându-se necesitatea existentei titlului executoriu, motivat de faptul că insolvabilitatea debitorului, ce determina promovarea acţiunii în revocare, poate fi constatată numai cu ocazia trecerii la executare silită, or executarea silită este de neconceput în lipsa unui titlu executoriu, fapt care, determină (indirect) condiţia existenţei acestuia.

Cea de a doua opinie, a fost îmbrăţişată şi de redactorii Noului Cod civil, care, potrivit dispoziţiilor art. 1563, impune condiţia existenţei unei  creanţe certe, iar conform art. 663 alin. 2 Cod de procedura civilă, prin creanţă certă, se înţelege acea creanţă, a cărei existenţă, neîndoielnică rezultă din însuţi titlul executoriu, fiind aşadar necesară pentru promovarea acţiunii pauliene, deţinerea unui „titlu executoriu”.

Aşadar, pentru intentarea oricărei acţiuni în justiţie, este necesar ca dreptul pretins de către reclamant să fie născut şi actual, or în lipsa constatării unui drept de creanţă care să poată fi valorificat în favoarea reclamanţilor, recunoaştere care s-a realizat cu concursul instanţelor de judecată, dreptul reclamanţilor la acţiune nu era născut la data înscrierii imobilelor în cartea funciară pe numele pârâţilor, în sensul că aceştia nu deţineau o creanţă certă.

În consecinţă, instanţa de apel a făcut o justă interpretare şi aplicare a textelor de lege incidente în speţă, motiv pentru care se impune, conform prevederilor art. 496 alin.1 Cod procedură civilă, respingerea cererii de recurs şi menţinerea deciziei recurate ca fiind legală şi temeinică.

Motivarea opiniei separate:

În dezacord cu opinia majoritară apreciez că cererea de recurs formulată de către recurenţii-pârâţi D., E. şi F. împotriva deciziei civile nr.1600/2017 a Tribunalului Braşov este întemeiată pentru următoarele considerente:

Astfel după cum ambele instanţe de fond au reţinut, acţiunea pauliană este una cu caracter patrimonial, supusă termenului de prescripţie extinctivă de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. 1 din Decretul nr.167/1958. Opinii divergente au fost exprimate în speţă sub aspectul momentului de la care începe să curgă acest termen, soluţia adoptată cu privire la această chestiune determinând admiterea apelului, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanţă, soluţie criticată în recurs.

Astfel, în vreme ce prima instanţă a apreciat că sunt aplicabile prevederile art. 8 alin.1 din Decretul nr.167/1958, instanţa de apel a statuat că reglementările incidente în speţă sunt cele cuprinse în art. 9 alin. 2 (paragraful 4 pag.4 din decizia apelată) sau art. 7 alin.1 din acelaşi act normativ (paragraful 7 pag.4 din decizie).

Aprecierea instanţei de apel este eronată, întrucât cererea de chemare în judecată din cauza de faţă nu are ca obiect anularea unui act juridic (pentru viclenie, eroare, alte cazuri de anulare în afară de violenţă) or, acesta este obiectul de reglementare a normei legale în discuţie. Prin urmare, prevederile art. 9 alin. 2 din Decretul nr.167/1958 nu au tangenţă cu speţa.

De asemenea, nu sunt aplicabile în ceea ce priveşte cererea de chemare în judecată formulată de către intimaţii-reclamanţi A. şi B. dispoziţiile art.7 alin.1 din Decretul nr.167/1958, ci prevederile alin. 3 ale aceleiaşi norme legale, potrivit cărora:

,,ART. 7

…

Dacă dreptul este sub condiţie suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripţia începe să curgă de la data când s-a împlinit condiţia sau a expirat termenul.”

În susţinerea acestei concluzii se reţine că dreptul intimaţilor la încheierea unui contract de vânzare-cumpărare pentru parcelele nr.1414/38/3 din tarlaua 138, nr.1804/8/3 din tarlaua 163, nr.555/15/3 din tarlaua 43, situate în extravilanul municipiului K. s-a născut din antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat de BNP J. sub nr. xxxx/03.07.2008, fiind afectat de un termen suspensiv care s-a împlinit la data de 03.07.2009. Astfel, dreptul recurenţilor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare menţionat în antecontract, deşi s-a născut la data încheierii antecontractului, respectiv 03.07.2008, nu putea fi exercitat anterior datei de 03.07.2009, dată până la care ambele părţi au convenit a încheia contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică.

Odată cu expirarea acestui termen, întrucât debitorul A. nu şi-a îndeplinit obligaţiile asumate prin antecontract, s-a născut dreptul intimaţilor de a primi dublul preţului achitat, de 30.000 euro, sau la punerea în executare silită a obligaţiilor cocontractantului, conform clauzelor exprese ale actului juridic încheiat între părţi.

Aşadar, calitatea intimaţilor de creditori pentru suma de 60.000 euro s-a născut din antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat de BNP J. sub nr.xxxx/03.07.2008.

Acest drept de creanţă al intimaţilor este afectat, la rândul său, de o modalitate a actului juridic, respectiv de o condiţie suspensivă şi anume neîndeplinirea de către cocontractantul A. a obligaţiei de prezentare, până cel mai târziu la data de 03.07.2009, la notarul public pentru a semna contractul de vânzare-cumpărare promis.

Condiţia suspensivă s-a realizat, întrucât promitentul vânzător nu s-a prezentat la notar şi nu a încheiat cu recurenţii contractul de vânzare-cumpărare promis.

Acest drept de creanţă al intimaţilor nu era necesar a fi confirmat printr-o hotărâre judecătorească, deoarece condiţia suspensivă în discuţie a fost astfel instituită încât realizarea sa nu depindea de atitudinea subiectivă a promitentului vânzător, ci exclusiv de faptele acestuia. Astfel, părţile au prevăzut că se realizează condiţia prin simplul fapt că promitentul vânzător nu se prezintă la notar până la data de 03.07.2009 pentru a semna contractul de vânzare-cumpărare, indiferent dacă această conduită este determinată de motive subiective sau de motive obiective, adică indiferent dacă îi este culpabilă sau nu.

Pe cale de consecinţă, dreptul de creanţă al intimaţilor-reclamanţi s-a născut la data de 03.07.2009, iar nu la data rămânerii definitive a sentinţei civile nr.15608/05.12.2008 a Judecătoriei Braşov pronunţată în dosarul civil nr. xxxx/197/2011, opţiunea acestora de a aştepta confirmarea instanţei cu privire la dreptul de creanţă menţionat neputând conduce la altă concluzie cu privire la data naşterii drepturilor izvorâte din antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat de BNP J. sub nr.xxxx/03.07.2008.

În acelaşi sens se reţine că hotărârea judecătorească menţionată nu este constitutivă de drepturi, ci are caracter declarativ (Trib. Suprem, secţia civilă, dec. nr.139/1979, R.R.D. nr.6/1979), recunoscând drepturi ale intimaţilor născute anterior intentării acţiunii, din antecontractul în discuţie.

Pentru toate considerentele expuse anterior, dreptul intimaţilor la acţiunea pauliană intentată în speţă s-a născut la data de 03.07.2009, iar nu la data de 20.03.2014.

Pentru promovarea acţiunii pauliene de la data de 03.07.2009, înainte de obligarea pe cale judiciară a promitentului vânzător I. la plata sumei de 60.000 euro, nu exista niciun impediment legal atâta timp cât nu este impusă de lege existenţa unui titlu executoriu prin care să fie constatată creanţa titularului acţiunii, ci doar a creanţei. Existenţa unui titlu doveditor al creanţei şi întinderii acestui drept de creanţă constituie o problemă de probaţiune în cadrul acţiunii pauliene, iar nu o condiţie de exerciţiu a dreptului material la acţiune al creditorului care se consideră fraudat prin încheierea actului juridic încheiat de debitorul său cu un terţ.

În mod corect susţin recurenţii, în acord cu cele statuate de prima instanţă, că pentru exercitarea acţiunii revocatorii nu este necesar ca creditorul să deţină un titlu executoriu prin care să îi fie constatată creanţa, deoarece acţiunea pauliană nu este un act de executare. Aceasta înseamnă că titularul acţiunii este necesar doar a avea calitatea de creditor,  nu şi a deţine un titlu executoriu prin care creanţa sa să fie constatată, dovada creanţei putând fi efectuată prin orice mijloc de probă permis de lege, inclusiv prin înscrisuri care nu au valenţa de titluri executorii.

În consecinţă se observă că intimaţii aveau posibilitatea legală de a formula acţiunea pauliană de faţă în paralel cu intentarea acţiunii care a format obiectul dosarului civil nr. xxxx/197/2011 al Judecătoriei Braşov, iar nu subsecvent.

Raportat la data naşterii dreptului la acţiune al intimaţilor-reclamanţi, respectiv 03.07.2009, este evident că la momentul sesizării Judecătoriei Braşov în prezentul dosar, 17.04.2015, termenul de prescripţie extinctivă a dreptului material la acţiune, de 3 ani, era expirat.

În concluzie, decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept cuprinse în Decretul nr.167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, în sensul art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, împrejurare care a condus la greşita schimbare a hotărârii primei instanţe cu privire la modul de soluţionare a excepţiei de fond a prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune al intimaţilor-reclamanţi.

Domenii speta

Spete similare