Legea 165/2013 - Contestaţie. Forţa probantă a înscrisurilor prezentate pentru dovedirea dreptului de proprietate.

Cod ECLI ECLI:RO:TBBUC:***

Dosar nr. ***

R O M Â N I A

TRIBUNALUL BUCUREŞTI SECŢIA A-V-A CIVILĂ

SENTINŢA CIVILĂ NR. ***

Şedinţa publică din data de 01.02.2017

Tribunalul constituit din:

PREŞEDINTE: ***

GREFIER:  ***

Pe rolul Tribunalului se află soluţionarea cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul ***  în contradictoriu cu pârâta *** , având ca obiect „anulare act - Legea nr.165/2013” .

La apelul nominal făcut în şedinţa publică, se prezintă reclamantul, prin avocat ***, în baza împuternicirii avocaţiale seria B nr 2894471/24.06.2016 aflată la fila nr. 9 din dosar,  lipsă fiind pârâta.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

Se face referatul cauzei de către grefierul de şedinţă, care prezintă pe scurt instanţei obiectul cauzei, stadiul procesual şi modalitatea de îndeplinire a procedurii de citare, după care:

Tribunalul pune în discuţie excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a ***, invocată în cuprinsul întâmpinării depuse la dosar.

Reprezentantul reclamantului solicită respingerea acestei excepţii, ca rămasă fără obiect, având în vedere că este vorba despre o eroare materială, în ceea ce priveşte nr. imobilului fiind vorba despre nr. ***şi nu nr. ***A.

Tribunalul, deliberând asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, cu privire la operaţiunea de restituire în natură, o respinge, nu aceasta fiind cererea formulată de parte şi neavând legătură cu obiectul cauzei.

Apărătorul reclamantului, avocat ***, arată că nu mai are alte cereri.

Constatând că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, tribunalul acordă cuvântul reclamantului pentru propunerea de probe.

Reprezentantul reclamantului solicită încuviinţarea probei cu înscrisurile de la dosar şi emiterea unei adrese către Primăria Constanţa, pentru a comunica înscrisurile cu privire la imobilul nr. *** A,  care fac dovada dreptului de proprietate al reclamantului, precum şi cu privire la situația juridică a imobilului. 

Tribunalul, deliberând, în temeiul art. 255 C.pr.civ, coroborat cu art. 258 C.pr.civ, încuviinţează pentru reclamant proba cu înscrisurile de la dosarul cauzei, apreciind-o ca fiind pertinentă, concludentă şi utilă soluţionării pricinii, iar în ceea ce priveşte solicitarea de emitere a adresei în sensul arătat, o respinge, apreciind că există la dosar toate elementele necesare pe baza cărora se poate pronunţa în cauză.

Nemaifiind  alte cereri  de formulat, sau probe de administrat, tribunalul, în temeiul art. 244 C.pr.civ constată finalizată cercetarea judecătorească şi, în temeiul art. 392 C.pr.civ.,  declară deschise dezbaterile asupra fondului cauzei.

Reprezentantul reclamantului  solicită admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată şi precizată, arătând că, în opinia sa, se poate face aplicarea disp. art. 24 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, din înscrisurile de la dosar rezultând negaţiile cu privire lipsa actelor de proprietate referitoare la imobilul situat la nr. *** , aceste acte dispărând cu ocazia strămutării familiei ***. De asemenea, din actele de la dosar rezultă fără tăgadă că imobilul a fost preluat abuziv şi autorul reclamantului a fost proprietarul imobilului situat la nr. *** . Cu cheltuieli de judecată, conform chitanţei pe care o depune la dosar.

Tribunalul, în temeiul art. 394 C.pr.civ., declară dezbaterile închise şi reţine cauza în pronunţare.

TRIBUNALUL

Asupra cauzei de faţă, deliberând, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 30.06.2016, pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a V-a Civilă, sub nr. dosar ***, astfel cum a fost precizată ulterior (la data de 2.11.2016 – filele 57-59), reclamantul ***  a chemat în judecată pe pârâta ***  (CNCI), solicitând instanţei ca, prin sentinţa ce se va pronunţa, să se dispună anularea Deciziei de invalidare nr. 8061/31.03.2016, emisă de pârâtă, precum şi obligarea aceleiaşi pârâte să emită o nouă decizie de compensare prin puncte pentru diferenţa de valoare dintre suma primită cu titlu de despăgubiri, conform Hotărârii nr. 753/29.11.1999, şi valoarea, stabilită potrivit grilei notariale valabile pentru anul 2013, cu privire la imobilul situat în mun. Constanţa, str. ***, judeţul Constanţa. 

În motivarea cererii, astfel cum a fost precizată, reclamantul a arătat că prin Decizia emisă de pârâtă la data de 31.03.2016, a fost invalidată Dispoziţia nr. 2237/25.07.2006 emisă de Primarul mun. Constanţa, cu motivarea că pentru imobilul situat în mun. Constanţa, Str. *** , nr. *** , nu s-a făcut dovada existenţei dreptului de proprietate, singurul document existent la dosarul de despăgubire constituindu-l procesul verbal de punere în posesie întocmit în anul 1923, de către Serviciul tehnic comunal.

S-a apreciat, de către reclamant, că decizia de invalidare este netemeinică şi nelegală, întrucât, prin Hotărârea Comisiei Judeţene Constanţa de aplicare a Legii nr. 112/1995 cu  nr. 753/29.11.1999, a fost recunoscută îndreptăţirea reclamantului de a primi despăgubiri pentru imobilele situate în mun. Constanţa, str. *** , nr. ***  şi nr. *** A, trecute în proprietatea statului prin Decretul de naţionalizare nr. 92/1950 (poziţia nr. 132 din Anexa Decretului) şi solicitate de reclamant, în calitate de moştenitor al autorilor ***  şi ***, în baza certificatului de  calitate de moştenitor nr. 300/1.03.1995 şi a certificatului de  moştenitor nr. *** 40/25.03.1993.

Prin notificarea cu  nr. 629/5.07.2001 (dosar administrativ nr. 90676 – dosar intern nr. 918), reclamantul a solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, acordarea diferenţei dintre valoarea actuală a imobilului de la adresa Str. *** , nr. *** , şi valoarea despăgubirii primite de reclamant în baza Hotărârii Comisiei Judeţene Constanţa de aplicare a Legii nr. 112/1995 cu  nr. 753/29.11.1999, iar prin notificarea cu nr. 628/5.07.2001 (dosar administrativ nr. 90677 – dosar intern nr. 919), a solicitat  restituirea în natură a imobilului de la adresa Str. *** , nr. *** A; prin Dispoziţia cu nr. 2237/25.07.2006, Primarul municipiului Constanţa a dispus restituirea în natură a imobilului de la adresa Str. *** , nr. ***  A, iar pentru imobilul de la adresa Str. *** , nr. *** , a propus acordarea de despăgubiri, constând în diferenţa dintre suma primită cu titlu de despăgubiri, în temeiul Legii nr. 112/1995, pentru construcţie şi pentru terenul în suprafaţă de 309 m.p., şi valoarea imobilului, stabilită potrivit art. 16 alin. 2 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, înaintându-se dosarul notificării către Secretariatul CCSD.

Imobilul de la adresa Str. *** , nr. *** , ce formează obiectul notificării cu nr.  629/5.07.2001 (dosar administrativ nr. 90676 – dosar intern nr. 918), aparţine, în prezent, domeniului privat al municipiului Constanţa, în baza HCLM nr. 269/24.07.2001 – Anexa nr. 3, poziţia nr. *** 96, nr. inventar 11217, iar în anexa decretului de expropriere, poziţia nr. 132, imobilul de la această adresă figurează cu  un număr de 3 apartamente.

În condiţiile în care a fost emisă, de către Comisia Judeţeană Constanţa de aplicare a Legii nr. 112/1995, Hotărârea cu nr. 753/29.11.1999, privind plata de despăgubiri pentru ambele imobile, hotărâre necontestată şi neanulată, iar prin OP din 20.11.2000 DGFP Constanţa a plătit suma totală de 459.894.394 lei (ROL) cu titlu de despăgubiri pentru cele două imobile, trebuia validată dispoziţia Primarului, având în vedere atât dispoziţiile art. 24 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 10/2001 (nu există probe contrare din care să rezulte un alt proprietar de la care statul să fi preluat imobilul şi care să fi formulat notificare), cât şi aspectele relevate în referatul ce a fundamentat dispoziţia dată de Primar, pe baza adreselor emise de Serviciul GIS Direcţia Patrimoniu,  a planului cadastral al municipiului Constanţa, scara 1:500 (caroul 102a, cvartalul 203) şi a datelor din fişa tehnică a imobilului.

Îndrept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 35 alin. 1 din Legea nr. 165/2013, iar pentru dovadă, s-a solicitat proba cu înscrisuri.

Prin întâmpinarea formulată, pârâte a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată, în esenţă pentru că nu a fost făcută dovada existenţei dreptului de proprietate (singurul document existent la dosarul de despăgubire constituindu-l procesul verbal de punere în posesie întocmit în anul 1923, de către Serviciul tehnic comunal) şi nu pot fi aplicate dispoziţiile art. 24 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, atâta vreme cât nu s-au obţinut, de către reclamant, negaţii referitoare la actele de proprietate, de la Arhivele Naţionale şi de la primăria în a cărei rază este situat imobilul, dublate de declaraţii olografe prin care solicitantul declară pe propria răspundere că nu mai deţine alte înscrisuri; în plus, reclamantul nu a completat dosarul administrativ cu probe, în termenul legal stabilit sub sancţiunea decăderii de dispoziţiile art. 32 din Legea nr. 165/2013; cât priveşte imobilul de la adresa Str. *** , nr. ***  A,  pârâta a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, arătând că nu are obligaţia, potrivit Legii nr. 165/2013, de a restitui în natură imobilul. În plus, reclamantul  nu a contestat în instanţă dispoziţia emisă de primar, în termenul prevăzut de art. 24 alin. 7 din Legea nr. 10/2001, astfel că şi-a însuşit conţinutul şi efectele ei.

Tribunalul a încuviinţat reclamantului proba cu înscrisuri, constând în documentele ataşate la dosarul administrativ, înaintat, în fotocopie, la dosar (filele 88-318).

Analizând cauza, susţinerile şi apărările părţilor, din perspectiva probelor administrate şi a dispoziţiilor legale incidente, tribunalul reţine:

Aspectul controversat în speţă este dat de interpretarea probelor în privinţa dovedirii existenţei dreptului de proprietate în patrimoniul autorului reclamantului, mai exact de forţa probantă a înscrisurilor prezentate pentru dovada dreptului pretins. Sub acest aspect, pârâta a apreciat că singurul document existent la dosarul de despăgubire este reprezentat de procesul verbal de punere în posesie întocmit în anul 1923, de către Serviciul tehnic comunal şi, totodată, că nu pot fi aplicate dispoziţiile art. 24 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, de vreme ce nu s-au obţinut negaţii referitoare la actele de proprietate, de la Arhivele Naţionale şi de la primăria în a cărei rază este situat imobilul.

Tribunalul reţine, potrivit înscrisurilor aflate în dosarul de despăgubire, că reclamantul a formulat notificarea înregistrată sub  nr.  629/5.07.2001 (dosar administrativ nr. 90676 – dosar intern nr. 918) cu privire la imobilul de la adresa din str. ***  nr. ***  (fila 102), ce a aparţinut  autorului său, ***  (al cărui moştenitor este, conform certificatelor de moştenitor de la filele 112, 113), în baza unui act de vânzare la care se face referire în Procesul verbal din 11.05.1923 întocmit de Şeful Serviciului Tehnic Comunal (fila 102 verso), precum şi în Fişa imobilului (fila 61) - în care se menţionează Actul autentificat de Tribunalul Constanţa sub nr. 3120/1923; pe terenul dobândit în baza acestui act (lotul nr. 19, careul XY) s-au edificat, în anul 1930, construcţii autorizate (filele 63-65), întregul teren şi construcţiile edificate (numerele *** şi ***A) fiind identificate în Planul de situaţie Scara 1:200 întocmit în anul 2004, aflat la fila 21.

Imobilul a trecut în proprietatea statului prin expropriere, în baza Decretului nr. 92/1950, autorul reclamantului fiind proprietarul expropriat, trecut în Anexa decretului la poziţia 132, cu 3 apartamente, la adresa din str. ***  nr. ***  (filele 116 verso, 123, 209)

Ulterior preluării, prin expropriere, imobilul a fost atribuit cu contract de închiriere şi apoi înstrăinat chiriaşilor în baza Legii nr. 4/1973 (filele 18, 103-109, 109 verso, 229).

Prin Dispoziţia cu nr. 2237/25.07.2006 (fila 89), Primarul municipiului Constanţa a dispus restituirea în natură a imobilului de la adresa Str. *** , nr. ***  A, iar pentru imobilul de la adresa Str. *** , nr. ***  a propus acordarea de despăgubiri, constând în diferenţa dintre suma primită cu titlu de despăgubiri, în temeiul Legii nr. 112/1995, pentru construcţie şi pentru terenul în suprafaţă de 309 m.p., şi valoarea imobilului, stabilită potrivit art. 16 alin. 2 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, dispunându-se înaintarea dosarului aferent notificării către Secretariatul CCSD.

Prin urmare, Procesul verbal din 11.05.1923 întocmit de Şeful Serviciului Tehnic Comunal (fila 102 verso), precum şi Fişa imobilului, vizată în anul 1945 (fila 61) - în care se face referire la Actul autentificat de Tribunalul Constanţa sub nr. 3120/1923 reprezintă o dovadă rezonabil suficientă a dreptului de proprietate al autorului reclamantului, aşa cum se va arăta.

Confirmând o operaţiune de vânzare anterior realizată, cu atât mai mult cu cât provin şi de la o autoritate publică ce avea astfel de atribuţii, după procedurile vremii, actele au, prin urmare, o valoare confirmativă întocmai ca şi cele la care se referă dispoziţiile art. 1189 din vechiul Cod civil.

În pofida opiniei pârâtei, aceste documente, emanate de la autorităţi, se circumscriu noţiunii de „act doveditor”, în accepţiunea art. 23 din Legea nr. 10/2001 şi a pct. 23.1 din Normele metodologice, legea făcând trimitere, între altele,  la „orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă, direct sau indirect, faptul că bunul respectiv aparţinea persoanei respective”;  or, dacă legiuitorul a acordat o largă accepţiune noţiunii de acte doveditoare, folosind sintagma „orice act…”, care ar putea dovedi „direct sau indirect” dreptul pretins, în situaţia în care se prezintă astfel de acte, ca în speţă, o corectă coroborare a acestora, din perspectiva unei corecte valorificări a prezumţiei instituite de art. 24 alin. 1 din lege, nu puteau conduce la înlăturarea dovezii calităţii de proprietar a autorului expropriat, aşa cum greşit s-a procedat în adoptarea soluţiei de invalidare dispusă de pârâtă.

Faptul că una şi aceeaşi persoană (autorul notificatorului reclamant) figurează şi în actele confirmative  din anul 1923 şi ulterior în anul 1945, dar şi în anexa decretului de expropriere, constituie în sine o dovadă suficientă în privinţa continuităţii dreptului dobândit de fostul proprietar, până la momentul deposedării sale de către stat, fiind consolidată dovada dreptului de proprietate, iar înţelesul prezumţiei relative instituite de art. 24 din Legea nr. 10/2001 nu poate fi niciodată interpretat în contra persoanei ce se pretinde îndreptăţită, care prezintă şi un act doveditor alături de dovada că imobilul s-a preluat de către stat din stăpânirea sa; în realitate, textul art. 24 are în vedere că, în lipsa actelor doveditoare anterioare preluării de către stat, se prezumă în mod relativ (adică până la proba contrară – care este, de data aceasta, în sarcina statului ori a altor persoane care ar contesta existenţa dreptului) că acel imobil aparţinea în proprietate persoanei de la care s-a preluat; examinarea cererii de restituire sau de despăgubire trebuie să asigure „coroborarea informaţiilor furnizate de actele normative sau de autoritate, prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în aplicare măsura preluării abuzive, cu celelalte informaţii aflate la dosarul de restituire”, cum şi pârâta susţine, făcând trimitere la prevederile art. 24.2 din Normele metodologice în fraza finală; sintagma „în absenţa unor probe contrare” din cuprinsul art. 24 din Legea nr. 10/2001 nu poate impune notificatorului să obţină o „negaţie” de la Arhivele Naţionale ori de la primărie, aşa cum greşit s-a susţinut de către pârâtă, căci, cu un astfel de înţeles, în contextul prezentării şi a altor dovezi concordante dreptului pretins, norma analizată  s-ar transforma  dintr-o dispoziţie de favoare (cum a fost concepută) într-o dispoziţie de o rigoare excesivă şi disproporţionată, ce ar impune persoanei o sarcină exorbitantă, incompatibilă cu regulile esenţiale ale probaţiunii (pretinzându-se proba faptului negativ) şi cu exigenţele Convenţiei Europene în privinţa condiţiei ca un act normativ să fie accesibil şi previzibil, respectiv clar exprimat, pentru cetăţeanul căruia i se adresează; această condiţie nu ar fi satisfăcută întrucât nu s-ar putea determina, în concret, ce anume ar trebui să vizeze ori să ateste  acea „negaţie” (faptul că nu ar figura înregistrate, în arhive, documente de proprietate care să-l privească pe notificator sau pe autorii săi, sau faptul că nu ar exista alte documente care să ateste existenţa dreptului de proprietate în favoarea altor persoane, ori o altă întindere a dreptului, etc.), iar pe de altă parte şi dacă s-ar obţine o astfel de „negaţie”, ea nu ar putea fi interpretată ca o dovadă în sine a „inexistenţei dreptului” de proprietate, de vreme ce există reglementarea art. 23, ce stabileşte condiţiile de probaţiune asupra existenţei şi întinderii dreptului, coroborată în mod corespunzător (după caz) cu art. 24 din lege.

Art. 24.2 din Normele metodologice reprezintă, sub aspectul analizat, o normă ce nu asigură îndeplinirea condiţiilor de accesibilitate şi previzibilitate din perspectiva exigenţelor Convenţiei, constant afirmate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, prin urmare, în aplicarea art. 20 alin. 2 din Constituţia României, ce consacră preeminenţa dreptului internaţional în raport de dreptul intern, judecătorul naţional este obligat să înlăture de la aplicare acele norme interne ce intră în conflict cu normele tratatelor sau ale convenţiilor internaţionale ratificate de România, cu privire la drepturile ce le consacră. Dacă s-ar considera, potrivit primei teze a textului analizat, că aplicarea art. 24 din lege “implică (…) condiţia obţinerii de către solicitant a negaţiilor referitoare la actele de proprietate, obţinute ca urmare a cererilor adresate Arhivelor Naţionale şi primăriei în a cărei rază este situat imobilul revendicat, dublate de depunerea unei declaraţii olografe, prin care solicitantul declară pe propria răspundere că nu mai deţine alte înscrisuri”, s-ar ajunge, pe lângă situaţia unei sarcini excesive impuse notificatorului, şi la un nonsens juridic, de vreme ce aceeaşi normă prevede, în continuare (în mod firesc, de altfel) că este necesară „coroborarea informaţiilor furnizate de actele normative sau de autoritate, prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în aplicare măsura preluării abuzive, cu celelalte informaţii aflate la dosarul de restituire.” Pe lângă aceste argumente, trebuie avut în vedere că, de principiu, prin norme metodologice (aprobate prin hotărâre de guvern), de aplicare a unei legi, nu se poate ajunge la modificarea legii înseşi, ce se bucură de o forţă juridică superioară;  atunci când între textul legii şi norma de punere a lui în aplicare s-ar naşte neconcordanţe ori prin norme s-ar impune condiţii pe care, în mod evident, legiuitorul nu le-a avut în vedere în textul legii, acea normă metodologică nu ar putea fi aplicată, iar  în această privinţă judecătorul învestit cu soluţionarea cauzei are puterea deplinei aprecieri, iar nu Curtea Constituţională - care nu ar putea examina concordanţa cu Constituţia a hotărârilor de guvern.

În contextul explicat, lipsa dovezii de rol fiscal (prin istoricul de rol fiscal de la fila 108 atestându-se doar situaţia matricolei fiscale de după data exproprierii imobilelor) nu echivalează cu lipsa dovezii calităţii de proprietar, întrucât din întreaga reglementare a art. 23 şi 24 din Legea nr. 10/2001 rezultă că actele doveditoare sunt necesare  nu  în mod cumulativ, ci alternativ, în ordinea forţei lor probante, astfel că prezentarea unei dovezi constând în istoricul de rol fiscal se impune cu necesitate (ca şi registrele agricole din mediul rural), doar dacă nu există acte translative ale dreptului de proprietate, inclusiv acte administrative, ori dacă actele deja  prezentate nu sunt convingătoare asupra existenţei şi întinderii dreptului.

În plus, întrucât litigiul se poartă între solicitantul care se consideră îndreptăţit la o formă de reparaţie şi autorităţile statului, orice recunoaştere din partea unei autorităţi a existenţei dreptului profită reclamantului;  în speţă, anterior emiterii dispoziţiei din data de 25.07.2006 a Primarului municipiului Constanţa, Comisia Judeţeană  Constanţa pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 a emis Hotărârea nr. 753/29.11.1999, prin care a fost recunoscut dreptul reclamantului la o măsură reparatorie pentru ambele imobile (construcţii), precum şi pentru terenul de 403 m.p., sub forma acordării de despăgubiri în sumă totală de 171.000.198 lei (ROL), ce va fi actualizată cu rata inflaţiei la data plăţii (fila 14); suma a fost achitată de DGFP Constanţa cu OP 20.11.2000, în cuantum total de 459.894.394 lei (ROL) – filele 95 verso, 96, 111 – suma alocată pentru imobilul în litigiu, din strada ***, nr. *** , fiind de 342.649.454 lei ROL (fila 211).

Tribunalul observă că practica judiciară evocată de pârâtă în cuprinsul întâmpinării nu este edificatoare întrucât se tratează o chestiune de principiu ce nu suscită o problemă în cauza de faţă.

În concluzie, pe baza documentelor prezentate în dosarul administrativ, tribunalul va reţine că s-a făcut dovada proprietăţii în persoana autoarei notificatoarei, la data preluării abuzive, în condiţiile de probaţiune impuse de art. 23, 24 din Legea nr. 10/2001.

Cât priveşte situaţia juridică a imobilului, tribunalul are în vedere că pârâta nu contestă imposibilitatea restituirii în natură a imobilului, construcţiile fiind înstrăinate înainte de data intrării în vigoare a legii reparatorii, iar terenul urmează regimul juridic stabilit de dispoziţiile art. 20 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptăţită având numai posibilitatea de a obţine măsuri reparatorii în echivalent.

În consecinţă, reţinând argumentele expuse, tribunalul constată că măsura invalidării dispusă de Comisia pârâtă este neconcordantă cu legea, reclamantul dovedind calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii sub forma compensării prin puncte, raportat la dispoziţiile  art. 1 alin. 2, art. 4 alin. 1 şi art. 20 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, precum şi raportat la dispoziţiile art. 1 alin. 2 şi art. 16 din Legea nr. 165/2013.

În acest context, acţiunea formulată este întemeiată, urmând a fi admisă, faţă de prevederile art. 35 alin. 1 din Legea nr. 165/2013, tribunalul dispunând anularea deciziei de invalidare, cu obligarea pârâtei de a emite, în favoarea reclamanţilor, o nouă decizie, de compensare prin puncte, cu aplicarea, în mod corespunzător, a dispoziţiilor art. 21 alin. 7 din Legea nr. 165/2013 privitoare la scăderea, din valoarea stabilită potrivit art. 21 alin. 6, a valorii actualizate a despăgubirii primite în temeiul Hotărârii nr. 753/29.11.1999, despăgubire a cărei valoare efectivă a fost de 342.649.454 lei ROL, aşa cum rezultă din înscrisul de la  fila 211).

Totodată, reţinând culpa procesuală a pârâtei, potrivit art. 453 alin. 1 C.pr.civ., tribunalul va obliga pe pârâtă la plata cheltuielilor de judecată către reclamant, în cuantum de 2000 lei, justificat prin plata onorariului de avocat, dovedit prin chitanţele depuse la dosarul cauzei. 

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

HOTĂRĂŞTE:

Admite acţiunea precizată, formulată de reclamantul *** , cu domiciliul în mun. Bucureşti, ***, Sector *** şi domiciliul ales la Cabinet de Avocat ***, în mun. Bucureşti, ***, Sector *** în contradictoriu cu pârâta *** , cu sediul în mun. Bucureşti, ***, Sector ***.

Anulează în totalitate Decizia de invalidare nr. 8061/31.03.2016, emisă de pârâta ***.

Obligă pe aceeaşi pârâtă să emită, în favoarea reclamantului, o nouă decizie de compensare prin puncte pentru diferenţa de valoare dintre suma primită cu titlu de despăgubiri, conform Hotărârii nr. 753/29.11.1999, şi valoarea, stabilită potrivit grilei notariale valabile pentru anul 2013, cu privire la imobilul situat în mun. Constanţa, str. *** , nr. *** , judeţul Constanţa.

Obligă pe pârâtă la plata cheltuielilor de judecată către reclamant, în cuantum de 2000 lei.

Cu drept de apel, în termen de 30 de zile de la comunicare, ce se va depune la Tribunalul Bucureşti.

Pronunţată în şedinţa publică de la 1 februarie 2017.

Preşedinte, Grefier,

 *** ***

Red., tehnored.  *** / 7.12.2017 / 4 ex.

Domenii speta

Spete similare